Sunteți pe pagina 1din 29

Programa analitică

Denumirea
disciplinei CARSTOLOGIE - curs

Codul disciplinei G.3.15. Semestrul I Numărul de credite 2

Numărul orelor pe
Facultatea Istorie, Filosofie, Geografie
semestru/activităŃi
Total Curs Seminar
Specializarea: Geografie
42 14 28

Categoria formativă a disciplinei: DF - fundamentală,


DF
DS - de specialitate, DC – disciplină complementară
Categoria de opŃionalitate a disciplinei: DI - impusă, DO - opŃională,
DI
DF - facultativă

Obligatorii
Geomorfologie
Discipline (condiŃionate)
conexe Geologie generală şi a României,
Recomandate
Hidrologie

- Însuşirea de către studenŃi a cunoştinŃelor pentru aprecierea importanŃei


reliefului creat pe roci carstificabile;
- Cunoaşterea prin intermediul explicaŃiilor teoretice şi a aplicaŃiilor
practice în teren a rocilor solubile, care generează în peisajul geografic
Obiective aspecte şi trăsături dintre cele mai variate şi specifice;
- Transmite cunoştinŃe necesare numeroaselor activităŃi economice şi
turistice în valorificarea şi utilizarea carstului propriu-zis, precum şi a
cadrului natural specific regiunilor calcaroase.
ConŃinut 1. NoŃiuni generale
(descriptori) Etimologia noŃiunii de „carst”
SemnificaŃia şi particularităŃile studiilor despre carst.
Istoricul dezvoltării cercetărilor.
2. Factorii şi condiŃiile dezvoltării carstului
Coroziune, eroziunea, alternarea biochimică.
CondiŃiile litologico-structurale, hidrologice, morfologice şi climatice.
ParticularităŃile hidrologice şi hidrogeologice ale Ńinuturilor carstice.
3. Forme carstice Exocarstul
Lapiezurile şi dolinele
Avenele şi uvalele
Poliile şi văile carstice
4. Forme carstice. Endocarstul
Peşterile şi clasificarea lor
Forme endocarstice de eroziune şi coroziune
Forme endocarstice de precipitare chimică şi erozivo-acumulative
5. EvoluŃia generală a carstului.
„Ciclul carstic”. Tipuri morfogenetice de carst.
6. Dezvoltarea carstului în diferite zone climatice.
EvoluŃia calcarelor în zona rece şi periglaciară.
EvoluŃia calcarelor în zona temperate şi deşertice.
EvoluŃia calcarelor în zona calde umede tropicale şi ecuatoriale.
7. Clastocarstul (pseudocarstul).
ProprietăŃile rocilor clastice şi clastocarstul dezvoltat pe argilă şi loess.
Clastocarstul dezvoltat pe roci vulcanice, gresii şi conglomerate.
Carstul dezvoltat pe sulfuri, sulf, sulfaŃi şi sare.

Forma de evaluare (E - examen, C - colocviu, V- verificare) E


- răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice 70%
Stabilirea
notei - activităŃi aplicative atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc. 30%
finale - teste pe parcursul semestrului
(procentaje)
- teme de control
Bibliografie:

BLEAHU, M. (1957), Captarea carstică şi importanŃa ei pentru evoluŃia morfologică a regiunilor


carstice, Probleme de Geografie, V, Bucureşti.
BLEAHU, M., Rusu, T. (1965), Carstul din România, Lucrările Institutului de Speologie ,,Emil
RacoviŃă”, t. IV, Bucureşti.
BLEAHU, M. – Flori de piatră, Editura ŞtiinŃifică, Bucureşti, 1966
BLEAHU, M. (1974), Morfologia carstică, Editura ŞtiinŃifică, Bucureşti.
BLEAHU M. şi colab. – Peşterile din România, Editura ŞtiinŃifică ŞI Enciclopedică, Bucureşti, 1976
BLEAHU, M. (1982), Relieful carstic, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
BURGHELE BĂLĂCESCU A., AVRAM ŞT. – Peşteri cercetate în Oltenia, între Valea Motrului şi
Valea Tismanei, Lucrările Institutului de Speologie „EMIL RACOVIłĂ”, Tom V, Bucureşti,
1966
COCEAN, P. (1988), Chei şi defilee din MunŃii Apuseni, Editura Academiei, Bucureşti.
COCEAN, P. (1995), Peşterile României, Editura Dacia, Cluj – Napoca.
CONSTANTINESCU GH. P. – Studii hidrogeologice şi captările de ape subterane în R.S.R.,
Hidrotehnică, Vol. 10, nr. 6, Bucureşti, 1965
GORAN, C. (2001), Coordonatele structurale şi distribuŃia formelor în configuraŃiile fluviocarstice,
Revista de Geomorfologie, nr. 3, Bucureşti.
IELENICZ, M. (2003), Relieful litostructural din Podişul Dobrogei, Annals ,,Valahia” University,
Geographical Series, nr. 3, Târgovişte.
ILIE I. – Geomorfologie carstului, Reprografia UniversităŃii Bucureşti, 1970
NEAUM GH. – Câteva consideraŃii asupra carstului din Masivul Piatra Mare, Probleme geografice,
vol. VII, Bucureşti, 1970
PIŞOTA I. – Hidrogeologie, Editura Didactică şi Pedagodică, Bucureşti, 1988
POSEA GR., şi colab. – Geomorfologie generală, Editura Didactică şi Pedagodică, Bucureşti, 1970
POVARĂ, I., Goran, C., Gutt, W. (1990), Speologia – ghid practic, Editura Sport-Turism, Bucureşti.
POVARĂ I. – ConsideraŃii hidrogeologice asupra MunŃilor MehedinŃii, Institutului de Speologie
„EMIL RACOVIłĂ”- 32, Cluj, 1994
*** (1983), Geografia României, Vol. I, Geografie Fizică, Editura Academiei, Bucuresti.
*** (1983), Geografia României, Vol. III, CarpaŃii Româneşti şi Depresiunea Transilvaniei, Editura
Academiei, Bucuresti.

1. Suport de curs
Lista materialelor 2. Planşe tematice, harti, glob
didactice necesare 3. Seturi de folii
4. Modele numerice ale terenului

Titular de
Gradul didactic, titlul Semnătura
disciplină
Boengiu Sandu Lect. univ. dr.
GEOMORFOLOGIA CARSTULUI

I. GENERALITĂłI. ETIMOLOGIA ŞI SEMNIFICAłIA


NOłIUNII DE „CARST”

Totalitatea proceselor legate de circulaŃia apei în roci solubile (calcar, dolomit, gips, sare,
anhidrit, sulf, sulfuri etc.) şi formele de relief la care dau naştere (de suprafaŃă şi subterane), definesc
noŃiunea de carst.
Spre de deosebire de alte peisaje (glaciar, marin, eolian, fluviatil etc.) mai mult sau mai puŃin
expresive în morfologia actuală a reliefului, cel carstic se impune prin masivitatea, declivitatea şi
energia reliefului.
ApariŃia la zi (aflorarea) frecventă a rocii calcaroase, prezenŃa cursurilor de apă la suprafaŃă
(subaeriene - „epigee”), precum şi a celor subterane (hipogee); întreaga gamă a formaŃiunilor de
suprafaŃă şi subterane, „specificitatea solului, vegetaŃiei şi uneori a faunei - fac ca peisajul carstic să
se constituie într-o individualitate geografică.
Frecvent şi de altfel bine pus în evidenŃă şi studiat ca atare, noŃiunea de carst îşi are
etimologia în „Ńinutul karst” (SV - Sloveniei de azi), unde termenii de „carst”, Kras-krs, în limba
slovenă (slavă, iugoslavă) înseamnă „piatră”, „stâncă” - de calcare pe care s-au dezvoltat formele de
relief specifice.
Astfel, majoritatea formelor de relief cunoscute în literatura de specialitate ca: ponor, dolină,
uvală, polie - îşi au originea în etimologia termenilor din zonele respective.
Carstul, larg răspândit în provincia Kraina, Bosnia, DalmaŃia, HerŃegovina, Muntenegru ş.a.
(72.500 kmp) - „prezintă o dezvoltare fără egal pe suprafaŃa pământului în sensul că toate formele şi
toate caracteristicile hidrografice proprii, îşi găsesc aici expresia cea mai completă” (J. Cvijič, 1960).
Denumirea de „karst” şi „fenomene carstice”, ulterior s-a extins fiind acceptată în mai toate
Ńările lumii: carsa, fenomeni carstici (Italia), Karst, phénomenés karstiques (FranŃa), karst,
karstphänomen (Germania), karst, karstphenomen (SUA, Anglia) ş.a.

II. PROCESELE ŞI CONDIłIILE DEZVOLTĂRII CARSTULUI

PrezenŃa, dezvoltarea şi evoluŃia carstului este condiŃionată, în principal de trei procese:


coroziunea, eroziunea şi alterarea biochimică. Cele trei procese conlucrează şi evoluează diferenŃiat,
în funcŃie de condiŃiile de carstificare şi anume cele litologo-structurale, hidrologice, morfologice,
climatice, pedologice, fito şi geomorfologice, precum şi activitatea umană.
Deşi, coroziunea, eroziunea şi alterarea biochimică acŃionează conjugat, completându-se
reciproc.
Coroziunea (dizolvarea sau disoluŃia). Se include ca proces principal, datorându-se apei şi
bioxidului de carbon din compoziŃia sa.
Astfel, pentru faza iniŃială a carstificării, când apele aflate în spaŃiile interstiŃiale ale rocii nu
se deplasează, bicarbonatul de calciu rezultat din dizolvarea calcarului, se elimină treptat sub formă
de ioni disociaŃi, iar roca propriu-zisă capătă o structură „buretoasă”.
Din punct de vedere hidrologic procesul respectiv, ca unic modelator, se realizează deci
numai atunci când viteza de deplasare a apei are valori foarte mici (uneori insesizabile, chiar până la
0) - adică apa curge în regim laminar, iar roca nu este afectată de caracterul mecanic al acesteia.

