UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

Facultatea de Istorie – Filosofie – Geografie

Specializarea Geografie

SUPORT DE CURS

GEOGRAFIA
HAZARDELOR ŞI RISCURILOR
NATURALE ŞI ANTROPICE

Anul II – ID, semestrul I

Anul universitar 2009 - 2010

 Programa analitică

Denumirea GEOGRAFIA HAZARDELOR ŞI RISCURILOR NATURALE ŞI

disciplinei ANTROPICE (curs – anul II)

Codul disciplinei G.2.13 Semestrul I Numărul de credite 4

Numărul orelor pe
Facultatea Istorie, Filosofie, Geografie
semestru/activităţi
TOTAL CURS LP
Specializarea: Geografie
28 14 14

Categoria formativă a disciplinei: DF - fundamentală,

DS
DS - de specialitate, DC – disciplină complementară
Categoria de opţionalitate a disciplinei: DI - impusă, DO - opţională,
DO
DF - facultativă

Obligatorii Meteorologie şi climatologie;

Discipline (condiţionate) Hidrologie şi oceanografie; Geomorfologie;
conexe Geologie; Biogeografie;
Recomandate Geografi economică, Geografia mediului.

- identificarea şi însuşirea specificului hazardelor naturale şi antropice

locale, regionale şi globale in perspectivă evolutivă, în prezent şi în
perspectivă;
- perceperea corectă şi coerentă, însuşirea principalelor elemente, procese
şi fenomene geografice care prezintă risc;
Obiective - explicarea şi descrierea principalelor elemente geografice care definesc
regiunile geografice;
- identificarea, analiza, interpretarea şi însuşirea principalelor corelaţii de
interdependenţă între cadrul natural şi evoluţia societăţilor umane, cu
referire directă asupra economiei şi exploatării resurselor din spaţiul
geografic vizat.
Conţinut 1. CARACTERISTICI GENERALE ALE HAZARDELOR
(descriptori) - Definirea hazardelor naturale şi antropice;
- Clasificarea hazardelor:
- după geneză;
- după durata de manifestare;
- după suprafaţa afectată;
- după mărimea efectelor.

2. HAZARDE ŞI RISCURI GEOLOGICE

- Hazardele vulcanice:
- vulcanii şi activitateaa vulcanică;
- erupţiile vulcanice;
- răspândirea vulcanilor pe Glob;
- clasificarea hazardelor vulcanice;
- măsuri de atenuare a efectelor erupţiilor vulcanice;
- Fenomenele seismice:
- elementele unui seism;
- litologia şi riscul seismic;
 - tipuri genetice de seisme;
- măsurarea seismelor;
- impactul fenomenelor seismice asupra populaţiei;
- cutremurele din România;
- aspecte ale predicţiei cutremurelor;
- măsuri de protecţie ale populaţiei.

3. HAZARDE ŞI RISCURI GEOMORFICE ŞI DE DEGRADARE A

SOLURILOR
- Deplasările în masă şi pericolul acestora;
- Alunecările de teren:
- Definiţie şi semnificaţie socială;
- Stadiul de evoluţie şi morfologia alunecării de teren;
- Cauzele alunecărilor de teren;
- Evoluţia şi viteza procesului de alunecare;
- Clasificări şi tipuri de alunecări de teren;
- Impactul asupra populaţiei.
- Prăbuşirile:
- Cauzele producerii lor;
- Hazardele generate de prăbuşiri;
- Avalanşele:
- Formarea avalanşelor;
- Atenuarea riscurilor avalanşelor.
- Eroziunea în suprafaţă şi ravenarea.

4. HAZARDELE CLIMATICE
- Ciclonii tropicali, tornadele şi furtunile extratropicale;
- Secetele, deşertificarea şi furtunile de praf
- Orajele, grindina, trăsnetele, îngheţul, bruma, depunerile de
gheaţă şi ceaţa;
- Viscolul pe teritoriul României;
- Seceta;
- Deşertificarea;
- Furtunile de praf;

5. HAZARDELE HIDROLOGICE ŞI OCEANOGRAFICE

- Inundaţiile:
- Hazardele legate de inundaţii la nivel planetar;
- Cauzele şi modul inundaţiilor;
- Impactul inundaţiilor asupra populaţiei şi mediului;
- Măsuri de prevedere, prevenire, protecţie şi reconstrucţie;
- Inundaţiile din România.
- Hazardele generate de valuri;
- Hazardele generate de valuri de vânt;
- Hazardele generate de valuri tsunami;
- Banchizele de gheaţă şi icebergurile;
- Fenomenul El Nino;
- Ridicarea nivelului Oceanului Planetar:
- Cauze şi mecanism;
- Evoluţia fenomenului şi starea de fapt
- Consecinţe globale şi regionale ale ridicării nivelului
Ocenului Planetar.

6. HAZARDELE BIOLOGICE ŞI ASTROFIZICE

- Epidemiile
- Cauzele declanşării epidemiilor
- Tipuri şi regiuni afectate

ii
 - Măsuri de prevenire şi de combatere a epidemiilor
- Invaziile de lăcuste;
- Căderea meteoriţilor

7. HAZARDELE ANTROPICE
- Hazardele industriale (tehnogene);
- Hazardele legate de transporturi;
- Hazardele nucleare:
- Beneficii şi riscuri în utilizarea energiei nucleare;
- Accidente nucleare;
- Iarna nucleară
- Războaiele şi impactul lor asupra mediului.

Forma de evaluare (E - examen, C - colocviu, V- verificare) C

- răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice 70%
Stabilirea
notei - activităţi aplicative atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc. 30%
finale - teste pe parcursul semestrului
(procentaje)
- teme de control

Bibliografie selectivă
Armaş Iuliana, Risc şi vulnerabilitate. Metode de evaluare aplicate în geomorfologie, Ed. Universităţii
din Bucureşti;
Bălteanu, D., (1984), Relieful – ieri, azi şi mâine, Sinteze Lyceum, Editura Albatros, Bucureşti;
Bălteanu, D., Alexe, Rădiţa, (2000), Hazarde naturale şi antropogene, Editura Corint, Bucureşti;
Balteanu, D., Şerban Mihaela, (2005), Modificări globale ale mediului, Editura Coresi, Bucureşti;
Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena, (1999), Riscuri climatice din România, Institutul de Geografie,
Bucureşti;
Ciulache, S., Ionac, Nicoleta, (1995), Fenomene atmosferice de risc şi catastrofe climatice, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti;
Grecu, Florina, (2004), Hazarde şi riscuri naturale, Editura Universitară, Bucureşti;

1. Harta fizică a lumii, hărţi topografice ale Romaniei 1: 20.000,

1:25.000
Lista materialelor
2. Albume, postere
didactice necesare
3. Retroproiector, videoproiector

Titular de
Gradul didactic, titlul Semnătura
disciplină
BOENGIU Sandu Lect. univ. dr.

iii
 CAPITOLUL I

CARACTERISTICI GENERALE ALE HAZARDELOR

1.1. Definirea hazardelor naturale şi antropice

Noţiunile de risc, hazard, dezastru au fost impuse în problematica globală a cercetării ştiintifice de evoluţia
fenomenelor cu consecinţe grave şi de progresul civilizaţiei umane. Creşterea pierderilor umane şi materiale
datorate unor fenomene extreme a dus la apariţia de noi iniţiative ştiintifice pe plan internaţional: stabilirea tendinţei
de evoluţie a acestor fenomene în timp şi spatiu, precum şi strategiile posibile de atenuare a lor.
Initial, abordarea fenomenelor naturale extreme era orientată mai mult spre analiza dezastrelor, respectiv
a numărului de victime şi a pagubelor materiale; în analiza ulterioară, fenomenele naturale extreme au fost privite
şi ca parte integrantă a evoluţiei fenomenelor din natură, find datorate atingerii sau depăşirii anumitor valori critice.
Numărul mare de victime şi pagubele materiale a impus abordarea globală a acestor fenomene şi,
treptat, impunerea lor ca obiect de studiu în instituţii de învăţamant. Initiativa în sesizarea acestor fenomene
globale a revenit Academiei Naţionale de Ştiinte a S.U.A, conceptul find propus de prşedintele acesteia, prof.
Frank Press, membru de onoare al Academiei Române. Astfel, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite din
11.Xll.1987 a adoptat rezoluţia 42/169, care a declarat intervalul 1990-1999 Deceniul Internaţional pentru
Reducerea Efectelor Dezastrelor Naturale (IDNDR). Obiectivul iniţial al IDNDR, de a reduce pierderile prin
acţiuni internaţionale, mai ales în ţările în curs de dezvoltare (pierderile de vieţi omeneşti, pagubele
materiale, disfuncţionalităţile sociale şi economice) cauzate de dezastrele naturale, a fost amplificat în 1994,
când în peste 120 de ţări participante la Conferinţa Mondială pentru Reducerea Efectelor Dezastrelor, de la
Yokohama, au adoptat o declaraţie comună pentru o strategie viitoare de construire a unei culturi a
prevenirii. Peste 150 de state au stabilit comitete naţionale IDNDR, ceea ce arată interesul profund pentru
aceste obiective.
În România există un organism de evaluare a dezastrelor (Comisia Guvernamentală de
Apărare Împotriva Dezastrelor).
La 30 iulie 1999, Consiliul Economic şi Social al O.N.U. adopta rezoluţia E/1999/L44 care prevede
continuarea activităţilor legate de reducerea efectelor dezastrelor naturale în cadrul programului internaţional
ISDR (International Strategy for Disaster Reduction). Astfel, IDNDR reprezintă un punct de reper,
distingându-se urmatoarele etape de abordare:
- etapa pre-IDNDR, când cercetările erau efectuate la nivel individual sau naţional;
- etapa IDNDR, când se intensifică cooperarea internaţională ştiinţifică şi organizatorică, iar la nivel
naţional cercetarile sunt îndreptate spre prognoza hazardelor;
- etapa post-IDNDR: cooperarea internaţională se orientează spre realizarea unor programe
ştiintifice specifice şi complexe.
Primele cercetări ştiintifice în domeniul hazardelor naturale se pare ca au fost făcute de Gilbert
White între anii 1942 şi 1956 (Gares şi colab., 1994).
Reducerea efectelor acestor dezastre implică studierea interdisciplinară a hazardelor, vulnerabilităţii
şi riscului şi, în mod deosebit, informarea şi educarea populaţiei.
Cele mai frecvente dispute suportă utilizarea noţiunilor de hazard şi risc, din motive care tin şi de
2
etimologia şi perceptia acestora în limbajul curent. În opinia unor cercetători (Florina Grecu), analiza
hazardelor naturale este oarecum sinonimă cu cea a fenomenelor de risc, pentru ca ele sunt potenţiale
fenomene cu efecte grave negative asupra populaţiei, adică sunt fenomene periculoase, motiv pentru care
se utilizeaza şi această expresie. Atunci cand fenomenul sau hazardul, depăşind anumite valori critice în
dinamica sa, a produs daune societăţii, reprezintă un risc, scara de evaluare cantitativă fiind redată, în fapt,
prin aprecieri generale: risc mare, mediu, mic etc.
La acestea se adaugă un alt înţeles al fenomenelor de risc, şi anume semnificaţia negativă a
acestora pentru dinamica reliefului, adica un risc pentru (în) natură. În acest caz, fenomenul respectiv are
urmări negative asupra populaţiei în timp îndelungat, indirect, prin efectele asupra potenţialului productiv al
terenurilor, asupra stării de sănătate etc.

Hazardul
Considerând cercetarea fundamentală a fenomenelor predezastru ca prioritară pentru reducerea
urmărilor negative ale dezastrelor asupra populaţiei, sub egida UNESCO şi a secretariatului IDNDR s-a
elaborat un dictionar de termeni in limbile engleză, franceză şi spaniolă cu scopul folosirii unui limbaj
ştiinţific unitar, în vederea elaborarii unor sinteze la nivel planetar. În acest dicţionar (1992), hazardul
(termenul provine din limba arabă: az-zahr, joc de noroc) este un eveniment ameninţător sau probabilitatea
de apariţie într-o regiune şi într-o perioada dată, a unui fenomen cu potenţial distructiv (fenomen potenţial
dăunător pentru om, bunurile produse de acesta, activităţile umane şi pentru mediul înconjurător). După
DEX, hazardul este împrejurarea sau concursul de împrejurări (favorabile sau nefavorabile) a căror cauză
rămane în general necunoscută; întamplare neprevazută, neaşteptată, soartă, destin.
Pornindu-se de la noţiunea de hazard, ca probabilitatea de apariţie a unui fenomen, sunt necesare
studii asupra valorilor extreme ale unui fenomen, în vederea calculării probabilităţii apariţiei acestora. În
acest context, fenomenele extreme fac parte din procesul natural de evoluţie, semnificând trecerea peste
anumite praguri sau intervale critice, în care are loc trecerea sistemului de la o stare la alta, respectiv de la
starea de echilibru la cea de dezechilibru.
Scheidegger defineşte hazardul ca fiind probabilitatea de schimbare rapidă a unei stări sau condiţii
stabile într-un sistem (Scheidegger, 1994, cit. de Voiculescu, 2002). Alţi cercetători înteleg prin hazad,
posibilitatea apariţiei unui fenomen potenţial devastator într-o anumită perioadă şi pe un anumit areal,
definiţie larg acceptată în studiile de risc şi vulnerabilitate (White, 1974; Varnes et al., 1984; Einstein 1988,
1997; Starosolszky şi Melder, 1989; Zavoianu, Dragomirescu, 1994; Horlick-Jones et al., 1995; Murck et al.,
1997; Dikau şi Jager, 1996; Grecu, 1997, cit. de Armaş et al., 2003). În orice ipostază, hazardul conţine un
anumit grad de periculozitate, implicând, de cele mai multe ori, evenimente extreme. El mai poate include,
însă, şi condiţii latente, care pot reprezenta pericole viitoare.
Parametrii de evaluare a hazardelor includ: localizarea geografică, intensitatea (magnitudinea),
frecvenţa, probabilitatea de apariţie.
Ca eveniment fortuit, neaşteptat, concurs de circumstanţe, hazardul reprezintă prima fază a
fenomenului de risc. Privit în sine, hazardul se regăseşte ca noţiune numai în relaţie cu o unitate, structură
sau sistem. Înţelegerea hazardului trebuie făcută prin distingerea diferitelor categorii de fenomene fizice sau
umane şi prin evidenţierea, pentru fiecare dintre aceste fenomene, a diferitelor nivele de analiză, conform
ordinului de mărime spaţio-temporală. Trebuie identificate ordinele de mărime ale timpului, ale secvenţelor
scurte sau lungi. Timpul scurt nu trebuie neglijat, ţinându-se cont de înlănţuirea evenimentelor, de efectele
3
uneori cumulative la nivel de zile, ore, minute sau chiar fracţiuni şi mai mici de timp. Hazardul constituie şi
pentru cercetatorul geograf punctul de intersecţie în timp şi spatiu a mai multor lanţuri de cauzalitate, care
pot fi considerate ca independente, fie în funcţie de dimensiunea coordonatelor spatio-temporale, fie în
funcţie de gradul diferit de cunoaştere. Lanţurile de cauzalitate ale diferitelor fenomene ajung în punctul de
intersecţie după o evoluţie mai lungă sau mai scurtă, iar fenomenul propriu-zis se produce adesea într-un
timp scurt şi pe o anumită suprafaţă (Antoine et al., 1994, cit. de Voiculescu, 2002).

Riscul
Riscul (limba franceză - risque) este definit ca „numărul posibil de pierderi umane, persoane rănite,
pagube asupra proprietăţilor şi determinate de întreruperea activităţilor economice, în timpul unei perioade
de referinţă şi într-o regiune dată, pentru un fenomen particular sau grup de fenomene" (cf. Dictionarului
IDNDR, 1992, cit. de Voiculescu, 2002), sau, altfel spus, riscul este un „pericol inconvenient posibil” (cf. Mic
Dictionar Enciclopedic, 1978, cit. de Voiculescu, 2002). Într-o altă definire, riscul reprezintă „un pericol mai
mult sau mal puţin previzibil, eventualitatea unui eveniment care nu depinde exclusiv de voinţa părţilor şi
putând cauza victime omeneşti şi pagube materiale” (cf. Petit Robert, 1976, cit. de Voiculescu, 2002) sau
„probabilitatea de expunere a omului şi bunurilor sale la acţiunea unui anumit hazard de o anumită mărime”
(Bălteanu, Alexe, 2000).
Riscul este rezultanta a două concepte. Este vorba despre întâmplare şi gradul de vulnerabilitate
(Manche, 1997, cit. de Voiculescu, 2002). Un areal este ameninţat de un anumit risc, numai atunci când
există probabilitatea unei declanşări inopinate a unui fenomen natural sau antopogen.
Riscul si hazardul, care sunt grupate în limba franceză, sub noţiunea de aléa, au în vedere
probabilitatea de producere a unui fenomen (Choquet, 1995. cit. de Manche, 1997). Această noţiune ţine
cont de intensitatea fenomenului şi de frecvenţa sa.
În absenţa comunităţii umane nu ar exista risc, ci doar hazard, indiferent de dimensiunile şi
consecinţele fenomenelor extreme asupra spaţiului afectat (Armaş Iuliana, 2006). Se admite că riscul nu
poate exista în afara relaţionării omului cu anumite evenimente pe care nu le poate controla, implicând
totodată iniţiativa şi capacitatea de alegere a fiinţei umane. El poate fi exprimat ca produs între probabilitatea
apariţiei unui eveniment cu un potential mare de lezare a intereselor unei comunităţi umane şi măsura
consecinţelor care apar în urma producerii sale.
Din perspectiva evoluţiei sistemelor complexe, riscul (Rei) este o funcţie a hazardului şi a
vulnerabilităţii, fiind definit ca probabilitate de afectare a unui anumit element (e) din cadrul ansamblului, în
urma producerii unui eveniment cu o intensitate mai mare decat (i) (Mejia-Navarro et al., 1994, cit. de Armaş
et al., 2003):
Rei = f(Hi, Ve)
unde Hi este hazardul înţeles ca probabilitate de apariţie într-o anumită perioadă a unui eveniment cu o
intensitate mai mare decat i, iar Ve, vulnerabilitatea, predispoziţia la risc, intrinsecă oricarui element din sistem.
Conform Glosarului IDNDR, riscul devine calculul matematic al pierderilor prevăzute pentru o arie
care urmează a fi supusă unui anumit hazard, într-o perioadă determinată.
El este produsul dintre riscul specific şi elementele de risc.
Riscul specific sau relativ reprezintă un grad aşteptat al pierderilor provocate de un eveniment
(Crozier, 1988, cit. de Armaş et al., 2003), iar elementele de risc se referă la populaţie, clădiri, activităţi
economice, servicii publice etc., care pot fi supuse riscului. Acestea indică gradul de vulnerabilitate al unei
4
societăţi faţă de un potenţial eveniment de risc, care poate fi evidenţiat ca o pondere a pierderilor din
evenimente trecute, de acelaşi gen. De aceea, sunt necesare studii privind dimensiunea fizică, economică şi
socială a vulnerabilităţii unei societăţi, ori apopulaţiei care locuieşte şi activează într-un anumit spaţiu faţă de
un anumit risc.
Din perspectivă socială, poate fi luat în discuţie riscul „acceptabil" de către comunitatea potenţial
lezată, cu un nivel al pierderilor perceput ca fiind tolerabil de către autorităţile locale şi populaţie, şi dezastrul,
care implică o disfuncţionalitate gravă la nivelul societăţii, cu pierderi care nu pot fi suportate prin efortul
local. Dezastrul rezultă din interacţiunea factorului de hazard cu nivelul de vulnerabilitate al comunităţii
afectate şi capacitatea insuficientă a măsurilor de adaptare la risc.
Deoarece manifestarea unor evenimente de rise presupune victime omeneşti şi pagube materiale,
poate fi calculat un risc mediu anual ca produs între frecvenţa şi mărimea dezastrelor:
Risc mediu anual (morti/eveniment) = frecventa (dezastre/an) • magnitudine (morti; eveniment)
Pagubele materiale pot fi evaluate prin intermediul indicelui individual al pierderilor (Iip), ca raport
între pierderi şi venit anual, în procente:
Iip= pierderi (USD) / venit anual • 100
După efectele anticipate, riscurile pot fi clasificate în principale sau iniţiale şi secundare, iar după
manifestarea lor temporala se pot identifica riscuri episodice, permanente; un alt criteriu de clasificare
implică valoarea pagubelor, însă există numeroase alte criterii.
Modul de manifestare determină tipul şi categoria de impact asupra comunităţii. Riscurile implicate
de hazardele episodice au particularitati şi implicaţii deosebite. Acestea se referă la hazarde majore
(naturale, antropice sau complexe) – inundaţii, cutremure de pământ, alunecări masive de versant, explozii
etc. şi hazarde excepţionale (de exemplu, ca urmare a unor acte teroriste, contaminări tehnologice, situaţii
de epidemie etc.).
Riscul poate fi analizat prin prisma a trei forme potenţiale (Varnes, 1984. cit. de Selby, 1993, cit. de
Voiculescu, 2002):
a. Riscul specific (Rs)
Reprezintă „gradul de pierdere asteptat, din cauza unui fenomen natural sau antropogen particular".
Se exprimă prin formula:
Rs=V x H
în care V - reprezintă vulnerabilitatea, iar H - reprezintă hazardul
b. Elementele supuse riscului (E)
Reprezintă „populaţia, clădirile şi construcţiile de inginerie civilă, activităţile economice, serviciile
publice, utilităţile, infrastructura - supuse riscului dintr-o arie dată”.
c. Riscul total (Rt)
Acesta este reprezentat de numărul asteptat de vieţi pierdute, persoane rănite şi pagube asupra
proprietăţilor sau întreruperea activităţii economice, din cauza unui anumit fenomen natural sau antropogen.
Riscul total se exprimă prin următoarea formulă:
Rt = (E) (Rs)=(E) (H x V)
în care: E - reprezintă elementele unui risc; Rs - exprimă riscul specific;
H - reprezintă hazardul, iar V - reprezintă vulnerabilitatea.

5
 Pe de alta parte, riscul se exprimă ca o funcţie de mai multe elemente (Bertrand et al., 2000, cit. de
Voiculescu, 2002):
R=f(A, E, V, I, t, s)
în care: A - aléa; E - elementele de risc; V- vulnerabilitatea; I - rezilienţa; t - timpul; s - spaţiul.
Reacţia comunităţilor umane în faţa unor evenimente catastrofale, prin activităţi cu scop de reducere
a impactului negativ rezultat, reprezintă adaptarea la risc, iar tipurile de soluţii găsite constituie modalităţile
de adaptare ale unei societaţi la risc Din această perspectivă, managementul riscului constituie un proces
integrat de identificare, evaluare şi control, care cuprinde analiza (identificarea şi cuantificarea) şi controlul
riscului prin diminuarea efectelor şi transferul riscului.
Reducerea riscului presupune dezvoltarea şi aplicarea unor politici, strategii şi măsuri de reducere a
vulnerabilităţii societăţii, adoptarea unor măsuri de prevenire şi limitare a efectelor negative rezultate, în
contextul unei dezvoltări regionale durabile.
În concluzie, cunoştintele despre fenomenele extreme reprezintă concepte apărute din necesitatea
de a cuantifica fenomenele cu impact negativ asupra omului, în vederea prevederii, preîntâmpinării şi
combaterii lor. în sens larg, se acceptă trei mari categorii de riscuri:
- riscuri tehnogene, antropice;
- riscuri sociale;
- riscuri naturale; ecologice.

Dezastrul
Dezastrul (limba engleză - disaster) este sinonim cu noţiunea de catastrofă (limba franceză -
catastrophe) şi poate fi explicat ca „o gravă întrerupere a funcţionalităţii unei societăţi, care cauzează
pierderi umane, materiale şi de mediu, pe care societatea afectată nu le poate depăşi cu resursele proprii"
(cf Dicţionarului IDNDR, 1992, cit. de Zavoianu, Dragomirescu, 1994, cit. de Voiculescu, 2002). Dezastrele
sunt cauzate de fenomene naturale, care generează distrugeri pe suprafeţe mari, locuite, dar şi pierderi
umane, înregistrându-se o creştere accentuată a acestora în ultimii ani (The environment encyclopedia and
directory, 1994, cit. de Voiculescu 2002). Şi noţiunea de catastrofă este larg răspandită astăzi, fiind, la rândul
ei, asimilată „calamităţii, dramei, tragediei, nenorocirii" sau „prapadului” (Chardon, 1990, cit. de Voiculescu,
2002). Atât catastrofele naturale, cât şi cele de origine antropică prezintă anumite echivalenţe dacă avem în
vedere forţa lor de impact şi suprafaţa afectată.
Dezastrul sau catastrofa reprezintă, faţă de hazard, faza ultimă a fenomenul geografic de risc,
consecinţele imediate, efectele cu implicaţii deosebite asupra unor componente umane sau naturale.

Vulnerabilitatea
Este „gradul de pierderi, de la 0% la 100%, rezultate din potenţialitatea unui fenomen de a produce
victime şi pagube materiale" (cf. Dictionarului IDNDR, 1992, cit. de Zavoianu, Dragomirescu, 1994, cit. de
Voiculescu, 2002). Ea reprezintă măsura în care un sistem expus unui anumit tip de hazard poate fi afectat
(Armaş Iuliana, 2006), indicând nivelul pagubelor umane şi materiale produse de fenomenul respectiv
(Bălteanu, Alexe, 2000). Vulnerabilitatea constituie un element important de studiu al fenomenelor
geografice de risc, de ea depinzând amploarea consecinţelor imediate, pe o anumita suprafaţă. Gradul de
vulnerabilitate este dependent, în planul comunităţilor umane, de dezvoltarea socială şi economică, la care
se adaugă, cu o importanţă semnificativă, nivelul de educaţie, structura pe grupe de vârstă a populaţiei etc.
6
 La rândul său, vulnerabilitatea cuprinde mai multe tipuri (cf. Manche, 1997, cit. de Voiculescu, 2002):
ƒ vulnerabilitatea umană - care are în vedere grupurile umane permanente, pe de-o parte, şi
pe cele mobile, pe de alta parte, cum este cazul turiştilor;
ƒ vulnerabilitatea clădirilor;
ƒ vulnerabilitatea reţelelor şi căilor de comunicaţie;
ƒ vulnerabilitatea secundară - care are în vedere anumite disfuncţionalităţi de-a lungul
producerii fenomenului.
Vulnerabilitatea indică gradul de fragilitate a elementelor la risc. Ea poate fi estimată printr-un
coeficient, a cărui valoare poate fi egală cu 1, în cazul vulnerabilităţii maxime, sau cu 0, în cazul vulne-
rabilităţii nule. Vulnerabilitatea este diferită în funcţie de capacitatea sistemului de a reacţiona la modificarea
condiţiilor de mediu extern şi intern, fiind condiţionată de relaţia dintre senzitivitate şi adaptare. În lipsa
capacităţii de adaptare, vulnerabilitatea unui sistem natural depinde în totalitate de senzitivitatea sa la
schimbări de mediu. Un nivel ridicat de adaptabilitate presupune o rezilienţă ridicata. Rezilienţa reprezinta
capacitatea sistemelor de a anula perturbaţiile produse şi de a reveni la un mod de manifestare asemănător
celui anterior evenimentelor turbulente. Rezilienţa poate fi estimată pe baza unui coeficient, care, când este
egal cu 0 are valoarea maximă, iar când este egal cu 1 prezintă valoare nulă. Între vulnerabilitate şi rezilienţă
există o relaţie foarte stransă. Dacă vulnerabilitatea este mare, iar rezilienţa mică, elementele riscului vor fi
ponderate având o valoare relativ ridicată. Această valoare va fi coborâtă, dacă vulnerabilitatea este slabă
iar rezilienţa puternică. Relaţia de mai sus ţine cont de faptul că riscul variază în timp şi spaţiu şi, ca atare,
trebuie permanent reevaluat (White, 1974, cit. de Voiculescu, 2002).
Capacitatea de rezistenţă reprezintă totalitatea forţelor şi a resurselor prin care societatea poate să
facă faţă unui hazard, reuşind să reducă nivelul riscului prin atenuarea efectelor negative. Capacitatea de
rezistenţă creşte atunci când se asigură dezvoltarea durabilă a regiunii respective, se iau măsuri preventive
din timp şi se organizează sistemele de alarmare a populaţiei.
Vulnerabilitatea indică o predispoziţie intrinsecă oricarui sistem, respectiv gradul său de instabilitate
potenţială, de expunere la risc a unor structuri. Vulnerabilitatea presupune implicit şi gradul de receptare
internă a intervenţiilor externe şi a dinamicii interne (Ianoş, 1994, cit. de Voiculescu, 2002).
De exemplu, vulnerabilitatea societăţii faţă de risc este dată de un complex de conditii şi procese
rezultate din întrepătrunderea factorilor sociali şi economici, care ridică nivelul de susceptibilitate al unei
comunităţi la impactul unui hazard. Cu cât societatea este mai săracă în resurse, cu atât vulnerabilitatea ei
creşte, iar rezilienţa (capacitatea de refacere) scade. Impactul evenimentelor extreme este mai mare în
societăţile sărace.
Vulnerabilitatea mai poate fi exprimată şi ca o funcţie a riscului, gradului de expunere şi a
capacitatilor de adaptare:
V = f(R, E, C)
unde R reprezinta riscul, respectiv probabilitatea apariţiei unui hazard, E indică mărimea arealului
şi/sau numărul populaţiei supuse riscului, C este capacitatea de utilizare a resurselor locale pentru a
contracara efectele unui eveniment de risc.
Alterarea mediului determină o creştere a vulnerabilităţii. Spre exemplu, despăduririle determină o
intensificare a eroziunii şi alunecărilor, producerea unor viituri mai rapide şi mai puternice şi o creştere a
vulnerabilităţii aşezarilor şi căilor de comunicaţii. Vulnerabilitatea este diferită în funcţie de modul de echipare
şi de pregătire a populaţiei.
7
 În contextul modificărilor globale ale mediului, vulnerabilitatea exprimă măsura în care un sistem
poate să fie afectat de schimbările climatice, care includ variabilitatea climatică şi extremele climatice (IPCC, 2001).
Cele mai vulnerabile la acţiunea fenomenelor naturale sunt ţările sărace şi grupurile sociale fără
rnijloace materiale pentru a se apăra de diferite evenimente extreme.
Între fenomenele naturale extreme şi populaţie există două tipuri de relaţii:
- evoluţia fenomenelor spre valori extreme, când populaţia prezintă doar un anumit grad de
vulnerabilitate, este susceptibilă deci la pierderi umane şi economice;
- producerea fenomenelor extreme afecteaza direct populaţia, numărul de morţi şi daunele
economice fiind apreciabile (fig. 1).

Potenţialitatea acţiunii
HAZARD (F. E.) E. R.
VULNERABILITATE ELEMENTE LA RISC (E. R.)
- populaţie
- aşezări
Acţiune directă - bunuri materiale
HAZARD (F. E.) E. R. - resurse ce asigură
RISC calitatea vieţii (aer, apă,
(sub 50% din E.R. afectate) sol, hrană etc.)
- activităţi economice
- construcţii etc.
DEZASTRU
(CATASTROFĂ)
(peste 50% din E.R. afectate, în
special populaţie şi aşezări )

Fig. 1 Relaţiile dinte hazard-fenomene extreme (F.E.) şi populaţie (E.R.)

(după Grecu Florina, 2004)

1.2. Clasificarea hazardelor

Hazardele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, cu sporirea numărului de criterii crescând
dificultatea clasificării. Cele mai utilizate sunt: modul de formare (geneza), durata de manifestare, arealul
afectat, numarul victimelor, complexitatea fenomenelor etc.
În functie de geneză, se disting trei mari categorii de hazarde:
• hazardele naturale - sunt fenomene potenţial dăunătoare societăţii, declanşate de factori de
mediu, de manifestări extreme ale unor procese din natură. Acestea reprezintă o formă de interacţiune între
om şi mediul înconjurător, în cadrul căreia sunt depaşite anumite praguri de adaptare ale societăţii. Pentru
producerea lor este necesară prezenţa societăţii omeneşti.
Hazardele naturale cuprind, la rândul lor, două mari grupe de fenomene generate de factori
endogeni şi exogeni.
- Hazardele endogene includ eruptiile vulcanice şi cutremurele, fenomene care prin amploarea lor
generează, în cele mai multe situaţii, numeroase pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale. Acţiunea lor
este generată de energia provenită din interiorul planetei, ca urmare a redistribuirii permanente a căldurii prin
curenţii de convecţie. Hazardele endogene - şi în special erupţiile vulcanice - pot să influenţeze global
sistemul terestru prin cantităţile mari de cenuşi vulcanice emise în atmosferă.

8
 - Hazardele exogene se diferenţiază în: hazarde climatice (ciclonii, tornadele, furtunile, fulgerele,
grindina, poleiul, seceta etc.), hazarde geomorfologice (deplasări în masa, eroziune), hazarde hidrologice
(inundatiile), hazarde oceanografice (ridicarea nivelului oceanului planetar, icebergurile, El Nino), hazarde biologice
(epidemii, invazii de insecte şi rozatoare), hazarde biofizice (focul) şi hazarde astrofizice (căderea meteoriţilor).
• hazarde antropice (antropogene) - sunt fenomene potenţial dăunatoare societăţii, declanşate de
activităţile umane. Aceste fenomene sunt legate de dezvoltarea tehnologiilor moderne, de activităţile agricole
şi de amenajarea spaţiului, de transparturi şi de conflictele militare.
• hazarde complexe, care reprezintă o înlănţuire de două sau mai multe hazarde naturale şi
antropice. Cel mai adesea, hazardele nu sunt simple, ci se combină, rezultănd hazarde complexe, în
cascada, cu efecte multiple.
Dupa mediul în care se produc, se deosebesc hazarde marine, costiere şi insulare, continentale,
complexe (care se desfaşoară în cel putin două medii) (Burton, Kates şi White, 1978).
În funcţie de durata de manifestare, unele hazarde sunt rapide (cutremure, tornade, viituri) iar
altele se manifestă în perioade îndelungate (secete, ridicarea nivelului Oceanului Planetar ş.a.).
În funcţie de suprafaţa afectată, hazardele se diferenţiaza astfel:
• hazarde globale, sistemice, cum sunt: tendinţa de încălzire a climei datorită efectului de seră,
tendinţa de ridicare a Oceanului Planetar, reducerea stratului de ozon. Acestea se manifestă în cadrul
întregului Sistem Terestru şi reprezintă efecte globale ale presiunii sacietăţii asupra mediului;
• hazarde globale cu efecte regionale, cum sunt deşertificarea şi eroziunea solurilor. Aceste
hazarde devin globale prin cumulare;
• hazarde regionale, care afectează suprafeţe întinse pe continente şi oceane şi cuprind ciclonii,
furtunile extra-tropicale şi poluarea apei, aerului şi solului;
• hazarde locale şi punctuale, cum sunt alunecările, eruptiile vulcanice, cutremurele. Deşi se
manifestă pe suprafeţe restrânse, aceste hazarde pot să aibă efecte deosebit de puternice.
Dupa posibilitatea, viteza, precizia prognozei în timp util se pot deosebi: hazarde naturale care
pot fi prognozate (cu precizie mare, cu precizie medie, cu precizie mică) şi hazarde naturale care nu pot fi
prognozate sau sunt prognozate cu putin timp înainte de declanşare.
După frecvenţa într-un areal dat, se deosebesc următoarele categorii: foarte frecvente, frecvente,
relativ frecvente, cu frecvenţă medie, rare şi foarte rare.
În funcţie de mărimea efectelor (număr de persoane afectate, pagube economice, distrugeri ale
mediului), hazardele se deferentiaza în:
• hazarde cu efecte reduse, care produc pagube mici, ce pot fi rernediate prin forţe locale;
• hazarde cu efecte severe, care produc perturbari ale functionării societatii, pagube importante şi
raniri de persoane, ce necesita interventia formatiunilor de protectie civila şi a altor organisme abilitate;
• dezastre (catastrofe), care produc întreruperea sau perturbarea gravă a funcţionării societăţii şi
generează victime omeneşti, mari pagube materiale şi distrugeri ale mediului. Aceste efecte depăşesc
capacitatea societăţii de a reactiona eficient prin folosirea resurselor locale, find necesare intervenţii şi
ajutoare pe plan naţional şi internaţional. Un hazard este considerat dezastru dacă sunt înregistrate cel putin
10 pierderi de vieţi omeneşti sau 50 de persoane ranite şi pierderi materiale de peste un milion de dolari
(Bălteanu, Şerban, 2005).

