NOŢIUNI DE STATICA CONSTRUCŢIILOR

1. INTRODUCERE

Statica construcţiilor face parte din grupul de discipline ce se ocupă cu studiul eforturilor, al rezistenţei,
al deformării şi al stabilităţii construcţiilor; acestea alcătuiesc împreună domeniul „Mecanicii
Construcţiilor” ştiinţă care cuprinde totalitatea principiilor şi metodelor de calcul al structurilor de
rezistenţă a construcţiilor.
Din mecanica construcţiilor, alături de statica construcţiilor mai fac parte:
 Dinamica construcţiilor
 Rezistenţa materialelor
 Stabilitatea construcţiilor
 Teoria elasticităţii şi plasticităţii
 Mecanica solurilor, ş.a

2. Statica construcţiilor sub efectul acţiunilor exterioare

Pentru cercetarea stării de echilibru în poziţie deformată se iau în considerare diferitele aspecte ce
definesc această stare:
 Aspectul static ( echilibrul între acţiunile exterioare şi eforturile interioare)
 Aspectul geometric ( respectarea în poziţie deformată a totalităţii legăturilor din rezeme
sau din alte puncte ale structurii precum şi asigurarea continuităţii materialului - condiţia de
„ compatibilitate”).
 Adoptarea unei alcătuiri şi dimensionări a elementelor structurii care asigură ca în nici
o secţiune solicitarea respectivă nu depăşeşte o anumită limită.

3. Ipoteze simplificatoare

Pentru simplificarea calculelor se admit unele ipoteze simplificatoare:

 Materialele (oţel, beton, lemn) sunt puţin deformabile; în consecinţă deplasările sunt
mici şi poziţia deformată este foarte aproape de cea iniţială. Poziţia deformată se încadrează în
domeniul micilor deplasări.
 Materialul ideal, convenţional (continuu, omogen, izotrop)
 Materialul se comportă perfect elastic (proporţionalitate între eforturi şi deformaţii –
legea lui Hooke).

Consecinţă: Se poate admite principiul suprapunerii efectelor (efectele acţiunilor se pot trata separat
 în final combinaţii de încărcări).

4. Acţiuni
Acţiune – orice cauză susceptibilă să producă eforturi sau deformaţii elementelor de construcţie sau
construcţiilor în ansamblu. Acţiunile se clasifică după diferite criterii:
1. după durata de acţionare:
 Acţiuni permanente (de ex. Greutatea proprie...)
 Temporare (convoaie de CF şi şosea, vânt, zăpadă etc)
 Excepţionale (seism)

2. după suprafaţa pe care acţionează

 Acţiuni concentrate
 Acţiuni distribuite

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 3. după poziţie faţă de construcţie
 Acţiuni fixe
 Acţiuni mobile

4. după modul în care variază intensitatea în decursul timpului

 Acţiuni statice
 Acţiuni dinamice

5. Reazeme şi reacţiuni

O construcţie sau un element de construcţie trebuie legat în anumite puncte de teren sau de alte
elemente pentru a se asigura o poziţie invariabilă .
Pentru structuri plane se deosebesc următoarele tipuri de rezemări:
1. reazemul simplu (mobil) împiedică numai deplasare pe o anumită direcţie; există deci o singură
legătură căreia îi corespunde o reacţiune forţă.

2. reazemul articulat (fix) care împiedică deplasarea în orice direcţie în plan, rotiţa rămânând liberă;
există astfel două legături.
3. încastrarea care împiedică atât deplasarea pe orice direcţie din plan cât şi rotirea rezultată în total trei
legături.

6. Schematizarea structurilor

Statica construcţiilor are ca obiect studiul structurilor alcătuite din bare (bara – element ca are una
dintre dimensiuni mult mai mare decât celelalte două). Barele pot fi drepte sau curbe. În schemele de
calcul barele sunt reduse la axele lor.
Principalele categorii de structuri plane sunt (fig. 3):
 Grinzile drepte; sunt acţionate de regulă de acţiuni normale pe axa lor astfel încât solicitarea
dominantă este încovoierea. Se disting: grinda simplu rezemată, grinda cu console, grinzi cu
console şi articulaţii. Grinzi continue.
 Arce; sunt bare cu axa curbă. Arcul exercită împingeri asupra reazemelor. Printr-o alegere
judicioasă a formei arcului se poate ajunge la o reducere a efectelor de încovoiere, solicitarea
dominantă fiind cea axială (compresiune).
 Cadre; sunt structuri alcătuite din bare la care toate nodurile sau numai într-o parte din ele
legătura dintre bare este rigidă. Solicitarea dominantă este încovoierea. Cadrele pot avea forme
variate şi apar curent la structuri de rezistenţă la hale industriale, clădiri etc.
 Structuri cu zăbrele; sunt structuri care pot fi reduse la un sistem de bare, a cărui invariabilitate
geometrică este asigurată. Legătura dinte bare se consideră făcută prin articulaţii perfecte.

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 7. Controlul alcătuirii structurilor
 Fixarea unui corp de bază de sprijinire se face prin trei legături (fig. 4).
OBS: aceste trei legături vor fi şi judicios distribuite, în caz contrar se ajunge la un caz critic (fig. 5a –
este posibilă o deplasare laterală, fig. 5b – corpul se poate roti în jurul punctului A).