1
Eroziunea (eroziunea, turbionare, marmitaj), se realizează atunci când prin spaŃiile
interstiŃiale ale rocii, apa curge, deci capătă un regim turbulent. În aceste condiŃii, se realizează
modelarea spaŃiilor subterane, aflate în contact cu apa, şi astfel eroziunea se declanşează.
De remarcat că procesul respectiv se desfăşoară, în atare condiŃii, şi cu aportul coroziunii,
respectiv eroziunea.
De altfel acest proces este cel caracteristic în dezvoltarea şi evoluŃia întregului complex de
forme carstice subterane completat fiind de alte procese secundare ca: sufoziunea, tasarea, prăbuşirea
etc.
Alterarea biochimică este determinată de acŃiunea organismelor vii sau moarte prin
intermediul acizilor azotic, sulfuric, fulvic ş.a.
Procesul respectiv poate evolua pe cale: fizico-chimică, chimică şi biochimică.
Alterarea fizico-chimică se datorează organismelor inferioare (muşchii şi lichenii), care prin
fixare la suprafaŃa rocilor calcaroase, sub influenŃa acidului fulvic, generează un strat fin de rocă
deteriorată, sub forma unui detritus, care poate fi înlăturată agenŃii subaerieni şi care ulterior se
regenerează prin intermediul aceluiaşi proces;
Alterarea chimică Lipsa solurilor şi vegetaŃiei, de pe cea mai mare parte ale zonelor calcaroase,
pune roca în contact direct cu variaŃiile termice diurne şi anotimpuale, cu insolaŃia şi acŃiunea mecanică a
vânturilor determină apariŃia „patinei deşertice”, eflorescenŃelor şi microlapiezurile (J. Tricart, A.
Cailleux, 1965).
Aceste cruste de descompunere se înlătură treptat, expunând în continuare roca acŃiunii
aceloraşi agenŃi.
Alterarea biochimică se manifestă prin acŃiunea de oxidare a substanŃelor organice aflate într-
un avansat stadiu de putrefacŃie exercitată de azoto şi sulfo-bacterii (P. Bîrot, 1960), care distrug
roca calcaroasă în proporŃie aproximativ egală cu cantitatea şi volumul lor.

III. CONDIłIILE CARE DETERMINĂ DEZVOLTAREA ŞI


EVOLUłIA CARSTULUI

Ca şi procesele carstificării, condiŃiile dezvoltării şi evoluŃiei reliefului calcaros sunt suficient


de complexe, acestea acŃionând într-o succesiune şi o grupare suficient de conjugată şi
intercondiŃionată.
După specificul lor, condiŃiile dezvoltării carstului pot fi grupate în mai multe categorii.
CondiŃiile litologo-structurale includ:
- existenŃa rocilor carstificabile;
- puritatea rocilor carstificabile;
- grosimea şi gradul de tectonizare al rocilor;
- structura rocilor;
- prezenŃa sau absenŃa formaŃiunilor detritice acoperitoare;
 ExistenŃa rocilor carstificabile se consideră - ca o condiŃie necesară şi suficientă, fără de
care nu se poate discuta nici despre procese de carstificare şi nici despre forme carstice.
Diversitatea particularităŃilor petrografice a rocilor carstificabile respectiv carbonatice
(calcare, dolomite, cretă), necarbonatice (gips, sare), precum şi a celor cu ciment dizolvabil (loessul,
produse vulcanice, gresii, conglomerate, marno-calcare ş.a. - se materializează prin procese specifice
care la rândul lor generează forme de relief caracteristice.
 Puritatea rocilor carstificabile se constituie într-o condiŃie deosebită care influenŃează în mod
diferit amplitudinea dezvoltării carstului. Astfel, pe rocile carstice cu multe impurităŃi, aproximativ cu 1/3
mai puŃin CaCO3, carstificare decurge şi evoluează lent datorită „protecŃiei oferite de acestea (îndeobşte
argila iluvială).

2
 Grosimea şi gradul de tectonizare al rocilor, influenŃează direct proporŃional dezvoltarea
carstificării. Cu cât grosimea rocilor este mai mare, cu atât mai mult se dezvoltă pe verticală
procesele de carstificare, în toată complexitatea lor.
Cu cât gradul de tectonizare a rocilor este mai mare (clivaje, diaclaze, falii etc.), cu atât este
mai mare suprafaŃa de contact a apelor de infiltraŃie cu roca, ceea ce determină o mai mare amploare
a carstificării (O. Lehmann, 1932).
 Structura rocilor carstificabile în egală măsură ca condiŃiile litologice reprezentate anterior,
influenŃează sau nu intensitatea proceselor de carstificare.
Cu cât suprafeŃele de stratificare sunt mai apropiate de verticală, sau verticale, cu atât mai
mult este facilitată pătrunderea şi ulterior circulaŃia descendentă a apelor de infiltraŃie şi implicit o
dezvoltare mai rapidă a carstului.
 PrezenŃa sau absenŃa formaŃiunilor detritice acoperitoare cunoscute sub denumirea de
scoarŃa de alterare (eluvii, deluvii, fluviio-glaciare) - aceasta poate influenŃa, în marea majoritate a
cazurilor, procesul de carstificare. Astfel, cu cât aceste formaŃiuni acoperitoare sunt prezente, ca
grosime şi impermeabilitate, cu atât mai mult este diminuată puterea de pătrundere a apelor în roca
carstificabilă şi deci influenŃa în dezvoltarea carstului este mai mică, uneori chiar anulată.
CondiŃiile hidrologice
Fără prezenŃa apei, indiferent de forma ei de manifestare, formele calcaroase în toată
complexitatea lor, nu ar exista. Deci, ca şi roca de carstificare, apa reprezintă un element
indispensabil în dezvoltarea şi evoluŃia carstului.
CondiŃia esenŃială pentru a putea acŃiona asupra calcarelor este ca apa să conŃină dioxid de
carbon (CO2), astfel ea devine agresivă şi poate să-şi îndeplinească rolul în procesul de carstificare.
PrezenŃa apei cu un conŃinut de CO2 se datorează în principal: atmosferei, proceselor biochimice,
descompunerii resturilor organice, apelor ascendente şi juvenile.
ProvenienŃa principală a apei este dată prin intermediul atmosferei în cadrul căreia se produc
precipitaŃiile. Acestea, odată ajunse pe suprafaŃa scoarŃei terestre preiau în compoziŃia lor şi o anume
cantitate de CO2 - element esenŃial în procesul de carstificare.
De asemenea apelor provenite din precipitaŃii, atât prin fenomenul de şiroire, scurgere
permanentă şi infiltraŃie în subteran (percolaŃie), intră în contact şi cu microorganismele aflate în
partea superioară a litosferei, îmbogăŃindu-se şi cu o anume cantitate de CO2.
Acelaşi lucru se produce şi în cazul proceselor de descompunere a organismelor superioare
care degajând CO2 - asimilabil - trece în compoziŃia chimică a apelor ce străbat rocile calcaroase.
Şi, în sfârşit o ultimă categorie de ape, încărcate cu CO2 - o constituie cele ascendente, iniŃial
provenite din precipitaŃii, dar circulând în subteran se încarcă cu CO2 şi SO2. La acestea se adaugă
şi apele provenite din procesele de răcire ale magmei, apele „juvenile”.
Oricum, nu numai apele încărcate cu CO2 favorizează procesul de carstificare, ci şi o serie de
acizi (humic, sulfuric, azotic etc.), Ph-ul acid (cu valori mai mici de 7), precum şi o serie de săruri
ale acizilor carbonatic, sulfuric şi clorhidric.
CondiŃia esenŃială pentru ca apele din Ńinuturile carstice să-şi exercite (să genereze, să
determine) procesul de carstificare este aceea de a circula.
În circulaŃie apele respective se încarcă (şi se îmbogăŃesc) cu CO2.
În schimb, apele care staŃionează (stagnante), încetează în a se încărca cu CO2 dar se
suprasaturează în bicarbonat de calciu (Ca(HCO3), unde CO2 este legat chimic şi astfel pierde,
treptat, capacitatea de coroziune.
Procesul de carstificare - se desfăşoară astfel în 4 faze (două principale) (A.E. Martel, A.
Bögli - 1960).
1) CaCO3 + H2O + CO2 --> Ca(HCO3)2
3
(bicarbonat de Ca, solubil, instabil)
2) Ca(HCO3)2 --> CaCO3 + H2O + CO2
(calcit, aragonit, calcar, amorf, insolubil)
Alte explicaŃii:
„M. Derruau (1965) - emite următoarea explicaŃie de dizolvare a calcarului de către apa
încărcată cu CO2.
H2O + CO2 = H2CO3 (acidul carbonic)
H2CO3 + CaCO3 = (HCO3)2 - Ca
Aceste două reacŃii se adiŃionează (se însumează)
CaCO3 + H2O + CO2 = Ca(HCO3)2

F. Trombe (1956)
CaCO3 + H2O + CO2 Ca(HCO3)2 + CO2
(solubil) (în exces) (solubil, instabil)
Plus o serie de echilibruri
CO2 + H2O H2CO3 (acid carbonic)
H2CO3 HCO3- + H+
HCO3- CO3- - + H+
Ca++ + CO3- - CaCO3
H2O H+OH - -

F.F. Laptev (1939), N.A. Gvojdetski (1954)


CaCO3 + H2O + CO2 Ca + + 2HCO3-

H2CO3
monocarbonat -> bicarbonat -> calcit

Cu cât temperatura apei care circulă este mai mare (cu tendinŃa către +15,16°C) cu atât şi
cantitatea de CO2 creşte.
Intensitatea coroziunii este invers proporŃională cu temperatura apelor ce conŃin CO2.
Când temperatura mai mare 15-16°C, apa absoarbe mai puŃin CO2, deci este mai puŃin
agresivă (O. Lehman, 1932).
O situaŃie particulară o reprezintă zonele tropicale şi ecuatoriale - unde coroziunea şi
meteorizarea (alterarea, descompunerea) sunt intense - fiind datorate proceselor de descompunere a
litierei abundente (150-200 t/ha), care generează acizi de genul celui azotic, sulfuric etc. - deosebit
de agresivi.

CONDIłIILE MORFOLOGICE
Caracteristicile morfologice ale reliefului (morfometrice, morfografice, poziŃionale etc.)
favorizează sau nu retragerea apelor şi implicit evoluŃia carstului.
Ca o apreciere generală, cu cât suprafeŃele sunt orizontale, suborizontale şi dispun de forme
mici de relief negativ - cu atât mai repede decurge procesul carstificării.

• Morfografia reliefului - adică aspectul exterior al acestuia.


