Capitolul 3 Final

Cap. 3.
Bazele calculului de rezistenţa materialelor
CAPITOLUL 3
BAZELE CALCULULUI DE
REZISTENŢA A MATERIALELOR
3.1. Noţiuni privind fenomenele ce au loc în solidul

deformabil, ca urmare a acţiunii unor forţe
exterioare
3.1.1. Noţiuni introductive

În mecanică, solidul este considerat rigid, nedeformabil, însă în
realitate situaţia nu este tocmai aşa întrucât, un solid supus acţiunii unor
forţe exterioare se deformează, forţele interne dintre particulele sale
componente, modificându-se. In corp apar unele forţe de legătură
suplimentare, rezistenţa materialelor fiind ramura mecanicii care se ocupă
tocmai cu studiul acestor forţe şi legătura dintre ele şi forţele exterioare.
Rezistenţe materialelor foloseşte principiile mecanicii teoretice
introducând în calcule şi proprietatea fizică a solidelor de a se deforma sub
acţiunea forţelor exterioare.
În acest fel din calculele de rezistenţă rezulta condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească un organ de maşină pentru a prezenta siguranţă în
exploatare.
Problemele care se pun în mecanica solidului deformabil sunt:
a) dimensionarea unui organ de maşină în funcţie de sarcinile
exterioare aplicate şi de materialul din care este confecţionat;
b) verificarea organului de maşină existent din punct de vedere al stării
în care se află sub acţiunea sarcinilor exterioare;
89
ELEMENTE DE INGINERIE MECANICĂ
c) calculul capacităţii de încărcare a unui organ de maşina, adică

stabilirea sarcinii maxime pe care o poate suporta acesta în anumite
condiţii.
3.1.2. Clasificarea corpurilor
Corpurile se schematizează la formele cela mai convenabila pentru a
generaliza metodele de calcul. Aceste schematizări s-au făcut în aşa fel încât
rezultatele obţinute să nu se îndepărteze prea mult de realitate.
Din punct de vedere al raportului dimensiunilor, sunt definite trei
categorii de corpuri:
a) corpuri masive, care au toate cele trei dimensiuni de acelaşi ordin
de mărime;
b) plăcile, care au una din dimensiuni (înălţimea) mult mai mică
decât celelalte două. Deci ele sunt caracterizate prin două dimensiuni.
c) barele care au lungime mult mai mare decât celelalte două
dimensiuni. Barele sunt caracterizate printr-o singură dimensiune – lungime.
În funcţie de forma axei barei se deosebeşte mai multe tipuri:
- bare drepte;
- bare frânte (cotite);
- bare curbe.
In funcţie de secţiunea transversală se deosebesc:
- bare cu secţiune constantă;
- bare cu secţiune variabilă.
Prime parte a Rezistenţei materialelor se ocupă cu studiul corpurilor
schematizate ca bare, astfel că în capitolele care se vor face referiri la
această categorie de corpuri.
3.1.3. Proprietăţile materialelor

Analizând corelaţia dintre forţele exterioare care solicită fi solid şi
deformaţiile acestuia sub acţiunea forţelor se pot defini anumite proprietăţi
mecanice ale materialelor.
În acest sens materialele se pot împărţi după două criterii:
90
Cap. 3. Bazele calculului de rezistenţa materialelor
a) după mărimea deformaţiilor:
- materialele tenace - la care ruperea intervine după o deformaţie
relativ mare (cazul oţelurilor);
- materialele fragile - la care ruperea intervine brusc fără a apărea
deformaţii vizibile (cazul fontelor).
b) după reversibilitatea deformaţiilor
- materialele elastice, care după dispariţia acţiunii forţei exterioare
revin la starea iniţială;
- materialele plastice, care după dispariţia acţiunii forţei exterioare
nu mai revin la starea iniţială, deformaţiile lor fiind permanente;
- materialele elasto-plastice, care după încetarea acţiunii forţei
exterioare nu revin în totalitate la starea iniţială rămânând şi o deformaţie
permanentă dar care este mai mică decât deformaţia sub acţiunea forţei
exterioare .
Majoritatea materialelor folosite în-practică sunt elasto-plastice peste
o anumită valoare a solicitărilor exterioare. Din acest motiv aceste solicitări
nu trebuie să depăşească limitele respective, pentru ca organul de maşină să-
şi păstreze forma şi dimensiunile iniţiale, optim pentru bune funcţionare.
După valoarea unor constante fizice importante în Rezistenţe
materialelor, acestea se împart:
a) materiale omogene, care au aceeaşi compoziţie chimică şi aceeaşi
densitate în toată masa lor;
b) materiale neomogene, cere nu respectă condiţiile de mai sus;
c) materiale izotrope, care au aceleaşi proprietăţi elastice în toată
masa lor;
d) materiale anizotrope, care nu respectă condiţia de mai sus.
3.1.4. Forţe exterioare, forţe interioare, tensiuni

Forţele care se exercită asupra unui organ de maşină şi provin de la
alte organe învecinate sau din partea mediului în care acesta se găseşte, se
numesc forţe exterioare.
Acestea pot fi forţe aplicate direct într-un anumit mod sau reacţiuni
91
ale părţilor de legătură.