9
 În timp ce numărul dezastrelor de natura geofizică a ramas oarecum acelaşi, se remarcă o creştere
a celor de natură hidrometeorologică (secete, furtuni, inundatii). Această situatie se explica prin creşterea
instabilitatii sistemului atmosferic global (fig. 2, fig. 3)

Fig. 2 Numărul total al

dezastrelor naturale pe Glob
(1975-2000)

Sursa datelor: PNUM, UNEP,

2002, cit de Bălteanu, Şerban,
2005

Fig. 3 Persoane afectate

de dezastre naturale pe
Glob (1975-2002)

Sursa datelor: PNUM,

UNEP, 2002, cit de
Bălteanu, Şerban, 2005

Cele mai costisitoare

dezastre sunt inundaţiile,
cutremurele şi furtunile, dar
evenimente extreme precum
secetele şi foametea asociata
acesteia sunt mult mai periculoase
în ceea că priveşte impactul
asupra populatiei (fig. 4).

10
 Fig. 4 Persoane afectate de diferite tipuri de hazarde pe Glob (1975-2000)
Sursa datelor: PNUM, UNEP, 2002, cit. de Bălteanu, Şerban, 2005

Pagubele provocate de cutremure reprezinta 30% din valoarea totală a pierderilor materiale
provocate de dezastre, cauzând însă numai 9% din numărul persoanelor decedate. În schimb, foametea
cauzeaza 42% din numărul persoanelor decedate şi produce pagube de numai 4%.
În anul 1999, pe Glob au fost înregistrate 707 evenimente extreme, care au provocat pierderi de
peste 1 miliard USD, ceea ce reprezinta o creştere de aproape 9 ori a costului hazardelor naturale
comparativ cu anii '60 (Munich Re, 2001). Spre exemplu, pierderile economice ale S.U.A., ca urmare a
efectelor asociate evenimentului El Niño din anii 1997-1998, au lost estimate la 1,96 miliarde USD (0,03%
din PIB). Ecuador a suferit în schimb pagube de 11,4% din PIB. Inundaţiile din R.P. Chineză, din anii 1991,
1994-1995 şi 1998, au cauzat pierderi de 20-35 miliarde USD, aproximativ 3.9% din PIB (CNR-IDNDR, citat
de UNEP, 2002). Trendul pierderilor totale datorate evenimentelor naturale extrem, cât şi acela al pierderilor
asigurate sunt ascendente (fig. 5).

Fig. 5 Evoluţia comparativă a pierderilor totale şi asigurate, datorate dezastrelor naturale (1950-2005)
Sursa datelor: Munich Re Group, 2006

Printre cele mai mari dezastre din secolul trecut sunt cutremurul de la Tangsan (R.P.Chineză), din
1976 cu 250 000 de victime şi ciclonul şi inundaţiile din Bangladesh, din 1970, cu 225 000 de victime. Cel
mai costisitor dezastru din secolul trecut este considerat cutremurul de la Kobe, Japonia (ianuarie 1975) cu
pagube de peste 100 miliarde dolari. Pentru acest secol, uraganul Katrina (august 2005) din Golful Mexic, a
produs pagube care depaşesc cu mult aceasta cifră. Tot în acest secol, valurile tsunami din Oceanul Indian
(decembrie 2004) s-au dovedit a fi un fenomen global prin amploarea pagubelor (26 miliarde USD) şi prin
numărul de victirne (peste 160 000).
Ţările în curs de dezvoltare, cu economie şi infrastructură slabe, au nevoie de un timp îndelungat
pentru a se reface în urma unui dezastru. Cele mai numeroase victime ale dezastrelor se înregistrează în
aceste ţări, respectiv 2/3 din victimele înregistrate la nivel mondial.
Dintre dezastrele tehnologice, cele legate materialele chimice şi radioactive, au avut ecou

11
internaţional deosebit, soldându-se cu modificarea legislaţiei în domeniu sau cu introducerea de noi
reglementări. Astfel, accidentul chimic de la o întreprindere din localitatea Seveso (Italia), din 1976, a
determinat iniţierea unei directive europene numita Seveso privind controlul accidentelor majore care implică
substanţe periculoase. Aceasta a fost modificată de mai multe ori, ultima schimbare find legată de
accidentele transfrontaliere de la Baia Mare din anul 2000. Accidentul chimic de la Bhopal, India, din 1984 şi
alte accidente similare au impus iniţierea, în 1983, a Convenţiei privind Prevenirea Accidentelor Industriale
Majore.
Accidentele nucleare majore (Three Mile Islands, S.U.A., 1972 şi Cernobal, Ucraina, 1986) au atras
atenţia comunităţii internaţionale pentru luarea unor măsuri stricte de control şi de limitare severă a
construcţiei centralelor nucleare în unele ţări. După accidentul de la Cernobâl au fost adoptate două tratate
internationale majore: Convenţia privind asistenta în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică şi
Convenţia privind notificarea unui accident nuclear.

1.3. Diferentieri regionale ale hazardelor naturale şi antropice

În Africa, evenimentele extreme comune sunt inundaţiile şi secetele. Aici s-au înregistrat cele mai
grave fenomene de secetă în ceea ce priveşte numărul persoanelor afectate sau decedate, cu perioade
severe între 19721973 şi 1984-1985. De asemenea, extinderea aşezarilor în areale expuse inundaţiilor
cauzează pagube însemnate populaţiei. Secetele şi inundaţiile cauzează foamete şi malnutrişie care, asociate cu importul
de hrană şi dependenţa de ajutoare umanitare externe, afectează sever potenţialul de refacere în ţările afectate.
Dezastrele determină astfel fenomenul de migraţie şi existenţa a milioane de refugiaţi. La sfârşitul anului 2000, numărul
total al refugiatilor în Africa era de 3,6 milioane, 56% dintre aceştia avand sub 18 ani (UNHRC, 2001, citat de UNEP, 2002,
cit. de Bălteanu, Şerban, 2005). Aceştia se instalează, de obicei, în ecosisteme fragile asupra cărora exercită o presiune
ridicată, intrând adeseori în conflict cu populaţiile vecine.
În regiunea Asia-Pacific s-au produs 75% din dezastrele naturale majore de pe Glob din perioada
1970-1997. Cele mai numeroase dezastre - care înregistreaza creşteri şi în prezent - sunt cele de natură
hidrometeorologică (cicloni, inundatii), în timp ce numărul dezastrelor de natură biofizică (eruptii vulcanice,
cutremure, tsunami) a rămas relativ constant.
În perioada 1972-2000 s-au înregistrat 1,4 milioane persoane decedate, 4 000 de milioane afectate
şi pagube materiale de peste 430 rnilioane USD. China, India şi Filipine au fost afectate în ultirnele trei
decenii de peste 300 de evenimente extreme, fiecare soldate cu numeroase pierderi de vieţi omeneşti şi
pagube materiale. Cele mai importante pierderi s-au înregistrat în Asia de Sud. Numeroase ţări sunt afectate
de cutremure şi de eruptii vulcanice, mai ales în lungul riftului Pacificului (Indonezia, Japonia şi Filipine).
În Europa, cele mai comune dezastre naturale sunt furtunile şi inundaţiile, urmate de cutremure.
Unele dintre cele mai costisitoare inundaţii din ultllnii ani au fost cele din anul 2000, cu pagube de peste 10,6
miliarde USD (Swiss Re, 2001), la care se adaugă cele din 2006-2007. lncendiile şi secetele constituie o
problemă a ţărilor mediteraneene (Croaţia, Franţa, Grecia, Italia şi Spania). În ansamblu, în ultimele decenii
se remarcă o creştere a numărului dezastrelor naturale, cât şi a pagubelor asociate, cu toate că s-au
îmbunătăţit măsurile de prevenire şi de atenuare a efectelor dezastrelor naturale şi tehnologice.
În creştere este şi numărul accidentelor industriale. Astfel, spre exemplu, numai în anul 1997 au fost
înregistrate 37 de accidente majore, acesta fiind cel mai mare număr din 1985.
America Latina şi Caraibe sunt afectate în special de secete, furtuni tropicale, inundaţii, avalanşe,
12
alunecări de teren şi curgeri de noroi, cutrernure şi erupţii vulcanice. Dintre hazardele tehnologice se
remarcă accidentele legate de scurgerea de substanţe poluante.
În anii '90 hazardele naturale au cauzat moartea a peste 65 000 de persoane, ca urmare a inundaţiilor (54%),
epidemiilor (18,4%), furtunilor, ciclonilor şi uraganelor (17,7%), cutremurelor (5,2%) şi alunecărilor (3,2%) (CRED-OFTA,
2002, citat de UNEP, 2002, citat de Bălteanu şi Şerban, 2005).
În ansamblu, pentru această regiune se constată o scădere cu o treime a mortalităţii cauzate de
hazardele naturale pentru perioada 1972-1990. În schimb, pagubele asociate dezastrelor au crescut cu
aproximativ 230% (1960-1990). Cele mai cunoscute şi periculoase evenimente care au afectat această
regiune sunt evenimentele legate de fenomenul El Niño. Uraganul Mitch, din anul 1998, care a afectat în
special Honduras şi Nicaragua, a generat peste 17 000 de decese, a lăsat peste 3 milioane de persoane
fără locuinţă şi a produs pagube estimate la 3 000 milioane USD. Cutremurele au cauzat moartea a peste 65
000 de persoane şi au afectat alte 4 milioane locuitori (1972-1999).
America de Nord este afectată de cutremure, erupţii vulcanice, tornade, uragane, furtuni de zăpadă
şi de praf, secete şi inundaţii. În perioada anilor '60 - '70, peste 90% din dezastrele naturale ale S.U.A. au
fost de natură climatică. Deşi nivelul de pregatire a populaţiei şi măsurile luate în ansamblu s-au îmbunătăţit,
numărul persoanelor afectate de diferite dezastre a crescut, ca urmare a creşterii populaţiei şi a incidenţei
mult mai ridicate a evenimentelor extreme.
Asia de Vest este vulnerabilă la secete, peste 80% din regiune find constituită din regiuni
semideşertice şi deşertice. În ultimii 100 de ani, precipitatiile au scazut cu peste 5%. Secete foarte severe au
fost înregistrate în anii '30, '60 şi '90, acestea devenind în ultimii ani mai intense şi mai frecvente. Hazardele
tehnologice sunt asociate cu industria de exploatare a petrolului, care cauzează serioase probleme de
poluare a solului şi a oceanelor. Conflictele armate au determinat deteriorarea mediului prin incendieri
deliberate, prin poluarea resurselor de apa şi de sol, poluarea marina şi a atmosferei.

13
 CAPITOLUL II

HAZARDE ŞI RISCURI GEOLOGICE

2.1. Hazardele vulcanice

2.1.1. Vulcanii şi activitatea vulcanică
Erupţiile vulcanice au impresionat omul încă din cele mai vechi timpuri prin măreţia spectacolului
oferit şi prin amploarea distrugerilor. Denumirea de vulcan provine de la Vulcanus – zeul focului la romani –
şi de la numele unei insule din Marea Mediterană, în care este localizat un vulcan activ. În insulele Polineziei
există numeroase legende referitoare la erupţii violente şi la cutremure care au întunecat cerul şi au produs
valuri uriaşe. Unii autori consideră că erupţia vulcanului Santorin, din Marea Meditarană, cu 1500 ani î.Hr., a
dus la distrugerea civilizaţiei minoice.
Interesul pentru studiul erupţiilor vulcanice datează încă din Antichitate. În secolul V. î.Hr., filosoful
Empedocle a murit în timp ce încerca să observe de aproape o erupţie a vulcanului Etna. În anul 79 d.Hr.,
Pliniu cel Bătrân a fost asfixiat de erupţia Vezuviului (numit pe atunci Monte Soma), care a distrus oraşele
Pompei şi Herculanum. Această erupţie violentă a fost descrisă de către nepotul său în câteva scrisori
adresate lui Tacit.
Un vulcan reprezintă o deschidere în scoarţa terestră, sub forma unui orificiu sau a unei fisuri, prin
care sunt aduse la suprafaţă materiale incandescente sub formă de lave, cenuşi vulcanice, fragmente de
rocă şi gaze. Denumirea indică şi forma de relief asemănătoare unui con, alcătuită prin acumularea
materialelor vulcanice.
Transferul materialelor incandescente din adâncuri spre suprafaţă poartă numele de erupţie
vulcanică.
Vulcanii sunt alcătuiţi din materiale topite numite lave, aduse din adâncuri; acestea cuprind un
amestec complex de silicaţi, minerale cristalizate şi gaze. Unele lave, de exemplu cele bazaltice sunt foarte
fluide şi dau naştere unor conuri turtite sub formă de scut. Altele, lavele acide, sunt mai vâscoase, curg mai
greu, pe distanţe scurte şi ajung la suprafaţă prin erupţii explozive.
Erupţiile vulcanice cuprind şi emanaţii de gaze, vapori de apă şi fragmente de rocă de diferite
dimensiuni. Fragmentele mici, de ordinul centimetrilor, poartă numele de lapili; cele mari, având uneori
greutăţi de sute de kilograme, sunt bombele vulcanice. Unele fragmente sunt spongioase şi au aspect de
zgură, fiind numite scorii. Prin depunerea cenuşilor se formează tufurile vulcanice, roci uşoare, folosite în
construcţii.
Vulcanii activi sunt însoţiţi, în perioadele în care erup, de degajarea unor gaze fierbinţi, numite
fumarole. Emanaţiile de dioxid de sulf sunt cunoscute sub numele de solfatare.
Emanaţiile de gaze şi de vapori fierbinţi formate în urma contactului lavelor cu pânzele subterane de
apă dau naştere unor izvoare fierbinţi şi gheizerelor. Acestea din urmă sunt izvoare arteziene fierbinţi şi şe
întâlnesc în Islanda, Noua Zeelandă, Parcul Yellowstone (SUA) etc.

2.1.2. Erupţiile vulcanice

14
 Erupţiiie vuicanlce sunt datorate energiilor acumulate în rezervoarele subterane care conţin lave,
presiunilor exercitate de forţele tectonice şi diferenţelor de densitate dintre lavă şi rocile pe care aceasta le
străbate. Ascensiunea materiei incandescente la suprafaţă se diferenţiază în funcţie de compoziţia chimică a
lave!or, de conţinutul în gaze, de vâscozitatea acestora, de temperatura lor şi de poziţia ariei vu!canice.
a. Erupţiile islandeze şi hawaiene sunt caracterizate prin emisii liniştite, cu lave fluide, care sunt
evacuate prin crater sau prin fisuri. Aceste erupţii nu produc victime, dar pot afecta localităţi sau căi de
comunicaţie – aşa cum se întâmplă frecvent când erupe vulcanul Kilauea, din insulele Hawai.
b. Erupţiile de tip strombolian sunt caracteristice vulcanilor cu lave mai vâscoase, care produc
explozii moderate. Un astfel de vulcan este Stromboli, cunoscut din Antichitate sub numele de Farul
Mediteranei, acesta servind pentru orientarea navigatorilor.
c. Erupţiile de tip vulcanian sunt caracterizate prin evacuarea unor lave foarte vâscoase, care se
solidifică repede la suprafaţă. Gazele acumulate sub dopul de lavă produc explozii puternice, care aruncă o
parte din conul vulcanic. Acest tip de erupţie este foarte periculos, conducând la numeroase pierderi de vieţi
omeneşti şi pagube materiale. Vulcanii Vezuviu, Vulcano (Italia), Paricutin (Mexic) sunt reprezentativi pentru
acest tip de erupţie.
Erupţia vulcanului Vezuviu, în anul 79 d.Hr, a aruncat în aer craterul şi a împrăştiat pe distanţe mari
cenuşi vulcanice şi fragrnente de roci. Oraşele Pompei şi Herculanum, situate la poalele vulcanului, au fost
acoperite cu lave şi cenuşi vulcanice, toţi locuitorii pierzându-şi viaţa.
d. Erupţiile pliniene sunt caracterizate prin expulzarea violentă în aer a gazelor şi acenuşilor
vulcanice, care ajung în păturile înalte ale atmosferei. Erupţia vulcanului Pinatubo, din 1991, a făcut
numeroase victime şi adistrus culturile agricole din insulele Filipine, iar cenuşile vulcanice au înconjurat
Globul terestru, determinând o reducere a radiaţiei solare.
e. Erupţiile peleene poartă acest nume după vulcanul Mt. Pelée, din insula Martinica. Erupţiile
acestuia, din 1902 şi 1903, au fost însoţite de nori arzătorii constituiţi dintr-un amestec de gaze, lavă şi
fragmente de roci incandescente, care s-au revărsat pe pantele vulcanului, arzând totul în cale. Uneori, prin
consolidarea lavei pe coşul vulcanului, se formează un spin de lavă. Tot în această categorie se încadrează
erupţia vulcanului St. Helens (SUA), considerată a fi cea mai puternică din ultima sută de ani.
f. Erupţiile ultravulcanice sunt extrem de violente, datorită formării unor presiuni uriaşe la contactul
dintre apa mării şi rezervorul subteran de lavă. Vulcanul Krakatoa, care a arupt la data de 26 august 1883,
se încadrează în această categorie. Erupţia s-a manifestat printr-o explozie care a distrus în întregime conul
vulcanului, cu o înălţime de 800 metri şi a împrăştiat fragmentele pe distanţe mari. Valurile formate au
invadat insulele învecinate şi au produs 80.000 de victime.

2.1.3. Răspândirea vulcanilor pe Glob

Vulcanii se mai diferenţiază în vulcani activi şi vulcani stinşi.
Un vulcan este considerat activ daca a arupt cel puţin în timpurile istorice. Vulcanii activi au perioade
de erupţie separate de intervale de linişte, în care emit gaze şi, uneori, apar izvoare fierbinţi.
Pe Terra există peste 800 vulcani activi, a căror distribuţie este strâns legată de liniile tectonice care
separă plăcile litosferice.
Vulcanii activi existenţi pe Terra sunt situaţi în zone de subducţie, în zone de rift şi în puncte fierbinţi
din interiorul plăcilor tectonice.

15
 Cei din zonele de subducţie, unde o placă tectonică pătrunde sub cea alăturată, sunt cei mai
numeroşi. În majoritate, aceştia se află în jurul Oceanului Pacific, gruparea lor fiind cunoscută sub numele de
Cercul de Foc al Pacificului. Ceastă centură se extinde în Indonezia, Japonia, Insulele Aleutine, Insulele
Kurile, Insulele Filipine, în America Centrală şi în vestul Americii de Sud şi de Nord. În aceeaşi categorie se
încadrează şi vulcanii din Italia – Vezuviu şi Etna. Aceşti vulcani prezintă cel mai mare pericol, erupţiile lor
fiind însoţite de explozii.
Vulcanii activi se întâlnesc şi în lungul zonelor de rift, caracterizate prin mişcări divergente ale
plăcilor tectonice. Majoritatea rifturilor sunt localizate pe fundul oceanelor, dar se întâlnesc şi pe uscat, în
estul Africii (Marele Rift African). În aceeaşi categorie se încadrează vulcanii din partea centrală a Oceanului
Atlantic.
O a treia categorie, numită vulcani din punctele fierbinţi, cuprinde vulcanii activi care apar în
interiorul plăcilor litosferice, în locurile în care scoarţa terestră este mai subţire. În această grupă se
încadrează, spre exemplu, vulcanii din Insulele Hawai.

2.1.4. Clasificarea hazardelor vulcanice

În zonele cu vulcani activi, erupţiile vulcanice reprezintă un pericol permanent pentru om. La poalele
vulcanilor sunt adesea mari concentrări de populaţie, iar solurile fertile de pe versanţii acestora sunt intens
cultivate. În locurile cu izvoare fierbinţi şi cu emanaţii de gaze e dezvoltă staţiuni balneare, iar spectacolul
erupţiilor atrage numeroşi turişti. Pe Terra se înregistrează în fiecare an circa 50 de erupţii vulcanice, din
care 5% produc victime. Faptul că unii vulcani erup rar accentuează periculozitatea acestora, pentru că în
intervalele de linişte, alezările de la poalele lor se extind din ce în ce mai mult în locuri expuse riscului.
Erupţiile vulcanului La Saupiére, din insula Montserat, situată în arhipelagul Caraibe, au început pe
18 iulie 1995 şi au durat 2 ani şi jumătate. Erupţia din iunie 1997 a cauzat moartea a 19 persoane. În jurul
vulcanului a fost creată o zonă de excluziune, iar în restul insulei populaţia de 12.000 de locuitori a fost într-o
alertă continuă.
În aceste condiţii,numeroase persoane, aşezări şi terenuri agricole sunt expuse direct unor hazarde
legate de erupţiile vulcanice, care pot fi diferenţiate în hazarde primare şi hazarde secundare.
Hazardele primare cuprind exploziile vulcanice, curgerile de lavă, curgerile de proclastite, căderile
de cenuşi vulcanice şi emisia de gaze fierbinţi.
Exploziile vulcanice sunt extrem de periculoase şi determină numeroase pierderi de vieţi omeneşti
pe areale extinse în jurul craterului. Suflul exploziei provoacă mari distrugeri localităţilor, pădurilor şi căilor de
comunicaţie.
Curgerile de lavă afectează localităţile situate în imediata apropiete a craterului sau a fisurii prin care
aceasta apare la suprafaţă. Uneori, în crater se acumulează mari cantităţi de lave, care se scurg brusc,
distrugând totul în cale. În anul 1783, erupţia unui vulcan, în lungul unei fisuri cu o lungime de 24 de
kilometri, a generat curgeri de lavă care au ocupat 560 de kilometri. În insulele Hawai, curgerile de lavă ale
vulcanilor Mauna Loa şi Kilauea acoperă periodic suprafeţe întinse de teren şi provoacă mari distrugeri.
Curgerile de piroclastite se desfăşoară sub forma unor avalanşe, sau a unor nori arzători şi au efecte
devastatoare. Materialul deplasat cuprinde un amestec de lave, cenuşi vulcanice, fragmente de rocă
vulcanică, vapori şi gaze cu temperaturi de 600 – 1.000 grade Celsius, acre se deplasează cu viteză mare
pe con, distrugând totul în cale. Astfel de fenomene s-au produs în timpul exploziei vulcanilor: Mt. Pelée, din

16
insulele Martinica, Merapi, din Insula Jawa şi Vezuviu. Cea mai mare parte a victimelor este cauzată de
curgerile de piroclastite.
Căderile de cenuşi vulcanice distrug vegetaţia şi culturile agricole şi produc prăbuşirea clădirilor. În
cazul erupţiei vulcanului Pinatubo, din 1991, cenuşile vulcanice au atins peste un kilometru grosime şi s-au
împrăştiat pe o rază de peste 30 kilometri, afectând peste un milion de persoane.
Gazele emise de vulcani au un puternic miros de sulf şi sunt, în unele cazuri, toxice. Foarte periculos
este dioxidul de carbon, care, fiind mai greu, se acumulează în zonele depresionare şi provoacă victime prin
asfixiere.
Hazardele secundare cuprind curgerile de noroi, numite lahar, alunecări, inundaţii şi valuri uriaşe,
numite tzunami.
Lahar este o denumire de origne indoneziana pentru curgerile de cenuşi vulcanice de pe flancurile
vulcanilor, acest fenomen fiind deosebit de periculos. Apa provenită din ploi, topirea bruscă a zăpezilor sau a
gheţarilor sau din deversarea unor lacuri sutuate în crater generează supraumezirea materialelor vulcanice,
care se deplasează cu viteză pe versanţi. Erupţia vulcanului Kalut, din insula Jawa, în anul 1919, a fost
însoţită de laharuri care au ucis 5.500 de persoane.
Alunecările se produc în urma ruperii unor părţi din conul vulcanului, datoriţă presiunilor uriaşe
generate de lava în ascensiune şi dezele supraîncălzite.
Inundaţiile se produc datorită ploilor abundente asociate cu erupţiile vulcanice (cenuşile vulcanice
având rolul de nuclee de condensare) şi obturării văilor de către materialele vulcanice.
Erupţiile vulcanice sunt precedate, adeseori, de cutremure de pământ, de emisii de gaze şi de
vapori, prin fisuri, de modificări ale chimismului şi temperaturii izvoarelor, de uscarea vegetaţiei. Acestea dau
posibilitatea prognozării erupţiei cu câteva zile înaintea declanşării. Prin instalarea pe conurile vulcanului a
unei aparaturi adecvate, se măsoară diferiţi parametrii, care permit determinarea prealabilă a erupţiei şi
evacuarea populaţiei. În acest fel, pot fi salvate numeroase vieţi omeneşti şi bunuri materiale.

2.1.5. Atenuarea efectelor hazardelor vulcanice

Erupţiile vulcanice sunt fenomene naturale de origine endogenă, care nu pot fi oprite sau modificate
de către om.
Cel mai eficient mod de apărare împotriva acestora constă în luarea unor măsuri pentru evitarea
concentrării aşezărilor omeneşti pe conurile vulcanilor activi sau în apropierea lor. În acest scop, se
realizează hărţi de risc vulcanic în care sunt cartografiate arealele cu fenomene periculoase din timpul
erupţiilor şi arealele în acre vor fi înregistrate pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale.
În arealele expuse riscului este necesară interdicţia construcţiilor. Pentru localităţile existente pe
conurile vulcanilor activi sunt stabilite planuri speciale de alertare şi evacuare rapidă a populaţiei. Se
construiesc cai de acces corespunzătoare şi se amenajează din timp locuri de primire a populaţiei prin
organizarea unor tabere de corturi. Astfel, erupţia vulcanului Pinatubo, din insulele Filipine, a determinat
evacuarea a peste 200.000 de locuitori, pentru care s-au creat locuri speciale de adăpostire şi de protecţie.
Erupţia vulcanului Pinatubo, în iunie 1991, din sudul insulei Luzon, este considerată una dintre cele mai
puternice erupţii din secolul al XX-lea. Ea a produs moartea a 722 persoane şi a lăsat fără locuinţă 200.000
persoane. Deosebit de periculoase au fost curgerile de piroclastite şi laharurile care s-au format pe flancurile
conului vulcanic. În timpul erupţiei, cenuşa vulcanului s-a înălţat în atmosferă sub forma unei umbre uriaşe

17
până la înălţimea de 40 kilometri. Capitala ţării, Manilla, situată la 100 kilometri spre sud, a fost acoperită cu
un strat subţire de cenuşi vulcanice.
Curgerile de lavă pot fi deviate sau oprite temporar prin construirea unor baraje. Încercări au fost
făcute în insulele Hawai şi în Islanda, unde curgerile de lavă sunt fluide şi se deplasează pe pante reduse. În
Islanda s-a încercat şi solidificarea lavelor prin împroşcarea lor cu jeturi puternice de apă. Astfel, s-au format
baraje naturale de lavă solidificată cu înălţimi de până la 20 de metri. Laharurile pot fi oprite prin construirea
unor praguri şi baraje în lungul traseelor probabile de pe văi. În unele situaţii s-a încercat şi drenarea
prealabilă a apei lacurilor din craterele vulcanilor activi, pentru a împiedica revărsarea lor bruscă.

2.1.6. Prevederea erupţiilor vulcanice

Prevederea momentului erupţiei vulcanice este deosebit de dificilă pentru că fenomenele anteeruptie
sunt foarte diferite în spaţiu (de la vulcan la vulcan) şi în timp (chiar la acelaşi vulcan). Studiile de predicţie
au la bază datele unor observatoare vulcanologice, special dotate, situate în diferite puncte ale Terrei, cum
sunt cele din S.U.A. (Hawai), Japonia (Aso), Italia (Ercolano, lângă Vezuviu), etc. Sinteze realizate de
cunoscuţi vulcanologi (H. Tazieff, Yokoyama etc.) precizează că predicţia vulcanologică se bazează pe studii
privind:
- zonarea vulcanică;
- fenomene geochimice;
- fenomene geofizice;
- schimbări topografice.
Zonarea vulcanică îşi propune stabilirea vulnerabilităţii terenurilor la erupţii, în funcţie de poziţia
vulcanului, orientarea produselor vulcanice, direcţia dominantă a vântului etc.
Fenomenele geochimice sunt considerate de unii specialişti ca fenomene clasice de urmărire a
vulcanismului. De exemplu, un paroxism vulcanic este anuntat de creşterea valorilor raportului sulf/clor de la
1 la 7-8.
Fenomene geofizice care anunţă erupţia unui vulcan sunt foarte diferite: creşterea temperaturilor în
sol şi a fluxului termic, scăderea rezistivităţii electrice a substratului, schimbări în câmpul geomagnetic sau
gravitaţional, activitate seismică locală.
Schimbările topografice anterioare erupţiei, cum sunt ridicările lente ale terenului, se urmăresc cu
aparate speciale. Sunt mai dificil de înregistrat mişcările orizontale ale terenului.
Manifestările bazice cu vetre vulcanice puţin adânci pot fi prevazute mai uşor decât alte tipuri de
vulcani prin fenomenele care au loc înaintea erupţiei.
Pe baza informaţiilor asupra fenomenelor ce au loc înaintea erupţiei se poate aprecia în general
momentul erupţiei, dar nu şi intensitatea acesteia.
Datorită faptului că fiecare vulcan are particularităţile sale, este dificil să se stabilească reguli
generale de supraveghere şi măsuri de protecţie.
2.2. Fenomenele seismice
Ansamblul de fenomene legate de geneza, transmiterea şi efectele cutremurelor poartă
denumirea de seism, domeniu al seismologiei (V. Lăzărescu, 1980, cit. de Grecu, 2004).
Seismele sau cutremurele de pământ sunt fenomene naturale ce produc unele dintre cele mai mari
dezastre. În perioada 1970-1980, cutremurele au provocat moartea a circa 450.000 de oameni şi
pagube materiale de peste 19 miliarde dolari. În perioada 1920-1950 au decedat peste 887.000 de
18
oameni. De aceea, se impune cercetarea ştiintifică predezastru a cutremurelor şi educarea populaţiei pentru a
suporta cu riscuri minime impactul produs de un viitor seism.
De la început, apreciem necesitatea explicării unor termeni întrucât seismele se manifestă pe
suprafeţe extinse, într-un timp scurt.
Hazardul seismic este probabilitatea de apariţie a unui cutremur de o anumită magnitudine, într-un anumit
loc şi timp. Este exprimat cu parametrii ce caracterizează mişcarea terenului în timpul cutremurului (acceleraţia,
viteza sau deplasarea), precum şi prin hărţi de hazard seismic (,,probabilitatea ca un anumit nivel al acceleraţiei
maxime să fie depăşit într-un anumit interval de timp" - N. Mândrescu, 1991, cit. de Grecu, 2004).
Riscul seismic este „probabilitatea ca efectele sociale sau economice, exprimate în bani sau
victime, să egaleze sau să depăşeasca valorile aşteptate la un anumit amplasament, într-un anumit interval
de timp" (N. Mândrescu, 1991, cit. de Grecu, 2004).
Riscul seismic a fost abordat de numeroşi autori (după anul 1990) şi depinde, local, şi de
formaţiunile geologice de suprafaţă. Pentru timp îndelungat, riscul seismic se apreciază prin perioada de
revenire a unui cutremur cu anumită intensitate sau magnitudine şi prin calcularea energiei seismice medii
anuale şi compararea ei cu energia eliberată pe an. Riscul seismic creşte atunci cand energia seismică
anuală este mai mică decât energia seismică medie.

2.2.1. Elementele unui seism

După definiţia adoptată în general de nespecialişti, cutremurele sunt zguduiri bruşte ale scoarţei
terestre, într-un timp scurt şi cu intensitate variabilă. Geofizic, seismele sunt solicitări elastice de scurtă
durata ale scoarţei terestre, care se propagă cu viteze de peste 1km/s. Microseismele au o intensitate
foarte redusă şi nu sunt simţite direct de on, decât sunt înregistrate cu ajutorul seismografelor.
Macroseismele sunt percepute de om şi au urmări asupra construcţiilor, în funcţie de scara intensităţii.
Efectele seismelor asupra populaţiei,
construcţiilor şi mediului sunt rezultanta dinamicii
terestre şi, implicit, a elementelor ce definesc un seism.
Focarul seismic sau hipocentrul este locul din
scoarţă unde se produc deranjamente, unde are loc şocul
iniţial. Se redă în km, ce redau adâncimea punctului.
În funcţie de adâncimea focarului, cutremurele sunt:
superficiale sau normale (până la 60-70 km sub suprafaţă),
intermediare (70-300 km), de adâncime (300-700 km) (Fig. 1).

Fig. 1 Elementele unui cutremur de pământ

şi componentele undelor seismice la observatorul
seismic (după Airinei, 1979, citat de Grecu, 2004)

Epicentrul este punctul de la suprafaţa Pământului situat deasupra focarului, în prelungirea razei
terestre, antiepicentrul find antipodul epicentrului. Poziţiile acestor puncte sunt date de coordonatele geografice.
Timpul la origine arată momentul iniţierii cutremurului în hipocentru.
Durata măsurată a seismului, de la câteva secunde până la zeci de secunde, este mai lungă
decât durata de producere în hipocentru, datorita timpului în care se transmit undele seismice.
Energia seismului, exprimată în lucru mecanic, se produce datorită fracturării sau schimbării
volumului din scoarţa terestră.
19
 Elementele caracteristice ale seismului se stabilesc după undele seismice: prime sau
longitudinale, secunde sau transversale şi superficiale (Fig. 2).

Fig. 2. Propagarea undelor

seismice: a. unde longitudinale;
b. unde transversale; c. unde
superficiale (dupa Longwell şi Flint,
citat de N. Lupei, 1979)

Undele prime (cu simbolul P) se propagă prin dilatări şi comprimări succesive pe direcţia lor
de deplasare, cu viteze mari, de 4-7 km/s (în crustă) şi 8,0-8,2 km/s (sub suprafaţa Moho),
ajungând „primele" la un observator.
Undele secunde (cu simbolul S) sunt unde transversale, propagându-se prin deformări
perpendicular pe direcţia lor de deplasare, cu viteze de 2-4 km/s (în crustă).
Undele prime şi secunde se formează în hipocentru şi se transmit spre epicentru. Viteza lor
creşte proportional cu puterea ½ a raportului rigiditate/densitate a rocilor.
Undele superficiale rezultă din interferenţa în epicentru a undelor longitudinale şi transversale. Sunt
unde lungi (simbolul L) şi au viteza constantă de 3,4 km/s. Se propagă mai lent în formaţiunile superficiale, din
cauza rigidităţii reduse a acestora.
Undele seismice se înregistrează cu ajutorul unor aparate speciale - seismografe, accelelografe şi
seismoscoape – existente în staţia seismică. Raza de propagare face cu dreapta epicentru - hipocentru
un unghi numit unghi de emergenţă. Primul impuls al razei de propagare se descompune în: componenta
verticală (Z), componenta orizontală spe nord (N) şi componenta orizontala spre est (E).
Faza precursoare este dată de undele longitudinale şi apoi de cele secundare; faza principală a
microseismului este dată de undele superficiale; ultima fază este cea de stingere sau finală, cu unde de tipul
celor din faza principală.
La macroseisme, cele mai distrugatoare sunt undele de suprafaţă, mai ales pentru regiunile situate
aproape de epicentru.

2.2.2. Litologia şi riscul seismic

Riscul seismic este diferit în rocile necoezive şi în cele coezive. Undele seismice se
propagă cu viteză mai mare şi pe spaţii mai întinse în rocile compacte faţă de cele afânate.
În pietrişuri şi nisipuri, deşi viteza de propagare a undelor este mai mică, seismele sunt mai
distrugătoare. Dacă se consideră riscul la seisme în roci cristaline compacte egal cu unu, atunci, în rocile
puţin coezive şi necoezive riscul va fi de: 1:2,4 (în roci sedimentare cimentate); 1,4:4,4 (în nisipuri umede);
4,4:11,6 (în rambleuri); 12 (în terenuri mlăştinoase) (N. Lupei, 1979, cit. de Grecu, 2004).

2.2.3. Tipuri genetice de seisme

Cutremure de origine tectonică
Peste 90% din cutremure sunt datorate deplasărilor care au loc în scoarţa terestră, fiind strâns legate
de limitele dintre marile plăci tectonice, care sunt şi ariile cele mai mobile.
20
 H.E. Reid (1911) a explicat mecanismul apariţiei seismelor prin teoria destinderii elastice, teorie
completată cu cea a tectonicii plăcilor. Pe scurt, aceasta arată că datorită mişcării regionale de forfecare,
rocile din cele două părţi ale unei falii sunt deformate elastic. Când se depăşeşte rezistenţa la forfecare, are
loc ruperea acestora şi descărcarea bruscă a energiei elastice acumulate, care generează cutremure. La
limitele dintre marile plăci tectonice au loc deplasări divergente (de-a lungul rifturilor medio-oceanice),
convergente (în zonele de subducţie) şi de translaţie.
În funcţie de particularităţile morfologice şi geologice de la limita plăcilor, s-au separat patru tipuri
de zone seimice (Fig. 3).