Astfel un relief domol, uşor vălurit, cu suprafeŃe de nivelare extinse, este unor „atacat” de
apele din precipitaŃii, de percolaŃie - generând forme de suprafaŃă şi subterane.
4
Atunci când relieful dispune de pante înclinate, favorizează scurgerea de suprafaŃă, aceasta
nereuşind să pătrundă în roca calcaroasă.
• Declivitatea (înclinarea) pantelor vine să sublinieze condiŃia exprimată în morfografia
reliefului.
Între înclinarea pantelor şi a cantităŃii de apă ce se pot infiltra există astfel un raport invers
proporŃional.
• Densitatea fragmentării şi energia reliefului - se constituie în condiŃii deosebite pentru
evoluŃia carstului.
PrezenŃa cursurilor de apă temporare sau/şi permanente - creează posibilităŃi multiple pentru
pătrunderea apei în rocile calcaroase.
Astfel între intensitatea carstificării şi densitatea fragmentării reliefului există raporturi direct
proporŃionale.
Energia reliefului, influenŃează sau nu, în aceleaşi condiŃii procesele de carstificare.
Fenomenul în sine are un caracter mult mai complex în sensul că, în calcare, nu există un
nivel de bază local sau general de eroziune. ExplicaŃii în detaliu vor fi precizate în capitolele
ulterioare.
• FrecvenŃa formelor de relief negative de suprafaŃă este şi aceasta un indiciu al gradului de
carstificare, precum şi un element important în aprecierea intensităŃii carstificării, în evoluŃia
acestuia.
Cu cât numărul formelor negative este mai mare ca unitatea de suprafaŃă, cu atât mai intens se
realizează procesul de carstificare.

D. CONDIłIILE CLIMATICE, PEDO ŞI FITOGEOGRAFICE


Componente esenŃiale, uneori definitorii, ale mediului geografic, factorii respectivi, deşi la
prima vedere, au o importanŃă oarecum redusă, după explicitarea lor în detaliu, vom aprecia totuşi
rolul lor deosebit de important în dezvoltarea şi evoluŃia carstului.
• Clima - componentă de bază are un deosebit rol asupra evoluŃiei proceselor şi fenomenelor
ce acŃionează asupra geosferei - litosferă, diferenŃiat în latitudine, longitudine şi altitudine, se
regăseşte pregnant şi în dezvoltarea carstului.
Prin intermediul principalilor săi parametrii: precipitaŃiile, umiditatea relativă şi absolută,
nebulozitatea, vânturile şi nu în ultimul rând insolaŃia - exercită influenŃe diferenŃiate atât în evoluŃia
proceselor cât şi a condiŃiilor carstificării - atât la suprafaŃă cât şi în interiorul calcarelor.
Se impune totuşi să facem precizarea că aceeaşi „climă” acŃionează bineînŃeles prin
intermediul parametrilor săi, atât în dezvoltarea diferenŃiată a formelor exocarstice cât şi a celor
endocarstice.
La nivelul acestui capitol, un singur exemplu completează cele prezentate „odată cu ridicarea
temperaturii apei, coroziunea se micşorează, deoarece apa caldă absoarbe mai puŃin CO2 decât cea
rece” (O. Lemann, 1932).
De altfel, particularităŃile evoluŃiei fenomenului de carstificare în diferite zone climatice vor
fi prezentat în detaliu în cap. VI.
• Învelişul de sol - prin însăşi existenŃa lui scade amploarea fenomenului de carstificare, în
sensul că acesta diminuează cu mult procesul de infiltrare a apelor provenite din precipitaŃii, şi în
acelaşi timp obstruează spaŃiile interstiŃiale cu produse de genul argilei iluviale, oxizi şi săruri.
Prin existenŃa unui înveliş de sol deci într-un proces de pedogeneză, se degajă acizi specifici
care prin iluviere afectează roca calcaroasă, ducând la dizolvarea acesteia.
• Organismele vegetale şi animale, prin prezenŃa sau absenŃa lor accelerează sau diminuează
carstificarea.

5
PrezenŃa humusului rezultat prin descompunerea materiilor organice îmbogăŃeşte apele de
percolaŃie cu CO2 şi acizi organici, accelerând astfel procesul de carstificare.
ExistenŃa însăşi a sistemului radicular al plantelor ce se dezvoltă pe sol, contribuie la
favorizarea pătrunderii apelor în masa calcarelor, accelerând dezvoltarea formelor carstice.
Acelaşi înveliş vegetal, în altfel de condiŃii, prin intermediul „învelişului” propriu-zis, litiera -
rezultată prin lipsa ciclului vegetal, precum şi rădăcinilor plantelor arboricole impermeabilizează
suprafaŃa rocii şi implicit diminuează procesul de carstificare.

ACTIVITATEA UMANĂ.
Literatura de specialitate şi cea geografică în general a oferit mai puŃin spaŃiu domeniului
respectiv. Într-un fel „cazul” este şi explicabil, mai ales în evoluŃia şi dezvoltarea carstului. Procesul
carstificării se desfăşoară la nivel de milenii, pe când activitatea umană se cuantifică la câteva mii de
ani. Oricum, pentru a nu detalia, activitatea umană influenŃează şi poate influenŃa evoluŃia procesului
de carstificare, atât a celui de suprafaŃă, şi, poate mai puŃin a celui subteran.

III. PARTICULARITĂłILE HIDRO ŞI HIDROGEOLOGICE ALE ZONELOR


(łINUTURILOR CARSTICE)
Principalele aspecte ale morfologiei carstice sunt determinate de modul specific al circulaŃiei
(scurgerii) apelor de suprafaŃă şi de adâncime - adică de particularităŃile hidro şi hidrogeologice ale
acestuia (carstul).
Astfel, sub influenŃa apelor se desfăşoară:
- procesele de coroziune şi eroziune;
- se dezvoltă procesele de sufoziune, tasare şi prăbuşire;
- se realizează transportul şi depunerea materialelor - deplasate (prin rostogolire, săltare, a
celor în suspensie sau în soluŃie).
În regiunile carstice (cu roci tectonizate) apele provenite din precipitaŃii - se scurg într-o mică
măsură pe suprafaŃa acestora. În schimb, cea mai mare parte a acestora pătrunde (percolează -
„percolaŃie”, se infiltrează) în subteran - prin intermediul sistemelor de falii iniŃiale sau a unor căi de
acces recreate prin însăşi acŃiunea anterioară a apelor şi anume prin: - ponoare (pâlnie cu acces în
subteran - şi liberă) şi sorburi - scurgere (evacuare) sub presiune datorită debitului mare de apă din
amonte.
ParticularităŃile circulaŃiei apelor sub carst interesează sub aspectul circulaŃiei (dispunerii)
acestora pe verticală, precum şi al apariŃiei şi evoluŃiei izvoarelor.
Zonele de regim hidrologic în carst
Se dispun pe verticală şi se constituie în trei:
I. Zona de aeraŃie (uscată, de absorbŃie, de infiltrare şi percolaŃie), denumită şi epicarst) - este
cuprinsă între suprafaŃa terestră - acolo unde carstul aflorează - şi nivelul apelor freatice.
În cadrul acestei zone, circulaŃia apelor are caracter descendent, iniŃial şi în general pe
verticală sau apropiat de verticală - în timpul căderii precipitaŃiilor sau al căderii zăpezilor.
Fenomenul se întâmplă şi în cazul râurilor de suprafaŃă care prin ponor - pătrund în subteran -
de la o circulaŃie liberă, gravitaŃională, la una sub presiune.
Uneori apele din zona respectivă apar sub forma unor izvoare - la nivelul inferior al văii
(luncii) unui râu.

6
Fig. 1 CirculaŃia apei întrun masiv calcaros situat deasupra unui strat impermeabil

I – Zona de aeraŃie

II. Zonă de circulaŃie permanentă (intermediară, periodic suprasaturată, cu fluctuaŃii de nivel


- mezocarst).
Se caracterizează printr-o circulaŃie pe orizontală, sau apropiată de orizontală, a apelor din
carst. PrezenŃa zonei respective se poate datora: fie existenŃei în baza calcarelor a unui strat
impermeabil (Bernanrd Geze, 1958, I. S. Sciukin, 1964) - fie existenŃei unor spaŃii interstiŃiale mai
mici, sau deosebit de mici, faŃă de cele de deasupra (N.A. Gvagdetki, 1954).
MulŃi oameni de ştiinŃă apreciază că în această grupă, mai bine zis la partea ei inferioară - se
dezvoltă peşterile lungi cu întreg sistemul lor de galerii
I/II Zona de tranziŃie - se constituie ca şi zonă intermediară - a preaplinurilor - prin
intermediul căreia debuşează apele zonei a II-a la nivele ridicate, de preaplin. (B. Geje, 1958).
Se remarcă în relief prin grupurile de izvoare subfosile, efemere ale peşterilor active
(Ravanica - Serbia, Ubovica - Macedonia, TopolniŃa, Isverna, Fuşteica, Ponica - România).
III. Zona de îmbinare generală (cu ape „stagnante”, „dormindă”, de profunzime a apelor
carstice).
De fapt zona de îmbibare generală, are o limită superioară variabilă, funcŃie de nivelul mai
coborât sau mai ridicat al apelor freatice.
Limita inferioară a zonei este dată de însăşi existenŃa stratului (patului) impermeabil al
masivului calcaros.
În această zonă se remarcă lipsa totală de mişcare a apei (ca într-un strat captiv) ca urmare a
poziŃiei acesteia sub nivelul local de bază (A. Grund, 1903).

7
Fig. 2 DistribuŃia apelor freatice întrun masiv calcaros situat deasupra unui strat impermeabil

J. Cvijić (1918-1957), în lucrarea „Hidrographie sau souterraine et evolution morphologique


du karst” precizează: „Aceasta este schema generală a evoluŃiei hidrografice în terenurile calcaroase.
Nu trebuie însă să rămânem cu impresia că aceste zone sunt clar diferenŃiate una de celelalte; o zonă
trece pe neobservate în cealaltă.
Această configuraŃie a limitei dintre zone rezidă în numărul diferit de fisuri pe care îl au
feluritele sectoare ale terenurilor calcaroase cât şi în solubilitatea diferită a calcarelor în funcŃie de
puritatea lor ...”.
Un exemplu se impune:
În strânsă concordanŃă cu particularităŃile litologice şi structurale ale rocilor se găsesc nu
numai cele trei zone hidrogeologice într-un masiv calcaros ci şi specificul curgerii cursurilor
hipogee. Astfel, atunci când rocile masivului calcaros înclină spre valea principală existentă în zonă
- presupune că toată reŃeaua subterană are un caracter consecvent.
Adâncimea văii principale, determină existenŃa, în timp a galeriilor şi exurgenŃelor fosile,
subfosile sau active.