Forţele suplimentare care iau naştere în materialul unui corp ca
urmare a solicitărilor exterioare şi care tind să menţină distanţele iniţiale
între particule sunt forţe interioare.
În acest cadru, problema principală a Rezistenţei materialelor constă
în stabilirea legilor de variaţie a acestor forţe interioare în funcţie de forţele
exterioare.
Forţele exterioare, numite şi sarcini, se pot clasifica după modul în
care acţionează şi mărimea suprafeţei de distribuţie astfel:
a) sarcini concentrate sau forţe concentrate care se aplică local într-un punct;
b) sarcini sau forţe distribuite după o anumită lege de variaţie.
După modul de aplicare forţele exterioare pot fi;
a) cu aplicare statică sau sarcini statice, a căror valoare creşte de la zero la
valoarea finală încet şi continuu;
b) cu aplicare dinamică sau sarcini dinamice, care au aplicare bruscă sau a
căror valoare variază în timp după o anumită lege, care de obicei este
periodică
După poziţie sarcinii, faţă de corp, în timp pot fi:
a) sarcini exterioare fixe;
b) sarcini exterioare mobile.
Forţele interioare pot fi puse în evidenţă secţionând corpul solicitat
cu un plan, izolând cele doua părţi care au rămas după secţionare şi studiind
echilibrul uneia dintre părţile izolate, bineînţeles cea care interesează în
cazul respectiv (fig. 3.1).
92
Fig.3.1
Echilibrul static al părţii izolate, se menţine dacă în secţiune se
introduc forţele de legătură care existau înainte de secţionare între partea
izolată şi cealaltă.
Sistemul de forţe care ţine loc efectului părţii îndepărtate asupra
părţii izolate pentru studiu, se reduce la un torsor format dintr-o forţă şi un
moment care acţionează în centrul de greutate al secţiunii.
Raportându-se secţiunea izolată la un sistem de axe de coordonate
trirectangular drept (fig.3.2) se obţin componentele pe cele 3 axe ele
torsorului.
Fig.3.2
93
Din figură se observă că axele oy şi oz sunt în planul secţiunii şi axa

x perpendiculară pe secţiune.
Forţa se descompune în două componente în planul secţiunii, cere
sunt notate cu şi şi sunt denumite forţe tăietoare, şi o componentă
după axa x adică normală la secţiune denumită forţă axială, notată cu .
Momentul se descompune în două componente în plenul secţiunii
notate cu Miy şi Miz şi denumite momente încovoietoare şi o componentă
normală la secţiune notată cu Mtx şi denumită moment de torsiune sau de
răsucire.
Acţiunea simultană sau separată a acestor forţe şi momente
caracterizează solicitarea secţiunii studiate.
Considerând un element de arie din secţiunea studiată mai sus,
şi forţa interioară , care acţionează pe acest element de arie şi care are o
orientare oarecare faţă de planul secţiunii, şi raportând forţa la un sistem
de axe plan ori cu condiţia ca axa să fie tangentă le secţiune, se obţine
schema din figura 3.3.
Fig.3.3
94
Raportul caracterizează intensitatea medie de repartiţie a forţei
interioare pe aria . Când , variază ca mărime şi direcţie iar
raportul tinde către o limită bine determinată denumită tensiune.
(3.1)
Relaţia (3.1) dă modulul vectorului tensiune care după cum se

vede, se descompune în două componente fi anume:
- componenta normală notată cu
- componenta tangenţială notată cu .
Rezultă deci:
(3.2)
Tensiunea fiind o forţă repartizată pe suprafaţă se măsoară în unităţi
de forţă pe unităţi pe suprafaţă. Unităţi de măsură mai uzuale sunt: ,
MPa
3.1.5. Solicitări
Prin acţiunea unei forţe exterioare asupra unui solid în secţiunea
acestuia iau naştere tensiuni normale sau tangenţiale care sunt urmare a aşa
numitelor solicitări.
Aceste solicitări sunt de mei multe feluri şi anume:
a) Solicitări axiale de întindere sau compresiune.
Apar datorită acţiunii unei forţe normale pe secţiune, , cu
tendinţa dea mări, sau respectiv de a micşora lungimea corpului.
b) Solicitarea de forfecare. Apare datorită acţiunii a două forţe egale
şi de sensuri contrarii având suporturile paralele şi foarte apropiate. Datorită
lor în secţiune apar forţe tăietoare orientate după axele z, y.
95
c) Solicitarea de torsiune sau răsucire. Apare datorită acţiunii unor

cupluri de forţe de momente egale aplicate la capetele corpului respectiv.
Datorita acestor solicitări apere momentul de torsiune normal le
secţiunea considerată.
d) Solicitarea de încovoiere. Apare datorită unor cupluri
perpendiculare pe axa corpului care tind să încovoie corpul în secţiune
apărând momentele încovoietoare .
Cele patru tipuri descrise succint mai sus sunt solicitări simple. În
practică, de foarte multe ori aceste solicitări apar compuse din două sau mai
multe solicitări simple. Tipuri mai uzuale de solicitări compuse sunt:
- întindere şi încovoiere;
- încovoiere şi torsiune.
3.1.6. Deformaţii şi deplasări

Se presupune că se divizează un corp solid într-un număr foarte mare
de mici paralelipipede dreptunghiulare. Dacă asupra corpului acţionează un
sistem de forţe exterioare, corpul în întregime se va deforma, deformându-se
şi paralelipipedele în aşa fel încât ele nu-şi vor păstra nici forma, nici
dimensiunile iniţiale
Aceasta este o deformaţie totală care se poate descompune în
deformaţii liniare sau lungiri şi deformaţii unghiulare sau lunecări.
3.1.6.1. Deformaţii liniare