 Legarea invariabilă a mai multor corpuri rigide în plan (fig. 6)

- pentru două corpuri sunt necesare trei legături (fig. 6a+6b)
- legarea unui al treilea corp mai necesită încă trei legături (fig 6c, d,e)

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
  generalizarea se observă ca pentru fiecare corp adăugat primului, trebuie introduse 3 legături (l-
legături, c – corpuri):
l = 3(c-1)
 ansamblul din c corpuri trebuie fixat în plan cu un număr de legături r
r = 3 (numărul minim de legături este de trei)
 adunând membru cu membru cele două relaţii, rezultă în general
< 0  sistem cu grade de libertate (mecanism)
d =l+r-3c = 0  structura static determinata
>0  structură static nedeterminată

Exemple:
d < 0 (mecanism)
l = 2+2
r=4
c=3
d = 4+4-3x3 = -1
 pentru fiecare legătură care
lipseşte sistemul are o
posibilitate distinctă de
d = 0 indeformabilitate geometrică şi fixarea în plan a deplasare.
sistemului sunt asigurate prin numărul minim de legături.
l=2
r=4
c=2
d = 2+4-3x2 = 0
 structura este static
determinată.

d > 0 numărul total de legături este mai mare decât

numărul minim necesar.
l=0
r=4
c=1
d = 0 +4 –3 =1
 structura este static
determinată.
Exerciţii: Să se determine d (comentarii !) pt.
următoarele structuri:

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 8. Scrierea ecuaţiilor de echilibru static:
 pentru un corp în plan se pot scrie – în general – trei ecuaţii de echilibru

Caz uzual: Varianta 1: Varianta 2:

X=0 X=0 ( M)A = 0
Y=0 ( M)A = 0 ( M)B = 0
( M)A = 0 ( M)B = 0 ( M)C = 0
obs: Dreapta AB să nu fie  obs: Punctele A, B şi C să nu fie coliniare.
pe axa X

9. Determinarea forţelor de legătură (reacţiunilor)

În funcţie de numărul de porţiuni rigide, respectiv de numărul de legături exterioare pe care le are
structura, la determinarea forţelor de legătură a sistemelor static determinate, se pot întâlni următoarele
cazuri:
 structura este alcătuită dintr-o singură porţiune rigidă (c=1) şi este fixată de baza de sprijinire
prin numărul minim de legături (r = 3); ex. Consola şi un cadru etajat;
 structura este fixată de baza de sprijinire printr-un număr de legături exterioare mai mare decât
numărul minim necesare (r > 3); se va utiliza o condiţie suplimentară (de ex. Arcul cu trei
articulaţii).
Exerciţii: Să se determine reacţiunile la structurile de mai jos:

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 10. Eforturi secţionale:
După ce s-au calculat reacţiunile şi toate forţele exterioare care acţionează asupra unei structuri sunt
cunoscute, se trece la determinarea efectului pe care acestea le au în diferite secţiuni.
Se foloseşte metoda secţiunilor.
Ideea de bază : orice porţiune dintr-o structură, izolată din ansamblu trebuie să se găsească în echilibru
sub acţiunea forţelor exterioare aferente şi a efectelor pe care porţiunile îndepărtatecdin structură le
exercită asupra porţiunii izolate.
Consecinţa: structura poate fi secţionată în orice punct, iar efectul continuităţii poate fi înlocuit aplicând
asupra celor două feţe ale secţiunii – sub formă de acţiuni exterioare – acţiunile reciproce ce se exercită
în acest punct.
Corespunzător celor trei ecuaţii de echilibru se disting trei eforturi secţionale:
H0N V0T  M  0  MI

Cond. de Efort Regula de semne Tensiuni

Explicaţii
echilibru secţional + - (Eforturi unitare)
Suma algebrică a proiecţiilor pe
Efort direcţia axei barei a tuturor forţelor
 H =0
axial N exterioare situate în întreaga
secţiune.
Suma algebrică a proiecţiilor pe
Forţa
direcţia normală la axa barei a
 V =0 tăietoare
tuturor forţelor exterioare situate în
T
stânga secţiunii.
Suma algebrică, a momentelor, în
Moment
raport cu centrul de greutate a
încovoiet
 M =0 secţiunii a tuturor forţelor
or
exterioare situate în stânga
M
secţiunii.

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 Obs: Sensul forţei tăietoare.

11. Relaţii între acţiuni şi eforturi la grinzi drepte

Pentru dimensionarea unei bare este necesar sa se cunoască mărimile eforturilor din diferite
secţiuni ale acesteia. În acest scop se trasează diagramele de eforturi care arată variaţia fiecărui
efort în lungul barei considerate. Trasarea corectă a acestor diagrame implică cunoaşterea
anumitor relaţii ce există între acţiuni şi eforturi.
Cazul curent întâlnit în practică este cel al acţiunilor aplicate normal pe axa barei drepte.
Principalele concluzii sunt date în tabelul de mai jos.

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 12. Grinda cu console şi articulaţii

- grinzile cu console şi articulaţii (grinzi GERBER) sunt sisteme static determinate, alcătuite din mai
multe grinzi legate între ele prin articulaţii.