8
Fig. 3 CirculaŃia apelor într-un masiv calcaros cu înclinatea cu înclinarea stratelor spre cursul de
apă principal

IZVOARELE CARSTICE
ApariŃia la zi (la suprafaŃă) a apelor carstice (care circulă în subteran) - se face sub formă de
izvoare.
Dacă termenul de izvor este caracteristic şi pentru alte formaŃiuni geologice, pentru carst el
devine un termen clasic.
Studiind morfologia zonelor carstice vom deosebi:
- izvoare fosile (episodice, efemere);
- izvoare active (permanente).
- FuncŃionarea lor diferită - este o consecinŃă a evoluŃiei anterioare a văii respective, inclusiv
a versanŃilor acestora.
• sursele de alimentare pot fi.
- precipitaŃiile (lichide sau solide) căzute pe suprafaŃa masivului calcaros;
- cursurile de apă autohtone (mai rar) şi alohtone ce traversează zonele calcarose şi care
„pierd” total sau parŃial apă în masivul calcaros;
- apa acumulată în golurile subterane suspendate sau în apa freatică atunci când în baza
calcarelor se găsesc strate impermeabile, ce facilitează acest fenomen (vezi fig).
• după specificul alimentării şi funcŃionării lor, izvoarele se grupează astfel:
Termeni:
9
„sources karstiques” - FranŃa
„kephlalari” - Grecia
„vrela” - Iugoslavia
„karstovie istociniki” - Rusia
Izvoare efemere (de scurtă durată, episodice, nepermanente)
ApariŃia şi prezenŃa acestor izvoare se realizează numai în condiŃiile existenŃei unor
precipitaŃii abundente pe o perioadă mai îndelungată, sau a topirii unui strat consistent de zăpadă.
ExistenŃa acestora se manifestă, îndeobşte la nivelul zonei de aeraŃie a carstului de
profunzime (în masiv), precum şi în cadrul calcarelor superficiale, acolo unde influenŃa
precipitaŃiilor atmosferice este aproape imediată.
În condiŃiile prezentate mai sus, percolaŃia apelor de suprafaŃă (precipitaŃii, râuri) - pe
verticală se realizează până acolo unde dimensiunile (diametrul) fisurilor se îngustează mult (sub 1
mm).
În atare condiŃii, se realizează o deplasare (o mişcare) a apelor pe orizontală sau monoclinală,
funcŃie de înclinarea rocilor calcaroase, ca stratificaŃie, până când acestea ajung la nivelul versantului
văii sau la suprafaŃa morfologică a versantului calcaros, oricum din punct de vedere morfologic,
superior zonei (zonele) înconjurătoare.
ApariŃia la zi a acestor izvoare este facilitată de puritatea rocii calcaroase şi de tectonizarea
acestora.
Între poziŃia gurilor acestor izvoare şi etapele de evoluŃie ale văilor, nu există raporturi sau
influenŃe directe în sensul că acestea, pot apărea (în cadrul versanŃilor sau patului văii propriu-zise)
la diferite altitudini, chiar dacă izvoarele respective se manifestă ascendent, descendent sau
orizontal.
Izvoare periodice (intermitente, cu sifonaj).
Cu certitudine, afirmăm că, existenŃa şi implicit modul de manifestare a acestui fenomen
carstic - se constituie într-o caracteristică esenŃială, caracteristică a hidrologiei carstice.
De obicei, şi în mod sigur, apariŃia, ca mod de manifestare a izvoarelor respective, coincide
cu perioadele de precipitaŃii abundente, care se produc mai ales primăvara şi toamna.
Pe aceste considerente, în literatura de specialitate, ca mod specific de manifestare, aceste
izvoare se numesc: „înfometate” (hungerbrunnen) - sau „depresiune” (staugnellen) - în gemană -
„esta velle” - în franceză; şi izbucuri pentru români.
Pentru înŃelegerea corectă a terminologiei româneşti de „izbuc”, de altfel suficient de bine
răspândit în Ńara noastră, precizăm:
- izbucurile sunt izvoare intermitente, care în condiŃiile unei alimentări permanente pot
funcŃiona continuu.
Pentru a nu extinde schema de funcŃionare a unui izbuc sau esta velle precum şi pentru o
însuşire corectă a modului de funcŃionare a unor astfel de izvoare, vom prezenta: izbucul simplu şi
cel dublu.
Partea grafică anexată - explică mai mult decât elocvent fenomenul.

10
Fig. 4 Schema de funcŃionare a unui izbuc simplu

Izbucul simplu, ca izvor intermitent este constituit dintr-un gol carstic (1), unit cu exteriorul
(3) printr-un sifon (2).
Apa provenită din precipitaŃii prin percolaŃie ajunge, prin intermediul canalelor (fisurilor) de
alimentare (4) în golul carstic, dar nu se poate scurge datorită convexităŃii în secŃiune a punctelor
(6,2,1,). Astfel, apa se acumulează în continuare în golul carstic, până la nivelul superior al sifonului
(2), determinând totodată, comprimarea aerului de deasupra nivelului apei din golul carstic (1).
Depăşind nivelul (2) apa din golul carstic (1) se scurge peste acesta evacuând totodată şi aerul
din sectorul respectiv al sifonului.
La zi fenomenul respectiv se manifestă printr-un şuerat, uneori pentru neavizaŃi, chiar straniu,
după care, sub influenŃa presiunii hidrostatice şi a aerului comprimat în golul carstic are loc golirea
apei până la echilibrarea presiunii din punctele menŃionate.
În atare condiŃii evacuarea apei prin punctul 3 încetează.
Ulterior, urmează o pauză în care se reproduce procesul de umplere al golului carstic până la
nivelul condiŃiilor anterioare şi implicit a repetării fenomenului.
Durata, între cele două „izbucuri”, adică însuşirea sub presiune a apei din subteran este, în
funcŃie de persistenŃa şi consistenŃa suprafeŃelor de alimentare. EsenŃial pentru explicarea
fenomenului respectiv, se impune să precizăm principiile funcŃionării izbucului (I. Maxim, 1942):
- regimul de acumulare a apelor şi cedarea acestora de către golurile carstice;
- existenŃa anumitor raporturi dintre canalele de alimentare şi cele de evacuare a apei din
golurile carstice.
În atare condiŃii, ca izvorul să fie intermitent - izbuc - trebuie ca dimensiunile, în secŃiune, a
celor două categorii de canale, de alimentare şi evacuare, să fie diferite.
Astfel, dacă secŃiunea canalului de alimentare (sau suma secŃiunilor canalelor) este „n”, iar
cea a canalului unic de evacuare este „2n”, erupŃia, respectiv izbucul ca fenomen, va dura jumătate
11
din timpul necesar umplerii golului carstic (1). CondiŃia rămâne valabilă, în progresie aritmetică a
raportului dintre alimentare - evacuare.
PrezenŃa şi răspândirea izbucurilor simple este suficient de frecventă: în România - izbucul
Bujor (Valea Posagăi, afluent al Arieşului), în Iugoslavia, mai numeroase, izbucul Žagubice, Zviša,
Mukavič, Bjeluška, în Ungaria, Dogado, în FranŃa, Fontestorbes.
Izbucurile duble. Deşi mai puŃine ca număr, principiul funcŃionării lor suscită interes.
Izbucul propriu-zis este compus din două goluri (grote), unul superior (1) ca şi poziŃie, mai
mare în dimensiuni, şi unul mai mic ca dimensiuni, situat într-o poziŃie inferioară (2).
Între cele două goluri „se plasează” un canal de legătură (3), iar între al doilea gol (cel
inferior) şi exterior, un alt canal de evacuare (4).
De remarcat că secŃiunea canalului de legătură între cele două goluri este mai redusă decât
cea a canalului de evacuare, dar mai mare decât dimensiunile canalelor de alimentare (6).
Mecanismul de funcŃionare se explică astfel: golul superior (1) - prin intermediul canalelor de
alimentare (6) se umple cu apă până la nivelul pragului superior al sifonului de legătură între cele
două goluri (3). În acest moment se declanşează debuşarea apelor către golul inferior (2) - pe care îl
umple până la nivelul superior al canalului de evacuare către exterior (4), determinând astfel apariŃia
apelor la zi (5).

Fig. 5 Schema de funcŃionare a unui izbuc dublu

Manifestarea în sine a fenomenului începe atunci când nivelul apei din golul inferior atinge
pragul superior al sifonului de evacuare, ceea ce determină scurgerea apelor pe gura de evacuare, în
exterior.
Durata evacuării propriu-zise este redusă, datorată atât volumului mai mic al grotei inferioare,
cât şi secŃiunii mai mari a canalului de evacuare „4n” (de patru ori mai mare decât dimensiunea
canalelor de alimentare).
După „erupŃia” respectivă urmează o pauză, apreciată la câteva minute, timp în care grota
inferioară este umplută din nou cu apă din cea superioară, generând astfel repetarea fenomenului.
Se apreciază că numărul intermitenŃelor (izbucurilor) este cu atât mai mare ca frecvenŃă, cu
cât creşte raportul de volum dintre cele două goluri, cel inferior şi cel superior.
În Ńara noastră, unicul izbuc dublu, de altfel singular din Europa de SE, este cel de la Călugări
- Vaşcău (M. Apuseni).
c) Izvoarele permanente

12
ExistenŃa lor este generată de prezenŃa apelor carstice de profunzime, precum şi de cea a
cursurilor de apă subterane din masivele calcaroase. ApariŃia acestora la zi, cu debite suficient de
mari - formează adevărate râuri.
În literatura de specialitate poartă denumiri de genul: „kafalarii”, în Grecia, „riesenquelles”,
în Germania, „voerclusienne”, în FranŃa etc.
După specificul funcŃionării lor, se grupează în: izvoare voucluziene propriu-zise, izvoare
submarine şi mori de mare.
Izvoarele voucluziene sunt izvoare carstice ascendente, cu debit bogat.
Denumirea este preluată de la izvorul Voucluse din Damphiné (sudul FranŃei) care este la
originea râului Sorg, cu un debit cuprins între 8-10 m3/s, vara şi 30-50 m3/s, toamna. Supranumit şi
„Fontaine de Voucluse”, realizează uneori şi debite de 150 mł/s.
Alte izvoare vouclusiene (resurgente) sunt la: Touvre, Fontaine Lévéque, Fontaine Estamer,
Sources de l’Onysse, La Fontaine Divonne ş.a. (în FranŃa). Astfel de izvoare se întâlnesc în SUA,
Rusia, America, Germania, Spania etc.
Un exemplu clasic de izvor vouclusian l-a constituit cel de la Izvarna - care ulterior, prin
amenajări specifice, a fost captat pentru alimentarea cu apă a oraşului Craiova (1968).
Tot în nordul Olteniei, la contactul „clipei” de calcare jurasice din extremitatea sudică a M.
Vâlcan şi zona depresionară Orlea-Tismana - izvorul prezenta prin eroziune o depresiune cu
diametrul de aprox. 50 m, în mijlocul căreia, având un caracter ascendent, apa „clocotindă” sau
„fierbândă” - nu ca şi temperatură - se ridica deasupra nivelului oglinzii „lacului” sub forma unui
semicerc cu un diametru de 1,4-1,6 m şi la o înălŃime de 0,6-0,8 m.
Debitul izvorului este cuprins între 1,450 mł/s şi 2,750 m³/s, cele două valori fiind
considerate ca minime şi maxime.
Alte izvoare voucluziene din Ńara noastră se întâlnesc la: Runcu (2,870 mł/s), Vâlceana
(2,200 mł/s) - ambele captate pentru alimentarea cu apă a oraşului Târgu Jiu. De asemeni menŃionăm
izvoarele Cernei, cele din M. Apuseni - Galbenei, Ponor, Ursului, Călineasa, precum cascada
Duruitoarea din M. Ceahlău.
Izvoarele submarine. După cum le arată şi numele, apar în zonele de contact ale Ńărmurilor
calcaroase cu marea propriu-zisă.
Apele subterane aparŃinând Ńinuturilor carstice, străbat un lung şi complicat traseu, care în
zona Ńărmurilor marine se descarcă, sub forma unor adevărate râuri de peşteră, în mare, la nivelul sau
sub nivelul mării. Cele mai frecvente exemple aparŃin Ńărmurilor: dalmaŃian, grecesc, cubanez,
jamaican, caucazian, românesc ş.a.
În principal izvoarele apar la câteva zeci sau sute de metri de Ńărm sub forma unor ochiuri de
apă „clocotindă” - în general de culoarea verzui deschis faŃă de albastrul închis al apei marine.