Daca Lo este distanţa iniţială dintre două puncte ale unui corp, în
urma deformării această distanţă devine sau
Apar deci două cazuri:
a) apare deformaţia lungire;
b) apare deformaţia scurtare
96
Cu ajutorul deformaţiei se poate calcule o caracteristica mai clară
asupra comportării corpului şi anume deformaţi a specifică. Aceasta poate
apare sub formă de lungire specifică sau scurtare specifică:
(3.3)
3.1.6.2. Contracţie transversală

In cazul când o bară este întinsă, îşi micşorează proporţional
secţiunea transversală cu aceeaşi mărime pe toate direcţiile. Pentru toate
materialele metalice în special contracţia transversală este aceeaşi pe toată
direcţia şi au ca valoare, o fracţiune din deformaţia lungimii.
Notând cu deformaţia specifică transversală rezultă:
(3.4)
unde este coeficientul de contracţie transversală el lui Poisson.
Deformaţia se mai poate exprima şi sub forma:
(3.5)
unde d este dimensiunea în plan transversal.

Pentru materialele metalice obişnuite folosite în construcţia de
maşini s-a determinat .
3.1.6.3. Deformaţie unghiulară
Deformaţiile unghiulare numite şi lunecări, iau naştere în urma
acţiunii tensiunilor tangenţiale de sens opus pe feţele paralele ale
paralelipipedului elementar.
Fig.3.4
97
Deformaţi unghiulară specifică este o mărime adimensională

reprezentând variaţii pozitive sau negative ale unghiului drept al
paralelipipedului elementar.
Sub acţiunea tensiunii unghiul drept se măreşte sau se micşorează
cu lunecarea specifică . Semnul lunecării specific este convenţional.
Drumul parcurs de un punct al unui corp, care se deformează sub
acţiunea unui sistem de forţe exterioare se numeşte deplasare. Deplasările
sunt datorate deformaţiilor.
3.1.7. Legătura dintre tensiuni şi deformaţii

Tensiunile şi deplasările care iau naştere într-un corp solid sunt
efectul acţiunii forţelor exterioare.
Între aceste mărim există o interdependenţa care se stabileşte
experimental prin încercări de regulă la solicitări de întindere asupra unor
epruvete din materialele pentru care se situează această corelaţie.
Pentru aceste încercări se confecţionează epruvete standard conform
STAS 200-67 care au forma din figura 3.5.
Fig.3.5
Din figură rezultă că epruvetele au secţiune circulară, dar sunt şi
epruvete cu secţiune dreptunghiulară 20 x 10 sau 10 x 10.
Pentru încercare epruveta construită şi încercată se introduce în
maşina de încercat la tracţiune - compresiune, care are schema de principiu
prezentată în figura 3.6.
98
Fig.3.6
Maşina este formată dintr-un batiu (1) în care este montată instalaţia
maşinii. De pe batiu se ridică două coloane (6) terminate cu o traversă
principală pe care se găseşte instalaţia hidraulică de forţă formată dintr-un
cilindru cu piston hidraulic (8). Pistonul hidraulic, prin tija sa, este legat de
cadrul mobil (7) care, la partea inferioară are montată o menghină (5) de
care se prinde epruveta. Menghina inferioară este fixată de un şurub de
reglare (3) care este acţionat de un motor (2) printr-o transmisie şi un
reductor cu şurub mele-roată melcată.
De la grupul de pompare (11) se trimite ulei sub presiune în cilindru
prin distribuitorul (12) şi conductele (Io) ,solicitarile tind epruveta la
întindere sau compresiune. Pe maşină mai este montat un extensometru care
înregistrează deformaţia epruvetei şi cu manometrele (9) se măsoară forţa.
Aplicându-se succesiv forţe în creştere , măsurând
totodată deformaţiile respective şi calculând
se poate calcula
99
şi cu ajutorul perechilor de valori sau
se poate trasa diagrama de variaţie sau care

poartă denumirea de diagrama lui Hooke.
Pentru materiale de tipul oţelului diagrama are forma din figura 3.7.
Fig.3.7
Pe diagrama Hooke se disting zonele :

OA - zona de proporţionalitate, diagrama este o dreaptă;
OB - zone de elasticitate în care deformaţiile sunt elastice,
reversibile;
BC’- zona de curgere, deformaţiile cresc la creşteri mici sau fără
creşterea tensiunii. Tensiunile sunt:
- tensiune de proporţionalitate;
- tensiuni de elasticitate;
- tensiune de curgere;
- tensiune de rupere.
100
Descendenţa curbei după punctul E, este aparentă deoarece ori
aria reală în punctul R nu e ci o arie mai mică, datorită alungirii
epruvetei, dar necunoscându-se mereu aceasta, se calculează .
În zona de elasticitate, deformaţiile sunt reversibile la descărcare,

curba parcurgând aceleaşi puncte însă încărcând până la la întoarcere se
parcurge traseul DD’, rămânând deformaţia remanentă . La fel şi pentru
.
Legea lui Hooke. Pentru materialele a căror diagramă în zona OA
este o linie dreapta înclinată cu un unghi  faţă de orizontală, deformaţiile
sunt proporţionale cu tensiunile.
(3.6)
Constanta de proporţionalitate este o caracteristică a
materialului respectiv, denumită modul de elasticitate sau modulul lui
Young. Valoarea modulului de elasticitate este diferită pentru diversele
materiale care respectă legea lui Hooke, pentru oţel fiind MPa.
In mod analog se poate stabili o legătură de aceeaşi natură în cazul
solicitărilor în care apare tensiunea tangenţială şi anume:
(3.7)
unde constanta de proporţionalitate G este denumită modul de elasticitate
transversal.
3.1.8. Rezistenţe admisibile, coeficienţi de siguranţă