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 de 3x static nederminată
(se introduc 3 articulaţii)
I – grinzi secundare
II – grinzi principale

Diagramele M şi T se determină pornind de la grinzile secundare.

Avantaj: nu sunt sensibile la tasări şi variaţii de temperatură.

13. Grinzi cu zăbrele

- sunt structuri realizate din bare legate între ele prin articulaţii.
- IPOTEZE SIMPLIFICATOARE
a) nodurile sunt articulaţii perfecte (în realitate în noduri în noduri gusee cu bare sudate –
îndepărtare..)
b) acţiunile exterioare sunt aplicate numai în noduri
c) barele sunt axate (centrate) perfect în toate nodurile (nod teoretic)

- Consecinţă:
În barele structurii apar numai eforturi axiale N. Regula de semn

- Alcătuire: – bare
n- noduri b + r =2n (explicaţii !)
r - legături externe

b = 17 b = 21 b = 17
n = 10 n = 10 n = 10
r=3 r=3 r=3
17+3 = 2x10 21 +3 > 2x10 17+3 = 20
Static determinat 4x static nedeterminat Mecanism

- Tipuri de grinzi cu zăbrele

Grindă cu zăbrele trapezoidală Grindă cu zăbrele cu tălpi paralele

cu diagonale alternante şi cu diagonale descendente şi montanţi.
montanţi

Tălpi paralele, diagonale Tălpi paralele diagonale în

încrucişate. în „k”.

- Determinarea eforturilor în bare

a) METODA IZOLĂRII NODURILOR

 - pantă învelitoare

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 - se izolează succesiv fiecare nod  un sistem de forţe concurente şi 2 ecuaţii.
V=0
 H = 0, deci în fiecare nod  maxim 2 necunoscute.

Exerciţii:
NOD 0
N01 +V0 = 0  N01 = -V0 = -3 (compresiune)
N02 +0 = 0  N02 = 0

NOD 1
V=0
H=0

b) METODA SECŢIUNILOR

Secţiunea I-I prin maxim 3 bare (3 ecuaţii de

echilibru)

Exerciţii:

Să se determine eforturile în barele următoarelor grinzi cu zăbrele şi să se verifice alcătuirea lor.

Fermă de acoperiş existentă.

Pod cale ferată.

Obs. La grinzi cu tălpi paralele, avem în general H=((1/6)…(1/8)) L

14. Cadre

 Sunt structuri ce rezultă din asamblarea mai multor bare ce formează diferite unghiuri între ele.

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
  Acţiunile pot fi aplicate oriunde pe barele componente ale unui cadru, rezultă solicitarea
dominantă, încovoierea (M).
 Punctele de intersecţie ale axelor barelor unui cadru se numesc noduri şi pot fi articulate sau
rigide.
 Pot fi static determinat şi nedeterminate.

Exemplu:

l =2 l =0
r =4 r =6
c =2 c =1
d = 3, (3x static
d =0, static determinat
nedeterminat)

 Pentru calculul cadrelor se trasează diagramele de eforturi M,N,T respectând aceleaşi reguli ca
la grinzi.

Exemplu: cadru cu trei articulaţii

Secţiunea i-i

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 Exerciţii:

Să se determine diagramele M,N,T pentru cadrele de mai jos:

15. Linii de influenţă

Ideea unei linii de influenţă

CALCULUL ÎMBINĂRILOR SUDATE

Operaţia de unificare a normelor din domeniul construcţiilor începută în cadrul Comunităţii

Europene în 1985, se apropie de sfârşit. Fenomen complex şi de largă anvergură, unificarea conduce în
domeniul construcţiilor la elaborarea unor reguli de proiectare şi execuţie unitare.
Acţiunea începută cu mai mulţi ani în urmă în Cadrul Comunităţii Europene de elaborarea a unor
norme comune tuturor ţărilor membre, în domeniul construcţiilor având drept scop eliminarea tuturor
barierelor din calea produselor de construcţii, a fost finalizată cu unele norme care poartă denumirea de
EUROCODES; acestea sunt:
 EN 1991 Eurocode 1 Bazele proiectării şi acţiunii
 EN 1992 Eurocode 2 Structuri de beton
 EN 1993 Eurocode 3 Structuri metalice
 EN 1994 Eurocode 4 Structuri mixte oţel - beton
 EN 1995 Eurocode 5 Structuri din lemn
 EN 1996 Eurocode 6 Structuri din zidărie
 EN 1997 Eurocode 7 Geotehnica
 EN 1998 Eurocode 8 Proiectarea antiseismică a structurilor
 EN 1999 Eurocode 9 Structuri din aluminiu.

Fiecare din Eurocodurile de mai sus constă din mai multe părţi.

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 Fenomen complex şi de largă anvergură, unificarea conduce în domeniul construcţiilor la elaborarea
unor reguli de proiectare şi execuţie unitare în toate ţările Uniunii Europene. Integrarea României
împreună cu celelalte ţări din centrul şi estul Europei în structurile şi organismele Comunităţii
Europene, este dificilă şi se face pe etape. În acest context primii pasă trebuie să înceapă cu acţiuni
ştiinţifice culturale şi de standardizare.
Scopul capitolului de faţă constă în prezentarea conceptului de proiectare adoptat de către normele
Eurocode cât şi a prevederilor referitoare la calculul sudurilor.