Fig. 6 Schema unui izbuc submarin


13
Morile de mare. Izvoare frecvente mai ales în zona litoralului adriatic. Fenomeul respectiv
consă în faptul că în zona de Ńărm, pe verticală sau orizontală, se creează, în calcare, un circuit atât al
apelor dulci, cu alimentare din precipitaŃii, cât şi al apelor sărate, cu provenienŃă din marea propriu-
zisă.
Pentru existenŃa fenomenului respectiv se impun o serie de condiŃii:
- prezenŃa unui izvor submarin cu efect asupra mării;
- existenŃa unui canal „bilateral” legat de canalul izvorului şi legat de acesta cu o
corespondenŃă în marea propriu-zisă;
- existenŃa unei presiuni hidrostatice accentuate, determinate de diferenŃa de nivel a zonei de
alimentare a izvorului submarin şi mare;
- condiŃiile locale de ordin structural

Fig. 7 Schema unei mori de mare

FORMELE CARSTICE
AcŃiunea conjugată a proceselor de eroziune, coroziune (dizolvare), biochimice şi
gravitaŃionale - ce se desfăşoară pe suprafaŃa Ńi în interiorul masivelor calcaroase, se remarcă nu
numai prin particularităŃi ale circulaŃiei apei, ci şi prin apariŃia unei game diverse de forme carstice.
În funcŃie de poziŃia acestora faŃă de suprafaŃa topografică se deosebesc:
- forme carstice de suprafaŃă (exocarstice);
- forme carstice de adâncime (endocarstice);
- În fiecare categorie, formele respective se grupează după criteriul: dimensional şi genetic-
evolutiv.
EXOCARSTUL
Pe suprafaŃa masivelor (terenurilor) calcaroase - şi mai ales atunci când acestea sunt lipsite de
sol şi vegetaŃie pot fi întâlnite numeroase şi variate forme carstice - cu dimensiuni de la câŃiva
centimetri la kilometri pătraŃi.
Roca goală (nudă), tectonizată, omogenă (calcar propriu-zis), suprafaŃa orizontală sau
monoclinală, cantitatea de precipitaŃii mare rezultă holocarst.

14
Fig. 8 Lapiezuri A) B)

1) Lapiezurile - forme negative, şănŃuleŃe (caneluri, brazde, tuburi, mici zone, depresiuni,
locaşuri - ovale sau circulare.
Forme variate, uneori bizare cu mărimi de ordinul centimetrilor, se datorează eroziunii
chimice a apei din ploi (J. Cvijič, 1960) - cu distribuŃie spaŃială haotică.
Asociate, formează adevărate „câmpuri de lapiezuri”
- lapiezuri libere;
- lapiezuri caneluri;
-lapiezuri sub formă de toc (urmă);
-" Temocarstul "t
- lapiezuri meandrate, de perete.
„Forme derivate”:
- lapiezuri anastomozate;
- lapiezuri acoperite;
- lapiezuri de peşteră, litorale (lapiezuri unde, colmatate sau în curs de colmatare, cu sol,
vegetaŃie sau resturi de vegetaŃie, în curs de exumare sau exumate).
2) Dolinele - formele cele mai caracteristice, şi bine sesizabile, carstului de suprafaŃă.
Au forme circulare sau ovale, cu diametrul de aproximativ de două ori mai mare decât
adâncimea.
Diametrul. câŃiva metri până la 150-200 m.
Dolinele cu ponor (canal scurgere) se mai numesc şi „pâlnii carstice”.
Atunci când evoluează prin sufoziune chimică până la forma de „farfurie”, ulterior, în urma
altor procese ajungând la stadiul de „pâlnie”.
În funcŃie de evoluŃie:
- doline de coroziune superficială = farfurie;
- doline de tasare (coroziune, eroziune, tasare);
- pâlnii caracteristice;
- doline de prăbuşire (doline puŃ, micro-avene);
„Dolină în dolină” - se dezvoltă pe fundul dolinelor evoluate.
Doline simple şi doline complexe - sol „terra rosa, argilă, vegetaŃie, oazele pustiului calcaros”
(J. Cvijič, 1960).
3) Orgile geologice sunt reprezentate prin goluri carstice de formă conică sau cilindrică,
rezultate în urma lărgirii prin eroziune a liniilor rupturale sau a suprafeŃelor de stratificaŃie.
Ulterior aceste goluri se umplu cu materiale necoezive sau resturi vegetale.
Adâncimea 1-2 până la 6-20 m.
Diametrul 1-2 până la 20-40 m.
15
Caracteristice sunt „orgile geologice” din Podişul MehedinŃi.
4) Avenele
Se formează la intersecŃia liniilor rupturale, sau în zonele calcaroase cu un grad accentuat de
tectonizare a rocilor unde fenomenele de coroziune, sufoziune şi prăbuşire acŃionează conjugat, dând
naştere unor „puŃuri naturale” sau „mine verticale”.
În secŃiune pot fi verticale, înclinate sau în trepte.
În profil transversal pe orizontală au formă circulară sau ovală.
Intrarea fiind mai largă, uneori prin intermediul unei doline. Lungimea depăşeşte de zeci şi
sute de ori diametrul lor mediu.
Oricum, nu se termină ca un fund de sac închis, ci prin intermediul unei fisuri, galerii, cursuri
de apă subterane (hipogee) etc.
J. Cvijič, (1960), distinge:
- avene care se termină printr-o fisură;
- avene care se termină în fund de sac printr-o sală sau galerie de peşteră (Scărişoara, Focul
Viu, Borşa, Vârtop, BorŃig - M. Apuseni);
- avene care comunică cu râurile hipogee;
Aven - castel (Peşterea Spodea - Pod. MehedinŃi) - valea superioară TopolniŃa - curs hipogeu,
aven, cascadă - apoi pe două conducte forŃate: izvor cu ŃuŃă şi izvor cu sjadea (adâncime 8-10 m,
diametrul 4 m).
InteracŃiunea dintre:
- particularităŃile litologo-structurale;
- morfologice;
- climatice;
- dezvoltă şi determină formarea a diferite tipuri morfogenetice de avene, cu adâncimi
variabile.
Berger (Isere) - 1126 m;
Pierre - Saint - Martui (Novara Spaniolă şi Pirineii de Jos) = 737 m;
Caracas - Piagga - Bella (Italia) = 680 m
Avenele facilitează urmărirea circulaŃiei apei în carst, captarea apelor carstice şi datarea
formelor carstice.
Avenele „morminte naturale”.
5) Uvalele forme depresionare, ovale sau circulare, cu diametrul de 500-1000 m şi cu
adâncimi de peste 100 m.
Sunt forme intermediare între doline şi polii.
Rezultă din îngemănarea mai multor doline - prin dispariŃia treptat a „interfluviilor” ce separă
dolinele.
Uvalele - puŃin evoluate, au fundul uşor vălurit, văluririle nefiind altceva decât resturile
interfluviilor - interdolinare.
Uvalele - evoluate, au fundul neted, colmatat cu materiale aluvio-proluviale.
FIGURA
Uvalele din cauza dimensiunilor reduse nu au cursuri de apă epigee, uneori lacuri temporare
N. Olteniei (bazinul Motru Sec), zona MoldoviŃa - Cărbunari, S. Dobrogei.
6) Poliile forme depresionare în Ńinuturile carstice, cu cea mai mare extindere (polje - M.
Dinarici).
Răspândire mică: Pen. Balcanică, Asia Mică, M. Jura, Jamaica, Cuba.
În Pod. MehedinŃi: Polia Zătonul Mare - desfăşurându-se de-a lungul p. Gheorgheştilor şi
Polia Zătonul Mic - p. Turăului.
Poliile „lanŃ” - pe pârâul Coşuştea - Conicea - Izerna - Turtalea - Nadanova - Cerna Vârf.