Orice organ de maşină în funcţionarea sa trebuie să aibă deformaţii
neglijabile, în raport cu dimensiunea sa, iar aceste deformaţii să nu fie
remanente. Aceasta înseamnă că tensiunile efective nu trebuie să depăşească
valoarea tensiunii: sau .
101
Pentru siguranţa, în calcule, nu se ia valoarea de curgere sau de

elasticitate, ci o valoare mai mica, denumită tensiune admisibilă sau
rezistenţă admisibilă.
Nu toate materialele se comportă după curba prezentată mai sus, care
este caracteristica oţelurilor carbon obişnuite.
În figura 3.8 sunt prezentate trei tipuri de diagrame .
Diagrama (1) este caracteristică materialelor cu tenacitate ridicată la care
zona de proporţionalitate este mult mai extinsă, ca în cazul oţelurilor
obişnuite (curba 2). Diagrama (3) este caracteristica materialelor fragile la
care ruperea survine brusc fără zonă de curgere şi la o valoare mai ridicată a
tensiunii.
Rezistenţele admisibile se calculează ca raport dintre o tensiune
considerată critică, care poate fi de rupere sau de curgere, şi un coeficient de
siguranţă:
(3.8)
Fig.3.8
102
Tensiunile critice se aleg la valoarea tensiunii de rupere pentru
materiale tenace şi fragile (1) şi (3) şi la valoarea tensiunii de curgere pentru
oţelurile obişnuite (2).
Coeficienţii de siguranţă au valori supraunitare, acestea diferind în
funcţie de rolul funcţional al organului de maşină în ansamblul din care face
parte, de modul de solicitare în funcţionare precum şi de compoziţia
materialului, tehnologii de prelucrare şi tratamente aplicate.
În calcule tensiunile admisibile se folosesc în mod diferit:
- în calculele de dimensionare tensiunea care ia naştere în
funcţionare trebuie să fie cel mult egal cu tensiunea admisibilă;
- în calculele de verificare se determina tensiunea efectivă pe baza
dimensiunilor reale şi se compară cu tensiunea admisibilă.
3.1.9. Ipoteze de calcul în rezistenţa materialelor

Pentru simplificarea calculelor de rezistenţă, şi întrucât nu se pot
prinde în relaţii matematice, toate fenomenele care apar în realitate în
procesul de solicitare, se fac unele ipoteze simplificatoare.
a) Ipoteze continuităţii mediului şi omogenităţii materialului,
consideră materialele continue în tot volumul lor şi omogen.
b) Ipoteza izotropiei, consideră că materialele au aceleaşi proprietăţi
elastice în toate direcţiile în volumul lor.
c) Ipoteza elasticităţii, consideră materialele perfect elastice până la
anumite valori ale tensiunii.
d) Ipoteza deformaţiilor mici, consideră că deformaţiile sunt relativ
mici în raport cu dimensiunile pieselor.
e) Ipoteza relaţiilor liniare între tensiuni şi deformaţii.
f) Ipoteza lui Bernoulli, consideră că secţiunile plane şi normale pe
axa unei bare înainte de deformare, rămân plane şi normale şi după
deformare.
g) Ipoteze lui Barai de Saint-Venant, consideră că în orice punct al
unui corp, suficient de depărtat de locul de acţiune al sarcinilor, tensiunile
depind numai de torsorul forţelor exterioare.
103
3.2. Solicitări de întindere-compresiune

Dacă o bară este solicitată de un sistem de forţe exterioare a căror
rezultanta este dirijată după axa barei, se spune că bara este solicitată axial
la întindere dacă forţele tind să o alungească şi la compresiune dacă forţele
tind să o scurteze.
În cazul acestor solicitări, într-o secţiune oarecare, pe lungimea barei
apar numai forţe axiale (fig.3.9).
Fig. 3.9
3.2.1. Forţa axială în lungul unei bare

Dacă se consideră o bară solicitată la o forţa axială, făcând o
secţiune oarecare x-x, în această secţiune apare reacţiunea părţii îndepărtate
asupra părţii rămase (fig.3.10).
La echilibrul static, pentru cele două părţi se pot scrie ecuaţiile:
(3.9)
Pentru echilibrul barei în întregime:

(3.10)
Dacă secţiunea x-x se face în altă porţiune a barei, valoarea forţei de

echilibru va fi alta. Astfel, pentru a cunoaşte aceste valori în orice punct
104
de pe lungimea barei, se trasează diagrama forţelor axiale pe lungime barei
(fig.3.10).
Fig.3.10
Această diagramă, denumită prescurtat diagrama (N) se trasează,

făcând secţiuni x-x, în fiecare porţiune unde mai apare o forţă axială în plus.
Dacă forţa axială întinde bara se consideră convenţional pozitivă iar dacă o
comprimă se considera negativă.
După cum se constată şi din ecuaţie (3.10), diagrama trebuie să se
închidă pentru toată lungimea barei pentru a fi satisfăcută condiţia de
echilibru.
3.2.2. Tensiuni, într-o secţiune a unei bare omogene
Se considera o bară de lungime L şi cu aria secţiunii A, solicitată la
întindere de către o forţă exterioară axială N.
Se secţionează bara cu un plan P perpendicular pe axa barei.
În secţiune vor lua naştere tensiuni normale , care tind să ţină în
contact cele două părţi rezultate prin secţionare, care tind să se îndepărteze
prin forţa .
La echilibru se poate scrie egalitatea:
(3.11)
105
Conform principiului lui Bernoulli, care arată că secţiunile plane şi

normale pe axă, înainte de deformare, rămân plane şi normale şi după
deformare rezultă că mărimea deformaţiei este aceeaşi pe toată secţiunea:
Fig.3.11
În baza ipotezei deformaţiilor elastice se poate aplica legea lui