INTRODUCERE

Acţiunile reprezintă cauzele care produc eforturi sau deformaţii în elementele podurilor sau în
structurile podurilor în ansamblu. Acţiunile sunt reprezentate în calcule prin încărcări sau scheme de
încărcare impuse. Valorile acţiunilor sunt stabilite prin standarde.
Eurocodul 1 clasifică acţiunile în:
 Acţiuni permanente G, considerate că acţionează pe toată durate unei situaţii de proiectare şi a
căror mărime nu variază semnificativ faţă de o valoare medie.
 Acţiuni variabile Q, a căror variaţii de mărime în raport cu o valoare medie pe durata unei
situaţii de proiectare nu mai sunt neglijabile.
 Acţiuni accidentale A, sunt acţiuni de scurtă durată, a căror apariţie pe perioada de viaţă a
structurii este puţin probabilă; acţiunile accidentale pot ave severe consecinţe asupra structurii
dacă nu se iau măsuri speciale.

Situaţia de proiectare (design situation) reprezintă totalitatea condiţiilor fizice impuse unei construcţii,
astfel încât pe durata perioadei de viaţă a acesteia stările limită să nu fie depăşite. Situaţiile de
proiectare se clasifică în:
- situaţii persistente: care se referă la condiţiile de exploatare normală
- situaţii tranzitorii: acestea se referă la condiţii temporare de exemplu în timpul
execuţiei sau a unor reparaţii
- situaţii seismice: acestea reprezintă situaţii excepţionale când structura este supusă unor
acţiuni seismice.

Valoarea de calcul (de proiectare) a unei acţiuni F d are expresia:

unde: F = reprezintă un coeficient parţial de siguranţă (coeficientul acţiunii) care ia în considerare

posibilitatea abaterii nefavorabile a acţiunilor, modelare neprecisă a acţiunilor respectiv a efectelor
acestora.
Efectul acţiunilor Ed, reprezintă răspunsul structurii (eforturi, tensiuni, deformaţii).
Valoarea de calcul a rezistenţei se determină cu relaţia:

unde: Rk este valoarea caracteristică a rezistenţei, determinată în general prin încercări, iar R este
coeficientul de siguranţă parţial.
Calculul li dimensionarea structurilor metalice se efectuează cu metoda semi-probabilistică a stărilor
limită. Stările limită sunt grupate în două categorii:
 stări limită ultime (ULS) – stările limită corespund capacităţii portante maxime a structurii.
Faţă de starea limită ultima trebuie dovedită capacitatea elementelor structurii şi ale structurii în
ansamblu, de a prelua cea mai defavorabilă combinaţie probabilă a încărcărilor care ar putea să
acţioneze în perioada de existenţă a construcţiei, fără ca apariţia unor imperfecţiuni grave să
ducă din lucru a structurii. În această categorie sunt cuprinse următoarele cazuri de stări limită:

1. Starea limită ultima de rezistenţă

Cu ajutorul unui calcul elastic (sau plastic) al structurii, trebuie dovedit că efectul celei mai
defavorabile combinaţii probabile a încărcărilor este mai mic sau cel mult egal cu capacitatea de

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 rezistenţă minimă a fiecărui element component, precum şi al structurii în ansamblul ei. Verificarea
constă în

adică în a demonstra că solicitările de calcul nu depăşesc capacitatea de rezistenţă a elementului.

2. Starea limită ultimă de stabilitate (flambaj, stabilitate generală, stabilitate locală)

La verificare de stabilitate trebuie dovedit că efortul critic de instabilitate (N cr, Mcr) obţinut din cea mai
defavorabilă combinaţie probabilă de încărcări, este inferior sau cel mult egal cu capacitatea portantă a
elementului verificat; în această verificare se iau în considerare şi efectele unor imperfecţiuni
geometrice şi structurale.

3. Starea limită ultimă de pierdere a poziţiei (prin răsturnare, deplasare, ridicare de pe reazeme).

La această verificare trebuie arătat că efectul destabilizator al celei mai defavorabile combinaţii
probabile a acţiunilor este mai mic sau cel mult egal cu efectul forţelor stabilizatoare minime care
asigură stabilitatea poziţiei construcţiei.

4. Ruperea unor structuri critice.

În această situaţie este necesar de arătat că solicitările în unele secţiuni critice (pierderi, îmbinări) din
combinaţia cea mai defavorabilă probabilă a încărcărilor, nu depăşesc capacităţile portante minime ale
acestor secţiuni critice.