16
Râurile - din hipogee - devin epigee. Lacuri temporare: Zătonul , Balta, GornoviŃa, Trandafir
(în pod. MehedinŃi), Poiana Ponor (Apuseni).
7) Văile carstice
Morfologia - Cele evoluate „clasice” au aspect de canion - cu umeri (versanŃi structurali,
martori de eroziune, poduri naturale, văi afluente suspendate.
ExistenŃa văilor carstice constituie un indiciu al gradului de carstificare.
Caracteristic -
Cursurile de apă alohtone, permanente, cele autohtone - caracteristic fenomenului de
micşoare a debitului, prin infiltrarea laterală sau în patul erozivo-acumulativ al văii propriu-zise.
Pierderile - se pot face:
- brusc, prin ponoare sau guri de peşteri (Gârla Vacii - în cheile Runcului, Gura Prosăcului -
în valea TopolniŃei);
- prin avene (P. Morii - în peştera Pomicova);
- prin infiltrarea neobservată a apei în patul râului epigeu (Motrul Sec, Galbenul, Cerna,
OlteŃ, Bicăzelu, Hăşdadelor).
Geneza:
M. Bleahu (1957), distinge din punct de vedere genetic trei tipuri de captări carstice:
epigenetice - datorată dezvelirii de către cursul de apă epigeu a unor fisuri supracapilare în
rocă, ceea ce facilitează pătrunderea apei în subteran - captarea;
vacumatice (principiul absorbŃiei din pompele de vid).
Captarea apelor din capilare datorită unei depresiuni hidrodinamice pe un curs subteran.
de prăbuşire - se datorează formării şi dezvoltării avenelor şi astfel un curs epigeu devine
hipogeu (Pârâul Sec şi Izvorul Ursului - M. Apuseni)
M. Bleahu, 1957, din punct de vedere morfologic distinge trei tipuri de captări:
laterale, se realizează prin versanŃii cursurilor epigee (captările parŃiale ale Motrului Sec,
Cernei, OlteŃului de OlteŃ - la Brebina şi Polovragi);
cu baraj (frontale). Barajul îl constituie masivul pe care îl străpunge râul hipogeu captator.
Apar, astfel văi în „fund de sac” (valea îngustă a Motrului Sec - între Piatra Mică a Cloşanilor
şi Culmea Drăgigana - unde apare un sector de defileu);
„Majoritatea canioanelor din calcar provin din prăbuşirea tunelelor - galeriilor subterane şi un
epigenetic”. (M. Bleahu). Deci, cursurile din hipogee devin epigee (Cheile Bicazului, Hăşdadelor,
DâmboviŃei, Rucăr ş.a.).
oarbe - valea se termină la baza unui versant abrupt.
TopolniŃa între Sfodea şi Jupâneşti unde râurile Ponorelul, Gronia, Cusacu, Ponoarâtul şi
PeŃimea, îşi drenează apele spre TopolniŃa prin ponoare, continuate prin peşteri:
PonoreŃul continuat prin p. Curecea
Cusacul continuat cu peştera Gramei
PonorăŃul continuat cu peştera La Răcoare.
- văile oarbe şi sohodolurile
Amonte de ponoarele captărilor oarbe - se dezvoltă văile oarbe.
Sunt închise în partea frontală, cu fundul în curs de extindere prin aluvionare regresivă,
uneori lacuri temporare (la precipitaŃii abundente)
Sohodolul (suhoi, suhaia = uscat (ă) - vale carstică, de obicei lipsită de curs hipogeu.
A fost modelată - valea - prin eroziune de un curs epigeu în condiŃii de antecedenŃă sau
capilare (Sohodolul, amonte Runcu, TopolniŃei, amonte de peştera TopolniŃei - Gura Prosăcului,
Sohodol - sat ce aparŃine de comuna Pocruia - lipsa totală a apei.
Cheile şi podurile naturale (cheie, defileu, canion) - se consideră sinonime.
Cheia - vale săpată în calcare, cu fundul ocupat de apă - albia minoră (Oltul, Nera, Bicăjelul,
Bicopul, Sohodolul, Hăşdadelor, Cazanele).
17
Defileul - fundul mai larg al văii, parŃial acoperit de apă (Galbenului, Arieşului, Motrului,
Cernei - aval de Băile Herculane)
Canionul - vale în trepte , cu fundul plat şi larg, parŃial (cum sup. Teleajen, Izvorul Muntelui,
IalomiŃa
FIGURA
Poduri naturale
Prin prăbuşirea tavanului unei peşteri, de obicei în porŃiunile acesteia mai lărgite (Podul
Naturale de la Ponoare - şoseaua Baia de Aramă - Balta - Tr. Severin), are o lungime de 63 m,
înălŃimi de 4-8 m, lăŃime 13-17 m şi reprezintă o porŃiune din tavanul peşterii Ponoare.
Treptele antitetice
Cu înclinare generală în direcŃia opusă aceleia de scurgere a apei râului epigeu generator - V.
Oarbe.
ApariŃia treptelor antitetice este bogată de retragerea succesivă a ponorului principal, aflat la
capătul văii oarbe, spre amonte, prin pătrunderea apelor în spaŃiul eroziv al râului epigeu şi lărgirea
căilor de drenaj hipogeu.
Ulterior, pe locul fostelor ponoare, prin evoluŃia versanŃilor şi prăbuşiri se dezvoltă dolie şi
uvale.
În profil longitudinal, valea oarbă se caracterizează:
abruptul din aval de primul ponor (cel iniŃial al văii - este cel mai înalt;
văile tributare cursului rămân suspendate;
valea moartă - se alungeşte din aval spre amonte, pe măsura deschiderii succesive de noi
ponoare.
ENDOCARSTUL
Prin intermediul precipitaŃiilor, indiferent de natura lor, apa pătrunde prin diferite căi (spaŃii
interstiŃiale, avene, ponoare, goluri subterane etc.), în interiorul masivelor calcaroase, exercitând o
acŃiune complexă asupra rocilor carstificabile: eroziune-coroziune, transport şi depunere-
concreŃionare.
Astfel, formarea şi modelarea formelor endocarstice este rezultanta interacŃiunii dintre apă şi
calcar începută iniŃial, de la suprafaŃa masivelor calcaroase şi continuată, ulterior, în profunzimea
acestora.
Unitatea morfologiei endocarstului clasică, sub toate aspectele este peştera, cu configuraŃie,
complexitate, structură şi volum variat şi variabil în timp şi spaŃiu.
Peştera - un gol carstic, în general de formă alungită şi dimensiuni variabile în care se găsesc
forme constituite din calcit, materiale gravitaŃionale prăbuşite, aluviale sau iluviale - toate formate
sub acŃiunea apei de percolaŃie sau apelor subterane prezente în golurile carstice.
La formarea peşterilor concură toŃi factorii carstificării, calcarul şi apa având rolul primordial.
După înfăŃişare, geneză şi poziŃie în spaŃiu, peşterile prezintă o mare varietate.
La baza tipizării şi clasificării lor se menŃionează mai multe criterii:
a) după complexitatea lor
- peşteri simple (cu o singură galerie şi de dimensiuni mici) - peştera Bota, Sf. Grigore
Decapolitul din Norul Olteniei;
- peşteri obişnuite cu o galerie principală şi cu numeroase verticale - dezvoltate de-a lungul
fisurilor datorită apelor de percolaŃie;
- peşterile Lazului în bazinul hidrografic Motru Sec, şi Curecea în bazinul hidrografic
TopolniŃa, Polovragi, Muierilor, Tismana;
- sistemele de peşteri se caracterizează prin prezenŃa galeriilor polietajate (mărturie a mai
multor etape de adâncire a cursului hipogeu, generator);
- peştera Mamuthului (SUA) - 71 km, Postajna (Iugoslavia), TopolniŃa, Muierilor, Meziad,
CetăŃile Ponorului (România)
18
b) după existenŃa şi circulaŃia apei rezultă peşteri cu apă, prin care curge un râu hipogeu.
Postajna - Iugoslavia, Pinar de Rio - Cuba, Tismana - Păstrăvărie, Izverna Bolii, Meziad,
Vântului.
Peşteri mixte, cu şi fără apă (galerii fosile şi subfosile, cu lacuri şi cursuri de apă permanentă
sau temporară) - Cloşani, Gura Plaiului - N Olteniei;
Peşteri uscate, fără apă, cel mai des întâlnite - La Adam, Liliecilor, - Dobrogea
b’) după circulaŃia apei prin peşteri - peşteri debitoare - care evacuează apa provenită prin
percolaŃie: Sfodea, Izverna, Fuşteica - N. Olteniei; peşteri receptoare - primare, apă şi ochiuri sub
formă de lacuri: Gura Plaiului, Măgura, Peştera Muierilor (Galeria Urşilor) şi toate peşterile - gheŃar
(Scărişoara, Focul Viu, Vârtop ş.a.); peşteri receptoare - debitoare - primesc şi cedează apa:
TopolniŃa, Grama, Curecea, Bolii.
c) după poziŃia gurii peşterii faŃă de restul golului subteran.
- descendente (P. Lazului, Gramei);
- ascendente (cele din N Olteniei);
- orizontale sau suborizontale (Ponoarele, Cloşani, Bulba)
FIGURA
d) după temperatura aerului din ele - clade, reci;
e) după căile de comunicaŃie cu exteriorul:
- peşteri cu o gură (Tismana, Cloşani);
- peşteri cu două guri (Ponoarele, Muierilor);
- peşteri cu mai multe guri (TopolniŃa).
ORIGINEA GOLURILOR CARSTICE
Există două teorii - care nu se exclud:
- teoria freatică, sau „teoria celor două cicluri” a lui W.M. Davis.
În prima fază golul se modelează în regim freatic, mobil sub nivelul de bază local, sub
influenŃa eroziunii şi coroziunii.
În faza a doua - odată cu ridicarea zonelor calcaroase în urma mişcărilor tectonice, golul
carstic - apare în zona de aeraŃie.
- teoria originii vadoase, deci sub influenŃa apelor de percolaŃie, adică în zona de aeraŃie.
CLASIFICAREA FORMELOR ENDOCARSTICE
AcŃiunea conjugată a fenomenelor (proceselor) de eroziune, coroziune şi acumulare,
determină formarea de concreŃiuni endocarstice în spaŃiile interstiŃiale şi peşteri, concretizată şi în
apariŃia a numeroase şi variate „forme” (microforme endocarstice) de studiul cărora se ocupă
speologia - ştiinŃa despre cercetarea peşterilor.
Formele endocarstice - forme de relief.
După criteriul genetic constitutiv se disting forme:
- de eroziune şi coroziune;
- de precipitaŃie chimică;
- mixte.
Formele de eroziune şi coroziune
Frecvent întâlnite în galeriile active şi subfosile (nu fosile - vechi ca evoluŃie) unde
fenomenele de turbulenŃă (ca curgere) şi evorsiune se combină cu cele de coroziune.
Dezvoltarea acestora în funcŃie de gradul de omogenitate şi de fisuraŃie al rocii carstificabile,
de cantitatea de CO2 agresiv, de intensitatea circulaŃiei apelor hipogee.
Din categoria principalelor forme - galeriile, coridoarele, diverticalelor.
Sub forma unor goluri alungite, în geneza cărora eroziunea şi, „liniile” de contact litologic au
rolul principal.
Aspectul lor în plan orizontal şi în cel vertical - politetajarea, sunt consecinŃe ale evoluŃiei în
etape şi faze a masivului calcaros (Ex. Polovragi, Muierilor, TopolniŃiei - Sălile).
19
Reprezintă porŃiuni largi şi înalte ale peşterilor, a căror evoluŃie a fost determinată de
intersecŃia liniilor rupturale.
În formarea lor concură - predispoziŃia tectonică sau litologică, a masivului calcaros, apele de
percolaŃie, apele hipogee şi fenomenele de prăbuşire.
Sălile se caracterizează prin larga dezvoltare a blocurilor prăbuşite, cu dimensiuni mari (Sala
Mare - TopolniŃa).
ÎnălŃimile sălilor (50-60 m până la 100m - Sala Mare - TopolniŃa, Sala Altarului - Muierilor).
Diametrul sălilor, mai mare 200 m.
În sălile galeriilor fosile şi subfosile, pe blocurile prăbuşite şi pe pereŃi - se dezvoltă multiple
şi variate formaŃiuni: stalagmite, coloane, văluri, cascade împietrite.
În părŃile superioare - ase dezvoltă hornuri (biserica) prin care pătrund apele de percolaŃie şi
argila iluvială.
Pilierii (Stâlpi de eroziune) - îndeplinesc rolul de susŃinere a tavanului peşterii (Galeria
Superioară - Peştera Muierilor).
Marmitele - apar sub influenŃa proceselor de eroziune, în deosebi la baza hornurilor şi
avenelor - temporar active - la coturile galeriilor active, de fapt lacuri de marmitaj (Peştera Izverna,
Spodea, TopolniŃa); terase în rocă (minele de marmitaj) - Fuşteica, Tismana, Bulba, Curecea,
Vântului.
În plan vertical dau un aspect sinuos al peretelui peşterii
Microforme:
- striurile de frecare - rigole mici pe suprafaŃa calcarelor;
- hieroglifele - se formează pe pereŃii şi tavanul galeriilor - prin corodarea (spălarea) de către
apele de percolaŃie a liniilor de clivaj.
Alte forme: lamele, nişe, poduri naturale, arcade, balcoane
Formele de precipitare chimică
Solubilitatea bicarbonatului de calciu Ca(HCO3)2 - este însoŃită de instabilitatea sa din punct
de vedere chimic.
Ca atare, Ca(HCO3)2 - ajuns în galeriile subterane, se depune pe tavan, pereŃii şi podeaua
peşterii, dând naştere la o serie de forme de acumulare a calcitului ca formă de precipitare chimică.
Ca(HCO3)2 CaCO3 + H2O + CO2
FORMELE DE TAVAN
Stalactitele - forme în general conice, cu baza pe tavan şi ascuŃite (mai subŃiri) în partea
inferioară, cu canal inferior.
Ca poziŃie, sunt plasate la baza unei fisuri, sau la întretăierea unor fisuri, pe care circulă,
descendent, bicarbonatul de calciu.
La contactul aerul din peşteră, Ca(HCO3)2 -> în CaCO3 (calcit, aragonit), apă şi bioxid de
carbon (care se degajă).
IniŃial apar stilolitele, coloane-pai sau „macaroane”, Ńevi (Ńevişoare) subŃiri 0,5-1,0 cm cu
lungime de 15-20 cm.
Culoarea este albă şi imaculată, datorită calcitului pur:
La suprafaŃă - cristalizează, iar în interior este opac şi amorf.
Stilolitele se îngroaşă - prin depunerea concentrică (în secŃiune transversală) a calcitului şi se
alungesc de la zeci de centimetri până la zeci de metri.
Pot ajunge până la podea şi cu contactul cu apa - bazine cu apă (gours-uri, lacuri
endocarstice), dau, datorită oscilaŃiei nivelului liber la apei forme de: „buzdugan”, TopolniŃa,
Muierilor, Gura Plaiului). Uneori forme fungiforme, excentrice etc.
Stalacmitele - singenetic (odată cu) - cu stalactitele dar evoluând („crescând”) de jos în sus
- pe podeaua peşterilor - se formează stalacmitele.
20
Creşterea reciprocă a celor două formaŃiuni duc la unirea şi „sudarea” lor şi formează
„coloane”.
VerniculaŃiile, depuneri ale argilei de decalcifiere sau iluviale de-a lungul liniilor de clivaj.
Se mai numesc şi „piei de leopard”.
Depunerea argilei se datorează pierderii apei de către aceasta la contactul cu aerul din peşteră.
Filonetele din calcit - mici creste din calcit, care se dezvoltă prin cimentarea de către acestea
a spaŃiilor interstiŃiale, prin care circula anterior bicarbonatul de calciu (diametru 0,5 cm)
FORME PARIETALE (DE PERETE)
Vălurile se dezvoltă pe pereŃii galeriilor şi sălilor sau la baza hornurilor mai mari.
Au forma unor lame (pânze) vălurite pe verticală.
Este posibil ca morfologia (aspectul) lor să fie influenŃată de microrelieful peretelui pe care se
dezvoltă şi de curenŃii aerului din peşteră.
„Vălul muierii” - lungime de câŃiva metri (în Galeria Urşilor - Peştera Muierilor) - etajul
inferior (culoarul RacoviŃa - Peştera TopolniŃa).
- Cascadele sau curgerile stalagmitice sunt concreŃiuni din calcit, netede sau ondulate, pe
lăŃime - formate de apa cu bicarbonat de calciu ce cade pe pereŃii verticali sau subverticali ai unor
peşteri.
- Draperia stalagmitică - concreŃiune aeriană ce gravitează de pe plafonul galeriilor.
Rezultă din depunerea calcitului la baza unor diaclaze. Pot atinge lungimi de ordinul a câŃiva
metri (văluri, stilolite, stalactite, coralite) Ex. Candelabrele din Sala Turcului (Peştera Muierilor).
FORMELE DE PODEA
Stalagmitele - forme concreŃionare care se dezvoltă sub formă de conuri alungite - de pe
podeaua peşterilor spre tavan.
Nu prezintă sifon central.
Creşterea lor se face de jos în sus sub influenŃa picăturilor de apă încărcată cu bicarbonat de
calciu ce cad de pe tavan sau de pe stalactite. Calcitul se depune pe vârful şi pereŃii stalagmitei
contribuind la alungirea şi îngroşarea ei.
Stalagmite divergente, stalagmite deviate, stalagmite „băŃ” („lumânări”), dom stalagmitic,
stalagmită palmier etc.
- peretele de cavernă (pizolite - oolite);
- o singură perlă;
- perle de tip cuib.
ConcreŃiuni sferoidale sau ovale, mobile sau fixe, lucioase sau opace, se formează prin
depunerea succesivă, aproximativ concentrică, a calcitului în jurul unui nucleu (nisip, fragmente
mici de rocă).
- Gours-urile (bazinetele de podea)
Se formează pe patul peşterii acoperit de o crustă din calcit.
Pot avea formă circulară, ovală, semilună.
Se formează pe partea periferică a stalagmitelor, domurilor şi la baza pereŃilor slab înclinaŃi
din peşteră.
EVOLUłIA GENERALĂ A CARSTULUI
Dezvoltarea carstului este determinată de o serie de factori de natură:
- morfologică;
- litologo-structurală;
- tectonică;
- climatică;
- hidrologică etc.
- precum şi de modul de întrepătrundere a acŃiunilor în timp şi spaŃiu.