Fig. 3 Repartiţia cutremurelor pe Glob (după Grecu Florina, 2004)

1. Zona seismică a dorsalelor medio-oceanice se caracterizează prin cutremure superficiale,

cu magnitudini până la 6 (pe scara Richter). Reprezintă circa 10% din cutremurele produse într-un anumit
interval de timp. Focarele sunt situate în valea riftului sau în creasta învecinată. Activitatea vulcanică
intensă este bazaltică şi are un flux termic ridicat.
2. Zona seismică cu cutremure superficiale, fără vulcanism. Plăcile se deplasează lateral, fără
adaos sau consum de materie, ca în cazul dorsalelor şi, respectiv, al zonelor de subducţie. Astfel sunt
regiunile faliei San Andreas şi faliei Anatoliană. În primul caz, sistemul faliei se află la limita plăcilor Nord-
Americană şi Nord-Pacifică; deplasarea plăcilor se face cu circa 3,5-6,0 cm/an.
3. Zona seismică a foselor oceanice adânci este asociată zonelor de subducţie cu mecanismul
accentuat din jurul Pacificului. Hipocentrul cutremurelor este la adâncimi de 20-700 km, dispus pe un plan
cu înclinări de 55-60° dinspre ocean spre continent (planul Benioff). Magnitudinea cutremurelor din „Cercul de
Foc" al Pacificului poate atinge sau depăşi valoarea 8 pe scara Richter.
4. Zona seimică continentală corespunde lanţurilor muntoase tinere, unde energia este acumulată
la contactul a două sau mai multe plăci continentale. Cutremurele sunt, în general, superficiale (în
regiunile muntoase înalte); cele cu adâncime intermediară apar în Carpaţi.
5. Zonele relativ stabile sunt vechile scuturi precum: Scandinavia, Groenlanda, partea de est a

21
Canadei, nord-vestul Siberiei, Platforma Est-Europeană, Peninsula Arabică, o parte a Indiei peninsulare, părţile
centrală şi estică ale Americii de Sud, Africa (fără regiunile Riftului Est-African şi Magrebului), Australia.
Cutremure de origine vulcanică
Circa 7% din cutremure preced, însoţesc sau se produc după erupţiile vulcanice. Ele sunt
asociate, în general, vulcanilor explozivi. Între seismele tectonice şi cele vulcanice nu există o limita tranşantă.
Seismele vulcanice, ca şi vulcanii, se produc datorită tensiunilor efectelor de decompresiune. Ele sunt
superficiale, cele mai profunde cutremure vulcanice declanşându-se până la 60 km adâncime, unde se află
focarele eruptive. Seismele vulcanice au caracter local şi sunt de mică energie. Seismele cu hipocentrul
între 1 şi 10 km – uneoni 20 km sub suprafaţă - au aspectul unor seisme normale (tip A, cu faze P şi S);
seismele adânci până la 1 km, plasate imediat sub crater, sunt cele mai frecvente (tip B, fără faze P şi S
separabile); seismele cu focarul în dreptul dopului de lavă al coşului (de explozie) prezintă la început un şoc,
care se propagă în toate direcţiile.
Cutremure datorate unor cauze locale (cutremure de prăbuşire)
Prăbuşirile de stânci din regiunile muntoase, de-a lungul falezelor sau din peşteri generează seisme
de mică energie. Sunt cele mai puţin frecvente (circa 3%). În multe cazuri, cutremurele provocate de
prăbuşirea tavanului peşterilor sunt asociate unor falii active. Un exemplu îl constituie seismul carstic din iulie
1963, care a provocat mari pagube oraşului Skopje, deşi magnitudinea a fost de numai 6,3.

2.2.4. Măsurarea seismelor

Măsurarea seismelor se face utilizându-se două tipuri de scări: scara intensităţii şi scara
magnitudinii.
Intensitatea seismelor se apreciază după gravitatea distrugerii clădirilor, construcţiilor, după tipul şi
amploarea deformărilor suprafeţei terestre şi după reacţiile populaţiei la şocul seismic.
Primele studii asupra urmărilor unui seism aparţin lui Robert Mallet, pentru cutremurul din 1857 care
a afectat sudul Italiei. S-a observat că efectele şocului se diminuează proporţional cu creşterea distanţei faţă
de epicentru. În 1873, Rossi şi Forel întocmesc prima scară cu valori între I şi X. Seimologul italian Mercalli
elaborează, în 1902, o scară tot cu 10 grade, modificată (in 1931) de Wood şi Newmann într-o scara cu 12
grade. În 1917, Mercalli, Cancani şi Sieberg au elaborat o altă scară, de 12 grade, modificată ulterior de
Rothe (in 1942) şi de Richter (1956). Aceasta este cea mai utilizată scara de intensitate, cunoscută sub
denumirea de scara Mercalli Modificată CMMD (sau MM) şi prezintă următoarele caracteristici:
Gradul I - Seismul nu este simţit. Păsările şi animalele sunt neliniştite.
Gradul II - Simţit numai de puţine persoane, care se găsesc în repaus, în special la etajele superioare.
Gradul III - Simţit de unele persoane din interiorul clădirilor.
Gradul IV- Se simte de mai multe persoane din interiorul clădirilor şi de unele aflate în exterior.
Gradul V - Se simte aproape de toata lumea. Mute persoame sunt trezite din somn.
Gradul VI - Se simte de toata lumea, mulţi se sperie şi fug din locuinţe, unele mobile grele se deplasează.
Gradul VII - Cei mai mulţi oameni părăsesc locuinţele. Este perceput şi de persoanele aflate la
volan. Stricăciuni considerabile în clădiri prost construite.
Gradul VIII - Casele se deplasează pe fundaţiile lor. Pereţii uşori sunt aruncaţi în afară. Unii pereţi
de caramidă se prăbuşesc.
Gradul IX - Panică generală. Stricăciuni considerabile şi în structuri special construite. Crăpaturi mari în teren.
Gradul X - Sunt distruse cele mai multe structuri din cărămidă. Mari alunecări de teren.
22
 Gradul XI - Puţine clădiri din caramidă rămân în picioare. Sunt distruse poduri. şinele de cale ferată
sunt îndoite puternic.
Gradul XII - Distrugerea este aproape totală. Obiectele sunt azvarlite în sus. Au loc modificări ale reliefului.
În urma studiilor asupra intensităţii cutremurelor se elaborează hărţile seismice, prin izolinii ce unesc
puncte de egală intensitate seismică, numite izoseiste (linii de sensibilitate sau culminaţie seismică, dupa I.
Atanasiu, 1961). Mărimea riscului la seisme este dată de intervalul cuprins între 2 izoseiste, fiind gradat de la
epicentru spre distanţe din ce în ce mai mari, risc foarte mare, risc mare, risc mediu, risc mic, fără risc.
Magnitudinea (M) (magnitudine = mărime) reflectă energia seismelor, fiind deci un criteriu de
clasificare şi măsurare cantitativă, introdus pentru a se evita erorile scărilor de intensitate. Noţiunea de
magnitudine a fost introdusă de C. F. Richter în 1935, dezvoltată împreună cu B. Gutenberg (în 1947) şi
sintetizată în lucrarea "Seismicitatea Pământului" (1954, citat de V. Lazarescu, 1980).
Magnitudinea este o funcţie logaritmică a energiei eliberate în zona de focar a unui cutremur şi este
proporţională cu pătratul amplitudinii maxime înregistrate pe seismogramă.
M = log A + B
unde A = componenta orizontală a amplitudinii maxinme a deplasării solului în undele superficiale; B
= constanta ce redă influenţa caracterelor structurale şi litologice şi distanţa de epicentru. Între energia unui
cutremur şi magnitudine există relaţia:
Log E = A + BM
Scara de magnitudine Richter cuprinde valori între 1,3 şi 8,6. Ultima valoare corespunde unui seism
de intensitatea XII şi energia 1026 : 1027 ergi.

2.2.5. Impactul fenomenelor seismice asupra populaţiei

Impactul fenomenelor seismice asupra societăţii vizează, pe lângă numărul de victime şi valoarea
pagubelor materiale, şi aspectele grave, de ordin psihic şi social, cu consecinţe pe termen lung, dificil de
evaluat. În consecinţă, fenomenele naturale au şi componentă psihologică.
Fenomenele cu impact asupra populaţiei au loc atât în timpul seismului, cât şi post-seism.
- Zgomotul produs de cutremure este asemănător tunetului, zgomotului produs de o caruţă în
mişcare pe un drum de piatră. Este mai puternic auzit în regiuni montane decât în cele de cmpii aluvionare.
Durata zgomotului este dificil de stabilit, însă efectul său asupra populaţiei este foarte mare, mai ales însoţit
de vibraţiile pământului.
- Unele fenomene luminoase care apar atât înainte şi în timpul seismului cât şi după seism sunt
încă insuficient explicate, asupra genezei lor emiţându-se o serie de ipoteze. Unele din fenomenele
luminoase observate în timpul seismului nu au legatură cu cutremurele. Incendiile sunt declanşate de
ruperea conductelor de gaze şi sunt favorizate şi întreţinute de materialul din care sunt construite locuinţele,
produse chimice, rezervoare de materiale inflamabile etc. În San Francisco, distrugerile incendiilor reprezintă
circa 75-80%, astfel încât cauza reală a catastrofelor (cutremurul) apare muţt diminuată.
- Anumite fenomene particulare ale apei au fost puse în evidenţă, de asemenea, înainte şi după
cutremur. Cele care premerg cutremurele au importanţă în predi:ţia cutremurelor. Menţionăm astfel
modificările nivelului apei freatice din puţuri, determinate de dezechilibrul dintre greutatea coloanei de fluid şi
presiunea stratului acvifer. Dintre fenomenele acvatice care însotesc seismul sau continuă după diminuarea
vibraţiilor terestre, valurile produse de undele seismice la diferite distanţe de epicentru pot avea efecte

23
catastrofale asupra populaţiei. Valurile seismice apar în lacuri situate la mai multe sute de km de epicentru.
Fenomenul a fost explicat in 1955 de Anders Kvale (citat de N. Mândrescu, 1991).
Tsunami (tsu = port, nami = val, în lb. Japoneză) sunt valuri înalte din mări deschise şi oceane,
produse de cutremure, erupţii vulcanice sau alunecări submarine. Dimensiunile acestor valuri sunt
impresionante: 110 km distanţa între două valuri; 1 m înălţime (nesesizată de vapoare); 700 km/h viteză;
scade spre ţărm odată cu crşterea înălţimii (la câţiva zeci de m) şi a energiei.
Regiunile expuse la tsunami sunt puse sub observaţii speciale. În Oceanul Pacific există Sistemul de
Alarmă pentru Valuri Seismice (SSWWS) cu observatoare seismice în: Berkeley, Tokyo, Canada şi statii de
măsurare a valurilor pe coastele Pacificului. Sistemul a fost creat după catastrofa produsă în Aleutine de
tsunami la 1 aprilie 1946. În anii 1960, numeroase ţări s-au alaturat sistemului, astfel încât din 1965 Sistemul
Internaţional de Avertizare Tsunami are centrul în Honolulu. În anul 2004, sistemul avea 69 staţii seismice,
65 puncte în care se măsurau mareele şi 101 puncte de răspandire a datelor în aria Pacificului.
Valurile provocate de cutremurul din 1 noiembrie 1755, din Lisabona, au devastat coastele
Portugaliei, Spaniel, Marocului şi au provocat decesul a circa 60 mii persoane în Lisabona.
- Mişcarile (vibraţiile) Pământului în timpul cutremurului au cele mai puternice efecte indirecte
asupra populaţiei. Victimele omeneşti şi pagubele materiale sunt determinate de avarii ale construcţiilor,
cum sunt: prabuşirea clădirilor (parţială sau totală), a coşurilor, a cornişelor, a balcoanelor, a geamurilor etc.
La acestea se adaugă şi alte fenomene ca incendii, inundaţii, boli, distrugerea recoltei etc.
În Chile, în mai 1960, în mai multe zile s-au succedat şocuri de magnitudini cuprinse între 7 şi 8,7.
Criza seismică a început la 21 mai, ora 6:02, cu intensitatea VIII în arealul oraşelor Concepcion (pe coastă)
şi Chillian (la 100 km de Concepcion, în interiorul ţării). Al doilea şoc s-a produs după o jumătate de oră,
populaţia fiind însă adunată în pieţe nu s-au mai produs victime omeneşti. Paroxismul s-a produs duminică,
22 mai, ora 15:00, când o mare parte dintre locuitorii oraşului Concepcion se aflau afară din case (fapt
favorizat de o vreme frumoasa). Au fost distruse 58.622 locuinţe din 352.421, câte erau în arealul afectat
(Haroun Tazieff, 1966).
Numărul victimelor a fost diminuat de faptul că seismul s-a produs în timpul zilei, în condiţii de vreme
frumoasă. De asemenea, înainte de paroxism s-au produs zguduiri care au scos populaţia din clădiri. Criza
seismică a continuat în următoarele 8 zile cu încă trei şocuri de mare energie, după care au început replicile
cu magnitudini de gradul 7. Oraşele cele mai afectate au fost Valdivia, Puerto Montt şi Castro din Ins. Chiloe,
unde seismul atinsese intensitatea XI. De la N la S, între 38 şi 45 grade latitudine sudică, seismul a depaşit
în cele mai multe oraşe gradul VIII.
În Peru, la 31 mai 1970, s-a produs un cutremur cu magnitudmea 7,5 la 25 km de oraşul Chimbote
(în partea de nord). Catastrofa a fost amplificată de faptul ca au fost distruse numeroase baraje, apa din
lacurile de acumulare acoperind oraşe şi sate situate în aval. Au murit circa 70 mii oameni şi au rămas fără
locuinţă peste 800.000 persoane.
În China, la 28 iulie 1976, s-a produs un violent cutremur cu magnitudinea 7,8 în epicentrul de la
Tangshan, din -N-E Chinei, (circa 1 milion de locuitori). Au fost distruse circa 85% din clădirile cu 2-8 etaje şi
circa 90% din clădirile mici, oraşul fiind practic distrus. S-a apreciat că victimele omeneşti ar fi fost cuprinse
între 600.000 şi 800.000 persoane. Alte pagube materiale, ca reţeaua de căi ferate (peste 500 km) şi
autostrăzi (228 km) scoase din circulaţie, precum şi avariile puţurilor de alimentare cu apă, ale reţelei de
telecomunicaţii dau amploarea cutremurului. Primul şoc major s-a produs la ora 3:43, urmat de un al doilea
şoc, în aceeaşi zi.
24
 În România, la 4 martie 1977 (ora 21:21:56,2 secunde la Bucureşti), a avut loc un distrugător
cutremur cu magnitudinea 7,2, cu epicentrul în Vrancea şi focarul la 110 km adâncime. Vibraţiile seismice au
produs importante pagube materiale pe circa 35% din suprafaţa ţării. Ele s-au simţit în vest până în Roma, în
est până la Moscova, în Bulgaria şi Iugoslavia au produs victime şi pagube materiale. Numărul total al
persoanelor decedate a fost de 1570, iar cel al accidentaţilor – de 11.275, din care 7.576 în municipiul
Bucureşti. Distrugerile provocate de cutremur au cuprins teritoriul Subcarpaţilor de Curbură (localităţile
Vălenii de Munte, Câmpina, Valea Călugarească, Boldeşti, Ceptura, Cerasu, Drajna etc.) şi interfluviul Argeş
- Colentina (cu municipiul Bucureşti, localităţile Dărăşti, 30 Decembrie, Adunaţii Copăceni - din lunca
Argeşului, Mogoşoaia şi Otopeni de pe râul Colentina, Pasărea). În Bucureşti au fost avariate grav peste 100
blocuri şi s-au prabuşit 32 de blocuri. Distrugeri mari au avut loc şi în Craiova, mai ales in cartierele din lunca
Jiului, fiind grav avariate 556 clădiri.
Avarii importante au fost şi în oraşele Iaşi, Bârlad, în localităţile Deleşti, Micleşti, Plopana,
Dragomireşti (bazinul hidrografic al Bârladului), Ungureni, Parincea, Ibeşti, Lieşti (lunca Siretului), Fălciu
(lunca Prutului).
Impactul seismului asupra mediului a fost evident în dinamica versanţilor, producându-se mari
alunecări şi prăbuşiri de teren în Subcarpaţii de Curbură. Au fost reactivate alunecările vechi dar au aparut şi
multe alunecări de amploare deosebită (la Albeşti, Slon, Zăbala şi Dumitreşti) sau pe areale mai reduse.
Materialele alunecate au barat cursul unor râuri, un exemplu fiind acela al lacului format pe raul Zabala (în
amonte de localitatea Nereju): a avut 2 km lungime şi 4 m adâncime.
Economia naţională a fost afectată grav, valoarea distrugerilor depaşind 2 miIiarde de dolari.
Inventarul numărului de victime umane şi pagube materiale este strâns legat de dezvoltarea
societăţii în decursul istoriei, de evoluţia tehnologiei, construcţiei de locuinţe Şi de apariţia aglomerărilor
urbane. Se consideră că până în prezent au murit mai mult de 13 milioane oameni datorită cutremurelor de
pământ.
In Antichitate şi în Evul Mediu timpuriu, informaţii asupra distrugerilor provocate de cutremure se
găsesc în documente istorice şi scrieri literare. În Sicilia, în anul 400 î.Hr., datorită unui cutremur, s-au surpat
şapte mari temple. Cornelius C. Tacitus (60-117 d.Hr) arăta că în anul 15 d. Hr., în Asia Mică au fost distruse
de cutremur 12 oraşe vestite (Sades, Magnezia, Efes etc.). Erupţia vulcanului Vezuviu, din anul 79 d. Hr., a
declanşat un cutremur în sudul Italiei.
În Evul Mediu, documentele istorice nu consemnează multe seisme.
În sec. XIX şi XX s-au înregistrat cutremure catastrofale. În perioada 1897-1914 au avut loc multe
seisme, 71 depaşind magnitudinea 8 (scara Richter). Cele mai devastatoare cutremure după 1450 relevă
frecvenţa mare a acestora în cercul seismic circumpacific şi în cercul de seisme mediteraneene (Tabel LP).

2.2.6. Cutremurele din România

În România, cel mai mare risc seismic îl are regiunea Vrancea. Ea se înscrie în regiunile seismice
legate de orogen şi anume lanţul latudinal alpino-carpato-himalayan. Instabilitatea de la Curbura Carpaţilor
este explicată prin tectonica plăcilor şi anume prin „jocul" unor plăci şi microplaci litosferice. Spre Carpaţii şi
Subcarpaţii de Curbură, plăcile sunt în mişcare convergentă: placa eurasiatică, microplaca interalpina,
microplaca moesică şi microplaca Mării Negre. Dintre acestea, placa eurasiatică şi microplaca Mării Negre
acumulează energii în tendinţa lor de subducţie spre „rădacinile" Carpaţilor, pe planul Benioff. Periodic,
aceste energii se descarcă, provocând vibraţii ale scoarţei terestre. O parte a energiei cinetice eliberate din
25
focarul Vrancea este trarisportată pe planuri de falii. Se poate admite ca la cutremurul din 4 martie 1977,
energia a fost „transportată pe planuri de falii în Depresiunea Loviştei-Brezoi, unde a constituit un focar nou,
efemer, care a afectat oraşele Râmnicu Valcea şi Craiova, situate la sud, având legături prin fracturi crustale
cu depresiunea amintită" (N. Lupei, 1979).
O sinteză a cutremurelor din România a fost facută pentru prima dată de L Atanasiu (1961). Acesta
prezintă şi o clasificare după numărul şocurilor puternice şi după poziţia focarelor.
Cutremurele monokinetice se caracterizează printr-o zguduire puternică principală:
- cutremure moldavice, datorate epicentrului Vrancea, cu hipocentrul între 110 şi 150 km;
- cutremure transilvanice, cu focare între Mureş şi Târnava Mare (anii 1880, 1940);
- cutremure prebalcanice, cu focare în Bulgaria, dar care afectează şi teritoriul României;
- cutremure banatice, arealele Vinga, Periam, canalul Bega.
Cutremurele polikinetice se caracterizează prin mai multe zguduiri:
- cutremure danubiene, pe linia Vârşeţ (Iugoslavia)-Moldova Nouă;
- cutremure făgărăşene, pe o direcţie oblică pe Munţii Fagaraş (în anii 1832, 1916, 1932);
- cutremure pontice, pe o linie paralelă cu ţărmul Mării Negre (în anul 100 î.Ch. a fost distrusă
cetatea Bisone-Cavama; 1901, de gradul 10 pe scara Mercalli, distrugeri în sate din regiunea Cavama-
Bulgaria).
Cutremurele din Banat sunt legate de faliile soclului cristalin ce-l delimitează în blocuri a căror
reechilibrare se realizează prin acumularea unor energii care se eliberează brusc, dând naştere la mişcări
ale scoarţei terestre. În perioada 1991-1992 s-au înregistrat seisme cu focare la sub 10 km: 12 iulie 1991,
ora 13:30 - Banloc, Olbşeniţa - 5,5 M; 15 august 1991 - Voiteg - 3,8 M (cu fenomene luminoase); 2
decembrie 1991, ora 10:49 - Voiteg - 5,7 M; 2 martie 1992, ora 22:33 - Maşloc-Fibiş - 4,5 M.
Cutremurele de pe teritoriul ţării noastre au fost consemnate în documente şi cronici din secolul IV.
Ulterior, literatura de specialitate prezintă pe cele mai dezastruoase (Tabel LP).
-1472, mari pagube mănăstirii Neamţ;
- 1677, prabuşirea bisericii Bărăţia din Bucureşti;
- 1683, 9 august, s-a prabuşit tumul mare al cetăţii Suceava;
- 1740, înregistrat la Iaşi, însoţit de zgomote subterane, de fisuri ale solului şi de ţâşniri ale apei;
-1790, în Banat, destul de puternic, s-au dărâmat multe case;
- 1802, 26 octombrie, s-a manifestat la Bucureşti prin ţâşniri de apă şi gaze, prin ondulaţii ale solului;
s-au prabuşit multe case şi Tumul Colţei;
- 1829, un cutremur similar celui din 1802;
- 1838, 11 ianuarie, similar cutremurelor din 1802, 1829, însoţit şi de fenomene luminoase;
- 1894, 31 august, epicentrul în zona Galaţi-Focşani, resimţit în toată Moldova şi Muntenia;
- 1912, 12 mai, epicentrul în Vrancea, zgomote subterane, a reactivat falii din Muntenia şi Moldova;
- 1913, 1 iunie, epicentrul în Bulgaria, s-a simţit în Dobrogea şi în partea de sud a Munteniei;
- 1916, iama, epicentrul în Munţii Făgăraş, gradul VIII pe scara Mercalli; s-au simtit zguduiri timp de
mai multe luni (pe versantul sudic, în bazinul Argeşului), în unele zile s-au produs 5-6 zguduiri;
- 1940, 10/11 noiembrie, epicentrul în Vrancea, intensitatea VIII-IX pe suprafaţa dinspre Olt, Dunăre
şi Iaşi şi maxime răzlete de X pe scara Mercalli la Lopatari, Neculele, Petreşti, Focşani, Panciu, Târgu Bujor.
La Bucureşti, magnitudinea a fost de 7,6 pe scara Richter, iar în regiunea Vrancea - de gradul 8. Hipocentrul
a fost la cel putin 150 km adâncime. Harta seismică a României arată o dispunere aproape egală la nord şi
26
sud de epicentru, izoseistele fiind mai dese spre Carpaşi şi mai distanţate în Câmpia Română şi Moldova
(roci mai putin dure) (Fig. 4);
- 1977, 4 martie, epicentrul în Vrancea, hipocentrul la 110 km adâncime, magnitudine 7,2 pe scara
Richter la Bucureşti. Harta seismică arată o expunere mai mare a părţii de sud şi de sud-vest a României,
faţă de cutremurul din 1940.

Fig. 4
Harta seismică a
României
(după Ciocârdel et al
1965, cit. de Grecu
Florina, 2004)

În concluzie, harta riscului seismic pune în evidenţă faptul că întregul teritoriu al ţării este expus la
cutremure cu magnitudine mai mare de gradul 6 pe scara Richter (Fig. 5).

Fig. 5
Harta seismică a României
după cutremurul din 4
martie, 1977
(după Grecu Florina, 2004)

2.2.7. Aspecte ale predictiei cutremurelor

Predicţia cutremurelor presupune precizarea timpului, locului şi magnitudinii viitorului cutremur.
Pentru construcţii, sunt importante şi prevederea caracteristicilor mişcării terenului, precum şi durata şocului
seismic în anumite regiuni. Cercetările privind predicţia cutremurelor datează de la începutul acestui secol
27
(A. Imamura, B.B. Galiţin, H.F. Reid), unele rezultate obţinându-se abia în ultimele doua-trei decenii.
Cercetările asupra prevederii cutremurelor au caracter interdisciplinar şi sunt de natură geologică, geofizică,
geochimică, biologică, geomorfologică. Unele cercetari vizează fenomene care anunţă un seism într-un viitor
apropiat, altele, fenomene care indică iminenţa seismului la intervale scurte de timp (o zi, o oră, câteva minute).
În prima categorie se înscriu fenomenele legate de cauzele seismelor, cum sunt: modificări ale
proprietăţilor fizico-mecanice ale rocilor, anterioare rupturilor majore din litosferă; starea de stres din
hipocentru, care induce perturbări ale presiunii şi echilibrului fizic al unor zăcăminte de petrol sau gaze şi
care modifică compoziţia chimică şi concentraţia gazelor dizolvate în apa subterană; scăderea anuală, într-
un timp îndelungat, a energiei seismice dintr-o arie epicentrală sau creşterea frecvenţei seismelor după un
timp îndelungat fără seisme importante (teoria „lacunei seismice").
În a doua categorie se înscriu fenomenele ce vizează iminenţa unui seism, ca fenomene mareice însoţite
de modificări rapide ale magnetismului terestru şi ale câmpului electric din roci şi din atmosferă, modificări ale
vitezelor undelor prime şi secunde ale microsistemelor, starea generală de agitaţie a animalelor.
Din perspectiva riscului seismic interesează nu atât metodele, mijloacele sau procedeele de previziune
utilizate de oamenii de ştiinţă, cât alarma sau informarea populaţiei asupra iminentului seism. Dificultatea rezidă şi
în caracterul „probabil" al predicţiei, alarma falsă putând provoca perturbări economice şi sociale.

Fig. 6 Staţii seismice INCERC şi CNRRS în România (Sursa: INCERC, 2007)

2.2.8. Măsuri de autoprotecţie a populaţiei

Un rol important în reducerea riscului seismic il are proiectarea construcţiilor şi instruirea populaţiei
cu privire la comportarea în situaţii critice atât în familie şi în colectiv, cât şi în casă şi pe stradă. Cunoaşterea
unor măsuri simple de autoprotecţie diminuează numărul de victime.
„Înainte de cutremur. Se va avea grijă ca discuţiile purtate cu membrii familiei sau în cercul

28
prietenilor cu privire la cutremure şi la efectul acestora să fie calme; nu se vor relata întamplări tragice
petrecute în timpul unor cutremure anterioare.
Este recomandabil a se stabili un loc anume, cunoscut de toţi membrii familiei, în care se vor afla: o
trusă de prim ajutor, un aparat de radio cu baterii, o lanternă, o rezervă de mâncare, de prefenţă conservată
sau semipreparată, aflată într-o stare cât mai apropiată de cea în care poate fi consumată, o rezervă de apă
potabilă. Dacă spaţiul pemite pot fi depozitate paturi şi îmbrăcăminte călduroasă.
Fiecare membru al familiei trebuie să cunoască tehnica acordării primului ajutor. Aceasta va face
posibilă atât salvarea unor accidentaţi uşor, cât şi economisirea timpului personalului medical solicitat de
cazuri mult mai grave.
Toţi membrii familiei trebuie să cunoască locul şi modul de manevrare a robinetelor de alimentare cu
apă, gaze, precum şi locul tabloului electric, pentru a putea fi acţionate, respectiv întrerupte la nevoie.
Obiectele grele nu vor fi păstrate pe etajere înalte, iar piesele de mobilier sau alte obiecte masive, care se
pot răsturna în timpul cutremurului vor fi ancorate. Este bine a se stabili un punct de adunare a membrilor
familiei pentru a se şti imediat dacă cineva a ramas izolat şi eventual are nevoie de ajutor.
În timpul cutremurului, cel mai important lucru îl reprezintă păstrarea calmului. Panica poate
expune pe toată lumea. Este importantă încercarea de a linişti pe cei din jur, având tot timpul în minte
consecinţele fiecărei acţiuni ce urmează a fi întreprinsă. Dacă vă aflaţi în interiorul locuinţei, este mai bine să
rămâneţi acolo. Aşezaţi-vă în dreptul uşilor dintre camere, lângă pereţi sau într-unul din colţurile camerei în
care vă aflaţi. Staţi departe de ferestre, oglinzi şi coşuri de fum. Încurajaţi pe alţii să vă urmeze exemplul.
Urmăriţi atent obiectele care ar putea cădea de pe etajere sau bibliotecă. În cazul clădirilor cu mai multe
etaje, evitaţi utilizarea lifturilor şi nu alergaţi pentru a ieşi din clădire, deoarece scările se pot rupe. Dacă aţi
rămas blocat în locuinţă, deschideţi aparatul de radio şi lasaţi-l să funcţioneze, iar dacă vă aflaţi în afara
clădirilor pastraţi o distanţă rezonabilă până la stâlpii de susţinere a conductorilor electrici sau de telegraf,
balcoane, cornişe sau alte ornamente exterioare ale clădirilor, care în timpul cutremurului pot deveni
adevarate „proiectile". Nu alergaţi pe străzi. Dacă este posibil, deplasaţi-vă spre parcuri sau alte terenuri
neconstruite. Nu atingeţi stâlpii sau conductorii electrici căzuţi la pământ. În interiorul camerelor, nu utilizaţi
chibrituri, lumânări sau alte surse de lumină cu flacară deschisă înainte de a va convinge ca nu sunt scurgeri
de gaze. Dacă vă aflaţi la teatru, cinematograf sau magazine mari, cu ieşiri limitate, este deosebit de
important să vă pastraţi calmul. Nu vă precipitaţi spre ieşire, deoarece sute de persoane vor avea aceeaşi
intenţie. Dacă trebuie să părăsiţi clădirea, alegeţi ieşirea cu cea mai mare grijă posibilă. Panica, în
asemenea împrejurări, poate provoca mai multe victime decât şocul seismic. Acelaşi calm trebuie păstrat şi
de către persoanele care ar putea rămane blocate sub dărâmături. Este recomandabil, în astfel de situaţii, a
se semnala prezenţa prin lovituri în ţevi sau în grinzi care pot fi auzite de la distanţe foarte mari.
Dacă vă aflaţi într-un autoturism în mişcare, opriti şi rămaneţi în interiorul acestuia până la încetarea
mişcării terenului. Dacă sunteţi în autobuz, rămâneţi pe loc până ce şoferul opreşte autobuzul.
După cutremur, când vibraţiile au încetat, verificaţi dacă în apropierea dumneavoastră se află
cineva care are nevoie de ajutor. Acordaţi primul ajutor: persoanele rănite grav vor fi aşezate confortabil
acolo unde se găsesc până la sosirea echipelor de salvare. Se vor controla instalaţiile de apă, gaz şi
electricitate. Coşurile de fum se vor controla pe întreaga lungime, pentru a se constata dacă sunt fisurate
sau crăpate; uneori degradări aparent neînsemnate au favorizat declanşrea unor incendii devastatoare. Nu
se vor aprinde chibrituri şi nu vor fi acţionate comutatoare electrice înainte de a verifica prezenţa gazelor. Nu
se va utiliza toaleta până nu aveţi convingerea că toate conductele de alimentare cu apă precum şi
29
canalizarea sunt intacte. Se va utiliza rezerva de apă, cuburi de gheaţă din frigider, conserve, fructe şi
legume. Se va consuma, în primul rând, mâncare proaspată şi uşor perisabilă şi apoi conservele. Nu se va
găti în spaţii închise decât după examinarea conductelor de gaz şi a coşurilor de fum. Folosiţi grătare sau
faceţi foc în zone deschise. Nu se va folosi apa din reţeaua de alimentare decât după ce autorităţile au
avizat acest lucru, deoarece prin spargerea unor conducte, apa s-ar putea contamina. Se vor scoate de pe
carosabil autoturismele proprii, pentru a uşura accesul maşinilor de interventie ale pompierilor sau alte
mijloace de transport angajate în îndepărtarea molozului.
Adesea, cutremurele puternice sunt urmate de post-şocuri care pot fi la fel de severe sau chiar mai
puternice decat mişcarea iniţială. De aceea, după ce aţi întrerupt gazul, apa şi curentul electric vă veţi
deplasa în ordine spre zonele deschise (parcuri, grădini, stadioane) cele mai apropiate. Fiţi receptivi la
solicitările de ajutor care pot veni fie din partea organelor de ordine, a pompierilor, a membrilor gărzilor de
aparare civilă sau organizaţiilor sanitare, dar nu pătrundeţi în ariile devastate până când nu vi s-a cerut acest
lucru. Nu răspânditi zvonuri. Atestea au efecte deosebit de grave în situaţii de dezastru. Analize recente au
arătat ca cei mai vulnerabili în caz de cutremur sunt copii intre 4 şi 14 ani, care nu sunt nici suficient de
puternici din punct de vedere fizic şi nici destul de maturi pentru a întelege riscurile secundare cum sunt
incendiile, exploziile, prăbuşirea unor elemente ale construcţiilor, la care se pot expune. Persoanele cu
handicap şi bătrânii sunt la fel de expuşi. Acestor categorii de persoane li se va acorda o atenţie deosebită"
(N. Mândrescu, 1991, cit. de Grecu Florina, 2004).

30
 CAPITOLUL III

HAZARDE ŞI RISCURI GEOMORFICE ŞI DE DEGRADARE A SOLURILOR

3.1. Deplasările în masă şi pericolul acestora

Procesele de mişcare a maselor de pământ şi roci, pe versanţi, sub acţiunea gravitaşiei, fără
intervenţia directă a unui agent de transport, cum este apa, gheaţa sau vântul, poartă numele generic de
deplasări în masă.
Pentru aceste procese se mai utilizează expresia populară de pornituri de teren. Deplasările în masă
au condiţii potenţiale de dezvoltare pe circa 36% din întinderea continentelor şi corespund terenurilor
înclinate din zonele de deal, podişuri înalte şi munţi. Pe aceste terenuri există permanent tendinţa naturală
de deplasare a materialelor pe direcţia pantei, sub impulsul gravitaţiei. Acestei tendinţe i se opun o serie de
forţe de rezistenţă, cum sunt coeziunea rocilor, frecarea, diferitele obstacole şi discontinuităţi în structura
versanţilor, rădăcinile copacilor etc. Când forţa gravitaţiei, ajutată de o serie de agenţi precum apa, gheaţa,
şocurile produse de cutremure sau de actvităţile umane este mai mare decât forţele de rezistenţă, prin care
sunt reţinute materialele pe versanţi, se produce mişcarea acestora.
În funcţie de modul în care se produce mişcarea, deplasările în masă se diferenţiază în următoarele
grupe: creep (tâtâre); alunecări; prăbuşiri; curgeri de noroi şi grohotişuri.
Procesele de creep sunt mişcări lente ale cuverturii şi depozitelor superficiale, cu viteze de ordinul
milimetrilor, care se desfăşoară sub acţiunea gravitaţiei, fără a reprezenta un risc deosebit pentru activităţile umane.
Numai o observare atentă a versanţilor atestă existenţa acestor mişcări. Astfel, trunchiul copacilor prezintă
uneori o curbare cu convexitatea în aval, stâlpii şi gardurile sunt înclinate în aceeaşi direcţie, străzile şi
parapetele sunt fisurate, în cimitire, crucile sunt înclinate în josul pantei etc. Procesele de creep sunt
favorizate de acţiunea îngheţului şi dezgheţului, dar şi de variaţiile sezoniere ale temperaturii şi umidităţii.
Măsurătorile efectuate în diferite regiuni ale Globului au evidenţiat faptul că pretutindeni materialele
de pe versanţi sunt în mişcare cu viteze variate, cuprinse între 1-2 mm şi câţiva cm pe an. Şocurile produse
de cutremure determină o mobilizare bruscă a tuturor fragmentelor mobile de roci de pe versanţi, care pot să
parcurgă distanţe de până la o jumătate de metru.
Riscul geomorfologic este definit ca produsul hazardului geomorfologic înmulţit cu vulnerabilitatea
socială şi economică a unui teritoriu. Diminuarea riscului implică probleme de natură economică şi socială,
precum şi de natură politică. Relaţia dintre riscul geomorfologic şi politicile de mediu trebuie să determine
luarea de decizii legate de prevenirea, apariţia pragului de risc şi a priorităţilor de planificare a teritoriului
(Panizza, 1986) sau ca ansamblul de ameninţări la resursele umane care vin din instabilitatea
caracteristicilor de suprafaşă ale Pământului. În acelaşi context, hazardul geomorfologic este definit ca
probabilitatea ca un anumit fenomen, reflectând instabilitatea geomorfologică, să aibă loc într-un teritoriu
anumit, într-o perioadă de timp dată. A fost propusă o schemă logică de determinare a hazardului
geomorfologic şi de identificare a riscului geomorfologic (Fig. 1).