Hooke şi rezultă că tensiunea este constantă pe secţiune:
Deci
(3.12)
(3.13)
Deci tensiunea in cazul solicitării de întindere şi compresiune se

repartizează uniform pe suprafaţa secţiunii barei, fiind egală cu raportul
dintre forţa axială şi aria secţiunii barei.
3.2.3. Deformaţii la întindere şi compresiune

Deformaţiile sunt de tipul deformaţiilor liniare:
106
de unde: , dar: conform legii lui Hooke.
deci:
(3.14)
folosind în continuare relaţia (3.13) rezultă:

(3.15)
Produsul este definit ca rigiditate la întinde a barei, deoarece

cu cât valoarea sa este mai mare deformaţia scade.
3.2.4. Calculul de rezistenţa al barelor solicitate axial

Calculul barelor solicitate axial se efectuează plecând de la
tensiunile care iau naştere în bară, pe de o parte sau de la deformaţii pe de
altă parte.
Calculul din punct de vedere tensiunii cuprinde aspectele:
a) Dimensionarea, constă în determinarea dimensiunii secţiunii
transversale a barei, în aşa fel încât tensiunile generate de solicitarea
exterioară să nu depăşească valoarea tensiunii admisibile. Formula de
dimensionare este:
(3.16)
- aria necesară a secţiunii transversale; - valoarea maximă a

forţei axiale; -tensiunea sau rezistenţa admisibilă pentru materialul ales.
b) Verificarea, constă în determinarea valorii tensiunii efective din
materialul barei şi compararea acesteia cu tensiunea admisibilă. Desigur că
tensiunea efectivă trebuie să fie inferioară celei admisibile.
107
(3.17)
- tensiunea efectivă
- aria secţiunii efective a barei

c) Calculul sarcinii capabile pe care o poate suporta bare, constă în
determinarea forţei axiale maxime pe care o poate raporta o bară dată în
condiţii date:
(3.18)
Calculul din punct de vedere al deformaţiilor constă în

dimensionarea barei în aşa fel că deformaţia să nu depăşească o valoare
admisă.
Luând ca bază formula (3.15) rezultă:
(3.19)
Plecând de la aceeaşi formulă de bază se poate face şi un calcul de

verificare
(3.20)
3.2.5. Concentratori de tensiuni

Într-o bară de secţiune constantă tensiunea în orice secţiune efectuată
pe lungimea ei este aceeaşi în cazul când pe lungimea barei sunt micşorări
de secţiune, gâtuituri, apere o creştere a densităţii tensiunii datorită faptului
că forţa axială este constantă, iar aria secţiunii în locul respectiv este mai
mică.
108
Fig.3.12
Fenomenul este denumit concentrarea tensiunii, iar trecerea bruscă

de secţiune se numeşte concentrator de tensiune.Fig.3.12
Experimental s-a constatat că în zona concentratorilor ia naştere o
tensiune maximă egală cu produsul între tensiunea nominală de pe
restul secţiunilor barei şi un coeficient concentrator de tensiune:
(3.21)
unde: .
Coeficienţii concentratori de tensiune sânt calculaţi şi se găsesc în tabele în

funcţie de variaţiile de diametru la trecerile bruşte de secţiune.
3.2.6. Energia de deformaţie la întindere

compresiune
Lucrul mecanic efectuat de forţele exterioare pentru a deforma o
bară este înmagazinat de materialul barei sub formă de energie potenţiala de
deformaţie, din care o parte se transformă din nou în lucru mecanic necesar
revenirii deformaţiilor elastice iar partea corespunzătoare deformaţiilor
plastice remanente se transformă în căldură care se disipează în mediu
exterior.
109
Fig.3.13
Conform legii conservării energiei rezultă:

(3.22)
Presupunând că aplicarea sarcinii este statică, deci foarte lentă
rezultă:
ceea ce înseamnă:
(3.23)
- lucrul mecanic elementar;

- energia potenţială elementară.
În ipoteza deformaţiilor elastice proporţionale se poate scrie:
(3.24)
dar: ; deci: şi: .
(3.25)
110
Pentru compararea energiilor consumate în procesul deformaţiilor în
diverse cazuri se calculează lucrul mecanic pe unitatea de volum care e
energia specifică de deformaţie
(3.26)
în funcţie de tensiune şi deformaţie specifică în baza formulelor (3.13) şi