21
Încă din 1893, J. Cvijic, în teza sa de doctorat „Das Karstphänomen” (Fenomenul carstic) -
pune problema denumirii, clasificării, explicării, dar şi cea a dezvoltării fenomenelor carstice şi
fenomenelor acestora.
Problema „ciclului carstic”
Davis, care l-a fundamentat în g. „intervalul de timp în decursul căruia o serie de evenimente
sau fenomene se desăvârşesc, iar apoi, din nou şi din nou, se repetă în aceeaşi succesiune”.
Dezvoltarea teoriilor: Davis, Cvijic (1899), Grund (1903), Emm. De Martonne (1926).
Dezvoltarea ciclului carstic - se începe atunci când locul cursurilor epigee, treptat, este luat de cele
hipogee.
• Fenomenul de ponor sau de disimulare a apei râurilor epigee la baza versanŃilor sau în patul
râului devin tot mai caracteristic.
• ReŃeaua hidrografică, subterană, începe să se organizeze şi să formeze galerii şi peşteri.
Către aceste goluri subterane se dezvoltă mai intens fenomenele de coroziune, sufoziune şi
prăbuşire.
• Fisurile verticale se transformă în avene.
• La suprafaŃă apar dolinele care, într-o fază mai avansată, devin „pâlnii carstice”, adică se
continuă, cu avene spre golurile carstice.
• În această situaŃie se poate vorbi de - apariŃia carstului tipic - în cadrul căruia formele de
suprafaŃă comunică cu cele de adâncime.
• În cadrul formelor de adâncime apar şi se dezvoltă cele de precipitare chimică (numeroase
şi diverse).
• în morfologia de suprafaŃă - pe lângă existenŃa sohodoalelor, a văilor oarbe şi a treptelor
antitetice, este în plină dezvoltare fenomenul de formare a uvalelor.
• Deci se realizează o dezvoltarea accentuată a proceselor de carstificare (P. MehedinŃi).
• Dup apariŃia uvalelor, dezvoltarea în continuare a carstului se desfăşoară pe linia prăbuşirii
bolŃii peşterilor începând cu domeniul sălilor, al căror tavan este mai subŃire şi cel mai apropiat de
suprafaŃă.
• Apar astfel doline-aven; poduri naturale, arcade şi în ultimă instanŃo cheile - pe
aliniamentul fostelor peşteri.
• În cadrul cheilor, cursurile hipogee redevin epigee, contribuind prin aluvionare, la
estomparea fundului „bolovănos” al văilor.
• Aceasta este faza de dezvoltare maximă a ciclului carstic: altitudini reduse, forme negative
multiple, reŃeaua epigee - caracteristică.
• Relieful are înfăŃişarea unei peneplene (carstoplană - platou carstic)
• Mişcările orogenice sau epirogenice pozitive, eustatice negative, izolate sau conjugate, pot
duce la „deranjarea” (stricarea) echilibrului aparent în evoluŃia reliefului şi la începerea unui nou
ciclu carstic.
Tipuri morfogenetice de carst
Holocarstul - carstul descoperit. Roca de carstificare apare la zi fiind lipsită de sol şi
vegetaŃie.
Carstul de tranziŃie - ocupă o poziŃie de interferenŃă între carstul descoperit şi cel acoperit.
Merocarstul - roca carstificabilă nu aflorează (carstul acoperit).
Metode de studiere a carstului
Sunt diferite, carstologia subterană (speologia), preocupări specialişti:
morfografică - înfăŃişarea generală a reliefului calcaros;
morfometrică - energia reliefului, declivitatea, densitatea fragmentării, coeficientul de
fisuraŃie;