- Stări limită ultime ale exploatării normale (SLS) - Stările limită ale exploatării normale sunt legate de
criterii care asigură, în condiţii normale de încărcare, o exploatare normală a construcţiei. Fenomene
care pot conduce la întreruperea capacităţii de asigurare a exploatării normale sunt:
1. Deplasări elastice mari. Deplasările elastice nu influenţează în mod important capacitatea de
rezistenţă a unui element sau a unei structuri (influenţa acestora este prinsă în calcule prin intermediul
unui calcul de ordinul II). Apariţia unor deformaţii peste anumite valori admise poate să fie cauza de
avarie a unor elemente neportante ale construcţiei (îmbrăcămintea rutieră), respectiv poate crea un
aspect neplăcut şi o stare psihologică de nesiguranţă.
2. Vibraţii mari ale elementelor structurii. Vibraţiile mari şi mai ales cele cu amplitudini mari,
generate de acţiunea dinamică a acţiunilor, în special a vântului produc reacţii neplăcute, de
insecuritate, starea limită ultimă de oboseală (FLS). Criteriul de verificare la oboseală constă în efectul
unei acţiuni variabile în timp (ca intensitate, poziţie, direcţie), suprapus peste efectul unor acţiuni
permanente, este mai mic sau cel mult egal cu capacitatea minimă de rezistenţă la încărcări repetate a
elementului respectiv.

EUROCODUL 3

1. INTRODUCERE

Domeniul de aplicabilitate al standardului EC 3/1 se referă la toate tipurile de construcţii metalice.

Exigenţe fundamentale:
 structurile vor fi proiectate de un personal calificat şi o experienţă suficientă;
 supravegherea şi controlul calităţii este asigurat în uzine şi în atelierele de execuţie, respectiv
pe şantier;
 structurile sunt executate de personal calificat şi cu experienţă;
 materialele şi produsele laminate îndeplinesc condiţiile de calitate prevăzute în prezenta normă;
 structura va fi întreţinută în mod corespunzător;
 exploatarea structurii se va face în conformitate cu caietul de sarcini;
Se recomandă utilizarea următoarelor unităţi de măsură:

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 ACŢIUNI (FORŢE) KN, KN/m, KN/m2
UNITĂŢI DE MASĂ Kg/m3
GREUTATE KN/m3
TENSIUNI N/mm2 (=MN/m2sau Mpa)
MOMENT (INCOV.) KNm

2. BAZELE PROIECTĂRII

Un pod trebuie să fie calculat, proiectat şi executat astfel încât :

 cu o probabilitate acceptabilă şi un cost minim, structura să rămână aptă de a fi utilizată în

scopul şi pe durata de viaţă pentru care a fost concepută.
 Să reziste la toate acţiunile şi influenţele susceptibile de a se exercita pe durata execuţiei şi
exploatării ei.

Structura va fi astfel concepută încât în situaţia unei defecţiuni posibile sau accident cauzat de o
explozie, incendiu, şoc (ciocnire), a unei greşeli umane, să rămână intr-un raport acceptabil faţă de
cauza care a produs-o.
Calculul şi dimensionarea podurilor se face cu metoda semiprobabilistă a stărilor limită; se disting
următoarele stări limită (a se vedea şi partea 1-a).
 Starea limită ultimă: cedarea se poate produce prin pierderea echilibrului structurii, prin colaps
sau prin vătămări severe produse de ruperea structurii, instabilitatea sau deformaţii excesive.
 Starea limită ultimă a exploatării normale; se referă la menţinerea în limite prescrise a săgeţilor
maxime, respectiv a oscilaţiilor şi vibraţiilor.
 Starea limită de oboseală este asociată cu apariţia unor fisuri şi posibila lor propagare.

Durata de viaţă proiectată: este definită ca perioada în care structura va fi folosită în scopul propus cu
măsuri de mentenanţă adecvate, dar fără să fie necesare reparaţii majore.
Durata de viaţă a unui pod cu un caracter permanent este de 100 de ani.
Se introduc şi noţiunile de „durabilitate” (durabilitatea asigură printr-un ansamblu de măsuri
exploatarea normală a structurii pe perioada de viaţă proiectată) şi „robusteţe”. Podurile vor fi astfel
proiectate încât să fie tolerante la vătămări („damage tolerant”); dacă apar vătămări produse de acţiuni
accidentale, deteriorări de material, coroziune sau oboseală, structura poate să susţină acţiunile pentru
care a fost proiectată, fără să cedeze, până când vătămarea este detectată şi reparaţia executată.
Combinaţiile de acţiuni: Efectul acţiunilor Ed (eforturi, tensiuni, deformaţii) se determină prin
combinarea valorilor acţiunilor care apar simultan. Acestea se dau în tabelul 1:

Situaţia de Acţiuni Acţiuni variabile Qd Acţiuni

proiectare permanente Gd Dominanta Altele accidentale sau
seismice Ad
Persistente sau
G Gk Q1 Qk1 Qi 0i Qki -
tranzitorii
Accidentale G Gk 11 Qki 2i Qki A Ak sau Ad
Seismice Gk 2i Qki 2i Qki 1 AEd

În care:
Gk – reprezintă valoarea caracteristică a acţiunii permanente
Qk1 – reprezintă valoarea caracteristică a acţiunii variabile dominante
Qki – reprezintă valoarea caracteristică a celorlalte acţiuni variabile
Ad – reprezintă valoarea de proiectare a acţiunii accidentale
AEd – reprezintă valoarea de proiectare a acţiunii seismice
G – coeficientul de siguranţă parţial al încărcării permanente
A – coeficientul de siguranţă parţial al încărcării accidentale

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 Qi – coeficientul de siguranţă parţial al încărcării variabile
1 – coeficientul de importanţă (a se vedea EC 8)
 - coeficient de grupare (simultaneitate)
În amănunţime combinaţiile de acţiuni sunt date în EC 1.