3.14)
(3.27)
3.2.7. Tensiuni în bare solicitate axial datorită

deformaţiilor împiedicate
Fig.3.14
În practică exista cazuri în care unele bare nu-şi pot modifica
lungimea prin natura construcţiei din care fac parte. Dacă aceste bare sunt
supuse unor diferenţe de temperatură,vor tinde să se deformeze, însă
datorită legăturilor cu corpurile învecinate deformaţiile nu se vor putea
produce. În acest caz, în barele respective, vor apare tensiuni normale.
Considerând o bară de lungime L şi cu aria secţiunii A constantă pe
toată lungimea, supusă unei diferenţe de temperatură.
Deformaţia termică în acest caz va fi:
(3.28)
- coeficient de deformaţie termică.
Utilizând legea lui Hooke se determină tensiunea corespunzătoare:
111
(3.29)
sau .
Formula este determinată pentru cazul general, fiind valabila atât
pentru încălzire când apare compresiune, cât şi pentru răcire, când apare
întindere.
3.2.8. Tensiuni şi deformaţii în bare solicitate axial

datorită greutăţii proprii
În barele situate în poziţie verticală apar tensiuni normale datorită
greutăţii lor proprii. La barele suspendate aceste tensiuni vor fi maxime în
secţiunea cea mai de sus a barei şi minime în secţiunea cea mai de jos.
Situaţia este inversă la stâlpii sprijiniţi în partea inferioară.
Forţa axială într-o secţiune oarecare x a barei e dată de relaţia:
(3.30)
De aici:
(3.31)
deci tensiunea în lungul barei variază liniar şi nu depinde de aria secţiunii

transversale ci numai de lungime.
Problema care se pune acestor bare din punct de vedere al
rezistenţei, este găsirea unei astfel de variaţii da secţiune încât tensiunea în
lungul barei să fie constantă.
Se consideră secţiunile x şi (x + dx) în care se va scrie relaţia (3.31)
multiplicată cu Ax, considerând constantă
(3.32)
112
3.3. Solicitarea de forfecare
3.3.1. Tensiuni în cazul forfecării
Forfecarea este solicitarea care apare asupra unui corp la acţiunea a
două forţe egale şi de sens contrar care au suporţii în acelaşi plan.
Datorită acestor solicitări în secţiunea de forfecare, adică secţiunea
care se află în planul de acţiune a celor două forţe, apar tensiuni tangenţiale
, care tind să se opună procesului de forfecare şi să menţină cele două
secţiuni în contact în situaţia iniţială.
În general forfecarea nu apare ca o solicitare singulară, ci împreună
cu încovoierea, datorită faptului că în realitate cele două forţe nu sunt chiar
în acelaşi plan ci în plane foarte apropiate.
În mod analog cu solicitările de întindere-compresiune la echilibru:
(3.33)
dar: , deci
(3.34)
113
Rezultă deci că forţa tăietoare

este egală cu produsul dintre
tensiune şi aria suprafeţei de
forfecare. Relaţia a este analoagă
cu cea de la întindere-
compresiune, dar aceasta este
convenţională deoarece nu s-a
luat în considerare că există şi o
încovoiere între cele două plane
unde acţionează forţele. Totuşi
nu s-a demonstrat practic că
relaţia satisface necesităţile de
calcul cu o eroare accesibilă. Pe
baza formulei (3.34) se stabilesc
relaţiile pentru calculele de
Fig.3.15 rezistenţă la forfecare.
a) Dimensionarea, constând în determinarea ariei necesare a

suprafeţei de forfecare, pe baza tensiunii admisibile, foloseşte relaţia:
(3.35)
b) Verificarea, constă în determinarea tensiunii efective care apare

într-un corp dat solicitat la forfecare şi compararea acesteia cu tensiunea
admisibilă:
(3.36)
c) Calculul forţei maxime capabile pe care o poate suporta un corp

solicitat la forfecare:
(3.37)
114
3.3.2. Deformaţii la forfecare
Luând în considerare cazul real, când forţele de forfecare nu sunt în
acelaşi plen ci în plane paralele foarte apropiate, rezultă că pe porţiunea
dintre cele două plane se dezvoltă deformaţii de tipul lunecărilor.
Fig.3.16
Se poate scrie deci:
(3.38)
dar este foarte mic şi se poate aproxima .
dar conform legii lui Hooke. Deci:
(3.39
3.4. Solicitarea de încovoiere

Încovoierea solidului deformabil este un capitol foarte vast din
Rezistenţa materialelor, însă în cadrul cursului de faţă se va trata numai
încovoierea barelor drepte, sau a grinzilor drepte, cum se mai denumesc.
3.4.1. Noţiuni generale
3.4.1.1. Ipoteze de calcul
Grinda sau bara este un corp cu lungimea mult mai mare decât
celelalte două dimensiuni, care în acest caz definesc secţiunea transversală a
grinzii. Grinda sau bara dreaptă este grinda sau bara care are axa
longitudinală o dreaptă. Secţiunea transversală a grinzilor drepte poate avea
diferite forme geometrice:
115
- circulară...........................................
- dreptunghiulară................................
- pătrată..............................................
- în T, sau dublu T..............................
- în T...................................................
- în U.................................................
- cornier (în L)....................................
- formă complexă sau cheson.............
În calculul de rezistenţă grinzile drepte se reprezintă numai prin axa