22
morfolitologică - permite explicarea unor forme tipice exocarstului, eroziunea diferenŃială
etc.
morfostructurală şi morfotectonică - raportarea rocilor carstificabile la fundament şi
structurile limitrofe;
morfocronologică - condiŃiile în care a apărut şi s-a dezvoltat carstul - vârsta sa etc.;
aerofotogrametrică - studierea distribuŃiei spaŃiale a exo şi implicit endocarstului. H. Topo.
experimentală - machete sau experimente simplificate şi reduse la scară;
Carstul dezvoltat pe sulfaŃi, sulf şi sulfuri
În afară de calcare şi dolomite - roci pe care se dezvoltă şi se conservă formele carstice tipice,
carstul se dezvoltă şi pe alte roci solubile în apă încărcată cu CO2.
Gipsul (CaSO4 2H2O)
Sulful (S), în sulfuri, sulfaŃi
Sarea (NaCl)

A. Carstul dezvoltat pe gips şi anhidrit (sulfat de calciu deshidratat) - generic gipsul (CaSO4)
Carstul - dă tot de variate forme. Gipsul se carstifică foarte intens, datorită unei solubilităŃi
accentuate se desfăşoară mai rapid.
Relativ redus, ca suprafaŃă, local, inclusiv pe scoarŃa terestră.
ImplicaŃiile economice şi sociale
Forme diverse - dar cu dimensiuni mai mici (faguri de albine - spaŃiile dintre formele
depresionare - înguste).
Endocarstul - existenŃa mai redusă în timp (Turda, Slănic, Prahova, M. Mezeş, V. Buzăului,
v. Zâmbroia). Varietatea gipsurilor albe, alb-cenuşii, roză, oranj, galbenă, verzuie, neagră. Bazinul
Argeşului - L. Învârtita - tasare şi prăbuşire.
B. Carstul dezvoltat pe sulf şi sulfuri
Sulful ia naştere pe cale sedimentară - biochimică, prin procesele de alterare şi de
transformare a sulfaŃilor în timpul erupŃiilor vulcanice.
Aflorează, foarte puŃin - pentru a putea fi afectat de apele de percolaŃie şi cele de suprafaŃă.
EmanaŃii postvulcanice nocive - peşterile de lângă sanatoriul Turia (Balvonios) - M. Puciosul
(Cârnatul).
Golurile carstice - slabă comunicare între ele.
Culoarea microformelor endocarstice gălbuie sau gălbui-roşcate. Carstul pe sulf: în SE - M.
Harghita şi cel de la Pucioasa.
C. Carstul dezvoltat pe sare
Când aflorează sau se află în apropierea suprafeŃei terestre, acoperită de roci permeabile.
Intensitatea dezvoltării carstului pe sare, favorizată şi de activitatea umană.
Forme exo şi endo - variate: Sovata, Praid, Ocna Sibiului, Valea Cladă-Cluj, Slănic Prahova,
Cacica-Suceava, avenul cu lac „Grota Miresii” - Slănic Prahova.
ImportanŃă terapeutică şi balneologică lacurile: Ocna Sibiului, Ursu-Sovata, Tăul-Negru,
Aluniş-Sovata, Sacul fără fund - Ocna Sibiului (35 m).
Forme carstice antropice - pe sare
- gropi carstice;
- vechi exploatări saline prăbuşite (Tg. Ocna, Ocna Sibiului, Slănic-Prahova, Ocna Mureş,
Ocna Şugatag): lacuri;
- puŃuri carstice antropice - pe vechile puŃuri de aeraj
- galerii carstice antropice - tratament.
ImportanŃa economică şi socială a Ńinuturilor salifere.
CLASTOCARSTUL

23
Clastocarstul (similicarstul, pseudocarstul).
1) Clastocarstul. În natură se întâlnesc forme de relief asemănătoare (foarte asemănătoare)
celor carstice.
Se formează şi apar datorită unor procese specifice celor carstice - dar pe roci parŃial solubile,
detritice, cimentate (gresii, conglomerate), argile, loess, aglomerate vulcanice etc.
Clastocarst = particularităŃi constitutive ale rocilor clastocarstice - elementele solubile.
Apa de percolaŃie, deplasându-se pe spaŃiile interstiŃiale şi venind în contact cu roca, exercită
asupra acesteia o acŃiune de dizolvare şi de eroziune, contribuind la distrugerea sau scăderea
coeziunii dintre particulele anterior cimentate.
Astfel spaŃiile interstiŃiale se extind, generând goluri - de tipul celor din carstul propriu-zis.
2) Sufoziunea - procesul de evacuare a părŃilor solubile ale rocilor clastice în soluŃie şi a celor
insolubile - pe cale mecanică este denumită, ca sufoziune (subsăpare).
a) Sufoziunea mecanică - transportul particulelor fine de către apele subterane (forme de
tasare şi prăbuşire pe loess);
b) Sufoziunea chimică - dispersarea liantului solubil în rocile clastice (areal şi pe adâncime).
Forme rezultate (prin tasare-prăbuşire) sunt de tipul văiugilor şi vâlcelelor.
Cele două procese (sufoziune mecanică şi chimică) - au caracter unitar, acŃionează conjugat şi
simultan.
De remarcat că formele rezultate evoluează mai rapid decât cele dezvoltate pe calcare -
datorită incoerenŃei rocii pe care se dezvoltă.
Clastocarstul dezvoltat pe argilă (pseudocarstul argilor)
Este tipul de clastocarst cel mai răspândit.
Se dezvoltă pe argilele carbonatice şi chiar necarbonatice „carstoargilos”.
Se dezvoltă în deosebi în zonele semiaride. Pseudocarstul argilos - deosebit de evident în
cadrul văilor ce traversează formaŃiuni argiloase - deci cu versanŃi argiloşi.
„Ponoare în lanŃ, puŃuri naturale galerii de sufoziune” caracter polietajat.
Clastocarstul dezvoltat pe loess şi depozite loessoide (pseudocarstul loessian).
Sufoziunea şi tasarea se datorează apelor de percolaŃie precum şi celor stagnante care
acŃionează la suprafaŃă şi în adâncime asupra loessului şi depozitelor loessoide. Apele de percolaŃie,
pătrund în depozitele respective şi intrând în contact cu agregatele structurii „rocii” şi cu elementele
sale texturale dizolvă cimentul carbonatic (le individualizează) îndepărtând prin „sufoziune”
particulele fine - în soluŃie sau sub formă de coloizi.
Astfel, cresc dimensiunile, şi implicit volumul spaŃiilor interstiŃiale - fenomene care ulterior
determină procesul de tasare (scăderea coeziunii, uşoare lăsări) şi apariŃia formelor depresionare la
suprafaŃa loessului.
Sufoziunea şi tasarea - asociate cu eroziunea şi prăbuşirea - creează forme evidente în
morfologia loessului şi a depozitelor loessoide - „crovurile” (depresiune ovale sau circulare, cu
adâncimea 1-5 m şi diametre de zeci şi sute de metri.
„Găvan” (asociere, în lanŃ, de crovuri)
„Văi rectangulare” (asocierea pe aliniamente rectangulare a crovurilor)
„Văi cu pereŃii prăpăstioşi de tip canion”
„Hoagele” (oage)
(Pe Valea Dunării, Siret, Dobrogea, văi)
Forme endoclastocarstice (galerii, hrube, peşteri, văi oarbe) - puŃin spectaculoase.
Clastocarstul dezvoltat pe roci vulcanice (tufuri, aglomerate, andezite, cenuşă vulcanică)
Factorii şi condiŃiile dezvoltării
• abundenŃa precipitaŃiilor (lichide, solide);
• caracterul suborizontal al treptelor de relief;
• durata anotimpului rece;
24
• slaba dezvoltare a învelişului de sol şi vegetaŃie;
• porozitatea accentuată a piroclastitelor;
• frecvenŃa dezvoltată a liniilor de clivaj şi rupturale.
În urma alterării tufurilor şi aglomeratelor vulcanice - rămân - ca materiale reziduale caolinul
şi silicea care se „efluează” în soluŃie.
Pe suprafaŃa şi în interiorul rocilor vulcanice:
• forme clastocarstice cu extindere mai mică (gamă moderată de forme de relief). Lapiezuri,
grote, doline, sorburi, văi rectangulare, hornuri, stalactite, stilolite, franjuri (Ex. Gura Barja,
Muşarin, Buciumu - M. Apuseni).
• clastocarstul dezvoltat pe gresii şi conglomerate
Cimentul calcaros al gresiilor şi conglomeratelor facilitează dezvoltarea proceselor de
coroziune şi eroziune.
Extinderea şi dezvoltarea depinde de gradul de permeabilitate al gresiilor şi conglomeratelor.
• forme exoclastocarstice
Lapiezuri, doline, uvale-polii, poduri naturale (podul natural din Montagna - Belues -
dezvoltat în gresii, înălŃimea 50 m - Statul Utah), arcade, avene tip „babe”.
• forme endoclastocarstice - peşterile - P. MănuŃului - lungime de 70 km (i se desfăşoară
etajele atât în calcare cât şi în gresii).
• termocarstul (carstul termic) sau glaciocarstul.
Dezvoltarea sa depinde de topirea sezonieră sau multianuală a gheŃii, închisă în rocile
afânate.
Peisajul este mai puŃin variat şi impunător.
Zonele depresionare - ocupate de mlaştini şi lacuri. Goluri subterane.
• termocarstul dezvoltat pe gheaŃă
GheŃari: vâlcele, lapiezuri, pâlnii, avene (puŃuri naturale), marmite, peşteri în gheaŃă (pungi
de apă), lacuri etc.

RESURSELE ZONELOR CARSTICE ŞI VALORIFICARE LOR


ImportanŃa practică a Ńinuturilor carstice.
• Specificul zonelor carstice (exo-endo)
• Utilizarea practică a carstului:
• apele şi izvoarele carstice;
• amenajările hidrotehnice;
• căile de comunicaŃie;
• acumularea unor substanŃe minerale utile (feroase şi neferoase);
• carstul şi turismul;
• pădurile şi eroziunea solurilor;
• aşezările şi utilizarea terenurilor (poliile - zonele temperate);
• Caratul şi importanŃa sa economică:
• calcarul - material de construcŃii (case, drumuri, ciment)
• calcarul - materie primă pentru obŃinerea varului;
• calcarul - materie primă pentru industria chimică şi metalurgică (sodă
calcinată, sodă caustică, HCl, dolomite calcaroase).
• Alte aspecte relevante: protecŃia
• produse agroalimentare;
• lubrifianŃi şi carburanŃi;
• condiŃii de locuit, loc de adăpost.

25
26