31
 Fig. 1 Schema de
identificare a hazardelor şi
riscurilor geomorfologice

3.2 Alunecările de teren

3.2.1 Definiţie şi semnificaţie socială
Noţiunea de alunecare de teren defineşte atât procesul de deplasare, mişcarea propriu-zisă a rocilor
sau depozitelor de pe versanţi, cât şi forma de relief rezultată. În sens restrâns, strict, al noţiunii, alunecările
de teren sunt procese gravitaţionale, în general, rapide (pot fi însă şi lente) de modelare a terenurilor în
pantă, la care masele sau materialele care se deplasează sunt separate printr-un plan sau sisteme de plane
de alunecare de partea stabilă, neantrenată în mişcare. În limbajul popular din România există termeni prin
care se încearcă o separare a procesului (fugitura, ruptura) de forma de relief rezultată (glimee, ţiglăi, iuţi,
fărâmituri), acştia din urmă precizând şi caracteristicile morfografice de ansamblu ale corpului alunecării de
teren. Şi în literatura de specialitate de pe plan mondial, termenii utilizaţi definesc atât procesul cât şi forma
de relief rezultată: landslide - engleză, glissement de terrain - franceză, erdrutsch - germană, frana - italiană
(cu sens mai larg, de deplasare a materialelor pe versanţi).
Alunecările de teren fac parte din categoria proceselor de versant care schimbă geomorfometria
majoră a versantului. Aceste modificari pot fi:
- de amploare ce nu depăşeşte potenţialul de modificare al versantului; materialele se deplasează
pe versant dintr-un loc în altul, schimbându-i morfografia; noua calitate a sistemului nu contribuie la
dezechilibre majore. În plus, raporturile cu reţeaua de râuri sunt indirecte: nu ajung în albia râurilor decât prin
intermediul altor procese; dereglându-se echilibrul şi ordinea materialelor, ele pot fi însă uşor reluate de
eroziunea hidrică de pe versanţi şi transportate în albii;
- de intensitate şi dimensiuni ce translează praguri ce conduc la dezechilibre şi la modificări majore
ale morfologiei versantului. În acest caz, alunecările de teren intră în categoria hazardelor naturale, alături de
inundaţii, cutremure etc., producând daune activităţilor social-economice.
Alunecările de teren sunt procese de versant extrem de complexe, relativ puţin studiate ca astfel de
sisteme, procese care reclamă cercetari interdisciplinare de mare specializare. Atât pe plan mondial cât şi în
România există o amplă literatură de specialitate ce vizează, în general, două mari domenii: geomorfologia
şi ingineria. Dacă geomorfologii (geografi sau geologi) pun accent pe forma de relief, incluzându-se în mod
necesar şi fenomenele cauzale, precum şi cele evolutive, inginerii studiază alunecările de teren în legatura
directă cu efectele procesului asupra diferitelor activităţi umane (construcţii, utilizarea terenurilor etc.) şi, în
consecinţă, alegerea măsurilor optime de combatere. Alături de cele două mari domenii, se impun cercetări
pedologice, silvice, precum şi măsurători şi analize în teren, în laborator, utilizarea GIS. Studiul alunecărilor

32
de teren are o deosebită importanţă pentru dinamica versanţilor atât sub aspect ştiinţific fundamental, cât
mai ales sub aspect practic-aplicativ.
Noţiunea de alunecare de teren este definită de: procese fizico-mecanice premergătoare alunecării
(procesele cauzale anteprag geomorfologic), procesul de alunecare propriu-zis şi durata acestuia (translarea
pragului), forma de relief (efectul translarii pragului).
Primele observaţii asupra alunecărilor de teren sunt legate de dezastrele produse înca din Antichitate.
Descrierea ştiinţifică a procesului, rolul şi locul său în dinamica versanţilor au stat în atenţia
teoreticienilor geomorfologi, atenţie specială acordându-Ii-se în secolul XX. Date fiind varietatea mare a
modului de manifestare a alunecărilor, precum şi varietatea formelor rezultate, unele dintre primele preocupări
au fost gasirea unor elemente comune de generalizare a caracteristicilor şi, implicit, a unor criterii de grupare
care să permită clasificarea lor. Majoritatea cursurilor sau tratatelor de geomorfologie generală, dar mai ales
cele de geomorfologia versanţilor prezintă după o anumită schemă problematica alunecărilor de teren,
problematică ce poate fi grupată în două mari secţiuni - cauze şi forme, inclusiv clasificări după morfologie.

3.2.2 Stadiul de evoluţie şi morfologia alunecării de teren

1. Obişnuit, în tratatele de geomorfologie se prezintă elementele clare, bine definite, care se observă
în teren în primul stadiu de evoluţie a alunecării de teren.
În cazul unor procese clasice, tipice, forma de relief se defineşte prin: râpa de desprindere, corpul
alunecării, fruntea alunecării şi suprafaţa de alunecare (Fig. 2).

Fig. 2 Elementele
alunecării de teren

Râpa sau nişa (cornişa) de desprindere a alunecării se află în partea de la obarşia arealului
alunecat, situată în amonte pe versant; micromorfologia râpei depinde de dinamica sa ulterioară,
comportându-se ca microversanţi cu altitudini şi pante variate; la alunecările profunde, râpa poate atinge
zeci de metri; formarea râpei se realizează atât deodata, pe toata lungimea, cât şi punctual, mişcarea
propagându-se pe suprafeţe din ce în ce mai mari, în plus, ea precede doar parţial deplasarea masei de
teren, cele două elemente producându-se aproape concomitent. În funcţie de crăpăturile preexistente, de
caracteristicile rocii şi de evoluţia ulterioară, râpa poate avea formă rectilinie, semicirculară, compusă etc.
Corpul alunecării, suprafaţa de teren alunecată cu micromorfologie foarte variată, prezintă, în
general, elemente morfornetrice haotic dispuse; după elementele predominante de micromorfologie se

33
definesc şi tipuri de alunecări - în trepte, în brazde, movile, glimee etc.; între ondulările longitudinale se
dispun microdenivelări negative cu exces de umiditate, uneori cu bălţi sau mici lacuri, datorită stratului de
rocă impermeabilă din patul alunecării.
Fruntea alunecării (frontul) este partea terminală, situat în aval pe versant, la diferite altitudini
relative. Piciorul alunecării reprezintă intersecţia, din aval, dintre suprafaţa de alunecare şi suprafaţa
morfologică iniţială, neafectată de alunecare (Florea, 1979).
Suprafaţa de alunecare sau patul alunecării se observă în secţiune longitudinală, fiind de
dimensiuni aproximativ egale cu ale corpului alunecării; în lungul ei se produce deplasarea masei de teren,
fiind, în general, bine delimitată. Sunt situaţii când patul de alunecare este dat de un pachet de roci de
diferite grosimi, cu caracteristici fizico-mecanice ce favorizează deplasarea materialelor. În concluzie, ca şi
râpa de desprindere, suprafaţa de alunecare trebuie analizată de la caz la caz, în condiţiile concrete ale
terenului. În unele studii, în suprafaţa de alunecare este inclusă şi râpa de desprindere, ca o parte la zi,
neacoperită de masa alunecată.
2. La alunecarile fixate, pe versanţii în stadiu de echilibru dinamic, elementele ce definesc o
alunecare de teren sunt greu de identificat. Râpa de desprindere îşi diminuează panta, uneori este fixată prin
vegetaţie arborescentă. Corpul alunecării, prin reluarea în alte procese de versant, are o micromorfologie
modificată, vegetaţia şi solul rămânând principalii indicatori ai unui areal afectat de alunecări.
3. La alunecările reactivate, asociate cu juxtapunerea alunecărilor noi peste cele vechi, este şi mai
dificilă cartarea generaţiilor de alunecări şi, implicit, delimitarea elementelor alunecării primare.

3.2.3 Cauzele alunecarilor de teren

Alunecările de teren sunt procese geodinamice, de deplasare lentă sau rapidă a unei părţi din
versant şi care au loc în tendinţa restabilirii echilibrului natural al versantului.
Totalitatea fenomenelor ce au loc înaintea translării pragului de alunecare şi care reprezintă
elementele cauzale ale sistemului alunecare, în mod obişnuit se impart în:
- potenţiale, sau - naturale.
- pregătitoare, - antropice.
- declanşatoare
Trebuie spus însă că între factorii pregătitori şi cei declanşatori nu există o delimitare decât de
intensitate a acţiunii; primii se constituie în factori de declanşare în momentul acumulărilor cantitative.
Precipitaţiile atmosferice, prin acţiunea îndelungată se înscriu în categoria factorilor pregătitori. Caracterul
torenţial, după perioadele de uscăciune poate declanşa alunecări de mari proporţii.
Factorii potenţiali sunt grupaţi în: caracteristici ale substratului geologic; relieful - panta versantului,
stadiul evoluţiei (dinamica de ansamblu) acestuia; umiditatea.
Modificarea proprietăţilor fizico-mecanice ale rocilor în timp geologic sau chiar în timp mai scurt, prin
alterare, conduce la modificarea stării de stabilitate. Dintre aceste proprietăţi, coeziunea, greutatea
volumetrică şi unghiul de frecare internă prezintă importanţă deosebită.
Presiunea apei din pori depinde de nivelul apei subterane şi de situaţia rocilor la excavare. Sub
acţiunea apei din pori se reduce rezistenţa la forfecare a rocilor şi implicit cresc forţele de alunecare.
Reducerea rezistenţei la forfecare se datorează crşterii umidităţii în jurul suprafeţei de alunecare. Pe
suprafaţa de alunecare se formează o pasta argiloasă cu rol de lubrefiant.
Unghiul de frecare internă depinde de conţinutul în fracţiunea argiloasă a rocilor moi (d < 2 µ).El este în
34
raport invers, în sensul că unghiul de frecare internă se reduce pe măsura creşterii conţinutului în fracţiune
argiloasă. De exemplu, pentru o crştere de la 20 la 80%, unghiul intern poate să scadă de la 30 la 10°.
În concluzie, rocile poroase, putin coezive, bogate în coloizi şi care au în interiorul lor o serie de crăpături, ce
favorizează pătrunderea apei, sunt cele mai favorabile alunecărilor. Din aceasta categorie fac parte argilele şi marnele.
Alternanţa acestor roci cu altele determină, de asemenea, un potenţial ridicat pentru alunecări.
Relieful, prin declivitatea sa, este o cauză potenţiala foarte importantă, deplasarea materialelor pe
versant fiind determinată de valoarea unghiului de pantă, în stransă corelare cu alţi factori, în special
antropici (greutatea construcţiilor, excavarea bazei versantului, defrişări).
Dintre factorii determinanţi, declanşatori, cei mai activi sunt cei legaţi de acţiunea apei sub diverse
forme. Precipitaţiile atmosferice, prin acţiunea lor îndelungată, se înscriu în categoria factorilor pregătitori.
Caracterul torenţial, după perioade de uscăciune, conduce la declanşarea unor alunecări de teren.
Eroziunea apelor curgătoare exercitată asupra bazei versantului duce, de asemenea, la
micşorarea forţelor de rezistenţă prin subminarea punctelor de sprijin al taluzelor.
Cutremurele de mică magnitudine, dar cu frecvenţă mare, conduc la reducerea stării de rezistenţă a
versanţilor prin apariţia fisurilor de diferite dimensiuni; cele de magnitudine mare pot declanşa alunecări,
prabuşiri de dimensiuni apreciabile. Seismul din 4 martie 1977, cu magnitudinea 7,2 şi epicentrul în Vrancea
a reactivat alunecări vechi, dar a şi declanşat importante alunecări noi de teren, de amploare deosebită la
Albeşti, Slon, Zăbala, Dumitreşti. Materialele alunecate au barat cursurile unor râuri. De exemplu, pe Zăbala,
în amonte de localitatea Nereju, s-a format un lac (temporar) de 2 km lungime şi 4 m adâncime. Dinamica
versanţilor a înregistrat paroxisme evidente în relief, la scurt timp după seism (Balteanu, 1979, 1983).
Există o relaţie directă între apariţia şi evolutia alunecărilor de teren.
Cauzele permanente şi cele temporare reduc rezerva de stabilitate a versantului, exprimată prin coeficientul de
siguranţă, până la pragul limită, când starea de dezechilibru duce la declanşarea procesului de alunecare de teren.
Alunecările datorate eroziunii bazei versanţilor se propagă de jos în sus, de la baza versanţilor
spre partea superioară, fiind combinate de multe ori cu procesele de prăbuşire (alunecări delapsive).
Acţiunea apelor subterane generează cele mai frecvente alunecări de teren. Aceasta se manifestă
prin: presiunea apei din pori; presiunea de filtrare a apei subterane; sufoziune; modificarea proprietăţilor
fizico-mecanice, reducerea mineralizaţiei apei din pori; ridicarea nivelului apei subterane.
Alunecarile de teren sunt pregătite, dar pot fi şi declanşate de diferite activităţi ale omului, grupate în
categoria cauzelor antropice, cum sunt despăduririle (fără a fi considerate o cauză absolută, ci numai în
relaţie cu alte cauze), diferite construcţii, excavarea bazei versanţilor, trepidaţiile etc.
În concluzie, rămân ca importante pentru alunecările de teren, ca dealtfel pentru toate procesele de
versant, cauzele datorate substratului geologic şi caracteristicilor climatice, accelerate de intervenţia omului.
Stabilitatea versantului se exprimă prin coeficientul de siguranţă (η), care reprezintă raportul dintre
forţele de rezistenţă şi cele de alunecare. Teoretic, coeficientul de siguranţă, care se consideră faţă de
centrul suprafeţei de alunecare (0), este dat de raportul dintre momentul forţelor de rezistenţă (Mr) şi
momentul forţelor de alunecare (Ma):
η = Mr/ Ma
Când Mr > Ma, atunci η > 1 - versantul este in echilibru stabil;
Mr = Ma, atunci η = 1 - stare de echilibru limită;
Mr < Ma, atunci η < 1 - versantul işi pierde echilibrul.

35
 3.2.4 Evoluţia procesului de alunecare
Procesul de alunecare include trei faze:
- faza pregătitoare, de alunecare lentă, incipientă (procese anteprag);
- alunecarea propriu-zisă (trecerea peste pragul geomorfologic);
- stabilizarea naturală (echilibrarea, procese postprag).
Durata şi viteza de desfăşurare a procesului de alunecare, în cadrul fiecarei faze, sunt diferite.
În faza lentă, apariţia procesului de alunecare este rezultatul reducerii coeficientului de siguranţă de
la o valoare supraunitară până la mărimea critică, respectiv η = 1, când se declanşează alunecarea propriu-
zisă. Au loc modificări progresive chiar în versanţi consideraţi stabili, datorită unor cauze interne sau externe.
Viteza de alunecare din faza lentă este un criteriu de apreciere a evoluţiei viitoare a procesului de alunecare,
fiind în funcţie de cauzele care produc alunecarea, precurn şi de
intensitatea acestora. În faza lentă, viteza crşte progresiv. Alunecarea
lentă reprezintă procesul incipient de deplasare a materialelor, când
începe să se formeze suprafaţa de alunecare.
Alunecarea lentă este dată de segmentul 0a, iar mărimea
deplasării prin alunecare de OD1, realizată în timpul t1. Alunecarea
propriu-zisă se desfăşoară într-un timp mult mai scurt, respectiv t1 - t2,
deplasarea fiind foarte mare D1 - D2, în raport cu deplasarea din faza
lentă. Evoluţia în timp este reprezentată de curba ab. Faza postprag
este dată de curba bc. În faza de stabilizare a alunecării se pot
produce uncle reactivări ale alunecării (Fig. 3).
Fig. 3 Evoluţia procesului de alunecare (după Terzaghi)
Unele alunecări se declanşează brusc, astfel încât raporturile dintre cele trei faze ale procesului se modifică.
În teren se observă elemente ce semnalează iminenţa unei alunecări: crăpături (mai ales cele de pe
versanţii cu pante mai mari, dispuse perpendicular pe direcţia deplasării), neregularitţăi ale terenului,
izvoare, zgomote etc. Declanşarea alunecării poate avea loc în diferite poziţii de pe versanţi: în partea
superioară (fiind favorizată de crăpături); spre baza versantului, urmată de desprinderea materialului şi din
amonte (favorizat de pânza freatică).

3.2.5 Viteza de alunecare

Viteza de alunecare propriu-zisă variază în limite foarte mari, de la câţiva milimetri pe an la metri pe
secundă. De exemplu, după unele publicaţii din S.U.A. se admit: v > 0,3 m/s pentru alunecări rapide; v < 1,5
m/an, alunecări foarte lente. Dupa Terzaghi, alunecările obişnuite au viteze mai mici de 0,3 m/h. L. Mϋller
(1964) apreciază ca viteza de alunecare variază între 0,8 şi 20 m/s. După viteza medie se admit, în general,
trei mari categorii (lente, repezi şi bruşte), diferenţiate în funcţie de pantă, la care structura materialului şi
viteza sunt neuniforme pe versant.
Pe profilul unui versant, viteza de alunecare variază, de asemenea, de la un punct la altul. În faza
alunecării propriu-zise, viteza de deplasare este relativ uniformă în partea superioară a versantului şi se
reduce cu adncimea spre baza acestuia, datorită comprimării bazei masei alunecătoare.
Alunecările tip prăbuşire au viteze de pornire şi de oprire relativ egale.
În secţiune transversală se constată ca viteza de alunecare este neuniformă, cu valori maxime în
partea centrală şi minime pe margini.
36
 Observaţiile efectuate în areale cu alunecări asupra variaţiilor diurne ale alunecărilor de teren arată o
sporire a miscării în timpul zilei şi o diminuare a acesteia în timpul nopţii.

3.2.6 Clasificări şi tipuri de alunecări de teren

Inginerul francez Al. Collin face o primă clasificare a alunecărilor de teren în anul 1846. Ulterior,
preocupările s-au diversificat şi adâcit, fiind impuse de practică. La sfârşitul anilor 1960 se foloseau deja
circa 100 de clasificări. Această mare varietate a tipizărilor se datorează condiţiilor extrem de diversificate în
care se produc, surprinse în diferite regiuni ale Globului.
Cunoaşterea incompletă a mecanismului alunecărilor de teren, precum şi varietatea cauzelor şi formelor
rezultate, combinarea diferitelor criterii în funcţie de scopul propus fac ca stabilirea unor criterii unanime de
clasificare să constituie încă un deziderat. Cele mat multe clasificări au ca scop sistematizarea alunecărilor cartate
în anumite unităţi teritoriale, de aceea au o importanţă locală, dificil de aplicat la alte regiuni. Totuşi, sistematizarea
acestor rezultate este deosebit de importantă, ea constituind material faptic pentru generalizările pe spaţii extinse.
Există însă şi ample preocupări teoretice în acest sens (Surdeanu, 1998).
Clasificarea alunecărilor de teren trebuie să permită stabilirea potenţialului lor de evoluţie, pe de o
parte, dar şi elaborarea măsurilor de stabilizare, pe de alta parte. De accea, criteriile de clasificare folosite
mai des în practică, ce conduc la găsirea soluţiilor de stabilizare, sunt cele mai utilizate şi mai eficiente.
a. Adâncimea suprafeţei de alunecare şi caracteristicile materialelor deplasate
Stabilirea adâncimii suprafeţei de alunecare este elementul esenţial în găsirea soluţiilor optime
pentru stabilizarea terenurilor afectate de asemenea procese. Atunci când suprafaţa de alunecare este la
adâncimi foarte mari, stabilizarea ridică probleme de proiectare, precum şi de execuţie şi chiar financiare. De
aceea, se iau în considerare alunecările cu suprafaţa de alunecare situată la câtiva zeci de metri.
Savarenski (1937) precizează adâncimea în metri, astfel:
- alunecări de suprafaţă < 1 m;
- alunecări de mică adâncime 1-5 m;
- alunecări adânci 5-20 m;
- alunecăr foarte adânci > 20 m.
Utilă celor ce lucrează în organizarea, sistematizarea şi utilizarea terenurilor este îmbinarea acestui
criteriu cu cel al tipurilor de formaţiuni antrenate în mişcare (sol, depozite şi rocă).
1) Alunecările în pătura de sol au aspectul unor ondulări sau mici brazde formate prin ruperea
păturii înierbate, datorită umezirii puternice sau dezgheţului păturii superioare a solului ce se deplasează lent
pe un substrat fie ingheţat, fie cu alte caracteristici fizico-chimice. În condiţiile climatice din România,
prezintă frecvenţă mare primavara şi toamna.
Solifluxiunile sunt alunecările superficiale, produse în pătura de sol, intrate în literatura de
specialitate ca procese ce desemnează fie numai procese tipice pentru periglaciar, fie toate procesele de
deplasare a materialelor pe versanţi în care apa are un rol hotărâtor, sau chiar pentru alunecări în general
(în unele lucrări din literatura franceză). Solifluxiunea este deplasarea care afectează o masă noroioasă
dezlipită de un substrat stabil. Ea se referă numai la materiale argiloase susceptibile de a se transforma în
noroi prin crşterea conţinutului lor în apă lichidă (Coque, 2000).
Solifluxiunile intră în categoria deplasărilor lente de pe versanţii puţin inclinaţi (se pot produce şi pe
pante de sub cinci grade).
2) Alunecăile în formaţunile superficiale, în pătura de alterări pot afecta parţial sau total profilul
37
depozitului, reluând în deplasare şi deluvii vechi de alunecare; sunt destul de răspâdite; ocupă areale iniţial
reduse, dar ulterior extinse din ce în ce mai mult, pe pante medii din regiuni colinare. Alunecările în pătura
de alterări (în sens restrâns) prezintă o râpă de desprindere de circa 1-3 m, corpul fiind secvenţat de brazde
de alunecare, iar fruntea nu este delimitată prin abrupturi. Alunecările în deluviile vechi au morfologii şi
morfometrii diferite.
3) Alunecările ce afectează roca în loc sunt foarte diferite ca formă şi se produc fie numai în strate
argiloase situate la suprafaţă, fie în complex de strate care intersectează strate marno-argiloase. De aceea,
se deosebesc: alunecările de mai mică adâncime, care au în general forma de Iimbă, corpul alunecării
având aspectul unei curgeri sau de trepte, datorate încălecărilor din amonte; local se numesc şi iuţi (Posea
şi colab., 1976); alunecările masive de teren caracterizează complexele de strate deplasate.
b. Criteriul poziţiei suprafeţei de alunecare faţă de structura geologică
Raportate la structura geologică, alunecările de teren sunt:
- alunecări consecvente;
- alunecări insecvente;
- alunecări asecvente.

Fig. 4 Tipuri de alunecări în funcţie de structura geologică (Grecu Florina, 2004)

Alunecările consecvente sunt conforme cu stratificaţia. Sunt incluse şi alunecările de deluvii pe

roca de bază. Când deluviul are doar 2- 3 m, are loc o alunecare lamelară. În cazul alunecărilor în roci,
acestea se formeaza pe suprafeţe de stratificaţie, pe falii sau linii tectonice, deci pe suprafeţe de separaţie
care favorizează deplasarea. Forma suprafeţei de alunecare este în general în funcţie de forma suprafeţei
de stratificaţie şi forma reliefului de la contactul deluviului cu roca în loc. Frecventă este forma plană.
Alunecarile insecvente se formează în structuri geologice având căderea stratelor spre versant sau
în formaţiuni orizontale. Suprafaţa de alunecare interceptează stratele sub diferite unghiuri. Când se produc
pe versanţi abrupţi, se îmbină cu procesul de surpare.
Alunecările asecvente se formează în depozite nestratificate, atât în roci moi cât şi în roci

38
stâncoase. În cazul rocilor dure, alunecarea este favorizată de fisuraţie. Forma suprafeţei de alunecare este
curbilinie şi este condiţionată de proprietăţile fizico-mecanice ale rocii. Se observă mai uşor în partea
superioară a versantului şi mai dificil în cea inferioară.
c. Criteriul vitezei de alunecare
Din acest puntct de vedere sunt prezentate următoarele tipuri de alunecări:
- extrem de rapide (v > 3 m/s);
- foarte rapide (3 m/s - 0,3 m/min);
- moderate (1,5 m/zi - 1,5 m/lună);
- lentă (1,5 m/lună - 1,5 m/an);
- foarte lentă (1,5 m/an - 0,06 m/an).
Curgerile plastice sunt deplasări de teren extrem de lente. Nu au suprafaţa de alunecare clară;
deplasarea se realizează ca deformare plastică într-o masa cu grosimi mari.
d. Criteriul direcţiei de evoluţie a alunecării pe versant
Stabilirea alunecărilor după modul de propagare a deplasării are o deosebită importanţă practică,
mai ales pentru măsurile de combatere a eventualelor reactivări.
Alunecările delapsive (regresive) încep la baza versantului şi evoluează pe versant într-o direcţie
opusă celei de deplasare a acumulatului de alunecare; au caracter regresiv şi se datorează în special
eroziunii bazei versantului.
Alunecartle detrusive (progresive sau de împingere) se formează în partea superioară a
versantului, evoluează în direcţia de deplasare a acumulatului, spre baza versantului; au caracter progresiv.
Uneori, suprafaţa de alunecare se găseşte sub nivelul topografic al bazei versantului ducând la ridicarea
fundului văii prin prin depozite deluvio-coluviale. Cele mai multe alunecări rămân însă suspendate pe
versanţi, sub forma deluviilor de alunecare.
Comisia Suedeză de Geotehnică a grupat alunecările în funcţie de direcţia de evoluţie a deplasării,
în alunecări regresive şi alunecări progresive. În Suedia, clasificarea alunecărilor dupa acest criteriu este
folosită şi astazi, pentru ca el cuprinde într-o formă limitată şi evoluţia alunecării, extrem de utilă în special
practicienilor, pentru aplicarea lucrărilor oportune de combatere.

e. După caracterul mişcării

Alunecări rotaţionale: se formează în
depozite omogene, alcătuite în special din argile sau
şisturi relativ uniforme. Suprafaţa de alunecare poate
fi circulară, caz în care masa alunecată nu este
deformată, sau necirculară, cand masa alunecată este
parţial deformată; au o lungime limitată şi se produc
pe pante mai abrupte.
Alunecări de translaţie: se dezvoltă pe
suprafeţe de stratificaţie sau pe o altă suprafaţă
preexistentă; sunt, de obicei, lungi şi au loc pe pante line.
Foto. 1 Alunecare rotaţională (Buzău, 2006)

39
 f. Criteriul morfologic (forma corpului de alunecare)
Alunecările sunt prezentate după aspectul pe care îl au la suprafaţă, realizat în urma procesului
propriu-zis al deplasării, în special de către geomorfologi. De cele mai multe ori, arealele afectate de
alunecări îmbracă morfologii variate, totuşi ele pot fi grupate după tipul predominant. Cu unele mici
diferenţieri de la autor la autor, după morfologie, alunecările de teren se încadrează în următoarele mari
tipuri (Tufescu, 1966).

Tipuri elementare
Alunecări în brazde (superficiale) se produc numai în pătura de sol, la sub 1m adâncime;
morfografia este de brazde mici, înguste, înierbate, care constituie materialul deplasat; între brazde apar
suprafeţe denudate; se deosebesc de „cărările de oi" prin caracterul haotic. Favorizează apariţia unor
alunecări mai profunde prin infiltrarea apei prin arealele fără vegetaţie (în conditii de substrat propice). În
condiţii de îngheţ-dezgheţ, la altitudini sau latitudini superioare, se dezvoltă solifluxiunile. Producându-se
numai în pătura de sol, nu se datorează caracteristicilor rocii din substrat.
Alunecări lenticulare (lupe de alunecare) (loupes de glissement) se produc în roci impermeabile,
de felul argilelor. Deplasarea antrenează atât solul cât şi
roca în loc până la circa 1-5 m, pe pante relativ reduse.
Prezintă elementele clasice ale unei alunecări: cornişa sau
râpa de desprindere, corpul este dat de valuri scurte,
lenticulare, etajate haotic. Deplasarea este lentă şi în mai
multe etape, având deci vârste diferite în acelaşi areal.
Alunecări în monticuli, movile sau glimee sunt
alunecări profunde, cunoscute în diferite regiuni ale ţării
sub denumiri locale, după forma caracteristică a unui
element: movilă, tiglaie, colină, monticul, gâlmă, glimee
Foto. 2 Alunecare complexă, cu
etc. Caracteristice sunt pentru Podişul Transilvaniei, unde monticul (Buzău)
au şi fost studiate în detaliu. La majoritatea arealelor cu glimee se conservă elementele caracteristice
alunecărilor: râpa de desprindere, corpul, fruntea etc. Prin evoluţia ulterioară a versanţilor, în unele areale
lipsesc sau sunt foarte estompate unele elemente, în special cornişa, astfel încât glimeele se extind până
spre interfluviu.
Alunecări în trepte (pseudoterase) sunt alunecări cu suprafaţă de alunecare la mari adâncimi (5 -
30 m), ce se desfaşoară pe lungimi considerabile, sub formă de trepte, pe pante relativ mari. Se pot
confunda cu terasele râurilor, datorită formei caracteristice. Cornişa este bine pusă în evidenţă, masa
alunecată deplasându-se pe o suprafaţă bine înmuiată, fără să-şi deranjeze structura internă. Materialele
deplasate pot avea durităţi diferite. Fiind alunecări profunde, de cele mai multe ori vechi, ele nu prezintă un
risc prea mare decât atunci când sunt reactivate, mai ales în partea superioară, spre cornişa de desprindere.
Alunecări curgătoare - se produc în formaţiuni argiloase - marnoase prin înmuiere puternică,
făcând trecerea spre curgerile noroioase. Sunt bine puse în evidenţă cornişa, corpul şi fruntea alunecării.
Corpul alunecării se detaşează printr-un şanţ longitudinal pe ambele laturi şi prezintă numeroase crăpături,
şanţuri transversale, cu denivelări de 1-2 m.
Alunecările-surpări se produc datorită eroziunii bazei versantului, când are loc ruperea şi căderea
verticală a stratelor, însoţite de o împingere ce favorizează alunecarea pe un plan puternic umectat. Se
40
extind în susul versantului; microrelief cu trepte şi crăpături transversale. Sunt provocate şi de debleerea sau
taluzarea terenurilor. În această categorie intră şi alunecările sufozionale cu frecvenţă mare în depozite
loessoide.
Tipuri de alunecări complexe
Versanţii de alunecare se caracterizează prin suprafaţa mare afectată de un singur tip de alunecări
sau de mai multe tipuri. De asemenea aceşti versanţi prezintă stadii diferite de evoluţie, o etajare a
alunecărilor; de cele mai multe ori, asemenea versanţi sunt modelaţi de un complex de procese actuale, fiind
greu de diferenţiat rolul fiecăruia în dinamica versantului. În arealele cu glimee însă este evident rolul acestor
alunecări ce se desfaşoară pe sute de hectare în crearea glacisului de alunecare, sau chiar a unor alte
forme, cum sunt înşeuările sau interfluviile de alunecare.
Alunecările de vale (termen introdus de V. Mihăilescu) sunt alunecări complexe ce cuprind ambii
versanţi, inclusiv obârşia râului; formează un organism ce se deplasează în lungul văii; la precipitaţii pot
căpata aspectul curgerii de noroi.
g. Criteriul vârstei mişcării (alunecării)
Raportate la momentul, timpul, când s-a produs deplasarea, alunecările, existente în prezent ca
formă de relief, sunt:
- alunecări actuale, contemporane, care sunt în general active;
- alunecări vechi, numite şi fosile (la zi; acoperite).
h. Criteriul stabilităţii
Determinarea stadiului dinamicii alunecării de teren se raportează, de obicei, la prezent, la momentul
cartării pentru că multe alunecări pot fi reactivate. De aceea, se trece şi anul pe hărţi, pe fotografii sau alte
materiale grafice şi cartografice. După acest criteriu se deosebesc:
- alunecări active, nestabilizate;
- alunecări inactive, stabilizate, fixate.
i. Criteriul stadiului dezvoltării
Acest criteriu poate fi combinat cu criteriile ce vizează stabilitatea şi vârsta. Alunecările de teren pot
fi: incipiente, avansate şi epuizate.
În concluzie, fiecare clasificare se bazează pe un singur criteriu şi fiecare clasificare reprezintă, de
fapt, şi o anumită proprietate a alunecării. De aceea, în stabilirea caracteristicilor alunecărilor de teren
trebuie avute în vedere toate criteriile de clasificare. Definirea tipului simplu de alunecare este greu de
realizat, aşa cum s-a observat şi în prezentările pe criterii. De exemplu, o alunecare cu suprafaţă de
alunecare la adâncimi mari, sub formă de glimee, prezintă o viteză de alunecare foarte lentă. S-a format de
la baza versantului şi a evoluat regresiv până spre cumpăna de ape, contrar direcţiei de înclinare a stratelor.
Este o alunecare consecventă în faza finală, formată pe un plan de stratificaţie, este deci o alunecare de
translaţie. S-a produs în timpul Pleistocenului, deci este o alunecare veche, fixată, stabilă, pe ansamblu,
fiecare glimee însă poate fi afectată de alunecări superficiale. Arealul cu alunecări este modelat în
continuare de alte tipuri de procese, în special de torenţialitate, sporind riscul la reactivare.
3.2.7 Impactul asupra populaţiei
Impactul alunecărilor de teren asupra societăţii trebuie analizat atât prin urmările directe, ce vizează
în general declanşarea şi evoluţia, cât şi prin umările indirecte, legate de formele de relief create, forme a
căror utilizare în agricultură este diminuată datorită degradarii terenurilor, riscul manifestându-se în timp
îndelungat. Recunoaşterea arealelor afectate de alunecări se face în primul rând după forma neregulată pe
41
care o are profilul versantului şi după asociaţiile vegetate care indică condiţii ecologice variate.
Dintre tipurile de alunecări, cele de adâncime pot atinge dimensiuni şi viteze apreciabile, cu urmări
imediate dezastruoase când se produc în arealele locuite.
Cele mai favorabile roci pentru producerea alunecărilor sunt argilele senzitive, care favorizează
deplasarea chiar la pante foarte reduse. Aceste argile se găsese în regiunile acoperite cu gheţari în
Cuaternar. Astfel se explică dezastrele frecvente produse în ţările nordice datorită alunecărilor de teren.
Exemplele sunt numeroase. În 1966, o alunecare produsă în Norvegia a afectat 30 de localităţi. Cutremurele
slăbesc coeziunea rocilor, declanşând impresionante alunecări de teren. De exemplu, oraşul Acobana din
Peru a fost acoperit de alunecări şi avalanşe produse în urma cutremurului din 1946. În ţara noastră,
cutremurul din 1977 a activat şi reactivat alunecări de teren în Carpaţii şi Subcarpaţii de Curbură.
Alunecările masive de teren de tip glimee sunt în general fixate, stabilizate, cu excepţia unor movile
şi a râpei de desprindere, care sunt modelate şi în prezent prin alunecări-surpari, eroziune în suprafaţă,
ravinaţie etc. În general, sunt despădurite, linia de desprindere găsindu-se în vecinătatea limitei pădurilor şi
sunt folosite pentru păşunat, viticultură, culturi de cereale şi pomi fructiferi. Aşezările din arealele cu
alunecări masive de teren prezintă o reţea stradală neorganizată, casele fiind dispuse printre valurile de
alunecare. Tipice sunt unele aşezări din Podişul Târnavelor (Romaneşti, Heria etc.). Aşezările situate în
partea inferioară a versantului, pe glacisul de alunecare punctat cu movile foarte aplatizate, prezintă o structura
regulată. Expunerea mare la risc se observă în crăpăturile produse în zidurile locuinţelor sau ale altor tipuri de
construcţii, chiar fortificate. În Podişul Hârtibaciului sunt tipice localităţile Saschiz, Movile, Cornăţel, din arealele cu
alunecări ce au aceeaşi denumire. Râpa de desprindere este activă, cu risc mare şi foarte mare.