3. MATERIALE

Valorile nominale a limitei de curgere fy şi a limitei de rupere fu se dau în tabelul 2. Calităţile oţelurilor
sunt stabilite de norme unice adoptate în toate ţările Uniunii Europene.
Oţelurile prevăzute în EN 10025 sunt cele de uz general, iar cele din EN 10113 sunt oţeluri de
granulaţie.
În anexa 3.1 se dă un procedeu bazat pe mecanica ruperii materialului, care permite evitarea ruperii
fragile (definită ca o rupere fără deformaţii plastice) prin stabilirea temperaturii la care poate fi
exploatat oţelul respectiv: Tserviciu. Ca valoare de referinţă se ia temperatura la care rezilenţa oţelului are
o valoare de minim 27 Joule. Faţă de anexa 3 a EC 3 partea 1-a, procedeul este mai complet. Factorii de
care depinde temperatura de serviciu sunt:
 Mărirea eforturilor
 Viteza de încărcare
 Probabilitatea apariţiei unor fisuri iniţiale
 Consecinţele ruperii

Tabelul 2
Grosime t a produsului [mm]
OŢEL t ≤ 40 mm 40 mm  t ≤ 100 mm*
fy (N/mm2) fu (N/mm2) fy (N/mm2) fu (N/mm2)
EN 10025
Fe 360 235 360 215 340
Fe 430 275 430 255 410
Fe 510 255 510 335 490
EN 10113
E 275 275 390 255 370
E 355 355 490 335 470

În anexa 3.2 se elaborează problema destrămării lamelare; acest fenomen se produce în zona sudurilor
(zona influenţată termic – ZIT). Planul de rupere este paralel cu sudura. Tensiunile produse de acţiunile
exterioare au o influenţă minoră asupra acestui fenomen. Acesta depinde de sensibilitatea materialului
la destrămare precum şi modul de producere a oţelului. EC 3/2 oferă un procedeu simplu de
determinare a sensibilităţii la destrămare lamelară cu ajutorul cifrei Z (dacă Z ≤ 10 nu se necesită un
oţel cu calităţi îmbunătăţite; pentru Z ≥ 10 se va alege un oţel cu calităţi superioare).
Z = Σ Zi

4. STAREA LIMITĂ DE EXPLOATARE

În general starea limită de exploatare se referă la următoarele aspecte:

1. Garantarea unei comportări elastice în vederea excluderii
o Deformaţiile excesive
o Devierea de la geometria iniţială prin deformaţii reziduale
o Acumularea de deformaţii

2. Limitarea deformaţiilor şi a curburilor în vederea excluderii

o Efecte dinamice (produse de convoaie) nedorite
o Diminuarea gabaritelor impuse
o Fisuri în îmbrăcămintea rutieră

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 3. Limitarea oscilaţiilor în vederea eliminării
o Vibraţii produse în trafic
o Vătămări produse de fenomenele de rezonanţă
o Zgomotului excesiv produs de structurile cu inima plină

4. Limitarea zvelţii tolelor în vederea excluderii

o Deformaţii vizibile ale tolelor
o „respiraţia” tolelor
o reducerea rigidităţii la structurile cu inimă plină

5. Asigurarea unei durabilităţi suficiente prin alegerea unor detalii constructive judicioase în vederea
reducerii la minim a pericolului de coroziune

6. Facilitarea mentenanţei şi a reparaţiilor prin:

o accesibilitatea elementelor structurale
o schimbarea aparatelor de reazem, a ancorajelor etc, fără întreruperea traficului

5. STĂRI LIMITĂ ULTIME

Solicitările în structura podurilor se calculează astfel:

o printr-o analiză globală elastică
o sau printr-o analiză elastico – plastică, numai în combinaţiile în care întră acţiunile accidentale
şi secţiunile transversale ale barelor satidfac condiţiile clasei 1.

În continuare se dau rezistenţele secţiunilor transversale ale elementelor care se limitează prin:
o atingerea limitei de curgere în secţiunea transversală
o rezistenţa secţiunii nete în dreptul găurii de fixare
o efectele de lunecare din forfecare
o rezistenţa la valoarea locală sub acţiunea eforturilor normale şi a eforturilor de forfecare

Tensiuni remanente rezultate în urma unor încălziri parţiale

În procesul de elaborare în uzină a construcţiilor metalice apare deseori necesitatea îndreptării la cald
prin încălziri parţiale a diferitelor piese metalice. Operaţia se exemplifică în figura de mai jos.

Părţile încălzite tind să se alungească, fiind însă parţial împiedecate de zonele mai reci. Părţile mai reci
se deformează elastic luând naştere forţele elastice F. aceste forţe F produc în fibrele încălzite
deformaţii plastice (concomitent cu încălzirea scade şi limita de curgere). Odată cu apariţia răcirii
părţile încălzite tind să se scurteze fiind însă împiedecate de deformaţiile plastice apărute anterior.

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 Astfel ia naştere o forţă de întindere F (limita de curgere revenind prin răcire la valoarea iniţială). În
starea finală apar deci deformaţii şi tensiuni remanente. La structuri mai complexe pot să apară şi
tensiuni împiedecate datorită unor elemente învecinate legate de elementul tratat la cald.