lor longitudinală.
Studiul grinzilor supuse la încovoiere se face numai pentru cazul de
încărcare când forţele se găsesc într-un plan care conţine axa grinzii.
3.4.1.2. Reazeme şi reacţiuni
Grinzile duble pot avea cele trei sisteme de rezemare, care au mai
fost amintite în partea I a cursului şi anume:
a) Reazemul simplu - este legătura grinzii cu corpurile învecinate
care anulează o singură posibilitate de mişcare a grinzii, şi anume mişcarea
pe direcţiile perpendiculare pe axă.
Deci reazemul simplu introduce numai o singură necunoscută şi
anume mărimea reacţiunii, direcţia fiind perpendiculară pe axa grinzii.
b) articulaţia sau reazemul articulat este legătura care suprimă grinzii
atât posibilitatea de mişcare pe verticala cât şi pe orizontală. Deci articulaţia
introduce două necunoscute şi anume mărimea şi direcţia reacţiunii, care în
calcule se reduce la proiecţiile pe axa grinzii şi pe o axă perpendiculara, a
reacţiunii.
c) Încastrarea este legătura care suprimă orice posibilitate de mişcare
grinzii. Deci va introduce trei necunoscute şi anume mărimea şi direcţia
116
reacţiunii şi mărimea momentului din încastrare, întrucât rezultă şi un
moment perpendicular pe planul grinzii şi al forţelor a cărui mărime este
necunoscută.
În figura 3.17 sunt prezentate cele trei tipuri de reazeme cu
reacţiunile care apar.
a) b) c)
Fig.3.17
Calculul reacţiunilor
Pentru calculul reacţiunilor se izolează grinda de legături şi în locul
acestora se introduc forţe de legătură, adică reacţiunile, în funcţie de tipul
reazemului.
Pentru determinarea reacţiunilor se utilizează ecuaţiile statice care
exprimă condiţia ca grinda să fie în echilibru, sub acţiunea sistemului de
forţe exterioare şi de legătură.
Fiind vorbe de o problemă de echilibru în plan se pot scrie două
ecuaţii de proiecţii, respectiv pe axa grinzii şi pe o perpendiculară pe ea şi o
ecuaţie de moment faţă de un punct de reazem.
De aici rezultă că grinzile la care apar trei necunoscute scalare sunt
static determinate, ier cele la care apar mai mult de trei sânt static
nedeterminate.
3.4.2. Forţa tăietoare şi momente încovoietoare

În cazul unei grinzi solicitate de un sistem de forţe exterioare
perpendiculare pe axa barei şi respectiv de cupluri ce au vectorul moment,
de asemenea perpendicular pe axă, într-o secţiune transversală a acesteia
apar forţe tăietoare şi momente încovoietoare. Forţele paralele cu axa şi
117
cuplurile ce au vectorul moment paralel cu axa produc forţe axiale şi

momente de torsiune.
Se consideră grinda din figură încărcată cu un sistem oarecare de
forţe perpendiculare pe axa acesteia. La această grindă se presupune că se
face secţiunea 1-1, cu un plan perpendicular pe axa grinzii care a împărţit
grinda în două porţiuni .
Fig.3.18.
Pentru echilibrul fiecăruia dintre părţi se izolează acestea şi în

secţiune se introduc forţele de legătură reprezentate prin torsorul format de
şi . Aceste componente au sensuri contrare la cele două părţi izolate.
Se scriu ecuaţiile de echilibru pentru fiecare din cele două părţi
Pentru partea I:
Din ecuaţii rezultă:

(3.40)
Se scriu aceleaşi ecuaţii şi pentru partea a II-a:
118
Din ecuaţii rezultă:

(3.41)
Rezultă de aici:
sau (3.42)
sau (3.43)
Din aceste ultime relaţii rezultă regulile de determinare a forţei

tăietoare şi momentului încovoietor.
- Forţa tăietoare într-o secţiune a unei bare, este egală cu suma
tuturor forţelor perpendiculare pe axa barei şi care trec prin planul acesteia
din stânga secţiunii, luate cu plus dacă au sens direct axei oy, sau suma
forţelor din dreapta secţiunii,cu semnul minus dacă au sens invers axei oy.
- Momentul încovoietor într-o secţiune a unei bare este egal cu suma
momentelor tuturor forţelor din stânga secţiunii, faţă de secţiune, luate cu
plus daca au sens orar, sau suma momentelor forţelor din dreapta secţiunii
cu semnul minus dacă au sens antiorar.
3.4.3. Diagrame de forţe tăietoare şi momente

încovoietoare
Diagramele de forţe tăietoare şi momente încovoietoare denumite
prescurtat diagrame T şi M, ilustrează modul de variaţie a celor doi
parametri, T şi M, în lungul unei bare solicitate şi rezemate într-un anumit
mod. Acestea se construiesc prin scrierea ecuaţiilor forţei tăietoare şi
momentului încovoietor, eşalonat pe zone delimitate de punctele în care
acţionează forţele sau de punctele de reazem.
119
Din ecuaţii se calculează valorile T şi M în punctele importante, cu

care se trasează diagramele.
3.4.3.1 Proprietăţi generale ale diagramelor T.M

a) Diagrama T prezintă salturi în punctele unde acţionează forţe exterioare
sau reacţiuni, mărimea saltului fiind egală cu mărimea forţei respective.
b) Momentul încovoietor este nul pe reazemele aflate la capetele barelor.
c) Momentul încovoietor este nul la capătul consolelor
d) Ecuaţia forţei tăietoare este cu un grad mai mare decât ecuaţia încărcării,
iar ecuaţia momentului încovoietor, cu un grad mai mare decât ecuaţie forţei
tăietoare.
Fig.3.19
Această proprietate se demonstrează considerând o porţiune izolată
dintr-o bară încărcată cu sarcină uniformă.
(3.44)
neglijând termenul ca fiind infinit mic de ordinul II, rezultă:
(3.45)
120
Ţinând seama şi de relaţia (3.44) rezultă:
(3.46)
Deci ecuaţia încărcării este derivata I cu semn schimbat a forţei

tăietoare şi respectiv derivata a II-a cu semn schimbat a momentului
încovoietor. Deci în punctul unde se anulează sarcina, forţa tăietoare admite
un extrem şi unde se anulează T momentul are un punct de extrem (maxim).
Acesta este deci motivul pentru care momentul admite un maxim în
punctul unde se anulează forţa tăietoare.
3.4.4. Mărimi geometrice ale suprafeţelor plane