3.3 Prăbuşirile
Prăbuşirile sunt mişcări rapide ale maselor de roci pe versanţii abrupţi, prin cădere liberă, prin salturi
sau prin rostogolire. Aceste forme de mişcare se îmbină adesea în natură. Materialele în deplasare parcurg
o distanţă mare prin aer şi se acumulează la baza versanţilor abrupţi sub forma unor trene de sfărâmături.
Acest tip de procese este mai răspândit pe versanţii abrupţi din munţii înalţi şi reprezintă un risc pentru căile
de comunicaţie şi aşezările din apropierea lor.
O variantă aparte a
prăbuşirilor este generată de
rotirea acestora în jurul unui punct
situat la baza versantului.
Ruperea şi căderea tavanului unor
goluri subterane, cum sunt
galeriile de mină şi salinele, sunt
fenomene periculoase care au
generat de multe ori victime.
Astfel de fenomene s-au
înregistrat în vechile saline din
Depresiunea Transilvaniei şi din
Subcarpaţi.
Fig. 5 Procese de deplasare pe versanţi şi diferite tipuri de conuri
(Sursa: Grecu Florina, 2004)

42
 3.3.1 Cauzele producerii prăbuşirilor
Prăbuşirile sunt mai frecvente la sfârşitul iernii şi primăvara, datorită alternanţei îngheţului şi
dezgheţului, prin care se lărgesc crăpăturile, se micşorează coeziunea rocilor şi sunt favorizate desprinderile
de stânci sau pachete de strate.
Trenele de grohotişuri din etajul aplin al Munţilor Carpaţi evidenţiază rolul important al
fenomenelor de îngheţ-dezgheţ în producerea prăbuşirilor. Pereţii văilor glaciare sunt însoţiţi de asemenea
trene de grohotiş formate fie prin căderi izolate de pietre, fie prin avalanşe care antrenează în deplasare
sfărâmăturele de rocă.
Prăbuşirile şi rostogolirile de roci au o frecvenţă mare în regiunile cu climat rece polar sau
subpolar, dar în aceste regiuni nelocuite nu pot fi considerate fenomene de risc natural, deoarece nu
constituie o ameninţare directă pentru om.
O altă cauză a producerii prăbuşirilor este reprezentată de subsăparea bazei versantului prin
acţiunea râurilor sau prin acţiunea valurilor mării asupra falezelor.
Cutremurele de pământ generează prăbuşiri de mari dimensiuni, care pot provoca numeroase
victime. În timpul cutremurului de la Kobe, în munţii din preajma oraşului s-au produs alunecări care au rănit
numeroase persoane şi au strivit maşinile aflate în apropierea pereţilor de stâncă.
Erupţiile vulcanice pot determina prăbuşirea unei părţi a conului vulcanic. Erupţia vulcanului
St. Helens (18 mai 1970), a determinat o astfel de prăbuşire, antrenând în mişcare 2,5 km³ de roci şi 100
milioane m³ de gheaţă care, prin topire, au generat curgeri de noroi de mari dimensiuni.
3.3.2 Hazardele generate de prăbuşiri
Prăbuşirile şi rostogolirile de roci, de mari dimensiuni, care afectează localităţile sau
construcţiile izolate, au impresionat din cele mai vechi timpuri comunităţile umane, fiind menţionate îm
diverse documente. O astfel de prăbuşire a distrus satul grec Olimpia în secolul al VI-lea. Una dintre cele
mai ucigătoare prăbuşiri s-a produs în Munţii Turtle (Canada), formaţi din calcare stratificate. Masa de roci
desprinse de pe versantul abrupt al muntelui a acoperit partea nordică a localităţii Frank, ducând la decesul
a 70 de persoane.
Menţiunile referitoare la prăbuşirile de mari dimensiuni din secolul al XIX-lea au pus în
evidenţă peste 130 de situaţii în care au fost distruse numeroase localităţi şi au fost ucişi 54.000 oameni. În
unele cazuri, prăbuşirile afectează în repetate rânduri aceeaşi localitate, aceasta fiind, spre exemplu, situaţia
satului Altdorf, din elveţia, distrus succesiv de 7 ori de prăbuşiri şi de avalanşe (în 1268, 1865, 1874, 1881,
1885, 1886, 1910).
În regiunile carstice se pot produce accidente grave prin prăbuşirea tavanului unor goluri
carstice subterane. O astfel de situaţie s-a înregistrat în 1981, pe un teren din Florida, unde s-a format în
câteva secunde o pâlnie cu un diametru de 100 m, în urma prăbuşirii tavanului unui gol subteran format prin
disoluţia calcarelor.

3.4 Avalanşele
Avalanşele sunt deplasări bruşte şi rapide ale maselor de zăpadă din munţi, pe versanţii cu
înclinare accentuată, în lungul unor culoare preexistente sau pe suprafeţe înclinate nefragmentate.
Aceste fenomene se înscriu printre cele mai dramatice evenimente ale muntelui şi reprezintă
un pericol pentru populaţia montană din numeroase state. Extinderea activităţilor turistice şi, în special,
practicarea sporturilor de iarnă determină o creştere a riscului impactului avalanşelor supra societăţii.
43
 Statele alpine din Europa – Elveţia, Austria, Franţa, Italia sunt printre cele mai afectate de
avalanşe şi au cele mai vechi înregistrări sistematice ale acestor fenomene, precum şi numeroase programe
de cercetare. În Elveţia şi Austria, spre exemplu, 20-25 de persoane sunt anual omorâte de avalanşe, însă
au existat şi ani precum 1950/1951, 1954/1955 şi 1998/1999 în care numărul victimelor a fost mult mai mare
(peste 100).
Puternic afectate snt şi unele state nordice, precum Norvegia, Suedia, Canada, nordul Rusiei,
dar la latitudini mari riscurile sunt mai mici datorită densităţii reduse a populaţiei.
Cea mai mare catastrofă datorată avalanşelor s-a produs în masivul Huascaran (Peru) din
Munţii Anzi, în iarna anului 1941, când s-au înregistrat 5000 victime. În Carpaţi, avalanşele produc anual
victime şi pagube materiale, în special în Munţii Făgăraş şi Bucegi, unde activităţile turistice sunt cele mai
dezvoltate.
3.4.1 Formarea avalanşelor
Declanşarea avalanşelor este favorizată de următoarele condiţii şi factori: trăsăturile stratului
de zăpadă, conformaţia versantului, starea timpului, perturbarea echilibrului zăpeţii prin diferite activităţi.
Zăpada căzută pe versant suferă o metamorfoză continuă, în funcţie de temperatură, vânt şi
particularităţile substratului. De la 50 kg, cât cântăreşte un metru cub de zăpadă afânată, se poate ajunge la
800 kg, atunci când zăpada este îmbibată cu apă.
Zăpada poate avea o structură prăfoasă, sau o structură grăunţoasă, poate să fie compactă şi
umedă sau poate să conţină plăci şi bulgări de zăpadă.
Datorită unor ninsori succesive, zăpada este stratificată după cum urmează: la contactul cu
solul este un strat mai vechi şi greu, cu o densitate mare; în partea mijlocie se găseşte un strat mai uşor, cu
o coeziune redusă, iar în partea superioară, un strat cu zăpadă nouă, afânată. Declanşarea avalanşelor se
produce, în cele mai multe cazuri, în stratul mijlociu, cu o coeziune redusă. Cornişele de zăpadă şi apariţia
crăpăturilor în sectoarele convexe ale stratului de zăpadă favorizează declanşarea avalanşelor.
În funcţie de particularităţile stratului de zăpadă afectat, avalanşele sunt de mai multe tipuri:
- Avalanşe uscate sau de zăpadă prăfoasă (numite, în traducere din limba engleză, avalanşe
pudră) care se produc la temperaturi de sub 5°C, atunci când zăpada este afânată şi are un aspect prăfos-
grăunţos, cristalele de zăpadă fiind rotunjite. Se produc în zăpada proaspătă, fără coeziune, la scurt timp
după căderea ei. Frecvenşa lor este maximă la mijlocul iernii, în Alpi, Anzi, Himalaza, arctica. Sectorul de
desprindere al acestor avalanşe are forma inversă a literei V, iar zăpada se deplasează cu viteze mari,
uneori ajungând peste 200 km/h. Zăpada în amestec cu aerul formează aerosoli foarte periculoşi pentru
oameni, aceştia murind sufocaţi. Avalanşele de acest tip sunt periculoase pentru că:
- presiunea statică exercitată de stratul de aer comprimat este mare (0,1 atm) (Se citează
avalanşa Gastein, din 1951, când victimele au prezentat rupturi ale plămânilor datorate undei de şoc cu o
presiune de circa 3 atmosfere);
- în frontul avalanşei se formează curenţi ascendenţi şi contracurenţi deosebit de violenţi;
- când avalanşa loveşte direct o construcţie, presiunea de oprire poate atinge valori foarte
mari, de ordinul a mai multe tonne pe metrul pătrat;
- victimele sunt proiectate de către suflu sau sunt asfixiate de zăpada pulverizată.
- Avalanşe umede, care se produc în stratele de zăpadă umedă şi grea. Ele antrenează, în
deplasare, cantităţi mari de zăpadă în lungul culoarelor de avalanşă şi exercită presiuni mari (5-50t/m²)
asupra obiectelor întâlnite în cale, distrugându-le.
44
 - Avalanşe în plăci sau de rostogolire, care se produc prin desprinderea stratului superficial
îngheţat şi acelui mijlociu, suprafaţa de desprindere fiind la contactul cu stratul bazal. Au loc la câteva zile de
la căderea zăpezii, când se formează o crustă superficială şi o anumită consolidare datorită vântului.
- Avalanşele de primăvară se produc în zăpezi mai grele şi vechi, la primele temperaturi
ridicate de primăvară. Sunt avalanşe mari, de adâncime, care antrenează şi o parte din materialele de pe
versanţi.
De multe ori, avalanşele sunt însoţite de zgomote puternice care constituie şi semnale de
avertizare pentru turişti. Dacă în avalanşă este prinsă numai zăpada, avalanşele sunt „curate”; atunci când
sunt antrenate fragmente de rocă şi copaci, avalanşele sunt „murdare”.
Conformaţia versantului are un rol important în declanşarea şi diferenţierea avalanşelor.
În natură, avalanşele prezintă o mare diversitate şi s pot forma pe versanţi cu diferenţe de
nivel cuprinse între 50 şi 2000 metri. Cele mai favorabile condiţii pentru declanşarea avalanşelor se
înregistrează pe versanţii înclinaţi (30-50 grade). Daca versantul este mai abrupt, zăpada nu se acumulează
în strate prea groase, iar daca înclinarea este mai redusă, forţele de freacare sunt suficient de mari pentru a
o menţine relativ stabilă.
O altă clasificare ce ţine seama de multiple caracteristici ale avalanşelor este următoarea:
Tabel 1
Clasificarea avalanşelor (cf. Société OFEFP, 1997)
CARACTERISTICI DEFINIŢIE ŞI DIFERENŢIERI
Forma spărturii Avalanşă în plăci Avalanşă de zăpadă fără coeziune
- ruptură de-a lungul unei linii, muchie (linie de - ruptură care pleacă dintr-un punct
intersecţie), perpendiculară pe suprafaţa de
alunecare
Poziţia suprafeţei de Avalanşă de suprafaţă Avalanşă de fund
alunecare -suprafaţă de alunecare în stratul de zăpadă - suprafaşă de alunecare pe sol
Mişcarea Avalanşă pudroasă Avalanşă de zăpadă curgătoare
Umiditatea Avalanşă de zăpadă uscată Avalanşă de zăpadă umedă
Forma traiectoriei Avalanşă de suprafaţă Avalanşă de culoar
Lungimea traiectoriei Avalanşă de vale Avalanşă de pantă
- până în vale -până la piciorul pantei
Tipul pagubelor Avalanşă ce provoacă pagube materiale Avalanşă care provoacă pagube corporale
- case, căi de comunicaţie, păduri - schiori, alpinişti, turişti

În cadrul unei avalanşe se disting trei sectoare:

- Sectorul de desprindere, locul din care porneşte masa de zăpadă şi care poate să corespundă
unei nişe, părţii superioare a unei văi torenţiale sau unui sector convex al versantului.
- Sectorul de transport corespunde culoarului pe care se deplasează cu viteză masa de zăpadă şi
poate avea înclinări între 20 şi 30 de grade. Uneori, avalanşa nu are un culoar bine definit, păstrându-şi
lăţimea din sectorul de desprindere (între câteva zeci de metri şi un kilometru).
- Sectorul de oprire corespunde unei schimbări de pantă, în care zăpada îşi micşorează treptat
viteza şi se acumulează sub forma unui con mulat pe relieful subiacent. Panta acestui sector este cuprinsă
între 10 şi 15 grade, în funcţie de cantitatea de zăpadă antrenată în mişcare, de starea acesteia şi de
asperităţile terenului.
Avalanşele se produc în etajul alpin şi subalpin, dar deseori pătrund şi în domeniul forestier montan,
distrugând pădurea.
Starea timpului influenţează momentul de declanşare a avalanşelor prin modificarea coeziunii
stratului de zăpadă. Schimbările rapide de temperatură şi căderile abundente de zăpadă favorizează
declanşarea avalanşelor tot timpul cât persistă stratul de zăpadă.
Primăverile, cu topiri bruşte ale zăpezilor, la care se adaugă uneori ploile care îmbibă stratul de
45
zăpadă, sunt printre cele mai favorabile perioade pentru declanşarea avalanşelor.
Vântul are capacitatea de a transporta mari cantităţi de zăpadă în timpul viscolelor.
Stratul de zăpadă acumulat pe versanţii adăpostiţi poate fi de patru ori mai gros decât pe cei expuşi
vântului, contribuind la mărirea riscului avalanşelor.
Perturbarea stării de echilibru a zăpezii este datorată unor cauze naturale sau antropogene. Între
cauzele naturale sunt cutremurele de pământ şi tunetele din timpul furtunilor, care produc trepidaţii.
Activităţile umane care influenţează momentul de declanşare a avalanşelor cuprind tăierea şi
arderea jnepenişurilor, modificarea conformaţiei versantului, pentru şosele sau construcţii, şi tăierea pădurii.
Schiorii şi turiştiicare traversează versantul înzăpezit şi zgomotele produse de aceştiasau trepidaţiile
produse de autovehicule pot declanşa avalanşe extrem de periculoase.
3.4.2 Atenuarea riscului avalanşelor
Pentru evitarea pericolelor legate de avalanşe, este importantă cunoaşterea precisă a arealelor în
care se produc. Cartografierea acestor areale şi realizarea hărţilor de risc permit luarea celor mai eficiente
măsuri de atenuare a impactului asupra comunităţilor şi activităţilor umane.
În dreptul culoarelor de avalanşă sunt construite
tunele de protecţie, iar pe versanţi sunt amplasate ziduri de
protecţie, gărduleţe sau plase de sârmă. Plantarea unor
perdele forestiere de protecţie s-a dovedit eficientă mai ales
pentru protejarea drumurilor pe distanţe mari.

Foto 3 Garduri de protecţie împotriva zăpezii, Elveţia

În unele state, avalanşele sunt declanşate artificial, prin explozii, mai ales în apropierea pârtiilor de
schi. În Canada, sunt utilizate tunuri speciale amplasate în lungul căilor ferate şi autostrăzilor.
În Alpi, pârtiile de schi sunt echipate cu sisteme perfecţionate de monitorizare permanentă a stării
zăpezii şi de alertare în situaţia pericolului iminent de declanşare a avalanşelor.
Pentru turişti, este necesar să cunoască bine traseele, să nu se abată de pe potecile sigure şi să
urmeze instrucţiunile echipelor de Salvamont. Locurile periculoase vor fi traversate în linişte şi vor fi evitate
cornişele şi pantele abrupte necirculate. Schiorii trebuie să cunoască foarte bine locurile cu pericol de
declanşare a avalanşelor şi să evite pantele abrupte imediat după viscole şi ninsori abundente sau în
perioadele de primăvară.

3.5 Eroziunea în suprafaţă şi ravenarea

Hazardele legate de aceste fenomene se manifestă pe suprafeţe întinse de pe Glob şi produc mari
pierderi materiale prin îndepărtarea stratului fertil de sol care asigură existenţa plantelor. Suprafaţa totală
afectată de procesele de eroziune intensificate de activităţile omului este de peste un miliard de ha, dintre
acestea 56% fiind situate în regiunile umede şi 44% în cele aride şi semiaride.
Eroziunea în suprafaţă este procesul de desprindere şi transport al particulelor de sol prin acţiunea
apei, care se scurge pe versant sub formă de pânză sau de şiroaie instabile, care îşi modifică mereu traseul.
În timpul ploilor, picăturile de ploaie care ajung pe terenurile neprotejate de vegetaţie exercită o
acţiune puternică de desprindere şi împrăştiere a particulelor de sol. Picăturile de apă se comportă ca mici

46
proiectile care, în momentul impactului cu suprafaţa solului, „fac explozie”, împroşcând în jur particule fine de
apă şi sol. Forţa izbirii de sol este cu atât mai puternică, cu cât mărimea şi viteza picăturii sunt mai mari.
Vântul poate amplifica această lovire, contribuind la împroşcarea particulelor de sol la distanţe ce ajung la 1
m. În acest fel, o ploaie obişnuită poate să detaşeze 2-3 tone la hectar, iar o furtună ajunge să smulgă
cantităţi de zece ori mai mari.
În cazul versanţilor, particulele de sol vor fi împrăştiate în cantităţi mai mari în josul pantei.
Vegetaţia protejază solul, atenuând aceste procese de împroşcare. Coroanele arborilor împiedică o
parte a picăturilor de ploaie să ajungă pe sol, iar litiera reprezentată de stratul de frunze aşternute sub
copaci acţioneză ca un strat protector.
Apa ce se scurge pe versant poate să provină din următoarele surse:
- ploi, atunci când cantitatea de apă căzută este mai mare decât cea infiltrată;
- topirea zăpezii, atunci când solul este îmbibat cu apă sau este îngheţat;
- pânzele subterane, în locurile în care acestea intersectează suprafaţa versantului.
Scurgerea în pânză a apei provoacă o subţiere relativ uniformă a stratului de sol. În condiţii naturale,
procesele de eroziune în suprafaţă înlătură cantităţi mici de sol, care sunt înlocuite prin regenerarea profilului
de sol.
Activităţile umane (defrişări, arături în lungul pantei, suprapăşunatul etc.) contribuie la intensificarea
proceselor de eroziune şi la distrugerea stratului de sol fertil, bogat în humus. Pe versanţii afectaţi de
eroziune se constată o scădere accentuată a recoltelor obţinute. Astfel, eroziunea solului pe o grosime de 50
mm determină o scădere a recoltei cu 15%, pe o grosime de 200 mm – cu 75%.
În natură sunt rare situaţiile în care scurgerea apei se desfăşoară sub forma unei pânze uniforme.
Apa se concentrează în şiroaie instabile, care îşi schimbă mereu traseul şi sculptează mici canale efemere
numite rigole. Acestea au adâncimi reduse, de până la 30-40 cm şi sunt acoperite de lucrările agricole care
sunt realizate anuale, daca acestea din urmă sunt corespunzător efectuate. Rigolele au lungimi de câţiva
metri şi se dispun pe versant în reţele paralele, convergente sau divergente, în funcţie de conformaţia
versantului.
Materialul erodat prin formarea rigolelor se dispune, la orice schimbare de pantă, sub forma unor
mici conuri sau trene.
Pentru măsurarea materialelor transportate prin procesele de eroziune pe versant, se instalează
diferite repere sau colectoare de sedimente. Rezultate mult mai precise se obţin în staţiunile experimentale,
pe parcele de scurgere echipate cu o aparatură adecvată pentru înregistrarea parametrilor care influenţează
procesele de eroziune pe versanţi.
Cercetările efectuate în România, în cadrul Staţiunii pentru Combaterea Eroziunii Solului Perieni, din
Podişul Bârladului, au pus în evidenţă pericolul eroziunii solului în condiţiile unui climat temperat-continental
cu frecvente ploi torenţiale. De asemenea, s-a constatat că pădurea şi fâneţele naturale oferă o protecţie
eficientă versanţilor, eroziunea solului fiind de cel puţin zece ori mai mică decât cea înregistrată pe solurile
lipsite de vegetaţie sau pe cele cu pajişti degradate. Cercetările efectuate de specialişti în domeniul
silviculturii au pus în evidenţă faptul că lucrările de împădurire reduc semnificativ procesele de eroziune în 2-
3 ani, în cazul terenurilor afectate de eroziune slabă sau moderată, în 3-5 ani în cazul terenurilor cu eroziune
puternică şi în 5-10 ani pentru terenurile cu eroziune foarte puternică şi excesivă.
Despăduririle efectuate în ultimii ani, mai ales după retrocedarea pădurilor, au contribuit mult la
intensificarea eroziunii în bazinele hidrografice.
47
 Pe versanţii despăduriţi, pânzele de apă care se scurg la suprafaţa versantului se unesc în şuvoaie
din ce în ce mai puternice, care fierăstruiesc solul, adâncindu-se de la o ploaie la alta. În acest fel, de la
rigole se trece la ogaşe, care prezintă adâncimi cuprinse între 0,5 – 2 m şi la ravene, când adăncimea
şanţului săpat în versant depăşeşte 2 m. Cele mai frecvente ravene se înregistrează pe versanţii despăduriţi,
dezvoltaţi pe roci sedimentare neconsolidate. Unele activităţi antropice, cum sunt utilizarea ca terenuri
arabile a versanţilor puternic înclinaţi, suprapăşunatul, amplasarea greşită a căilor de comunicaţie etc.
contribuie la intensificarea proceselor de ravenare.
Pentru reducerea proceselor de eroziune sunt necesare măsuri speciale, ca de exemplu: executarea
arăturilor în lungul curbelor de nivel, utilizarea unor culturi agricole care care protejază versantul şi alternarea
acestora cu benzile înierbate, terasarea versantului şi, acolo unde este necesar, reîmpădurirea terenurilor.
Reducerea eroziunii pe versanţii afectaţi de ravene este mult mai dificilă şi implică amenajarea bazinului de
recepţie şi construirea unor baraje în lungul ravenei.
În România, zonele cele mai afectate de proese de eroziune în suprafaţă şi de ravenare sunt situate
în Podişul Moldovei, Subcarpaţi şi în Podişul Getic. Astfel, în podişul Moldovei, cercetătorii de la Staţiunea
de Cercetări stejarul, Piatra Neamţ au identificat 9000 de ravene, cele mai multe fiind localizate în partea
mijlocie a bazinului râului Bârlad. Prin procesele de ravenare, au fost erodate 274 milioane m³ de sol şi rocă
într-un interval de 100-300 ani, ratele medii de creştere a ravenelor fiind de 0,5 – 2 m/an. Această situaţie
este favorizată de despăduririle practicate în diferite perioade, de rocile friabile şi de precipitaţiile cu caracter
torenţial.

48
 CAPITOLUL IV

HAZARDELE CLIMATICE

4.1 Ciclonii tropicali şi tornadele

4.1.1 Ciclonii tropicali
Ciclonii tropicali sunt furtuni violente, cu ploi abundente şi cu viteze ale vântului de peste 118 km/h,
formate pe oceane, în zona intertropicală.
Denumirea lor diferă de la o regiune la alta, după cum urmează:
- uragan (hurricane), în Oceanul Atlantic, Golful Mexic, Marea Caraibilor;
- taifun, în nord-vestul Oceanului Pacific, Marea Chinei, Insulele Filipine, Arhipelagul Japonez;
- ciclon tropical, în Oceanul Indian şi în lungul coastelor Australiei şi Polineziei.
Ciclonii tropicali se încadrează întrâun ansamblu de fennomene atmosferice, cuprinzând:
- depresiunile tropicale, cu viteza vântului mai mică de 1 km/minut;
- furtunile tropicale, cu viteza vântului cuprinsă între 1 şi 2 km/minut;
- ciclonii tropicali, cu viteza vântului mai mare de 2 km/minut.
Vitezele sunt înregistrate cu ajutorul sateliţilor, care permit şi precizarea traseelor urmate.

Fig. 1 Imagine radar a uraganului Andrew Fig. 2 Imagine din satelit a taifunului Amber,
(1992), deasupra Floridei 1997, Oceanul Pacific

În funcţie de viteza vântului, ciclonii tropicali sunt clasificaţi în 5 categorii, prezentate în tabelul de
mai jos:
Clasificarea ciclonilor tropicali conform Scării Saffir – Simpson

Ordin de mărime Viteza vântului (km/h) Înălţimea valului (m)

1. slab 118 – 153 1,2 – 1,6
2. moderat 154 – 177 1,7 – 2,5
3. puternic 178 – 209 2,6 – 3,8
4. foarte puternic 210 – 249 3,9 – 5,5
5. catastrofal Peste 250 > 5,5

Anual se formează pe Terra circa 80 cicloni tropicali, dintre care cei mai puternici produc în medie 15
000 de victime şi pagube de peste 1.5 miliarde dolari (Bălteanu, Alexe, 2000).

49
 În Golful Bengal se înregistrează circa 10% din numărul total al ciclonilor tropicali de pe Glob, îar
Bangladesh este ţara cel mai puternic afectată de aceste fenomene. Ciclonul tropical din noiembrie 1970 a
produs, în această ţară, 225.000 victime şi pagube materiale de peste 100 milioane de dolari.
Pentru statele Americii Centrale, uraganul Mitch, din octombrie 1998, a fost denumit furtuna
secolului. Acest ciclon a afectat puternic statele Honduras, Nicaragua, El Salvador şi Guatemala, pagubele
economice înregistrate determinând o întârziere a dezvoltării economice din aceste state cu zeci de ani.
Formarea ciclonilor tropicali
Ciclonii tropicali se formează între 5 şi 15º latitudine nordică şi sudică, uneori extinzându-se spre 15º
latitudine sud ş 22º latitudine nord, mai ales spre sfârşitul verii, când apa oceanului are la suprafaţă o
temperatură de peste 26ºC. Aceştia pot fi asemănaţi cu o instalaţie termică uriaşă, care utilizează ca sursă
de energie vaporii de apă, ce se ridică de pe ocean, generând un areal cu presiune atmosferică redusă.
Vânturile care converg spre acest areal sunt ascendente şi au o mişcare de rotaţie datorită Forţei Coriolis.
La altitudine, mişcările aerului sunt divergente, se produce condensarea puternică a vaporilor de apă şi se
formează ploi abundente.
Ciclonii se deplasează cu viteze care pot atinge peste 30 km/h, uneori având traiectorii neaşteptate
şi intensificări locale greu de anticipat.
Sistemul circular care alcătuieşte un ciclon poate avea un diametru cuprins între 500 şi 1 000 km şi
este divizat în trei părţi:
- partea centrală, numită ochiul ciclonului, are un diametru de 5-50 km şi este caracterizată prin vânturi slabe
şi prin cer senin;
- coroana principală, cu un diametru de până la 200 km, este partea cea mai dinamică, aici înregistrându-se
vânturi violenteşi ploi abundente, care pot să depăşească 1 000 mm în 24 de ore;
- coroana exterioară, cu o lărgime de 100 – 200 km sau chiar peste această valoare, reprezintă rezultatul
debutului mişcărilor circulare ale aerului, care tind să se intensifice spre interior, unde este coroana principală.
Regiunile ciclonilor tropicali
1. Regiunea Atlanticului de Nord, partea sudică şi sud-vestică, 5-7 cicloni pe an, cu subregiunile:
- Insulele Capului Verde, cicloni în august şi septembrie;
- Indiile de Vest, Peninsula Florida şi coasta de sud-est a SUA, cicloni din iunie până în octombrie;
- nordul Mării Caraibilor, cicloni din a doua parte a lunii mai până în noiembrie;
- sud-vestul Mării Caraibilor, cicloni în iunie şi octombrie;
- Golful Mexic, cicloni din iunie până în octombrie.

Fig. 1 Traiectoriile ciclonilor

tropicali din Oceanul Atlantic
de nord, între 1980-2005
(Sursa: NASA, NOAA )

50
 2. Pacificul de Nord, partea sud-vestică, respectiv Insulele Filipine, Marea Chinei, Arhipelagul
Japonez, taifunuri din mai până în decembrie (circa 21,1 pe an).
3. Pacificul de Nord, partea estică din largul coastelor Mexicului şi Americii Centrale (5,7 cicloni pe
an) hurricane în iunie-noiembrie.
4. Oceanul Indian de Nord cu subregiunile:
- Golful Bengal, 6,0 cicloni pe an, aprilie-decembrie,
- Marea Arabiei, 1,5 cicloni pe an, septembrie-decembrie.
5. Oceanul Indian, în largul Madagascarului.
6. Pacificul de Sud, partea vestică, Insulele Samoa, Fiji, coasta răsăriteană a Australiei, cicloni în
decembrie-aprilie.
Fenomenele ciclonale cu impact direct asupra populaţiei şi/sau mediului
Puterea de distrugere a ciclonilor tropicali este datorată vânturilor puternice, ploilor puternice
asociate cu vânturi şi valuri uriaşe.
Ca şi în cazul altor fenomene extreme, în special cele cu declanşarea rapidă, cum sunt, de exemplu,
cutremurele, nu depresiunea barică provoacă daune excesive, ci fenomenele care decurg din aceasta,
respectiv: vânturile extrem de violente, ploile abundente, inundaţiile, undele de maree ş.a. Caracterul lor
distructiv se manifestă în special în regiunile de coastă şi asupra insulelor.
Vânturile puternice devin
distructive când viteza medie depăşeşte
120 km/h, iar puterea de distrugere
creşte cu pătratul vitezei sale. Daunele
produse de vânt sunt atât directe, cât şi
rezultate din dezechilibrările obiectelor
din natură, ce dezlănţuie alte loviri şi
căderi. Dacă pe uscat, efectul vântului
este mai redus decât al inundaţiilor, pe
mare, efectele sale, precum şi ale
valurilor, sunt devastatoare.
Ploile abundente produc
pierderi de vieţi omeneşti şi pagube
materiale prin acţiunea directă asupra
construcţiilor mai puţin rezistente, în
general în regiuni cu frecvenţă redusă a
ciclonilor (populaţia nefiind instruită în
acest sens). Ele acţionează şi indirect,
prin declanşarea alunecărilor de teren,
afectarea fundaţiilor, eroziunea solului,
inundaţii.

Fig. 4 Pagube generate de uraganul

Katrina (2005) în New Orleans

51
 Inundaţiile sunt provocate de cantitatea mare de precipitaţii în timp scurt, dar şi de
ruperea unor diguri etc. Astfel, inundaţiile catastrofale datorate ciclonilor tropicali sunt
devastatoare pentru că sunt însoţite şi de vânturi sau de unde de maree.
Undele de maree sunt provocate de vânturile marine puternce, care duc la creşterea
nivelului apei. Dimensiunea undei de maree este favorizată şi dependentă de: scăderea presiunii
atmosferice în centrul ciclonului faţă de periferia acestuia (poate atinge 100 cm, la fiecare 1 cm,
înălţarea maximă poate fi de 1 m); contracurenţii formaţi la suprafaţa mării, care, contracarând
efectele vântului, creează unde de maree cu înălţimi apreciabile; panta lină a fundului marin
permite formarea undelor de maree cu înălţimi ce pot depăşi 8 m; prezenţa golfurilor închise,
unde apa împinsă de vânt peste ţărm persistă mai mult timp; la acestea se adaugă şi rolul
important al mareelor.

4.1.2 Tornadele
Tornadele sunt perturbaţii atmosferice violente, de dimensiuni reduse, cu caracter turbionar,
care se produc pe continente între 20 şi 60º latitudine nordică şi sudică.
Tornada are aspectul unei coloane înguste, care se roteşte cu mare viteză, sau al unei
pâlnii întoarse, fiind formată din nori cumulonimbus şi praf, care îi conferă o culoare cenuşie. Viteza
vântului este cuprinsă între 60 şi 300 – 400 km/h. În situaţii excepţionale au fost înregistrate, cu
ajutorul unor măsurători din satelit, viteze ale vântului de 500 km/h, care au avut efecte
devastatoare.
Diametrul spiralei unei tornade este cuprins între câteva zeci şi sute de metri, uneori, însă,
înregistrându-se şi tornade cu dimensiuni mult mai mari. (până la 200 – 300 km). Fenomenele
similare care se produc deasupra oceanelor poartă denumirea de trombe, masa de aer în rotaţie
fiind încărcată cu picătur de apă aspirate de curenţii turbionari ascendenţi. În cadrul tornadelor,
mişcarea de rotire a aerului se produce în sensul acelor de ceasornic în emisfera sudică şi în sens
invers în cea nordică.
Cele mai numeroase tornade se formează în partea centrală a SUA şi în Australia, dar ele
se pot produce şi în Japonia, Africa de Sud şi Europa.
Perioada favorabilă pentru producerea tornadelor în SUA este primăvara, când masele de aer
maritim dinspre golful Mexic pătrund pe continentul nord-american.
În SUA, anual se produc între 800 şi 1 200 de tornade, dar numai o parte dintre ele sunt
periculoase (circa 31%). Recordul a fost înregistrat în anul 1974, când s-au format 150 de tornade
violente, ce au provocat moartea a 392 persoane şi bagube de un miliard de dolari. În anul 1925, o
singură tornadă a produs moartea a 695 de persoane şi pagube de 40 milioane de dolari. Între 1916
şi 1950, în SUA s-au înregistrat 5 204 tornade, care au produs 7 691 victime. În următorii 50 de ani ai
secolului XX, deşi mijloacele de avertizare s-au îmbunătăţit semnificativ, s-au înregistrat peste 9 000
victime. Această situaţie se explică prin creşterea frecvenţei tornadelor şi prin mărirea densităţi
populaţiei în arealele afectate.
Tornade de dimensiuni reduse, dar destul de periculoase, s-au înregistrat şi în ţara nostră, în
special în partea de sud şi est a Câmpiei Române şi în Banat. La Făcăeni, la 12 august 2002, a avut
loc o tornadă acre a produs mari pagube materiale.

52
 Clasificarea tornadelor conform scării Fujita

Scara Caracterizare Viteza Pagube

vântului
F0 Tornadă slabă 64-116 Avarierea coşurilor caselor; crengi rupte; copacii cu rădăcini
puţin adânci sunt afectaţi; sunt îndoite semnele de circulaţie.
F1 Tornadă moderată 116-180 Viteza vântului atinge limita inferioară a vitezei vântului într-un
ciclon tropical; construcţiile fără fundaţie, rulotele, sunt
răsturnate; automobilele în mişcare sunt deviate pe şosele.
F2 Tornadă 180-252 Pagube considerabile; construcţii dezvelite de acoperiş;
semnificativă construcţiile fără fundaţii pot fi distruse integral; arborii solizi pot
fi rupţi sau dezrădăcinaţi; obiectele uşoare se deplasează prin
aer.
F3 Tornada severe 252-330 Acoperişurile şi cel puţin o parte din pereţii caselor construite
din materiale rezistente sunt distruse; trenuri rasturnate;
majoritatea arborilor sunt dezrădăcinaţi.
F4 Tornadă 330-416 Case solide distruse integral; structurile cu fundaţii slabe sunt
devastatoare transportate prin aer la distanţe; automobilele sunt răsturnate şi
transportate prin aer.
F5 Tornadă extrem 416-510 Case solide smulse din fundaţie şi transportate la distanţe
de devastatoare considerabile, până la dezintegrare; obiecte de mărimea unui
automobil zboară prin aer pe distanţe ce depăşesc 100 m.;
copaci decojiţi; structuri betonate şi armate cu oţel sunt sever
avariate.
F6 Tornadă teoretică 510-605 Viteze putin probabile ale vântului, neconsemnate până în
prezent.