Tensiuni remanente din sudură

În principiu apar aceleaşi fenomene ca cele descrise anterior; în zonele încălzite puternic prin sudură
sau tăiere cu flacără apar eforturi de întindere, iar în celelalte de compresiune. Suma eforturilor de
remanenţe pe înălţimea secţiunii transversale trebuie să fie egală cu zero, în cazul în care deformaţiile
sunt împiedecate, deoarece în cursul procesului de sudare temperatura este ridicată (în cusătură se
atinge 15000C), tensiunile remanente ating limita de curgere (fig. a).

Tensiuni remanente mai apar şi în elementele sudate, la care legăturile cu alte piese împiedică
deformarea liberă – aşa numitele piese sudate bridate (fig. b).
Operaţiile de asamblare a pieselor în elemente de construcţie şi a elementelor în structuri sunt
generatoare de tensiuni remanente ca urmare a deformaţiilor impuse de aceste operaţii.
Prevederea şi stăpânirea lor prin calcul este practic posibilă.
Observaţii.
o O construcţie sudată deformată are tensiuni remanente mai reduse
o Prin îndreptare la cald se îmbunătăţeşte aspectul exterior al piesei, dar se măresc tensiunile
remanente
o O micşorare şi reducere a tensiunilor remanente se poate efectua prin:
- operaţia de revenire
- preîncălzirea zonei cusăturii printr-o încălzire în vecinătatea sudurilor (detensionarea
autogenă); dificil de aplicat, se pot mări considerabil tensiunile remanente (mai ales în
cazul aplicării incorecte).

o Şi în cadrul procesului de laminare apar tensiunile reziduale

o Prelucrările mecanice produc tensiuni remanente a căror valoare şi semn depind de doi factori:
- deformarea plastică provocată de prelucrare
- gradul de încălzire al stratului superficial din zona prelucrată

Important!
Rezistenţa la temperaturi ridicate a tuturor mărcilor de oţel fiind aproximativ egală, deformaţiile
plastice au acelaşi ordin de mărime. Având în vedere că toate oţelurile au acelaşi modul de elasticitate
E, tensiunile remanente au aproximativ acelaşi ordin de mărime pentru mărci cum ar fi S 235, S355
etc. Acest lucru confirmat prin numeroase măsurători experimentale prezintă importanţă pentru
calculul la flambaj şi oboseală.

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 Metode de determinare a tensiunilor reziduale

Ca urmare a tehnologiilor de fabricaţie în piesele, elementele şi structurile metalice există tensiuni

remanente peste care se suprapun tensiunile generate de efectul acţiunilor din timpul exploatării.
Însumarea lor poate conduce la apariţia curgerii în anumite zone, sau în cazul materialelor fragile, chiar
la rupere.
Pentru stăpânirea stării reale de tensiune este necesară cunoaşterea stării de tensiuni, lucru în general
deosebit de dificil. În vederea determinării acestora s-au imaginat procedee speciale:
 Metoda secţionării: tensiunile remanente longitudinale din bare pot fi relevate prin tăierea
acestora în fâşii longitudinale şi măsurarea deformaţiilor ce se produc după înlăturarea
legăturilor dintre fâşii.
 Metoda rabotării: această metodă constă în îndepărtarea succesivă a unor straturi de material
din secţiunea barei şi măsurarea săgeţilor produse de modificarea distribuţiei tensiunilro
remanente în urma reducerii secţiunii.
 Metoda excavării inelare:

Principiul metodei: Tensometria electrică rezistivă, nu mai poate fi utilizată practic în cazul tensiunilor
remanente şi a tensiunilor provocate de încărcări aplicate anterior lipirii traductorilor rezistivi, deoarece
deformaţiile aferente acestor tensiuni sunt deja produse în momentul măsurării şi deci nu mai pot fi
evaluate. În consecinţă s-a produs întreruperea continuităţii mediului în jurul punctului studiat,
întrerupere care are ca efect anularea deformaţiilor existente şi deci oferă posibilitatea măsurării lor.
Practic întreruperea continuităţii se realizează prin executarea unei excavări (tăieturi) inelare în jurul
punctului urmărit (figura de mai sus – a). La piesele subţiri excavaţia poate fi executată pe toată
grosimea t (figura de mai sus – b), iar la cele groase doar pe înălţimea h, suficientă pentru a se anula
integral deformaţiile de la faţa exterioară a materialului (figura de mai sus –c ).
Se subliniază, că de fapt s-au măsurat deformaţii de revenire la starea nesolicitată, deci inversul celor
existente iniţial în piesă.
Observaţii
 Metoda presupune constanta valorii tensiunilor pe grosimea pieselor t, presupunere reală în
cazul elementelor de construcţii metalice.
 Caracterul „semidistructiv” al metodei nu creează în general probleme deosebite
 Metoda a fost aplicată cu bune rezultate în practică.

INFLUENŢA STĂRII DE EFORTURI ASUPRA COMPORTĂRII OŢELURILOR

(tensiuni combinate)

Starea de eforturi dintr-un punct oarecare al unei construcţii metalice în condiţiile solicitărilor reale este
complexă:

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 1. Aspectul cantitativ
- Comportarea elementelor construcţiilor metalice este caracterizată de mărimile ce
definesc calităţile mecanice ale oţelurilor: r, c,r, r.
- Aceste mărimi sunt stabilite pe baza încercării clasice la tracţiune, efectuată pe o
epruvetă solicitată monoaxial.
- Elementele de construcţii sunt supuse în practică la solicitări biaxiale sau triaxiale şi se
comportă diferit.

Exemplu: element solicitat monoaxial

Element solicitat după două direcţii

Deformaţia după direcţia 1-1 este parţial Elementul se deformează după 1-1 atât datorită
împiedicată de solicitările după 2-2; deformaţia solicitării 1 cât şi 2
finală depinde de raportul 1/2

- Şi mai complexă este comportarea elementelor solicitate triaxial.

Comportarea elementului depinde atât

de sensul cât şi raportul 1/2/3

Concluzie: Este necesară găsirea unui termen de comparaţie de trecere de la solicitările bi sau triaxiale
la cele monoaxiale.

- Răspunsul la această problemă este dat de teoriile de rezistenţă.

1. TEORIA TENSIUNII PRINCIPALE MAXIME (Galilei – Rankin)

- Ruperea se produce atunci când tensiunea maximă atinge limita de curgere (sau
rupere).
- Considerând 1>2>3, rezultă :

OBS: 1. Teoria I-a este indicată materialelor casante

2. În multe situaţii 1 nu poate caracteriza corect starea limită a elementului.

2. TEORIA DEFORMAŢIEI SPECIFICE MAXIME (Saint-Venant)

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 - Materialul supus unei solicitări complexe cedează atunci când deformaţia specifică maximă atinge
valoarea de curgere (stabilită la solicitarea de întindere simplă).

OBS: Şi această teorie are un caracter limitat, în practică fiind situaţii în care ruperea are loc înaintea
atingerii deformaţiei maxime.

3. TEORIA EFORTULUI UNITAR TANGENŢIAL MAXIM (Tresca)

- Cedarea materialului are loc atunci când efortul unitar tangenţial maxim atinge valoarea rezistenţei la
forfecare a materialului (  c /2)

OBS. Această teorie conduce la valori exacte în situaţia solicitării de forfecare.

4. TEORIA ENERGETICĂ (Huber – Mises)

- Cedarea are loc atunci când energia de schimbare a formei este identică într-o solicitare monoaxială
cu una complexă.

- Exprimând energia de modificare a formei rezultă în final:

- în cazul particular cu  = x şi  = xy, rezultă:

OBS: Aplicând relaţia de mai sus pentru starea plană particulară a forfecării pure, rezultă la limită:

IMPORTANT:
Rezistenţele admisibile pentru îmbinările sudate au fost stabilite pe baza unor încercări experimentale.
- Exprimând teoria IV-a în funcţie de eforturile principale rezultă:

Cu ajutorul relaţiei de mai sus se poate explica matematic variaţia c (r) în funcţie de raportul şi
valoarea tensiunilor principale 1, 2, 3.
Se notează:

Exemple: Cazul 1

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 (rezultat ce putea fi intuit doar calitativ).

Cazul 2, Întindere triaxială,

OBS: Materialul solicitat ca mai sus se fragilizează (comportare casată, întâlnită în vecinătatea
coordonatelor de sudură.

CONCLUZII:
- pentru materiale casate Teoria I-a, pentru materiale tenace (oţelul) Teoria IV-a
- la calculul îmbinărilor sudate:
 pentru suduri în K, 1/2Y fără pătrundere complexă şi pentru suduri de colţ
Teoria I-a
 pentru suduri cap la cap în K şi ½ Y cu pătrundere completă Teoria IV-a

Exemplu: LONJERON SUDAT POD DE C.F

SUDURI ÎN COLŢ

SUDURI ÎN K, cu pătrundere completă (ca în M.B!)

2. Influenţa geometriei elementului

- Solicitări bi şi triaxiale pot si create de acţiunile exterioare, dar ele pot lua naştere şi datorită unor
modificări de formă a secţiunii elementelor.

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara
 - Concludente  încercările lui LUDWIG asupra unor epruvete cu diferite crestături supuse la
întindere; pe măsură ce variaţia secţiunii este mai pronunţată, alungirea epruvetelor se micşorează. (se
reduce ductilitatea, creşte r şi fragilitatea).

- Într-o bară solicitată la întindere având o gaură (de ex. De nit), tensiunile cresc la marginea orificiului
vârf de solicitare.
- Pentru materialele casate în punctele cu eforturi unitare maxime se amorsează fisuri în momentul în
care se atinge r a materialului. Pentru materialele tenace de exemplu oţelul moale, eforturile maxime
se plafonează la valoarea limitei de curgere c, până când întreaga secţiune este plastificată (adaptarea
secţiunii).

CONCLUZII

Apariţia vârfurilor de solicitare – concentratori de eforturi are loc şi în dreptul punctelor de variaţie ale
secţiunilor. La construcţiile sudate care reprezintă concentratori de eforturi structurali (tehnologii), se
va urmări pe cât posibil diminuarea concentratorilor geometrici, printr-o concepţie constructivă corectă.

Curs Cap. Pag.

R.B. Bazele proiectării sudurilor
IWE 3.2 1
Timişoara