Fig. 5. Tornada, în Oklahona centrală Fig. 6 Trombă, în apropiere de Florida

4.1.3 Atenuarea efectelor ciclonilor tropicali şi ale tornadelor

Ciclonii tropicali sunt printre cele mai distructive hazarde naturale şi afectează, în special, zonele de
coastă dens populate.
Tornadele se desfăşoară pe arii mai restrânse, dar sunt extrem de periculoase datorită forţei
deosebite a vântului.
Deşi tehnicile actuale, bazate pe înregistrări satelitare, permit stabilirea traiectoriilor ciclonilor
tropicali, a tornadelor şi alertarea populaţiei, pagubele se menţin ridicate. Cel mai mare număr de victime se
înregistrează în statele sărace, care nu dspun de mijloacele corespunzătoare de prevenire şi alertare a
populaţiei.
Măsurile de alarmare ş pregătire a populaţiei cuprind înstrucţiuni difuzate în arealele posibil a fi
afectate, fiind diferenţiate în funcţie de fiecare situaţie concretă.
53
 În momentul în care este dată alarma , se trece la evacuarea populaţiei din cele mai expuse areale,
în special din apropierea costelor. În celelalte areale, populaţia este sfătuită să rămână in interiorul clădirii,
cât mai departe de ferestre, şi, eventual, să se adăpostească în subsolul clădirii sau sub scară. În prealabil,
este util să fie tăiate crengile copacilor din apropierea clădiri şi să fie îndepărtaţi copacii uscaţi.
În situaţia în care cineva este surprins de furtună în maşină, este util să se oprească imediat şi să se
adăpostească. În unele oraşe din Midwest (SUA), au fost construite adăposturi speciale din beton pentru
protecţia împotriva tornadelor.
Alarmarea populaţiei cuprinde mai multe faze:
- faza iniţială, de lungă durată, de peste 10 zile, indică posibilitatea apropierii unei furtuni violente;
- faza intermediară, de 3 – 10 zile, în care sunt anunţate traiectoriile posibile ale furtunii;
- faza scurtă, de 1 – 3 zile, în care, eventual, se începe evacuarea populaţiei;
- faza foarte scurtă, de câteva ore, în care fenomenul este iminent şi este necesară adăpostirea
de urgenţă a populaţiei.
Alarmarea populaţiei s-a îmbunătăţit mult în ultimele decenii datorită, în special, progreselor realizate
în domeniul sateliţilor meteorologici, în construirea unor radare performante (radare Doppler) şi în realizarea
unor modele tot mai precise, acre permit stabilirea traseelor urmate de către aceste furtuni. Astfel, în
prezent, traseul ciclonilor tropicali poate să fie determinat cu o precizie de 30 – 50 km (faţă de 200 km în
1950), iar alarma, în cazul tornadelor, se dă cu câteva ore înainte de producerea fenomenului.

4.2 Furtunile extratropicale

Furtunile extratropicale sunt hazarde majore şi produc pagube materiale mari, deoarece afectează
areale cu mari densităţi de populaţie şi numeroase obiective economice din zona temperată.
Cele mai puternice furtuni se formează la contactul dintre masele de aer polar şi cele tropicale,
caracterizate prin contraste termice puternice. Aceste furtuni însoţesc depresiunile ciclonale (arii cu presiune
atmosferică scăzută) care se deplasează de la vest spre est şi ocupă suprafeţe uriaşe, de sute de mii de
km².
Unele furtuni declanşate în timpul verii au un caracter local şi se produc datorită supraîncălzirii
aerului şi ridicării lui în stratele mai inalte şi reci ale atmosferei, unde vaporii de apă condensează şi dau ploi
abundente.
Furtunile care au afectat Europa de vest în perioada ianuarie – martie 1990 au produs pagube de
peste 10 miliarde de dolari companiilor de asigurare. În perioada 24 decembrie 1999 – 2 ianuarie 2000 s-au
produs unele dintre cele mai violente furtuni din ultimii 50 de ani de pe teritoriul Franţei, Germaniei şi Elveţiei,
fiind distruse întinse suprafeţe împădurite, parcuri şi clădiri istorice. Furtuna descrisă ca fiind la limita
extremă a posibilului a provocat moartea a peste 60 de persoane, a distrus reţeleel electrice pentru 2
milioane de case şi a determinat închiderea temporară a majorităţii aeroporturilor din aceste state. Cele mai
mari distrugeri au fost înregistrate în Franţa, unde rafalele de vânt de 180 – 200 km/h şi ploile abundente au
provocat mari pagube. De exemplu, două cincimi din arborii parcului Versailles şi 5 000 de arbori din parcul
Bois de Boulogne au fost doborâţi de furtună. În Paris au fost avariate acoperişurile a mii de case şi 40% din
stâlpii de înaltă tensiune.
Hazardele legate de furtuni sunt generate de vânturile puternice, de căderile abundente de
precipitaţii, care, în timpul iernii sunt sub formă de zăpadă, de căderile de grindină, de fulgere. Aceste furtuni

54
sunt deosebit de periculoase în zonele litorale, unde se produc valuri puternice care distrug ambarcaţiunile
surprinse în larg sau pe cele ancorate în porturi şi rup digurile de protecţie.
O asemenea situaţie s-a înregistrat în Olanda, în ianuarie 1935, când o furtună ce s-a suprapus unei
perioade de flux a determinat ruperea digurilor, care apărau teritoriul situat sub nivelul mării ş inundarea a
numeroase localităţi. Au fost înregistrate 1 835 de victime, peste 3 000 de case au fost distruse şi 70 000 de
persoane au fost urgent evacuate.
Ploile şi ninsorile abundente se încadrează între fenomenele meteorologice periculoase, cu efecte
directe asupra mediului şi activităţilor umane şi fac obiectul unor mesaje de avertizare din partea instituţiilor
de profil.
Ploile pot fi caracterizate prin cantitate (măsurată în mm), prin intensitate (mm/minut) şi prin durată
(minute sau ore). Ploile torenţiale sunt caracterizate prin cantităţi mari de apă căzute într-un timp foarte scurt.
Cea mai mare cantitate de precipitaţii căzută în ţara nostră în 24 de ore s-a înregistrat la C. A. Rosetti, în
Delta Dunării, la 30.08.1924 şi a fost de 530,6 mm. Intensitatea medie cea mai mare s-a înregistrat în
Bărăgan (6,63 mm/minut – 27.05.1939). Uneori, precipitaţiile abundente cad mai multe zile consecutiv,
producând inundaţii de amploare.

4.3 Viscolul
Furtunile cu vânturi puternice, însoţite de spulberarea zăpezii şi de transportul acesteia deasupra
suprafeţei pământului poartă numele de viscol. În cele mai frecvente situaţii, viscolle sunt însoţite de ninsori
abundente, care reduc foarte mult vizibilitatea. Este, deci, vorba despre un vânt cu viteze mari, fiind definite
după viteză astfel:
- viscole puternice, viteze de peste 11 m/s,
- viscole violente, viteze de peste 15 m/s.
Ca fenomen de risc, viscolul se caracterizează prin: viteze mari şi ninsori deosebit de abundente,
care pot avea loc în special în timpul iernii; ele se pot produce însă şi în extrasezon, respectiv foarte timpuriu
sau foarte târziu, raportate la iarnă. Cele mai violente viscole se produc în sudul şi estul ţării, prin interferenţa
maselor de aer polar sau arctic, care se deplasează din nord şi nord-est, cu aerul cald mediteranean.
Cauzele viscolelor pot fi (Bogdan, Niculescu, 1999):
- sinoptice: joncţiunea principalilor centri barici europeni cu contrast termic foarte mare ( 20-25°C,
respectiv dintre masa de aer rece de la sol şi cea caldă de la altitudine, care creează pe orizontală gradienţi
barici de 40-50 mb/100 km şi gradienţi termici de 2-3°C/100km;
- caracteristici ale suprafeţei active, care influenţează orientarea şi desfăşurarea viscolului; de
exemplu, barajul orografic al Carpaţilor limitează aria de desfăşurare a viscolelor pe teritoriul României la
sudul şi estul extracarpatic al ţării.
Cel mai mare număr mediu anual de zile cu viscol se înregistrează în Bărăgan (peste 6 zile) şi în
Podişul Moldovei (3 – 4 zile), direcţia dominantă a vântului fiind dinspre nord şi nord-est. În Bărăgan,
numărul maxim de zile cu viscol înregistrat a fost de 13 şi a avut loc în februarie 1954, când troienele de
zăpadă atingeau 2 -5 metri. În aceste situaţii, viteza vântului poate depăşi 100 km/h. Viteza maximă a
vântului, de aproape 200 km/h, s-a înregistrat la Iaşi, în timpul viscolului din 4 – 7 ianuarie 1966.
Cel mai mic număr mediu anual de zile cu viscol se înregistrează în Câmpia Banato-Crişană şi în
Depresiunea Transilvaniei, cu o zi la 1-3 ani şi, uneori, cu 1-2 zile pe an, situaţie datorată adăpostului oferit
de Carpaţii Orientali. În aceste regiuni, viscolele sunt însoţite de vânturi care bat dinspre nord şi nord-vest şi
55
de căderi abundente de zăpadă.
Principalii parametri ce caracterizează viscolul, semnificativi pentru definirea riscului, sunt:
cunoaşterea datelor medii de producere a viscolului şi intervalul mediu anual cu expunere la viscol,
cunoaşterea datelor extreme de producere a viscolului şi a intervalelor în care se produc viscole în
extrasezon; numărul mediu şi maxim anual al zilelor cu viscol; direcţia şi viteza vântului în timpul viscolului;
durata viscolului; cantitatea de zăpadă depusă.
Ca şi în cazul altor fenomene de risc, impactul asupra populaţiei se stabilşte şi în cazul viscolului
după consecinţe, respectiv după numărul morţilor, pagubele materiale, consecinţele asupra mediului.
Viteza vântului, cantitatea de zăpadă spulberată, vizibilitatea sunt caracteristici ale viscolului ce se
reflecta în cantitatea şi calitatea riscului. Viteza mare a vântului determină spulberarea zăpezii, dezvelirea
culturilor, ruperea crengilor, reducerea vizibilităţii şi creşterea numărului de accidente etc.
Cele mai afectate sunt arterele de circulaţie cu urmări în creşterea numărului de accidente. Astfel, în
timpul viscolelor violente din februarie 1994 şi din februarie 1996, arterele de circulaţie din sudul şi estul ţării
au fost impracticabile mai mult de o săptămâna.
Topirea rapidă a stratului de zăpada depus de viscol poate conduce la inundaţii grave. Urmările
viscolului se resimt şi în agricultură, în construcţii etc.

56
 CAPITOLUL V

HAZARDELE HIDROLOGICE ŞI OCEANOGRAFICE

5. 1 Fenomenele hidrice de risc

Fenomenele hidrice de risc reprezintă ansamblul de ameninţări supra populaţiei, bunurilor acesteia
şi mediului înconjurător, datorate proceselor hidrice, respectiv apei de la suprafaţa pământului, procese
exprimate calitativ şi cantitativ. Cea mai mare parte a proceselor hidrice sunt strâns legate şi determinate de
cele atmosferice, sau chiar geomorfice, de aceea, ca fenomen hidric de risc, inundaţiile sunt cele mai
reprezentative. Acest lucru este exprimat şi în clasificarea genetică a afenomenelor hidrice (Sorocovschi,
2002):
- fenomene hidrice extreme: inundaţiile, seceta hidrologică (aceasta din urmă poate fi inclusă la
secetă);
- fenomene şi procese hidrodinamice care pot avea impact negativ asupra populaţiei şi mediului:
valurile, mareele, curenţii, oscilaţia nivelului oceanului planetar, aisbergurile, avalanşele (incluse, uneori, la
procese geomorfice);
- fenomene şi procese hidrice staţionare: excesul de umiditate, alunecările de teren (incluse şi la
procese geomorfice);
- procese şi fenomene legate de interferenţe hidrice, respectiv de amestecul apelor continentale cu
cele marine-oceanice, în regiuni litorale intens populate.

5. 2 Inundaţiile
5. 2. 1 Semnificaţia inundaţiilor ca fenomen de risc
Unele dintre cele mai dezastruoase fenomene extreme datorate unor factori combinaţi atmosferici şi
hidrici le constituie inundaţiile. Prin amploarea fenomenului, ele au repercusiuni nu numai prin pagubele mari
materiale şi pierderile de vieţi omeneşti, ci şi prin efectul asupra mediului, modificând atât albia minoră cât şi
cea majoră şi microrelieful regiunii afectate. Datorită fertilităţii ridicate a solului şi existenţei apei, populaţia s-
a aşezat în lungul râurilor, asumându-şi riscul distrugerilor provocate de inundaţii. De aceea, despre
inundaţiile catastrofale produse pe Glob în decursul istoriei, cu foarte mari pagube materiale şi victime
omeneşti, se spune că sunt „războaiele pierdute ale omenirii".
În procesele de evoluţie şi de dinamică ale albiei unui râu, asemenea fenomene sunt normale,
societăţile umane dobândind experienţă în cunoaşterea şi prevederea lor, cu toate tributurile enorme de vieţi
omeneşti pe care le-au datorat fluviilor.
Spre exemplu, descoperirile arheologice din bazinul Fluviului Galben din China, care drenează o
suprafaţa de 752.000 km2, în provincia Henan, au scos la iveală urme ale culturii paleolitice şi neolitice,
agricultura practicându-se de peste 7.000 ani, deşi inundaţiile au constituit o problemă pentru populaţia
riverană. Din acest motiv, s-au făcut de foarte timpuriu diguri, dar de fiecare dată ele erau depăşite,
inundaţiile afectând uneori până la 250.000 km2 din cursul inferior al fluviului şi din Câmpia Chineză,
provocând victime, inundând şi distrugând sate, lăsând milioane de oameni fără adăpost, sau aducând cu
ele boli, moarte şi pribegie. În anul 1642, de exemplu, lângă Kaifeng din 370.000 de locuitori, 340.000 au
pierit înecaţi. În 1933, lângă Shaanxian, ca urmare a ruperii digului în 50 de puncte s-au inundat circa 11.000
km2, au murit 18.000 persoane şi au fost 3.640.000 de sinistraţi. În decurs de 2.000 ani, râul a rupt digurile
57
de 1.500 ori şi şi-a mutat cursul de 27 de ori. Numai între anii 1400 şi 1900 au fost 350 de inundaţii şi de
fiecare dată s-au soldat cu victime. Apariţia şi dezvoltarea unor mari civilizaţii în lungul marilor fluvii sunt
cunoscute în istorie, exemple în acest sens fiind: civilizaţia egipteană (pe Nil), Mesopotamia (Tigru şi Eufrat),
Roma antică (pe Tibru) etc.
Se poate aprecia că inundaţiile sunt printre cele mai frecvente fenomene de risc care au impact
direct asupra populaţiei. De aceea exemplificările pot fi numeroase şi pentru procese care au avut loc recent
(aşa cum este cazul Dunării).
Inundaţia este acoperirea temporară cu apă a unei porţiuni de teren ca urmare a creşterii nivelului
apei unui râu, lac, sau altă masă de apă. Deci, o inundaţie este provocată de un surplus de apă care
depăşeşte capacitatea de transport a albiei minore şi, ca urmare, se revarsă în albia majoră, acoperind
suprafeţe de teren care de regulă nu sunt afectate de creşteri ale nivelurilor medii sau mici. Din punct de
vedere hidrologic, o inundaţie poate fi orice creştere a nivelului apei ori a debitului peste un nivel care
depăşeşte malurile albiei minore. Pentru a fi mai cuprinzătoare definiţia inundaţiei poate fi formulată şi astfel:
O masă de apă ce acoperă un teren care în mod normal este emers (Ward, 1978). În acest fel, includem în
această categorie şi terenurile din zonele de câmpie, temporar inundate ca urmare a creşterii nivelului apelor
subterane până la intersectarea suprafeţei topografice şi stagnarea la suprafaţa solului, perioade
îndelungate de timp. Se mai pot întâlni astfel de fenomene în zonele litorale recent scoase de sub dominaţia
mărilor, cum este în Olanda, care accidental pot fi inundate, sau cele care pot intra în raza de acţiune a unor
valuri marine provocate de cutremurele de pământ (tsunami). Viiturile şi inundaţiile au probabilităţi de apariţie
care variază de la un loc la altul şi intensităţi diferite pentru acelaşi teritoriu.

5. 2. 2 Cauzele inundaţiilor
Cauze naturale
Apariţia inundaţiilor se datorează în primul rând unor factori naturali, legaţi de condiţiile climatice
care generează cantităţi mari de precipitaţii, furtuni ş.a.
Cauzele climatice presupun o creştere a nivelurilor sau a debitelor peste valorile normale şi
revărsarea apelor în arealele limitrofe ca urmare a unor fenomene climatice deosebite.
Ploile, în special cele torenţiale, constau în căderea unor cantităţi mari de precipitaţii într-un timp
foarte scurt, astfel încât capacitatea de infiltrare a solului este repede depăşită şi aproape întreaga cantitate
de apă căzută se scurge spre reţeaua de văi, generând viituri, depăşirea capacităţii de transport a albiilor
minore şi deversarea apelor în albiile majore, provocând inundaţii. Sunt cunoscute în România inundaţiile
produse de astfel de ploi în anul 1970 - pe majoritatea râurilor mari, în 1972 şi 1975 - cu precădere în partea
de sud a ţării, în 1991 - pe râurile din Subcarpaţii Moldovei (Tazlău, Trotuş cu ruperea barajului de la Belci
etc.). Areale susceptibile de a fi inundate se întâlnesc în lungul multor râuri din România.
În cazul râurilor, viiturile cu amplitudini mari de nivel stau la baza producerii inundaţiilor în albiile
majore. Cea mai importantă caracteristică a unei viituri este înălţimea apei în albie, pentru că înainte de
toate, ea este generată de o creştere a nivelului apelor. Pentru a se produce o inundaţie este, însă, necesar
ca în lungul râului să existe o luncă inundabilă. Excepţie fac sectoarele de chei şi defilee din lungul râurilor,
unde nu se produc inundaţii chiar la creşteri spectaculoase ale nivelurilor. Pentru a caracteriza o viitură sunt
necesare o serie de valori cantitative asupra debitelor de apă scurse şi a nivelurilor înregistrate. Uneori
3 3
acestea ating valori impresionante, de peste 200.000 m /s, în cazul Amazonului, de 80.000-100.000 m /s
3
pentru Lena şi Enisei, 60.000-70.000 m /s pentru Volga şi Mississippi.
58
 Orice viitură se caracterizează printr-un timp de creştere, care este cu atât mai mare cu cât
suprafaţa bazinului este mai mare, un vârf al viiturii şi un timp de descreştere, de regulă mult mai mare ca cel
de creştere. Dacă o viitură are un singur vârf, ea este cunoscută sub denumirea de viitură simplă, dar dacă
are mai multe vârfuri este o viitură compusă. Pe Glob, viiturile şi deci şi inundaţiile au o frecvenţă mai mare
în climatele în care precipitaţiile cad preponderent sub formă de ploi. În acest sens, Guilcher distinge:
- viituri mediteraneene - specifice pentru sudul Franţei, în Munţii Cevennes, pentru sudul Italiei, în
Calabria, pentru râurile din insulele Sicilia şi Sardinia. În aceste regiuni, intensitatea precipitaţiilor ajunge
uneori la câteva sute de mm şi chiar peste 1.000 mm în 24 de ore;
- viituri oceanice - ce au loc mai ales în sezonul rece, la râurile din Franţa, de pe faţada vestică,
cum este bazinul Senei, la cele din Insulele Britanice şi în centrul şi estul Statelor Unite;
- viituri de vară - sunt specifice zonei temperate, în special pentru Europa Centrală şi pentru
România. Pe continentul american, astfel de viituri au urmări catastrofale în statele Texas, Kansas, şi
Oklahoma;
- viituri tropicale - apar în regiunile bântuite de cicloni tropicali sau de tornade.
Topirea zăpezilor este un alt factor important al formării viiturilor şi al producerii inundaţiilor, mai
ales în zonele climatelor temperat şi rece. De regulă, procesul de topire a zăpezilor generează apele mari de
primăvară sau de vară în zonele înalte. Acest proces poate fi însă accelerat de invaziile de mase de aer cald
sau se poate asocia cu ploile căzute în acest interval. În România, topirea zăpezilor începe în lunile
februarie-martie, mai întâi în Câmpia Tisei şi în sud-vestul şi sudul ţării. În zonele de deal şi în Moldova
începe în luna martie, iar la munte, în aprilie - mai. Astfel de viituri sunt spectaculoase pe râurile din vestul
Statelor Unite, pe Columbia, pe Volga, Obi, Enisei şi Lena.
Topirea zăpezilor suprapusă căderii precipitaţiilor conduce de multe ori la producerea
inundaţiilor. În România, acest fenomen a fost caracteristic pentru inundaţiile şi viiturile catastrofale produse
cu precădere în luna mai 1970, pe râurile din Transilvania, pe Olt, Şiret şi Dunăre. Astfel, în primele 4 luni
ale anului 1970 au căzut precipitaţii abundente care au saturat solul, iar la munte au generat un strat de
zăpadă de grosimi apreciabile. În primele 12 zile din luna mai au căzut în bazinele Mureş şi Someş în jur de
100 mm precipitaţii. Apoi, între 12 şi 14 mai au mai căzut încă pe atâtea precipitaţii şi pe alocuri chiar mai
mult. Ploile căzute au găsit un sol saturat şi, ca urmare, s-au scurs în proporţie de 80%. La munte, ploile au
topit şi stratul de zăpadă şi s-au format viituri puternice în toate bazinele de pe faţada vestică a Caipaţilor, în
bazinele Olt, Şiret şi chiar Dunăre. Undele de viitură cu debite excepţional de mari produse pe râurile din
bazinul Someş au inundat multe localităţi producând pagube foarte mari. Pe râul Someş, de exemplu, la
Satu Mare, pe data de 14 mai nivelul maxim înregistrat a fost de 816 cm, la un debit de 3.200 m3/s, care s-a
revărsat în albia majoră inundând aproape în întregime oraşul şi terenurile riverane. În bazinul Mureşului,
undele de viitură s-au format tot spre obârşie şi s-au propagat în aval cu viteze, niveluri şi debite apreciabile.
La Mediaş, pe Târnava Mare, nivelul maxim înregistrat a fost de 747 cm, deşi cota de inundaţie era la 350
cm (cu 4 m peste această cotă). Ca urmare, la Sighişoara apele au ajuns aproape la nivelul primului etaj. La
Alba Iulia, unde albia Mureşului avea la apele medii o lăţime de 110 m, în timpul inundaţiilor a ajuns la 3.700
m, iar la Arad nivelul maxim a atins 698 cm. La nivel naţional pagubele inundaţiilor din 1970 au fost foarte
mari. Au fost afectate total 83 de localităţi şi parţial 1.528. S-au evacuat din calea apelor 256.000 persoane
şi 455.000 de animale. Au fost avariate 395 de unităţi productive şi 45.460 de case, din care 13.070 au fost
complet distruse. Analizate pe bazine hidrografice, se constată că cea mai mare parte a acestora (43%) s-au
produs în bazinul Mureşului.
59
 În condiţiile climatice caracteristice ţării noastre, perioada aprilie-mai este caracteristică pentru
acumularea apelor mari. Astfel, toate bazinele medii şi mari îşi dublează sau chiar îşi triplează debitul lichid,
în raport cu media anuală şi, în scurt timp, pot acumula cantităţi mari de precipitaţii, simultan cu apa
provenită din topirea zăpezii. În analiza fenomenelor hidrologice excepţionale survenite în perioada aprilie -
mai, 2006, trebuie avute în vedere aceste elemente, dar şi caracteristicile termice şi pluviometrice de pe
întreg cuprinsul bazinului hidrologic dunărean. Această corelare devine cu atât mai necesară cu cât sectorul
în analiză este situat în bazinul inferior al Dunării, într-o arie în care panta de scurgere scade semnificativ şi
se accentuează procesul de aluvionare, constituind o luncă joasă, monodezvoltată pe teritoriul românesc,
caracterizată prin existenţa depozitelor slab permeabile pe mari suprafeţe.
Precipitaţiile abundente căzute Europa Centrală şi Occidentală (în special cele înregistrate în
Elveţia, Germania şi Austria) au condus la importante acumulări de apă, ce au avansat spre România.
Forma secţiunii de udare, deschiderea versanţilor şi panta de scurgere redusă pe teritoriul românesc au
contribuit la o deschidere hidromorfologică, astfel încât cota de atenţie şi cea de inundare au fost rapid
depăşite. În aceste condiţii, în bazinul Dunării, cotele apelor au atins valori foarte ridicate, generând revărsari
care au dus la inundarea de case şi gospodării, terenuri agricole, impunând evacuarea unui număr însemnat
de oameni, animale şi bunuri.
Acumularea adiţională de apă rezultată din topirea zăpezilor, ca o consecinţă directă a
temperaturilor neobişnuit de mari pentru acea perioadă a condus la o alimentare nivală fără precedent pe
parcursul a 100 de ani de observaţii hidrologice sistematice pe Dunăre. Propagarea nebulozităţii şi a unui
front atmosferic umed spre Europa Estică au adăugat noi volume de apă celor deja acumulate, acest
fenomen constituind premiza depăşirii cotelor de pericol. Astfel, s-a format o undă de viitură ce a călătorit
aproximativ 2 000 kilometri, cu niveluri şi debite egale şi chiar superioare celor înregistrate la maximul de
viitură din 1895. Această undă s-a suprapus apelor mari caracteristice perioadei martie – aprilie. Începând
cu luna martie, debitele au atins valori de peste 10 000 m³/s la intrarea în ţară, depăşind cotele de inundaţie.
Debitul maxim la Baziaş a fost atins la data de 16.04.06, fiind de 15 800 m³/s.
Inundaţiile de pe Dunare, din aprilie - mai 2006, au avut cel mai mare debit înregistrat pe parcursul
întregii perioade 1840 - prezent. Durata acestei viituri este, de asemenea, cea mai mare din istoria
înregistrărilor, conducând, astfel, la o probabilitate totală de depăşire mai mare de 1/100 ani.
Zăpoarele apar frecvent pe râurile din zona climatului temperat continental sau subpolar, dar cu
precădere pe cele care curg de la sud spre nord în Rusia şi în Canada. Un astfel de fenomen s-a semnalat
pe râul Enisei, în anul 1909, când în urma unui baraj de gheţuri, nivelul râului a crescut cu 12 m în 24 de ore
şi a inundat în amonte, iar ruperea zăporului a generat o viitură şi inundaţii care au distrus mai multe vase
aflate la iernat pe un canal lateral. Pe Dunăre, cea mai spectaculoasă creştere de nivel, ca urmare a unui
astfel de fenomen s-a produs în anul 1838, când în urma blocării gheţurilor în zona oraşului Budapesta,
nivelurile au crescut în aşa fel încât au depăşit cu 2 m pe cele mai mari înregistrate, deşi debitele fluviului nu
3
au fost decât de 5.000-6.000 m /s. în timpul acestui zăpor, apele au afectat partea de est a oraşului, unde
nivelurile crescute şi gheţurile sub influenţa vântului au distrus 4.254 de case (536% din fondul de locuinţe)
şi au inundat o suprafaţă de circa 6.000 kmp.
Excesul de umiditate poate genera inundaţii periculoase. În România, perioada 1969 -1973 s-a
caracterizat ca fiind cu exces de umiditate faţă de media multianuală. Ca urmare, s-au produs inundaţii în
foarte multe areale depresionare sau pe interfluvii orizontale din Câmpia de Vest şi din Câmpia Română, cu
apele freatice la mică adâncime. În partea de nord-est a Câmpiei Române s-a remarcat creşterea nivelului
60
lacurilor naturale din crovuri, inundarea crovurilor frecvent seci, a unor suprafeţe joase de luncă şi a unor
terenuri orizontale care în mod obişnuit erau emerse.
Cauze parţial climatice stau uneori la baza declanşării undelor de viitură şi a inundaţiilor.
Interacţiunea dintre scurgerea apelor în estuarele unor fluvii şi maree poate genera, în anumite cazuri,
inundarea zonelor de luncă. Un exemplu tipic îl reprezintă râul Senegal. Din cauza pantelor foarte mici din
cursul inferior (0,035-0,005%o) apele marine urcă pe fluviu în timpul mareelor până la distanţa de 440 km. În
timpul viiturilor, interferenţa celor două mase de apă poate genera inundaţii puternice în funcţie şi de volumul
de apă adus de fluviu.
Furtunile puternice, provocate de cicloni sau de vânturile musonice, pot provoca inundaţii ale
coastelor marine. Astfel de situaţii se întâlnesc în Golful Mexic (Florida), în jurul Pilipinelor, în India şi în
Bangladesh, pe coastele Alaskăi şi ale Chinei, în Europa vestică - în special în Ţările de Jos. Se pot distinge
două tipuri de furtuni. Primul tip are loc pe coastele deschise, cum sunt cele ale Oceanului Atlantic din
Statele Unite. Pe aceste ţărmuri, afectate de ciclonii tropicali, apele marine pătrund adânc în zonele limitrofe.
Al doilea tip se produce pe mările mai mult sau mai puţin închise, cum sunt Marea Nordului şi Marea
Adriatică, dar şi în acest caz sunt foarte periculoase.
Topirea bruscă a zăpezilor si a gheţurilor ca urmare a unor erupţii vulcanice, generează viituri şi
inundaţii, ca în Islanda, Norvegia, la gheţarul Hardanger, în Anzi etc. Un exemplu este cel al vulcanului
Nevado del Ruiz din Columbia.
Cutremurele de pământ, în special cele produse în domeniul marin, provoacă valuri foarte mari ce
se transmit cu viteze de la 100 la 700-800 km/oră şi înălţimi de până la 10 m şi distrug pe coaste tot ce
găsesc în calea lor. Sunt afectate de astfel de valuri coastele Mării Mediterane, ale Mării Caraibilor şi ale
Asiei. Astfel, în anul 1876 Golful Bengal a fost puternic afectat de un astfel de fenomen în urma căruia în
arealele inundate au pierit 300.000 de persoane.
Mai recent, la 26 decembrie 2004, un puternic cutremur ce a avut loc în Oceanul Indian (cunoscut, în
sânul comunităţii ştiinţifice, sub numele de Marele Cutremur Sumatera-Andaman), generând valuri tsunami a
cărui energie a fost echivalată cu cinci megatone de TNT (mai mult decat dublul energiei explozive utilizate
in al Doilea Război Mondial) conform Tsunami Society. Iniţial, U.S. Geological Survey a estimat pierderile la:
283.100 persoane ucise, 14.100 dispărute, 1.126.900 sinistrate, deşi datele mai recente indică un număr cu
circa 100.000 mai mic de decedaţi. Statele cele mai afectate de cutremur şi multiplele valuri tsunami
generate au fost: Indonezia, Sri Lanka, Thailanda, India, Maldive, Somalia, Myanmar, Malaeyia, Seychelles,
datorită momentului producerii, la populaţia acestor state adăugându-se numeroşi turişti, mai ales din
Europa şi Australia.

Cauze antropice
Despăduririle efectuate de om în decursul timpului, în toate regiunile Globului, au modificat
semnificativ o serie de verigi ale circuitului hidric şi, prin aceasta, au favorizat o scurgere mai puternică a
apelor pe versanţi. Ca urmare, amplitudinea viiturilor a crescut, de unde şi niveluri mai mari şi o sporire a
pericolului de inundare a terenurilor joase din lungul râurilor.
Construcţiile hidrotehnice, efectuate fără a se cunoaşte suficient probabilitatea de apariţie a
nivelurilor şi a debitelor maxime, pot pune în pericol comunităţi umane şi bunuri materiale. În cazul barajelor,
de exemplu, accidentele pot fi legate de o serie de calcule greşite ale planului barajului, de defectele

61
rezultate la încastrarea corpului barajului în roca de bază, de calcularea greşită a rezistenţei barajului, de
deficienţe de control a rezistenţei barajului etc.
Dintre accidentele produse pe plan mondial, 69% au apărut la barajele din pământ şi din
anrocamente şi în 31% la alte tipuri de baraje. Se pare că una din cauze constă în faptul că aceste baraje au
o mare neomogenitate a materialelor de umplutură şi pot apărea procese de sufoziune fizică, de eroziune
regresivă, de tasări, sau de declanşare a unor viituri excepţionale înainte de terminarea construcţiei. O astfel
de situaţie s-a întâlnit la barajul Oros din Brazilia, cu o înălţime de 54 m, care a fost confruntat cu o viitură
survenită în 1959, în timpul execuţiei. Viitura produsă în luna martie a umplut lacul, deşi se evacuau continuu
prin galeria de fund 400 m3/s. Un nou val de ploi a determinat o creştere a debitului râului principal cu 2.250
m3/s (cu mult peste capacitatea de evacuare) şi în noaptea de 25-26 martie apele deversau peste tot
coronamentul pe o lăţime de 620 m cu un debit de 6.900 m3/s. Forţa apei a făcut o breşă în baraj de 200 m
şi într-un timp scurt s-au erodat cei 900.000 m3 de pământ şi anrocamente cărate cu multă trudă în corpul
barajului. Din fericire populaţia din aval fusese avertizată şi evacuată, dar munca, energia consumată,
pagubele şi cheltuielile produse de inundaţie nu au mai putut fi recuperate.
Astfel de accidente se pot produce şi la barajele în arc, din beton. De exemplu, ruperea barajului
Malpasset din sudul Franţei, pe râul Reyran, la 80 km nord de Nisa, în anul 1959, a distrus case, poduri,
calea ferată pe 2.000 m, parţial oraşul Frejus, iar pe cele 43.000 ha inundate nu au rămas decât ruine şi
noroi. Au pierit 421 persoane, s-au înregistrat 1.138 sinistraţi, 100 case distuse complet, 700 avariate, 200
vehicule distruse, pagube de 30 miliarde de franci, fără a socoti barajul.
Ruperea digurilor fluviale sau marine pe cale naturală constituie un alt pericol mare de inundare a
terenurilor protejate. În partea de vest a Europei, în Ţările de Jos, s-au construit diguri marine care au scos,
în decursul istoriei, de sub apele mării o suprafaţă de 2.200 km2. Aceste suprafeţe deşi intens folosite şi
locuite sunt în pericol de a fi inundate, datorită ruperii digurilor de protecţie, cu toată supravegherea atentă a
acestora. O astfel de catastrofa a avut loc în luna ianuarie 1953 din cauza unei furtuni puternice, care a
generat valuri cu o înălţime de 12 m. Digurile marine au rezistat la această încercare, dar au cedat digurile
de pe malurile estuarelor şi, ca urmare, s-au inundat 70.000 ha de teren. Pagubele au fost apreciate la:
1.800 morţi, 4.000 case distruse şi 25.000 avariate. Au pierit 25.000 bovine, 20.000 porci, 2.000 berbeci,
1.500 cai, 100.000 păsări etc.
Ruperea deliberată a barajelor şi digurilor în anumite scopuri poate provoca inundaţii foarte
puternice. Barajul Dneproghes de pe Nipru cu un volum de 3 miliarde m3 şi un lac de 162 km lungime a fost
distrus de armata rusă, în retragere, în cel de al Doilea Război Mondial, pentru ca armatele germane care
înaintau să nu poată folosi energia produsă. Unda de viitură, cu un debit de 35.000 m3/s, a inundat suprafeţe
foarte mari de teren, dar populaţia a fost avertizată anterior.

5. 2. 3 Impactul asupra populaţiei şi mediului

Pagube economice directe constau din pierderile de vieţi omeneşti din localităţile afectate total sau
parţial, din numărul de case distruse sau avariate, din obiectivele industriale afectate cu pagube în funcţie de
gradul de afectare şi de profilul întreprinderii. Tot pagube directe se pot produce şi la obiectivele agricole şi
zootehnice care înregistrează pierderi de animale, în cazul în care acestea nu au putut fi evacuate din zona
devastată. Este afectată direct cu pagube materiale reţeaua de drumuri şi căi ferate prin distrugere completă
sau prin avarierea de poduri, drumuri şi căi ferate. Reţeaua de linii electrice şi de comunicaţii are de suferit în
cazul în care stâlpii de susţinere au fost avariaţi, la fel reţeaua de conducte de transport de gaze petrol sau
62
apă potabilă şi industrială. Pot fi afectate o serie de construcţii hidrotehnice prin distrugere completă,
avariere sau pur şi simplu colmatare. Astfel de situaţii sunt frecvente şi se produc mai ales acolo unde
lacurile de acumulare au fost construite în regiuni cu un transport mare de aluviuni în suspensie. Lacurile
sunt practic transformate în simple trepte în profilul longitudinal, cu reducerea la maxim a volumului util şi
fără perspective deoarece cheltuielile pentru decontarea lor sunt foarte mari. În China s-a adoptat o tehnică
aparte de protejare a lacurilor de acumulare de astfel de fenomene. În corpul barajului sunt prevăzute nişte
vane foarte mari care sunt deschise în timpul viiturilor, viitura trece fără dificultăţi şi închiderea lor se face
numai la turbidităţi mici, prelungind foarte mult durata de viaţă a lacurilor. Alte pagube directe se pot produce
la depozitele de materiale sau de materii prime, dacă acestea sunt amplasate în zonele inundabile.
Pagube economice indirecte constau din efectele pe care le au inundaţiile asupra întreruperii
temporare sau permanente a proceselor de producţie, asupra întârzierilor produse în livrarea produselor şi
chiar prin reducerea exportului. Intervin şi costurile suplimentare de transport, cele de apărare prin măsurile
adoptate în timpul inundaţiilor, precum şi cheltuielile efectuate pentru normalizarea situaţiei şi reluarea
activităţilor economice, pentru plata asigurării bunurilor materiale şi umane.
Pe lângă pagubele economice care pot fi cuantificate, inundaţiile au şi efecte care se răsfrâng atât
asupra vieţii sociale cât şi asupra mediului înconjurător.
Efectele sociale negative constau în primul rând din pierderile de vieţi omeneşti şi consecinţele
ulterioare ale acestora asupra vieţii comunităţilor umane şi ale societăţii în general. În timpul inundaţiilor se
desfăşoară ample acţiuni de evacuare a populaţiei care duc la generarea de panică cu efecte psihologice
negative. Dacă nu sunt luate măsurile de protecţie medicală necesare, se poate ajunge la declanşarea unor
epidemii. Pe perioada inundaţiilor sunt drastic diminuate veniturile populaţiei, fie prin întreruperea activităţilor
fie prin pagubele directe pe care le suportă comunităţile riverane. Tot în această categorie trebuie să
introducem şi distrugerea unor valori culturale ale comunităţilor umane din arealele inundate.
Efectele ecologice negative sunt evidente prin degradarea mediului ambiant prin afectarea stării
de calitate a factorilor săi. În timpul inundaţiilor are loc poluarea apelor de suprafaţă prin antrenarea în albiile
de râu a tuturor deşeurilor de pe malurile apelor, prin descompunerea animalelor înecate şi transportate, prin
ruperea conductelor de transport a produselor petroliere ş.a. Are loc o poluare a apelor subterane şi chiar
poluarea solurilor din zonele inundate, în cazul în care apele transportă astfel de substanţe.
Efectele geomorfologice ale viiturilor şi ale inundaţiilor sunt foarte importante. Sunt cazuri când la
viituri se produc spectaculoase eroziuni de maluri şi în albie. La fluviul Galben sunt sectoare în care patul
albiei se înalţă cu circa 10 cm la fiecare viitură şi uneori eroziunile de mal ajung la 300 m/zi în timpul viiturilor
puternice. Aşa se explică de ce în ultimii 2.000 ani cursul fluviului a suferit 26 de modificări majore, pe
actualul traseu stabilindu-se în anul 1851. La acestea se adaugă efectele care se produc în albia majoră,
unde actualul orizont de sol, destul de subţire, este acoperit cu un strat de aluviuni şi mâl de diferite grosimi,
în funcţie de adâncimea şi viteza apei. În felul acesta, terenurile inundate suferă o modificare a modului de
folosinţă anterior, un proces de autoînălţare, o dereglare a ecosistemelor anterioare şi instalarea unei peri-
oade de dezordine până la refacerea echilibrului, pe baza puterii de autoreglare a ecosistemelor. În timpul
viiturilor, multe râuri transportă volume importante de aluviuni în suspensie şi prin târâre, care se depun, în
mare parte, la gura de vărsare, provocând o înaintare a deltelor (poate ajunge la peste 100 m/an, în funcţie
de cantitatea depusă). Pentru a avea o imagine asupra acestor procese este suficient să amintim că Nilul
transportă anual 111 milioane tone de aluviuni în suspensie, Mississippi 312 milioane şi Fluviul Galben 1.887
milioane tone.
63
 5. 2. 4 Măsuri de protecţie
Digurile scot de sub influenţa inundaţiilor suprafeţe apreciabile de teren arabil, apără localităţi şi alte
bunuri materiale situate în arealele expuse. În acest scop, în lungul Dunării s-au construit diguri care au scos
de sub influenţa apelor atât lunca Dunării cât şi incintele bălţilor Ialomiţei şi Brăilei. Pentru reuşita unor astfel
de lucrări se fac studii detaliate asupra regimului de scurgere al râurilor pentru a vedea periodicitatea de
apariţie a unor astfel de fenomene şi amplitudinea nivelurilor la diferite probabilităţi, pentru a şti cât de înalte
să se construiască digurile. În cazul Dunării, remarcăm că digurile construite au rezistat cu bine viiturii
maxime produse pe cursul inferior al Dunării în anul 1970, dar s-au înregistrat serioase probleme în
primăvara anului 2006.

Sursa: Administraţia Naţională Apele Române, 2006 (prelucrare)

Fig. 1 Breşele de la Dunăre şi momentul producerii

Construirea lacurilor de acumulare. Regimul de scurgere al arterelor hidrografice este foarte

neregulat, cu perioade scurte în care există un excedent de apă care depăşeşte cu mult consumurile din
bazin şi altele, mult mai lungi, în care resursele sunt mult reduse şi nu ajung pentru acoperirea necesităţilor.
Pentru a înlătura acest inconvenient, s-au construit salbe de lacuri de acumulare cu scopul de a reţine apele
din perioadele cu exces şi a le folosi în perioadele cu deficit. În acest fel se produce o atenuare a undelor de
viitură şi apele se pot folosi pentru hidroenergie, alimentări cu apă potabilă şi industrială, piscicultura, irigaţii
şi agrement. Aceste lacuri, de regulă construite în salbă, cum se observă pe Bistriţa, Argeş, Olt, preiau
surplusul de apă din timpul viiturilor, îl stochează şi îl refolosesc în cazul în care scurgerea are valori minime

64
şi sunt necesare mai multe resurse de apă. Se elimină, astfel, pericolul inundaţiilor sau al viiturilor
catastrofale. Proiectarea lacurilor de acumulare şi construirea lor cer foarte multe fonduri şi eforturi materiale
din care cauză se impun studii aprofundate asupra efectelor pe care pot să le aibă astfel de construcţii
asupra mediului. În plus, se pune acut problema eficienţei lor. Un exemplu concludent îl constituie lacurile de
pe Argeş, din regiunea subcarpatică şi în special lacul Piteşti, care la numai patru ani de la darea în folosinţă
a fost aproape complet calamitat fără a mai putea fi folosit pentru scopurile pentru care a fost construit. Tot
ca măsuri de protecţie se pot menţiona şi o serie de lucrări care se efectuează direct în albiile de râu care să
le mărească capacitatea lor de transport prin regularizarea malurilor (tăierea unor meandre, tăierea de
canale care să preia o parte din apele în exces), sau zone joase de tip polder care să preia o parte din apele
viiturilor cu scopul de a le atenua.

5. 2. 5 Măsuri de prevedere
Măsurile de prevedere reprezintă un alt mijloc major de apărare împotriva inundaţiilor, mai ales acolo
unde nu au fost construite diguri sau lacuri de acumulare. Aceste măsuri merg de la măsurarea şi
transmiterea nivelurilor până la supravegherea situaţiilor critice prin sateliţi
Măsurarea şi transmiterea nivelurilor care se înregistrează la mirele hidrometrice instalate în
lungul râurilor este o măsură de prevedere care se impune. La fiecare miră hidrometrică s-au stabilit dinainte
două repere importante. Este vorba de cota de atenţie şi de cota de inundaţie; dacă aceasta din urmă este
depăşită, apele râului se revarsă în albia majoră provocând inundaţii şi pagube materiale. Transmiterea
cotelor nivelurilor este de foarte mare importanţă pentru prognoza nivelurilor şi diminuarea pagubelor pe cât
posibil.
Prognoza evoluţiei undelor de viitură în aval se realizează tocmai pe baza acestor transmisii, pentru
a se cunoaşte dinainte dimensiunea pericolului şi a se putea lua măsurile necesare pentru prevenirea
populaţiei riverane din aval şi evacuarea zonei inundabile.

5. 3 Hazarde oceanografice
5.3.1 Hazardele generate de valuri
Hazardele generate de valuri de vânt
Valurile sunt mişcări oscilatorii ale apei, determinate de frecarea cu masele de aer aflate în mişcare
sau de cutremurele care se produc pe fundul mări, de alunecări etc.
Valurile de vânt reprezintă o formă de mişcare rezultată din transferul energiei de la masa de aer în
mişcare la masa de apă de la suprafaţa oceanului. Valurile de vânt se propagă şi în regiunile neafectate de
mişcarea maselor de aer şi, în acest caz, se transformă în valuri de hulă, care se manifestă sub forma unor
unduiri regulate ale apei mării.
Dimesiunile valurilor sunt în funcţie de intensitatea şi durata vântului şi de întinderea suprafeţei mării,
care este expusă mişcării aerului. Viteza şi înălţimea valurilor cresc foarte mult în timpul furtunilor, când
devin un hazard pentru circulaţia maritimă, pentru platformele de extracţie a ţiţeiului şi pentru totalitatea
activităţilor din lungul coastelor.
Situaţia devine extrem de periculoasă atunci când se creează un spectru de interacţiune în care se
combină energia mai multor valuri, acestea atingând înălţimi de peste 8 - 10 m. În aceste situaţii,
ambarcaţiunile uşoare pot să fie răsturnate sau chiar rupte. Asemenea interferenţe ale valurilor de furtună au
fost înregistrate în preajma platformelor petroliere din Marea Nordului, unde înălţimea lor a atins 15 - 17m.
65
 Când baza valului atinge fundul mării, mişcarea circulară a apei se transformă treptat într-o mişcare
elipsoidală, din ce în ce mai alungită, valul având tendinţa de a se răsturna spre ţărm. Din acest moment,
valul exercită o acţiune de eroziune asupra fundului mării şi de transport a sedimentelor. Valurile afectează
fundul mării până la o adâncime egală cu jumătate din lungimea lor.
Prin spargerea valurilor în apropierea ţărmurilor, în urma răsturnării lor, se formează brizanţii, care au o
putere foarte mare de izbire şi de dislocare a sedimentelor. Brizanţii exercită o acţiune puternică de eroziune a
coastelor şi pun în pericol ambarcaţiunile care nu sunt adăpostite din timp în porturi.
În Marea Neagră, furtunile puternice se produc cu precădere iarna, când se înregistrează valuri cu
înălţimi de 6 - 8 m, lungimi de 50 - 60 m şi o perioadă de 10 - 12 secunde.
Pe baza unor măsurători efectuate pe coasta estică a SUA, între New Jersey şi Carolina de Sud,
timp de 50 de ani, s-a stabilit că linia ţărmului se schimbă anual datorită acţiunii valurilor şi curenţilor marini.
În unele locuri, uscatul înaintează în mare cu până la 10 m datorită acumulării sedimentelor, iar în alte locuri
se retrage cu 30 m, ca urmare a proceselor de abraziune. În ansamblu, predomină fenomenul de retragere a
ţărmului, datorită intensificării furtunilor litorale.
Valurile tsunami. Cutremurele puternice, erupţiile vulcanice şi alunecările submarine produc valuri
uriaşe, cu o mare putere de distrugere, numite tsunami.
Cuvântul este de origine japoneză şi are înţelesul de „valuri de port" (tsu = port, nami = val).
Denumirea sugerează distrugerile pe care aceste valuri le produc în sectoareie cu ţărmuri joase, care
adăpostesc porturi şi aşezări pescăreşti.

Sursa: NOAA Center for Tsunami Research (NOAA – Centrul pentru cercetarea tsunami)

Fig. 2 Tsunami 5 decembrie, 1997. Simulare cu Fig. 3 Tsunami 10 iunie, 1996. Simulare
ajutorul modelului MOST. Epicentrul: 54,66 lat. N, cu ajutorul modelului MOST. Epicentrul: 50,60
161,78 long. E (Kamceatka) lat. N, 177,70 long. V (insulele Andreanof -
Aleutine)
Cutremurele puternice din zonele de subducţie ale Oceanului Pacific sunt însoţite uneori de coborâri
bruşte ale unor compartimente ale scoarţei terestre cu suprafeţe de zeci şi chiar sute de kilometri pătraţi.
Valurile produse de aceste cutremure pot să se propage la distanţe uriaşe, de mii de kilometri, generând
pagube pe areale întinse din lungul coastelor.
Astfel, cutremurul din 23.05.1960, cu magnitudine: 8,6 grade, din Chile, a generat un val uriaş care a
înaintat 500 m în interiorul uscatului şi a produs peste 1000 de victime. Valul tsunami a avut efecte
distrugătoare şi în Insulele Hawaii, la 10.000 km distanţă, unde au fost înregistrate 62 de victime şi pagube
de peste 60 milioane de dolari.

66
 Explozia vulcanului Santorin, care se presupune
că a distrus civilizaţia minoică, a fost de 4 ori mai mare
decât cea a vulcanului Krakatoa şi a generat un val
tsunami care a distrus majoritatea localităţilor de pe
ţărmul insulei Creta. Explozia a distrus partea centrală a
insulei Santorin, cu o suprafaţă de 80 km2 şi a format o
calderă cu o adâncime de 300 - 400 m. În anul 1650, un
cutremur produs în aceeaşi regiune a generat un val
tsunami care a atins înălţimea de 16 m pe coastele
Greciei.

Fig. 4 Caldera Santorini, cu Nea Kameni în

centru (Sursa: EOS)

Foto. 1 Panoramă parţială a oraşului Santorini şi caldera Thera (Sursa: Leonard G.)

În largul mării, valurile tsunami au viteze foarte mari, care ajung la 900 km/h, au înălţimi de 0,5-1 m
şi lungimi de 100 - 200 km. În apropierea ţărmului viteza lor scade, dar cresc foarte mult în înălţime,
ajungând la 20-30 m.
Valurile tsunami se înregistrează şi în Oceanul Indian si, cu o frecvenţă mai redusă, în Marea
Mediterană şi Oceanul Atlantic, unele fiind generate de erupţii vulcanice. Astfel, erupţia de tip exploziv a
vulcanului Krakatoa a produs un val uriaş care a ajuns după 37 de ore în Oceanul Atlantic, în largul Marii
Britanii.
Valurile tsunami generate de alunecările submarine au efecte mai ales pe plan local.
Pentru atenuarea efectelor valurilor de tip tsunami, au fost înfiinţate diferite sisteme de alertare a
populaţiei. Astfel în 1948, respectiv în 1952, au fost stabilite sisteme de alertare a populaţiei în insulele
Hawaii şi în Japonia. Acestea au fost incluse ulterior într-un sistem circumpacific, care cuprinde staţii
seismice şi puncte de înregistrare a mareelor. În prezent, funcţionează un sistem modern de alertare, bazat
pe date transmise cu ajutorul sateliţilor de la orice cutremur care generează valuri tsunami.

5. 3. 2 Banchiza de gheaţă şi icebergurile

Pe mări şi oceane, gheaţa provine din îngheţarea la suprafaţă a apei de mare, însoţită de formarea
banchizei de gheaţă sau prin ruperea unor fragmente din calotele glaciare sau din gheţarii de pe uscat.
Stratul de gheaţă format la suprafaţa Oceanului Arctic sau cel din jurul Antarcticii poartă numele de banchiză

67
de gheaţă şi poate să ajungă la grosimea de 3-4 m. Având o salinitate de 35 ‰, apa mării îngheaţă la
temperatura de -1,9°C .
În jurul Antarcticii, banchiza de gheaţă se extinde în timpul iernii pe o distanţă de 1200 - 1600 km şi
este afectată de o deplasare permanentă sub acţiunea valurilor şi a vânturilor. Vara, spre periferie, banchiza
se topeşte treptat sau se rupe în bucăţi uriaşe care plutesc duse de vânturi în largul oceanului. Gheaţa din
banchiză devine un hazard pentru navigaţie atunci când se extinde rapid şi surprinde navele de cercetări sau
de pescuit oceanic.
Icebergurile sunt blocuri uriaşe de gheaţă desprinse din calotele glaciare sau din gheţarii insulelor
polare, care plutesc pe ocean împinse de vânturi, de curenţii oceanici şi de valuri. Aceste gheţuri plutitoare
împânzesc circa 20% din suprafaţa oceanelor, punând în pericol navele de pescuit, pe cele care transportă
mărfuri şi pasageri sau pe cele care efectuează cercetări ştiinţifice. Icebergurile reprezintă, de asemenea, un
pericol permanent pentru platformele marine de foraj şi de exploatare a petrolului.
Volumul total de gheaţă cuprins în icebergurile care plutesc într-un an pe mările şi oceanele lumii a
fost estimat la 1000 km3, din care peste 90% se află în emisfera sudică. Cele mai mari iceberguri, reperate
până în prezent, au avut lungimi de peste 150 km şi lăţimi de 40-50 km (Bălteanu, Alexe, 2000). Înălţimea lor
deasupra apei ajunge la 30 – 50 m, dar partea lor cea mai importantă este submersă, raportul fiind cuprins
între 1:7 pentru icebergurile în formă tabulară şi 1:4 pentru cele piramidale.
În emisfera sudică, cele mai mari aglomerări de iceberguri se întâlnesc în imediata apropiere a
coastelor Antarcticii, de unde numărul lor scade spre 65° latitudine sudică. Cele mai îndepărtate iceberguri
au fost observate spre 40° latitudine sudică, în oceanele Atlantic şi Indian şi spre 50° latitudine sudică, în
Oceanul Pacific.
În emisfera nordică, icebergurile provin, în mare parte, din vestul Groenlandei şi se deplasează până
spre 48° latitudine nordică, în apropierea coastelor insulei Newfoundland şi peninsulei Labrador, unde
frecvenţa lor este de 400 pe an. Spre exemplu, în Groenlanda, numai gheţarul din fiordul Jacobshavn
produce 1000 iceberguri pe an, care sunt o ameninţare permanentă pentru navele de pescuit oceanic.

Foto. 2 Icebergul B15, surprins de Landsat, NASA, Foto. 3 Iceberguri desprinse din gheţari, la Cape York,
în ianuarie 2001. Cel mai mare iceberg la zi, Groenlanda
desprinzandu-se din banchiza Ross, Antarctica (Sursa: Mila Zinkova, septembie, 2005)
(Sursa: NASA Goddard Space Flight Centre)

Icebergurile reprezintă un permanent pericol pentru navigaţia maritimă din nordul Oceanului Atlantic
şi din mările şi oceanele sudice. Cea mai cunoscută catastrofă navală, intens mediatizată şi în prezent, este
68
cea din 14 aprilie 1912, când transatlanticul Titanic s-a scufundat în Oceanul Atlantic, în largul coastei insulei
Newfoundland, fiind înregistrate 1503 victime.
De atunci, Atlanticul de Nord este supravegheat în mod sistematic de serviciile de coastă ale marinei
americane, care înregistrează permanent frecvenţa şi traiectoria icebergurilor. În prezent, pentru a preveni
ciocnirea cu icebergurile, navele sunt dotate cu sisteme radar performante. Deplasarea icebergurilor este
supravegheată cu ajutorul sateliţilor, fiind realizate hărţi speciale de risc. Datorită sistemelor moderne de
supraveghere a icebergurilor cu ajutorul sateliţilor, pericolul ciocnirii acestora cu vapoarele a scăzut foarte
mult. În schimb, icebergurile au rămas o ameninţare pentru instalaţiile fixe, cum sunt: platformele marine de
exploatare a ţiţeiului, instalaţiile de foraj şi conductele situate pe fundul mărilor.

5. 3. 3 Oscilaţia Sudică - El Niño

Oscilaţia Sudică - El Niño (ENSO) este unul dintre cele mai complexe fenomene globale de
interacţiune între două învelişuri fluide ale Terrei: atmosfera şi hidrosfera. Acest fenomen se produce în zona
tropicală a Oceanului Pacific şi se manifestă prin două efecte majore:
- încălzirea la suprafaţă a apelor Ocenului Pacific şi deplasarea acestora dinspre partea vestică spre
partea estică, sub impulsul unor mase de aer care se deplasează în aceeaşi direcţie, având tendinţa de a
perturba şi de a înlocui alizeele;
- modificări anormale ale climei pe întreaga planetă şi, în special, în zonele tropicale, unde se
înregistrează secete şi furtuni violente, însoţite de inundaţii şi cicloni.
Denumirea El Niño provine din limba spaniolă şi înseamnă Copilul Domnului, fiind utilizată de
pescarii din Peru şi Ecuador pentru perioadele din preajma Crăciunului, în care coastele celor două ţări sunt
scăldate de curenţi oceanici anormal de calzi. Această încălzire a apelor oceanului se produce în fiecare an,
în preajma Crăciunului, însă denumirea El Niño este folosită atunci când încălzirea durează cel puţin 6 luni,
iar temperatura apei oceanului creşte cu cel puţin 0,5ºC.
Modificările temperaturii apei oceanului (ale căror cauze nu sunt destul de clar explicate) determină
o modificare a temperaturii şi presiunii aerului, insoţită de schimbarea circulaţiei generale a maselor ce aer.
Fenomenul El Niño se repetă la intervale neregulate, cuprinse între 3 şi 7 ani, iar încălzirea poate să
persiste şi 1 - 2 ani. Datorită caracterului fluctuant al încălzirilor, oamenii de ştiinţă au numit fenomenul El
Niño „Oscilaţia Sudică" sau, prescurtat, ENSO (El Nino SouthernOscilation).
În perioadele de manifestare a fenomenului El Niño, producţia de peşte din lungul coastelor pacifice
ale Americii de Sud scade foarte mult, ţărmurile sunt afectate de furtuni puternice, cu precipitaţii abundente,
iar păsările care produc guano sunt lipsite de hrană.
Studiile întreprinse au arătat că fenomenul El Niño este vechi de mii de ani şi cuprinde anumite
intervale de intensificare, cu manifestări dăunătoare pentru activităţile umane. Astfel de perioade s-au
înregistrat între 1870 - 1920 şi între 1940 - 2000. Consecinţele cele mai evidente, care au determinat şi o
intensificare a cercetărilor, s-au produs în 1982 - 1983, când fenomenul El Niño a durat aproape 2 ani.
Modificările climatice sunt foarte pronunţate, mai ales în regiunile intertropicale şi se manifestă printr-
o intensificare a perturbaţiilor atmosferice însoţite de cicloni, tornade şi ploi abundente în unele regiuni şi prin
secete combinate cu extinderea deşerturilor în alte regiuni.
Uraganele violente se înregistrează în Marea Caraibilor, în America Centrală şi în sud-vestul
Americii de Nord. O intensificare a secetelor este evidentă în regiunile musonice ale Asiei, în special în
Indonezia, în Australia şi în regiunile semideşertice din Africa.
69
 Deşertificarea din Sahel şi din Rajahstan (India) a fost strâns legată de intensificarea fenomenului El
Niño în 1982 - 1983 şi de o creştere a frecvenţei lui după 1960.
Opusul fenomenului El Niño este La Niña (fetiţă în limba spaniolă), fenomen caracterizat printr-o
răcire anormală a apelor din estul Oceanului Pacific. Acest fenomen este pus în legătură cu o intensificare a
vânturilor de est, care împing cantităţi mari de apă caldă de la suprafaţa oceanului spre vest, locul apei calde
fiind luat de o apă mai rece provenind din adâncimi.
Fenomenul La Niña, care se manifestă intens din decembrie până în martie, intensifică, la rândul lui,
o serie de fenomene meteorologice extreme, cum sunt: ploi musonice puternice în India, ploi abundente şi
taifunuri în Australia, uragane violente în Oceanul Atlantic etc.
Fenomenul La Niña are influenţe accentuate şi asupra emisferei nordice, generând ierni grele în
Canada şi SUA datorită înaintării maselor de aer polar spre nord.
Fenomenele El Niño şi La Niña sunt cunoscute de ce puţin 13.000 de ani. Populaţiile incaşe din America
ce Sud îşi construiau totdeauna aşezările pe culmi şi mai departe de râuri, pentru a le feri de inundaţii.
Fenomenul El Niño din anii 1982-1983 a produs pagube economice evaluate la 8,1 miliarde de do-
lari. Dintre acestea, cele mai grave pagube au fost legate de secete şi incendii (5 miliarde de dolari), de
inundaţii (2,8 miliarde de dolari) şi de uragane (300 milioane de dolari).

5. 3. 4 Ridicarea nivelului Oceanului Planetar

Tendinţa generală de încălzire a climei, datorată efectului de seră, are o influenţă directă aupra
ridicării nivelului Oceanului Planetar.
Această ridicare reprezintă un hazard global pe termen lung pentru zonele de coastă şi va avea
censecinţe grave mai ales pentru ţărmurile joase.
Ridicarea nivelului Oceanulu Planetar este datorată următoarelor cauze:
- aportului tot mai mare de apă rezultat din topirea gheţarilor montani, din topirea calotelor glaciare
şi din topirea zăpezilor regiunilor polare;
- aportului suplimentar de apă dulce de pe continente, rezultat din utilizarea de către om a
rezervelor subterane, din pânzele freatice şi de adâncime. S-a calculat că, anual pătrunde în oceane un
volum suplimentar de 2400 km3 de apă, utilizat în agricultură pentru irigaţii, în industrie şi în scopuri paşnice;
- creşterii volumului apelor oceanice prin încălzire, prin fenomenul cunoscut sub numele de
expansiune termică.
În ultimul secol, ridicarea nivelului Oceanului Planetar a fost în medie de 1-1,5 mm/an. Conform
estimării oamenilor de ştiinţă, până în anul 2030 se va înregistra o ridicare generală a nivelului Oceanului
Planetar cu 10-30 cm. Există şi unele scenarii conform cărora ridicarea nivelului Oceanului Planetar în
următorii 50 de ani va fi de 0,50 - 1 m dar, până în prezent, nu există o certitudine în această privinţă.
Această ridicare de nivel a Oceanului Planetar determină intensificarea proceselor de abraziune,
retragerea coastelor şi acoperirea cu apă a unor suprafeţe joase. Circa 70% din coastele Oceanului Planetar sunt
expuse acestui hazard de lungă durată, fiind ameninţate poldere, oraşe, căi de comunicaţii şi instalaţii portuare.
Polderele sunt suprafeţe îndiguite situate sub nivelul Oceanului Planetar, utilizate de om din cele mai
vechi timpuri pentru agricultură şi chiar pentru aşezări.
Ruperea digurilor poate să aibă consecinţe catastrofale şi de aceea sunt necesare măsuri de
supraînălţare şi de consolidare suplimentare.

70
 CAPITOLUL VI
HAZARDE BIOLOGICE SI ASTROFIZICE

6. 1 Epidemiile

Epidemiile sunt hazarde biologice care se manifestă prin îmbolnăviri în masă ale populaţiei datorită
unor agenţi patogeni, cum sunt viruşii, rickettsiile, bacteriile, fungii şi protozoarele.
Multe maladii sunt transmise de agenţi purtători, cum sunt ţânţarii (malaria, febra galbenă), musca
ţeţe, (boala somnului), puricii, păduchii (tifosul exantematic).
Epidemiile de mari proporţii, numite pandemii sunt cunoscute în istorie ca fiind printre cele mai
importante hazarde care au generat milioane de victime. Astfel, în secolul al XlV-lea, ciuma bubonică a
produs în Europa peste 50 milioane de victime, distrugând 1/3 din populaţia continentului.
În prezent, conform statisticilor Organizaţiei Internaţionale a Sănătăţii, pe Glob se înregistrează
epidemii de malarie (10.000.000 de cazuri, din care o zecime sunt mortale), holeră (50.000 de îmbolnăviri),
bilharzioză (200.000 de cazuri), poliomelită, meningită şi febra galbenă. Acestea sunt răspândite, mai ales,
în ţările sărace unde măsurile de prevenire şi de combatere sunt deficitare.
Deosebit de alarmante sunt statisticile referitoare la maladia SIDA, (Sindromul Imunodeficienţei
Dobândite), cea mai recentă pandemie produsă de virusul HIV, cu transmitere sexuală sau prin transfuzii de
sânge (Sursa: Bălteanu Dan, Alexe Rădiţa).
SIDA (Sindromul Imunodeficienţei Dobândite), este o afecţiune a sistemului imunitar, caracterizată
prin infecţii oportuniste, neoplasme, disfuncţii neurologice şi o mare varietate de alte sindromuri. (Acronimul
SIDA provine din limba franceză: Syndrome d'Immuno-Deficience Acquis. Pe plan mondial se mai foloseşte
şi acronimul AIDS, provenit din limba engleză: Acquired Immune Deficiency Syndrome.)
Infecţia cu HIV este ireversibilă, se poate doar întârzia apariţia bolii prin administrare de
medicamente. HIV reprezintă prescurtarea în limba engleză a Human Immunodeficiency Virus (Virusul
Imunodeficienţei Umane - virusul HI). Boala SIDA, odată declanşată, evoluează continuu, putându-se
întârzia doar şi trata medicamentos sau chirurgical o serie de boli apărute ca urmare a deficitului imun.
SIDA a fost declarată ca boală de sine stătătoare cu aspect de pandemie la 1 decembrie 1981.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) consideră numărul deceselor datorate urmărilor acestei boli ca fiind
de 2,9 milioane în anul 2006, numărul celor infectaţi pe plan mondial de 39,5 milioane, anual infectându-se
alte 4,3 milioane de persoane. Pe plan mondial numărul persoanelor infectate cu HIV se apreciază ca fiind
de 1% în grupa de vârstă 15-45 de ani. În unele ţări din Africa se consideră numărul celor infectaţi cu acest
virus în această grupă de vârstă ca fiind de până la 20% (şi chiar mai mare în unele regiuni) din populaţie.
SIDA este un sindrom care denumeşte totalitatea bolilor asociate infecţiei cu virusul HI (HIV), infecţie
care duce la slăbirea, respectiv distrugera sistemulului imun. Aproape toate persoanele netratate infectate cu
HIV vor dezvolta în cele din urmă SIDA. SIDA afectează în special populaţia tânără, activă din punct de
vedere sexual, însă se poate transmite şi de la mamă la copil (făt), în cursul naşterii prin contactul cu
sângele matern sau după naştere prin alăptare. Evoluţia fatală a tuturor pacienţilor atinşi de SIDA, în ciuda
terapiilor celor mai moderne, sofisticate şi costisitoare aplicate, împreună cu extinderea bolii, cu afectarea
inclusiv a copiilor, sunt factori de alarmă şi de generare a psihozei de teamă faţă de acest flagel al secolelor
XX-XXI.

71
 Pe Glob se înregistrează, în medie, 6 îmbolnăviri noi pe minut, cea mai gravă situaţie fiind în Africa,
unde se estimează că o treieme din populaţia care are în prezent 15 ani va muri din cauza maladiei SIDA. În
anul 1999 au fost înregistrate 15.000 cazuri noi, 95% dintre acestea fiind în ţările în curs de dezvoltare.
In România sunt semnalate 6200 de cazuri de infectare cu HIV, din care 5300 sunt copii.
Răspândirea HIV-SIDA în populaţia umană de pe glob, este foarte diferită din punct de vedere
epidemiologic. Majoritate virusurilor se răspândesc uniform. HIV sa răspândit însă altfel. În Statele Unite a
început să se răspândească deja cu peste 20 de ani în urmă, alte ţări nu au semnalat nimic până când a
izbucnit şi sa răspândit cu mare viteză.
Aceasta sa observat în Europa de est şi Asia centrală la mijlocul anilor '90. În alte ţări, ca de
exemplu Camerun a rămas mult timp constantă, pentru ca creşte ulterior într-un ritm rapid. O problemă pune
prevenirea SIDA. Astfel sa constatat că procentul femeilor gravide HIV pozitive a crescut în oraşele din
Botswana după 1997 de la 38,5% la 55.6%.
Latura cealaltă, pozitivă, a arătat-o Uganda unde incidenţa cazurilor de femei gravide HIV-pozitive a
scăzut de la 30% în 1992 la 10% în 2000.Aceasta este rezultatul introducerii educaţiei sexuale în toate
şcolile din ţară, campania naţională pentru creşterea acceptarii prezervativelor, teste HIV cu rezultat în
aceeaşi zi şi kituri speciale pentru prim ajutor în caz de contact accidental. Pentru a putea implementa
asemenea măsuri este necesar de un buget de stat mare, buget pe care nu îl au însă majoritatea ţărilor cu
rata de HIV foarte mare. Acestui fapt i se adaugă şi dorinţa politică de a combate epidemia. Cel mai mare
număr de persoane HIV pozitive o are Africa de Sud. Numărul femeilor gravide seropozitive sub vârsta de 20
de ani a scăzut însa îmbucurător de la 21% în 1998 sub 15,4% ca urmare a programului de educaţie
sexuală pentru tineret. La femeile din grupa de vârstă 24-29 de ani rata este însă în continuare ridicată, de
32 %,media de infecţie a populaţiei fiind de 20%.
Rata cea mai mare de infecţie cu HIV este însă în ţara vecină, Swasiland (17.363 km², un pic mai
mică decât Slovenia), cu o rată de infectare de 42% în 2005. Cea mai mare rată a pandemiei este prin
urmare la sud de deşertul Sahara, unde trăiesc circa 26 milioane de persoane seropozitive. Încă n-a putut fi
stabilit cu siguranţă motivul ritmului accelerat de răspândire, dar un rol mare i se atribuie transmiterii
informaţionale a pericolului care pleacă de la HIV prin massmedia în America de Nord şi Europa. În Africa a
rămas timp de încă aproape 20 de ani o temă tabuizată, timp în care a putut să se răspândească
nestingherită.
SIDA sa transformat într-o boală cronică ca urmare a introducerii terapiei HAART. Are o evoluţie
cronică de durată lungă în ţările dezvoltate unde cazuri letale sunt înregistrate doar atunci când terapia
HAART îşi pierde efectul terapeuitic. Rămâne însă pentru ţările în curs de dervoltare o boală care a dus la
scăderea mediei de viaţă cu până la 10 ani punând astfel în pericol existenţa multor popoare din Africa unde
dispare în unele cazuri, populaţia de vârstă medie.
Conform UNFPA - în fiecare an, în România:
• peste 200 de oameni contractează HIV şi alţi 200, din care jumătate au sub 14 ani, mor de boli
asociate cu SIDA.
• 15 copii se nasc HIV-pozitivi.
Epidemiile afectează anual peste 300.000 de persoane şi produc 10.000 de victime.
Agenda 21 prevede:
- introducerea de programe antimalarie în toate ţările în care aceasta constituie o problemă de sănătate
semnificativă;
72
- reducerea cu 50 - 70% a numărului de decese provocate în ţările în curs de dezvoltare de diareea infantilă;
- asigurarea tratamentului infecţiilor respiratorii acute pentru 95% din copii lumii.

Fig. 1 Estimarea răspândirii HIV/SIDA printre persoanele cu varsta cuprinsă între 15 – 49 ani, la nivel
de stat (2008) SURSA: prelucrare după datele din UNAIDS 2008 Global Report

Fig. 2 Răspândirea HIV în Africa

(personae cu vârsta cuprinsă între 15 –
49 ani) SURSA: UNAIDS

Cauzele declanşării epidemiilor

Declanşarea unei epidemii este datorată introducerii unui agent patogen într-o comunitate umană.
înainte de declanşarea epidemiei, este necesară o perioadă de incubaţie care diferă de la o boală la alta.
Declanşarea maladiilor este favorizată de o combinaţie de situaţii şi cauze care se întâlnesc, mai
frecvent, în ţările sărace datorită alimentaţiei necorespunzătoare, lipsei de igienă şi lipsei unor surse
adecvate de apă potabilă.
Epidemiile sunt favorizate de producerea unor dezastre naturale, cum sunt inundaţiile şi
cutremurele, care determină deplasări ale populaţiei şi concentrarea acesteia în tabere de refugiaţi.

73
Conflictele militare, cele etnice şi tribale, urmate de deplasări ale unor grupuri mari de oameni şi de
concentrare a lor în tabere fără asistenţă medicală corespunzătoare, favorizează, de asemenea, în nu-
meroase locuri pe glob răspândirea unor boli.
Adeseori, lipsa de igienă din marile centre urbane, însoţită de aglomerarea gunoaielor menajere, de
înmulţirea şobolanilor şi a câinilor vagabonzi favorizează declanşarea epidemiilor.
In esenta, cauzele epidemiilor sunt urmatoarele:
- alimentaţia necorespunzătoare;
- lipsa de igienă;
- lipsa de apă potabilă;
- inundaţiile;
- cutremurele;
- conflictele militare şi etnice;
- aglomerarea gunoaielor menajere;
- înmulţirea şobolanilor.
În ţările în curs de dezvoltare consumul de apă contaminată provoacă circa 80% din îmbolnăviri şi
mai mult de o treime din totalul deceselor (Agenda 21).
Măsurile de combatere a epidemiilor cuprind următoarele activităţi:
- Vaccinarea preventivă a populaţiei şi înregistrarea acestei activităţi în fişa medicală personală.
Vaccinarea, în special a copiiilor, a salvat viaţa a milioane de oameni şi a dus la eradicarea unor maladii în
numeroase ţări.
- Educarea, pentru a se păstra măsurile corespunzătoare de igienă la şcoală şi în familie.
- Necesitatea prezentării imediate la medic o dată cu apariţia primelor simptome şi respectarea
riguroasă a regulilor impuse de medic.
- Utilizarea pesticidelor pentru combaterea ţânţarilor şi a altor insecte care răspândesc maladiile
(Sursa: Bălteanu Dan, Alexe Rădiţa).

6. 2 Invaziile de lăcuste

Lăcustele sunt insecte care produc pagube mari agriculturii, distrugând în timpul invaziilor mii de
hectare de culturi în Africa, Asia, Estul Europei şi în America de Nord.
Înmulţirea bruscă a lăcustelor şi formarea unor roiuri uriaşe, care pot să străbată distanţe mari în
căutare ce hrană, au fost semnalate încă din Antichitate.
Asemenea roiuri de lăcuste apar frecvent în regiuni e semideşertice şi de savană din Africa,
contribuind a accentuarea efectelor secetei. De aici, ele străbat mii de kilometri spre ţinuturile
mediteraneene, de unde pot să ajungă în Europa Centrală.
Combaterea lăcustelor se face prin diferite metode, cum sunt: distrugerea oului, săparea unor
şanţuri pentru prinderea nimfelor de lăcustă care nu pot să zboare, utilizarea unor insecticide şi a unor
capcane otrăvitoare.
În ţara noastră, asemenea invazii s-au înregistrat în uni ani secetoşi, mai ales în Bărăgan, Dobrogea
şi în Delta Dunării. În anumiţi ani, se înregistrează şi invazii de omizi, care produc defolierea arborilor (Sursa:
Bălteanu Dan, Alexe Rădiţa).

74
 6. 3 Hazardele legate de foc

Focul este un hazard extrem de periculos pentru mediu şi pentru activităţile umane, fiind declanşat
datorită unor cauze naturale sau legate de activităţile omului.
Cauzele naturale sunt reprezentate de fulgere, de autoaprinderea vegetaţiei în timpul perioadelor
foarte călduroase şi de erupţiile vulcanice.
Incendiile se pot declanşa şi în urma cutremurelor, ca urmare a avarierii reţelelor de distribuţie a
gazelor şi a instalaţiilor electrice.
Cauzele antropogene sunt legate de neglijenţa omului (aprinderea focului în locuri nepermise,
aruncarea ţigărilor nestinse, joaca nesupravegheată a copiilor cu focul, turişti neglijenţi etc.), de unele
activităţi de incendiere intenţionată şi de accidentele tehnologice. În locuinţe, incendiile sunt produse ca
urmare a funcţionării defectuoase a sobelor şi a coşurilor, în urma scurgerii gazelor din instalaţiile defecte,
urmate de explozia acestora şi datorită neglijenţei oamenilor.
În natură, sunt frecvente situaţiile în care fulgerele declasează incendii de proporţii, mai ales în
situaţiile în care furtunile se produc în perioadele secetoase, în aceste perioade vegetaţia uscată este uşor
inflamabilă, iar incendiile se extind cu repeziciune pe suprafeţe mari. În asemenea situaţii, se produc printre
cele mai frecvente şi mai extinse incendii, cum a fost cel din 1971, care a afectat 1.700.000 hectare şi a
produs 1 500 de victime, în statele Michigan şi Wisconsin (SUA).
Vânturile puternice asociate cu temperaturile ridicate contribuie la răspândirea cu repeziciune a
focului pe suprafeţe întinse.
Australia este continentul pe care se înregistrează anual peste 2000 de incendii, dintre care unele
sunt devastatoare, extinzându-se rapid pe suprafeţe întinse. Au fost unele situaţii în care în numai o
jumătate de oră incendiul s-a întins peste 400 ha în pădurile de eucalipt cu lemnul foarte inflamabil. În
perioada 1974-1975, extrem de secetoasă, 15% din suprafaţa continentului australian a fost afectată de
incendiu.

Foto. 1 - Pădure
incendiată in
Parcul
Yellowstone

75
 În Africa şi America de Sud, incendierea pădurii este un mijloc de extindere a terenurilor agricole.
Incendiile declanşate în savane ajută la regenerarea viguroasă a vegetaţiei în sezonul ploios. Extrem de
dăunătoare pentru mediu sunt practicile de ardere a jnepenişurilor pentru extinderea păşunilor alpine.
În ţara noastră, incendiile puternice se declanşează, cu precădere, în perioadele secetoase cu
temperaturi ridicate. Valul de căldură şi secetă care a cuprins România în iulie 2000 şi a culminat prin
temperaturi maxime de peste 40°C, înregistrate în localităţile din Câmpia Română şi Dobrogea, au favorizat
producerea a numeroase incendii în localităţi, în păduri şi pe terenurile agricole.
În numeroase ţări, pentru detectarea imediată a incendiilor, sunt organizate sisteme permanente de
observare cu ajutorul avioanelor şi elicopterelor, fiind folosite sisteme satelitare de alertă.
În regiunile afectate frecvent de fulgere sunt instalaţi senzori speciali, sensibili la radiaţiile infraroşii, care
detectează imediat şi dau alarma în cazul producerii incendiilor. Pentru localităţi şi obiective industriale sunt luate
măsuri speciale de prevenire a incendiilor şi de educare a populaţiei (Sursa: Bălteanu Dan, Alexe Rădiţa).

Foto. 2 – Efect de domino al

cutremurelor: incendiu în Japonia
(www.seismo.unr.edu)

6. 4 Hazardele astrofizice (căderea meteoriţilor)

Pe Terra cad anual circa 16.000 t de materiale cosmice, reprezentate în cea mai mare parte de praf
cosmic şi de meteoriţi de dimensiuni mici, care se aprind şi ard în atmosferă înainte de a ajunge pe sol.
În stratele de gheaţă din Antarctica au fost descoperite adevărate arhive cosmice care atestă că în
trecutul geologic apropiat au existat şi perioade în care acest „bombardament cosmic" a fost mai intens.
În unele locuri se păstrează, însă, şi urmele impactului unor corpuri cosmice de dimensiuni mai mari.
Până în prezent, au fost recunoscute pe Terra peste 140 de cratere de impact. Astfel, în statul Arizona din
SUA există un crater foarte bine conservat, cu un diametru de 1200 m şi o adâncime de 170 m, care atestă
căderea unui corp cosmic de mari dimensiuni. Un alt crater existent în statul Ontario din Canada are
diametrul de 3,8 km fiind foarte bine conservat.
În Rusia, în taigaua siberiana s-a produs, în anul 1908, cel mai recent eveniment legat de căderea
unui corp cosmic de mari dimensiuni pe Terra, numit meteoritul Tungus. Acesta a explodat în aer, suflul
2
exploziei distrugând pădurea pe o suprafaţă de 2200 km . Cu acest prilej, s-a produs un cutremur care a fost
înregistrat şi de seismografele din Germania. Calculele efectuate au pusîn evidenţă că acest corp cosmic a
fost constituit din gaze solidificate, din gheaţă şi din circa 40001 de praf cosmic.
76
 În categoria riscurilor legate de căderea unor corpuri cosmice sunt incluse şi căderile unor sateliţi
artificiali, care îşi părăsesc orbita datorită unor defecţiuni tehnice.
Riscul actual al căderii unor meteoriţi de mari dimensiuni pe Terra este redus, dar navete spaţiale pot să fie
lovite şi avariate de meteoriţi mici, care au o forţă de penetrare uriaşă. Calculele efectuate de diferiţi specialişti arată că
există o şansă la 1000 ca în acest secol să se producă întâlnirea Pământului cu o cometă sau asteroid cu un diametru
în jur de 2 km. În viitorul apropiat, progresele tehnicilor spaţiale vor permite detectarea în timp util a unui asemenea corp
cosmic şi modificarea traiectoriei lui pentru a evita contactul cu Terra.
In peninsula Ciukotka din Extremul Orient (Rusia) se găseşte cel mai mare crater meteoritic de pe
Terra, cu un diametru de 17 km şi o adâncime de câteva sute de metri.
În vara anului 1908, în Siberia centrală s-a prăbuşit un obiect ca o sferă de foc. Bolidul a primit
numele de Tungus, explozia producându-se în bazinul râului Podkemenaia Tunguska. Au fost lansate mai
multe ipoteze privitoare la natura obiectului (meteorit, cometă, gaură neagră, antimaterie), dar misterul
Tungus nu a fost dezlegat nici până în ziua de azi. În ziua de 30 iunie 1908, marinarii de cart de pe câteva
nave care pluteau pe Oceanul Indian au observat un obiect uriaş care descria o largă traiectorie pe bolta
cerească, îndreptându-se spre Asia. Caravanele care străbăteau deşertul Gobi şi regiunile de nord-vest ale
Chinei s-au oprit o clipă pentru a urmări globul imens de foc care brăzda cerul.
Impact devastator. Corpul a traversat cerul în 8-10 secunde. După dispariţia sa la orizont, o flacără
enormă a acoperit jumătate din cer şi a fost urmată de o detunătură uriaşă. Impactul a avut loc la ora 7 şi 17
minute. Explozia a fost atât de puternică încât un om aflat la Vanovara (la 60 de kilometri de centru) a fost
aruncat la câţiva metri şi şi-a pierdut cunoştinţa. Puterea exploziei a depăşit de peste 2.000 de ori energia
bombei atomice de la Hiroshima. Detunătura repetată de patru ori, s-a resimţit pe o rază de 750 de kilometri.
Seismografele au înregistrat cutremure în Europa, America şi chiar Australia. Un şuvoi fierbinte a măturat
dealurile împădurite ale taigalei, arzând vârfurile înalte ale coniferelor şi producând incendii care au durat
zile în şir. Mii de copaci au fost doborâţi, colibe ale nomazilor au fost distruse şi s-au înregistrat victime în
rândurile oamenilor şi animalelor din împrejurimi. Mase întunecate de nori groşi s-au ridicat până la 20
kilometri deasupra regiunii Tunguska, dând apoi naştere unor ciudate ploi negre. În zona exploziei, pădurea
a fost distrusă pe o suprafaţă de 2.200 de kilometri pătraţi.
Absenţa meteoritului. Cu toată proporţia sa,
catastrofa din Siberia centrală nu a atras totuşi prea
mult atenţia autorităţilor şi a oamenilor de ştiinţă ai
vremii. Abia în anul 1921, geofizicianul L.A.Kulik a
pornit într-o expediţie în Siberia Centrală, după ce a citit
o foaie ruptă dintr-un almanah vechi în care era relatat
evenimentul. În 1924, geologul Ogrucov a condus o a
doua expediţie în zonă, dar ambele expediţii au avut
doar un caracter preliminar, de stabilire a perimetrului
locului catastrofei. În 1927, a fost organizată o nouă
expediţie sub conducerea lui Kulik, care a pătruns în
regiunea epicentrală a zonei devastate.
Foto. 3 Fenomenul Tungus. Craterul apărut în
urma impactului (www.ziaruldemures.ro)

77
 CAPITOLUL VII
HAZARDE ANTROPOGENE

7. 1 Hazarde industriale
Acestea sunt cunoscute şi sub numele de hazarde tehnologice (împreună cu cele legate de
transporturi) şi cuprind o gamă largă de accidente legate de activităţile industriale, cum sunt: exploziile,
incendiile, scurgerile de substanţe toxice, poluarea accidentală legată de activităţile miniere etc.
Aceste accidente sunt mai frecvente în cadrul industriei chimice şi afectează de multe ori aşezările şi
populaţia aflate în împrejurimi prin emisiile de substanţe în procesul de producţie şi prin cantităţile mari de
deşeuri care afectează solul, apa şi aerul. Activităţile din industria chimică sunt extrem de periculoase,
deoarece se folosesc temperaturi ridicate şi presiuni mari.
În 1976, explozia unei instalaţii industriale la o uzină chimică din localitatea Seveso (Italia) a produs
scurgerea în împrejurimi a unei mari cantităţi de dioxină, o substanţă chimică extrem de periculoasă folosită
în războiul din Vietnam, ca substanţă defoliantă. Datorită măsurilor eficiente luate imediat de către
autorităţile italiene pentru evacuarea populaţiei, nu a fost înregistrată nici o victimă.
Acest accident a fost un semnal de alarmă care a determinat Comunitatea Europeană să ia măsurile necesare
pentru prevenirea situaţiilor similare. Astfel, în 1982 a fost emisă „Directiva Seveso", care cuprinde 80 de substanţe chimice
considerate toxice. Producerea şi stocarea acestor substanţe sunt supuse unor reglementări speciale care cuprind :
- luarea de măsuri necesare de către întreprinderi care să prevină orice accident, iar în cazul producerii,
limitarea cât mai mult a efectelor;
- informarea autorităţilor publice asupra tuturor riscurilor; necesitatea ca autorităţile publice să fie ţinute la
curent cu desfăşurarea accidentelor majore şi să exercite controlul asupra lor;
- informarea personalului inteprinderii şi populaţiei din apropiere asupra instalaţiilor folosite, produselor
fabricate şi asupra măsurilor de securitate;
- cooperarea statelor membre asupra problemelor transfrontaliere şi rezolvarea problemelor litigioase.
În prezent există circa 100.000 de produse chimice cu largă utilizare, însă, numai 1500 dintre
acestea acoperă 95% din producţia mondială. Pentru aceste produse, nu există studii de evaluare a riscului
pe care-l prezintă utilizarea lor (Agenda 21).

Foto. 1 Incercare de stingere a

focului aparut la pe campul
petrolier de la Rumaila, Irak
(www.defendamerica.mil)

78
 După accidentul de la Seveso, Comunitatea Europeară a definit noţiunea de „RISC MAJOR" ca
fiind un eveniment, ca de exemplu o emisie de substanţe, un incendiu sau o explozie puternică în
relaţie cu dezvoltarea necontrolată a unei activităţi tehnologice care generează un pericol grav în
interiorul sau în exteriorul intreprinderii, prin eliberarea uneia sau a mai multor substanţe toxice.
Unul dintre cele mai grave accidente tehnologice s-a produs la 3 decembrie 1984 la Bhopal, în India,
prin eliberarea accidentală a unui gaz toxic (izocianat de metil; provenind de la o uzină de pesticide
aparţinând Concernului Internaţional Union Carbide. Accidentul s-a soldat cu 6500 de victime şi cu
îmbolnăvirea a 100.000 de persoane (sterilitate, afecţiuni respiratorii şi surzire temporară), concernul fiind
obligat să plătească 15 miliarde dolari populaţiei afectate şi rudelor victimelor.
În luna mai 2000, iazul de decantare a minereurilor neferoase al întreprinderii S.A. Aurul Baia Mare
s-a rupt şi apele râului Săsar, apoi ale Tisei şi ale Dunării au fost grav poluate, inclusiv cu cianuri.
Incendiile industriale pot să aibă consecinţe grave pe suprafeţe extinse.
În 1986, incendiul produs la depozitul uzinei chimice de la Balle, Elveţia, aparţinând grupului
Sandoz, a fost stins cu câteva zeci de tone de apă care au poluat Rinul şi pânzele freatice din lunca acestuia
pe distanţe de zeci de kilometri. A fost distrusă fauna piscicolă, iar apele subterane nu au mai fost folosite o
perioadă lungă pentru consum şi irigaţii.
Prevenirea acestui tip de incendiu, care se întâlneşte şi în industria petrochimică, necesită o
verificare permanentă a siguranţei de funcţionare a instalaţiei, informarea corectă a publicului şi impunerea
unor garanţii financiare.
Industria metalurgică include industria de extracţie şi de prelucrare a metalelor feroase şi neferoase,
care produc o poluare accentuată a mediului.
În procesul de extracţie a minereurilor, se acumulează cantităţi mari de steril, care este separat de
partea utilizabilă în iazuri de decantare. în această fază riscurile sunt legate de pierderea stabilităţii haldelor
şi de ruperea iazurilor de decantare.
Prelucrarea ulterioară a minereurilor în furnalele şi uzinele metalurgice provoacă o poluare
accentuată a mediului, existând şi riscul unor explozii şi al unor incendii (Sursa: Bălteanu Dan, Alexe Rădiţa).

7. 2 Hazarde legate de transporturi

Dezvoltarea societăţii implică o creştere permanentă a transporturilor de persoane şi de materiale pe
şosele, pe calea ferată, cu vaporul sau cu avionul. În acest fel, transportul este un domeniu esenţial al
dezvoltării economice fiind, în acelaşi timp, o activitate care implică existenţa unor riscuri variate pentru
societate şi pentru mediu.
Astfel, activităţile legate de transporturi, în special cele rutiere şi aeriene, generează 25% din emisiile
de dioxid de carbon şi o poluare a atmosferei prin emisii de dioxid de sulf (11%), de oxid de azot (76%) şi
prin diferiţi compuşi volatili.
Deşi măsurile de siguranţă şi reglementările existente au redus mult riscurile legate de transporturi,
numărul accidentelor cu pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri de bunuri materiale şi distrugeri ale mediului
are o tendinţă permanentă de creştere.
Transporturile rutiere sunt de 10 ori mai periculoase decât transporturile aeriene şi decât cele pe
calea ferată. Cauzele principale ale accidentelor rutiere sunt legate de viteza excesivă, de consumul
băuturilor alcoolice, de oboseala la volan şi de defecţiuni ale mijloacelor de transport, în numeroase situaţii,
calitatea necorespunzătoare a şoselelor şi supraaglomerarea acestora contribuie la mărirea şi agravarea
79
accidentelor. Pentru reducerea accidentelor sunt luate permanent măsuri de îmbunătăţire a calităţii
vehiculelor şi de control a circulaţiei. Foarte importantă este şi educarea permanentă a pietonilor şi, în
special, a copiilor pentru a cunoaşte şi a respecta semnificaţia indicatoarelor de circulaţie.
Transporturile aeriene sunt cele mai sigure, deşi accidentele aviatice sunt intens mediatizate şi din
acest motiv par mai periculoase decât alte mijloace de transport. Spre exemplu, în SUA s-a calculat că, în
cazul transportului cu avionul se înregistrează o victimă la un miliard de mile/pasager.
Riscurile legate de transporturile marine s-au redus mult comparativ cu situaţia existentă cu câteva
decenii în urmă. Cel mai mediatizat accident naval este cel al Titanicului (prezentat în capitolul referitor la
„hazardele marine"). În 1994 scufundarea ferryboat-ului „Estonia", în Marea Baltică, a generat 800 de
victime.
In anul 1996 a fost înfiinţat Tribunalul Internaţional al Legii Mărilor care-şi desfăşoară activitatea la
Hamburg şi analizează toate conflictele legate de poluarea accidentală sau internaţională a mărilor şi
oceanelor.
Anual pătrund în Oceanul Planetar circa 600.000 t produse petroliere datorită navigaţiei maritime,
accidentelor şi deversărilor ilegale.
În prezent, peste 85% din petrolul exploatat pe glob se transportă cu ajutorul tancurilor petroliere
uriaşe, unele având peste 320 m lungime şi o capacitate de peste 2 milioane barili. Eşuarea acestor vase în
timp de furtună, din cauza unor defecţiuni tehnice sau din cauza unor erori ce pilotaj, generează cele mai
grave accidente ecologice.
Eşuarea petrolierului „Amoco Cadiz", în 1978, pe coastele franceze din Bretagne a determinat
deversarea a 230.000 tone de petrol în mare, fiind afectată fauna s flora din regiune pe suprafeţe de sute de
kilometri pătrat; în lungul coastelor.

Foto. 2 Efectele nefaste ale

poluării apelor oceanice
datorită eşuării petrolierului
„Amoco Cadiz"
(www.barons-marques.info)

Un alt accident grav s-a înregistrat în Golful Prinţu William din Alaska, unde eşuarea petrolierului
„Exon Valdez", în 1989, a determinat deversarea în apele oceanului a 38.000 tone de petrol, care au afectat
grav ecosistemele marine pe o suprafaţă de 1500 km2. Cheltuielile legate de îndepărtarea poluării suportate
de Compania Exon, proprietara vasului, au fost de 2,5 miliarde dolari.
Transportul substanţelor periculoase ridică probleme speciale legate de apariţia unor hazarde
cuprinzând incendii, explozii sau eliberarea unor substanţe toxice. Pe plan internaţional, transportul acestor

80
substanţe este reglementat de „Codul Naţiunilor Unite pentru Transportul Produselor Periculoase" şi de
diferite legi existente în fiecare ţară.
Pe şosele, cele mai fecvente situaţii sunt legate de ciocnirea unor camioane cisternă sau de
răsturnarea acestora. Cel mai grav accident de acest tip s-a produs în 1978, în Spania, în apropierea
localităţii San Carlos, unde un camion cu propilenă a intrat într-o tabără de corturi şi a produs 211 victime
omeneşti.
În cazul accidentelor pe calea ferată, cele mai frecvente situaţii sunt datorate deraierii sau ciocnirii a
două trenuri, urmate adeseori de declanşarea unor incendii.

7. 3 Degradarea accelerată a terenurilor

Cu excepţia terenurilor acoperite de gheaţă, a unor creste şi platouri alpine izolate şi a unor
suprafeţe cu păduri tropicale, toate celelalte terenuri sunt transformate într-o măsură mai mare sau mai mică
de activităţile umane.
Din totalul de 149,285 milioane km2, reprezentând suprafaţa uscatului terestru, circa 40% a fost
modificată puternic de activităţile umane legate de agricultură, extinderea localităţilor şi de producţie, în timp
ce numai 25% a rămas în condiţii apropiate de cele naturale. Numai în ultimii 300 de ani, a fost despădurită
o suprafaţa de 6 milioane km2, terenurile agricole s-au extins cu 12 milioane km2, iar terenurile umede s-au
restrâns cu 1,6 milioane km2. Toate aceste modificări ale suprafeţei terestre au efecte cumulative asupra
mediului terestru global, generând transformări de o amploare neîntâlnită în trecutul Terrei. Astfel,
modificarea utilizării terenurilor în ultimii 150 de ani a determinat eliberarea în atmosferă a unei cantităţi de
C02 egală cu arderea combustibililor fosili. Aceste cantităţi au contribuit la încălzirea Terrei prin efectul de
seră.

Foto. 3, 4 Activităţi miniere în cariere deschise din Australia

(www.places.mongabay.com, www.superstock.com)

Printre cele mai grave consecinţe ale impactului antropogen asupra Terrei se înscriu cele legate de
degradarea accelerată a terenurilor şi de reducerea alarmantă a biodiversităţii.
Conform evaluărilor efectuate de instituţiile specializate ale Naţiunilor Unite pe circa 20 milioane de
2
km , sunt evidente procesele de degradare a solurilor datorate eroziunii prin apă (56%), eroziunii prin vânt
(28%), de gradării chimice (12%) şi degradării fizice (4%). Din această suprafaţă, circa 750 milioane ha sunt
81
într-un stadiu incipient de degradare şi ar fi posibil să fie recuperate dacă ar fi utilizate corespunzător. O
suprafaţă mai mare (910 milioane ha) este caracterizată printr-o degradare moderată, productivitatea
solurilor fiind într-un declin rapid. Pentru aceste soluri, sunt necesare măsuri agrotehnice urgente şi un
management corespunzător.
Terenurile puternic degradate (188 milioane ha) necesită investiţii foarte mari pentru a fi recuperate.
Terenurile foarte puternic degradate (83 milioane ha) sunt situate în cea mai mare parte în Asia,
Africa şi America de Sud, continente în care se înregistrează cele mai mari ritmuri de creştere a populaţiei. O
parte a acestor terenuri (10 milioane ha) este total distrusă, fiind practic irecuperabilă pentru activităţile
agricole. Pentru a încetini aceste fenomene alarmante de degradare a terenurilor, este necesară aplicarea
principiilor utilizării durabile a resurselor de sol.

Fig. 1 Degradarea solurilor pe Terra

7. 4 Accidente nucleare
Accidentele nucleare sunt produse de răspândirea necontrolată a unor substanţe radioactive în afara
instalaţiilor nucleare şi a depozitelor de deşeuri radioactive.
Cauzele hazardelor nucleare: avarii în centrale electrice nucleare; accidente în instalaţiile nucleare
de cercetare; căderea unor sateliţi cu propulsie nucleară; transportul şi depozitarea defectuosă a deşeurilor
radioactive.

82
 Aceste substanţe pot să iradieze populaţia şi mediul înconjurător şi pot să producă victime omeneşti
şi pagube materiale.
Hazardele nucleare sunt legate de centralele nucleare electrice, de instalaţiile nucleare din unele
institute de cercetare ştiinţifică, de căderea pe Pământ a unor sateliţi artificiali cu propulsie nucleară şi de
transportul şi depozitarea deşeurilor radioactive.
În prezent, există în lume peste 430 de reactoare nucleare utilizate în centrale electrice, dintre care
unele, în special în Europa Centrală şi de Est, se bazează pe tehnologii depăşite cu un risc ridicat de
producere a unor accidente nucleare.
Unul dintre accidentele nucleare cele mai cunoscute s-a produs în 1979 la centrala nucleară Three
Mile Island, (SUA) şi a determinat evacuarea a 200.000 de persoane. Măsurile luate ulterior au fost foarte
severe şi au implicat delimitarea pentru fiecare centrală nucleară a două zone de alertă.
O primă zonă se extinde pe 10 km în direcţia vântului, existând pericolul iradierii corpului uman în
întregime şi al inhalării unor particule radioactive.
A doua zonă periculoasă se extinde pe 80 km de la reactor şi cuprinde un areal în care sunt
contaminate sursele de apă şi recoltele. în interiorul celor două zone, se iau măsuri de alertare a populaţiei,
de adăpostire imediată, de acordare a primului ajutor şi de evacuare.
Cel mai grav accident nuclear din istorie s-a înregistrat în Ucraina, la Centrala Nucleară de la
Cernobâl, situată la 130 km nord de Kiev. Accidentul s-a produs în noaptea de 25 - 26 aprilie 1986 şi a fost
datorat unor erori umane. Centrala era dotată cu patru reactoare de tip RBMK (uraniu, grafit, apă), cu o
putere instalată de 1000 MW. Explozia unuia dintre reactoare a pulverizat peste 1000 t din cuvertura
protectoare şi o cantitate mare de substanţe radioactive care conţineau iod 131 şi cesiu 137. Muncitorii şi
pompierii care au asigurat stingerea incendiului au fost grav iradiaţi şi au murit în lunile următoare. A fost
necesară evacuarea imediată a 200.000 de locuitori din localităţile situate pe o rază de 30 km în jur. Pe
lângă aceştia, au fost iradiaţi peste 1 milion de oameni care au participat la activităţile de limitare a
accidentului, fiind în continuare expuşi îmbolnăvirii glandei tiroide, leucemie sau unor dereglări psihice. S-a
evaluat că au fost împrăştiate în atmosferă circa 10% din substanţele radioactive conţinute de reactorul
respectiv. Acestea au format un nor radioactiv uriaş, care a afectat o mare parte din Europa ce Nord-Vest şi
din Europa Centrală. Cea mai gravă contaminare radioactivă s-a înregistrat în Peninsula Scandinavă până
dincolo de Cercul Polar.
A fost prima dată când s-a produs o contaminare transcontinentală, fiind afectate Canada şi Alaska.
În România, cea mai accentuată contaminare s-a înregistra: în partea de nord-est, direct expusă maselor de
aer provenite de pe teritoriul Ucrainei.
În prezent, sunt în funcţiune 16 centrale nucleare asemănătoare cu cea de la Cernobâl (11 în Rusia,
3 în Ucraina şi 2 în Lituania) care prezintă un grad accentuat de risc, deşi au fost luate măsuri severe de
siguranţă.
Măsuri speciale sunt luate şi pentru evitarea accidentelor legate de manipularea, transportul şi
depozitarea deşeurilor radioactive. Acestea sunt menţinute câţiva ani în bazine izolate cu apă, situate în
apropierea centralei, şi apoi sunt transportate în locurile de depozitare.
Prin darea în funcţiune a Centralei de la Cernavodă, România a intrat în rândul ţărilor producătoare
de energie electrică în centralele nucleare. Aceasta se bazează pe sistemul canadian Kandu, care este unul
dintre cele mai sigure şi mai eficiente din lume.

83
 Anual, uzinele nuclearo-electrice generează circa 200.000 m3 de deşeuri cu nivel scăzut sau mediu
de iradiere şi 10.000 m3 de deşeuri cu risc ridicat. În această situaţie, este necesară găsirea unor soluţii de
reducere la minimum şi de limitare a generării de deşeuri radioactive.
Acordul EUROPA, Riscuri majore, semnat în mai 1987, reuneşte 21 de state din Consiliu/Europei şi
are ca obiectiv cooperarea internaţională pentru atenuarea efectelor riscurilor naturale şi tehnologice majore
sau pentru cercetarea ştiinţifică a acestora.
Măsuri de prevenire şi protecţie
Iradierea populaţiei în cazul producerii unui accident nuclear provoacă „boala de iradiere".
Persoanele iradiate se îmbolnăvesc de afecţiuni ale glandei tiroide, de leucemie şi de cancer al diferitelor
organe. Copiii se nasc cu malformaţii şi cu diferite deficienţe în funcţionarea organelor interne.
Radiaţiile nu sunt sesizate de om şi de aceea este necesară alertarea imediată a populaţiei în cazul
producerii unui accident.
Iradierea poate să fie externă, prin contaminarea pielii şi a hainelor, si internă atunci când este
inhalat aer radioactiv sau sunt consumate alimente şi apă contaminate radioactiv.
Pentru a reacţiona corect în cazul producerii unui accident nuclear, este necesar să fie cunoscute
din timp sursele de pericol nuclear din fiecare localitate şi să fie executate îndrumările Inspectoratului de
Protecţie Civilă.
Înainte de producerea accidentului nuclear este util să fie cunoscute măsurile imediate de
protecţie şi locul de adăpostire faţă de efectele directe ale radiaţiilor.
Vor fi pregătite următoarele :
- o rezervă de apă şi alimente pentru 1-2 zile;
- o trusă de prim ajutor care să includă pastile de iodură de potasiu;
- un aparat de radio portabil şi o lanternă.
În apropierea surselor posibile de accidente nucleare autorităţile publice şi serviciile de Protecţie
Civilă organizează antrenamente şi exerciţii, la care este util să participe cu seriozitate populaţia din zona
respectivă.
În cazul producerii accidentului nuclear, Inspectoratul de Protecţie Civilă alarmează populaţia
asupra pericolului de contaminare radioactivă prin serii de cinci semnale de sirenă, emise, la intervale
regulate, de timp de câte 2 minute.
În această situaţie, se recomandă următoarele activităţi:
- înştiinţarea familiei şi a vecinilor;
- păstrarea aparatului de radio deschis pentru a urma instrucţiunile din comunicatele Protecţiei Civile;
- adăpostirea, izolarea în locurile stabilite şi folosirea mijloacelor individuale de protecţie;
- grija de a nu consuma produse contaminate radioactiv şi respectarea restricţiilor de circulaţie din zona
afectată;
- urmărirea permanentă a situaţiei contaminării radioactive prezentată în comunicatele Protecţiei Civile;
- - participarea fără panică la evacuarea organizată a zonei periculoase şi prezentarea de urgenţă la
controlul radio-biologic al populaţiei.
Cel mai tragic accident al unui submarin cu propulsie nucleară şi cu încărcătură de rachete nucleare
la bord s-a produs în luna august 2000, în Marea Barents. Scufundarea submarinului rusesc Kursk, datorată
unei explozii, a dus la moartea a 118 marinari şi la un iminent pericol de poluare radioactivă (Sursa: Bălteanu
Dan, Alexe Rădiţa).
84
 7. 5 Războaiele şi impactul lor asupra societăţii şi mediului

Războaiele sunt cele mai grave hazarde antropogene, care produc pierderi de vieţi omeneşti,
suferinţe imense, distrugeri ale obiectivelor economice şi o accentuată deteriorare a mediului.
În timpul războaielor, este frecventă declanşarea unor maladii datorită lipsei unor condiţii minime de
igienă, a unor surse adecvate de hrană şi apă şi a asistenţei medicale corespunzătoare.
Instalaţiile militare ocupă 1,5 milioane km2 din suprafaţa uscatului terestru, o mare parte a acesteia
fiind grav poluată, în prezent, cu petrol sau cu diferite substanţe chimice. În timpul desfăşurării conflictelor
militare, aceste suprafeţe sunt, alături de localităţile rurale şi urbane, ţinta unor atacuri internaţionale.
În unele situaţii, sunt urmărite distrugeri intenţionate ale pădurii, cum a fost cazul conflictului din
Vietnam (1960 - 1975) unde au fost utilizate substanţe defoliante.
Conflictele militare din Orientul Mijlociu dintre Iran şi Irak (1980 - 1988) şi dintre Irak şi Kuweit au
determinat distrugerea şi incendierea unui număr mare de sonde şi instalaţii petroliere, poluarea gravă a
solului şi a zonelor de coastă.
Plantarea minelor în timpul conflictelor militare are urmări grave, care persistă perioade îndelungate.
În nordul Africii, la peste 55 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, există peste 100.000
km2 de terenuri care sunt încă minate.
Unele evaluări arată că pe Glob au fost plantate, în regiunile cu conflicte militare, peste 400 milioane
de mine, care produc anual victime în diferite ţări, cum sunt: Vietnam, Cambodgia, ţările Americii Centrale
etc. În prezent, se fac eforturi mari pentru semnarea unor acorduri de interzicere a minelor, alături de cele
existente deja privind utilizarea gazelor toxice şi a bombelor biologice.
Pe lângă pierderile de vieţi omeneşti şi distrugerile provocate de bombele atomice utilizate la
încheierea celui de-al doilea război mondial, la Hiroshima (6 august 1945) şi Nagasaki (9 august 1945),
suprafeţe întinse sunt deteriorate datorită experienţelor nucleare, mai ales în unele arhipelaguri din Oceanul
Pacific, cum sunt Bikini şi Mururoa, în deşertul Mojawe din SUA, şi în estul Siberiei etc.
În timpul războiului din Golful Persic, din 1991, au fost incendiate peste 600 de sonde petroliere din
Kuweit, care au generat, timp de câteva luni, cea mai gravă poluare a atmosferei din istorie. Ploile acide s-au
înregistrat pe o rază de 2000 km, în atmosferă fiind eliberate săptămânal 500.000 t de funingine.
Accidentele care se produc în cadrul instalaţiilor militare şi în fabricile de armament reprezintă printre
cele mai grave hazarde an-tropogene. Localitatea Henderson, din apropiere de Las Vegas (SUA), a fost
devastată, în 1988, de explozia produsă la o întreprindere care producea combustibil pentru rachete, în
localitate, şcolile au fost închise, iar pagubele materiale au fost de peste 70 milioane dolari (Sursa: Bălteanu
Dan, Alexe Rădiţa).

7. 6 Iarna nucleară

Un conflict nuclear este deosebit de periculos pentru civilizaţia actuală şi pentru mediu, bombele
nucleare având o putere explozivă deosebit de mare în comparaţie cu bombele convenţionale. Spre
exemplu, bomba atomică aruncată asupra oraşului Hiroshima, în 1945, a avut o putere echivalentă cu
15.000 t de trinitro-toluen (15 kilotone).

85
 Bombele nucleare actuale sunt mult mai puternice şi se măsoară în milioane de tone de trinitrotoluen
(megatone). Arsenalul mondial actual a fost evaluat la 15.000 megatone.
Utilizarea unei mici părţi din această forţă distructivă uriaşă ar genera unele efecte iremediabile care
ar pune în pericol însăşi existenţa vieţii pe Terra.
Explozia unei bombe nucleare are atât efecte directe, imediate, cât şi efecte cu o durată mult mai
lungă.
Efectele directe cuprind suflul extrem de puternic al exploziei nucleare, incendii de mari proporţii,
contaminarea puternică a unor suprafeţe mari prin radiaţie directă şi indirectă şi prin căderile de materiale
radioactive. Substanţele radioactive vor contamina atmosfera şi solul pentru perioade îndelungate de timp şi
vor duce la distrugerea faunei şi a florei.
Exploziile nucleare au şi capacitatea de a arunca în atmosferă cantităţi uriaşe de praf care
ecranează Soarele, reducând masiv radiaţia solară ajunsă pe Pământ. în acest fel, cantităţile mari de praf
ridicat în atmosferă şi introduse în circulaţia generală a acesteia pot să provoace iarna nucleră, care se
manifestă printr-o răcire intensă şi rapidă a atmosferei.

Foto. 5 Explozia bombei atomice de la Hiroshima

(www.cfo.doe.gov)

Astfel, temperaturile vor scădea sub 0°C în timpul verii, recoltele vor fi compromise, iar biosfera va fi
puternic afectată. Se vor produce furtuni violente, iar supravieţuitorii vor trăi într-un mediu ostil, cu o
radioactivitate ridicată şi un grad mare de poluare a aerului, apei şi solului.
Persistenţa prafului şi a fumului în statosfera vor determina menţinerea iernii nucleare pentru
perioade lungi de timp şi modificarea generală, pe întreaga planetă, a climatului (Sursa: Bălteanu Dan, Alexe
Rădiţa).

86