În afară de arie şi centru de greutate, o suprafaţă plană prezintă încă
două mărimi geometrice, cu utilizare directă în calculele de rezistenţă,
acestea sunt momentul static şi momentul de inerţie.
3.4.4.1. Moment static
Se considera o secţiune într-un corp având forma din figură. În
această arie se consideră o arie elementară dA având vectorul de poziţie
.
Momentul static al suprafeţei este definit în funcţie de fiecare din
cele două axe:
(3.47)
şi
Se cunoaşte că:
(3.48)
şi
Deci:
şi (3.49)
121
Fig.3.20
Momentul static este deci produsul dintre coordonate centrului de
greutate şi arie. Dacă axele y şi z trec prin centrul de greutate momentul
static este nul.
3.4.4.2. Moment de inerţie
Relaţiile care definesc momentul de inerţie geometric sau al
ariei sunt:
(3.50)
momente de inerţie axiale
(3.51)
moment de inerţie polar
(3.52)
moment de inerţie centrifugal
Dacă axele z şi y faţă de care se scrie momentul de inerţie trec prin centrul
de greutate, se numesc axe de inerţie centrele, iar momentele sunt momente
de inerţie centrale.
3.4.4.3. Variaţie momentului de inerţie faţă de axe
paralele. Relaţiile lui Steiner
Cunoscându-se momentele de inerţie faţă de axele zoy se pune
probleme determinării momentelor de inerţie faţa de noul sistem sunt noul
122
sistem z1o1y1 care are axele paralele cu primul sistem şi aflate le distanţele
cunoscute a şi b faţă de acestea:
Momentele de inerţie axiale faţă de noul sistem sunt:
Considerând axele xoy drept axe centrale de inerţie, rezultă
şi
Deci:
(3.53)
Fig.3.21
Momentul centrifugal se calculează în mod analog
123
Deci:
(3.54)
Momentele de inerţie polar se calculează ca sumă a momentelor
axiale.
(3.55)
3.4.4.4. Variaţia momentului de inerţie în raport cu

axe înclinate
Considerând sistemul înclinat cu  faţă de zoy, se scriu relaţiile între
coordonatele ariei dA în cele două sisteme:
Momentele de inerţie axiale sunt:
124
Analog rezultă:
Fig.3.22
Înlocuind funcţiile trigonometrice în funcţie de unghiul dublu
rezultă:
(3.56)
(3.57)
(3.58)
3.4.4.5. Direcţii principele de inerţie, momente de

inerţie principele
Momentele de inerţie axiale, la schimbarea sistemului de axe cu unul
la care axele sunt înclinate, sunt în funcţie de unghiul de înclinare  . Deci
va exista o valoare a acestui unghi unde aceste momente au valori maxime.
Direcţiile de inerţie principale sunt axele faţă de cere momentele
de inerţie sunt maxime. In acest caz şi momentele acestea maxime se
numesc momente de inerţie principale.
Prin anularea derivatei I a momentului de inerţie axial va rezulte
unghiul 0 pentru direcţia principală de inerţie:
125
(3.59)
deci
(3.60)
şi
Momentele de inerţie principale se obţin prin înlocuire a unghiului

0 în formulele lor de definiţie:
(3.61)
(3.62)
(3.63)
3.4.4.6. Modul de rezistenta, rază de inerţie

Modulul de rezistenţă al unei suprafeţe, definit în raport cu axele
centrale principale de inerţie, este raportul dintre momentul de inerţie şi
valoarea absolută a coordonatei punctului celui mai îndepărtat al conturului
suprafeţei pe direcţia respectivă.
(3.64)
Raza de inerţie este rădăcina pătrată a raportului dintre momentul de

inerţie axial şi aria suprafeţei.
126
3.4.4.7. Calculul momentelor de inerţie şi modulelor
de rezistenţă pentru suprafeţe uzuale
a) Suprafaţa dreptunghiulară
Fig.3.23
(3.65)
Deci:
(3.66)
şi
Modulul de rezistenţă:
(3.67)
b) Suprafaţa circulară
127
a) b)
Fig.3.24
deci:
(3.68)
Ştiind că:
şi în cazul cercului: , rezultă . Deci:
(3.69)
Modulele de rezistenţă:
(3.70)
(3.71)
128
c) Suprafaţa inelară:
(3.72)
(3.73)
Modulele de rezistenţă:
(3.74)
3.4.5. Tensiuni la încovoiere. Legea distribuţiei

tensiunilor normale pe secţiune, formula lui
Navier
În cazul încovoierii, în funcţie de poziţia vectorului moment de
încovoiere faţă de axele principale de inerţie, se deosebesc trei cazuri:
a) - încovoiere pură, când şi momentul este dirijat după
una din axele de inerţie ale secţiunii;
b) - încovoiere oblică, când şi momentul nu este dirijat
după una din axele de inerţie
c) - încovoiere simplă, când şi momentul este dirijat după una
din axele de inerţie.
Pentru determinarea legii de variaţie a tensiunilor pe secţiune, se
constată o bară solicitată la încovoiere pură.
129
Fig.3.25
Cazul încovoierii pure este destul de rar întâlnit în tehnică însă pe
numite porţiuni ale unor bare (fig.3.25) există încovoiere pură.
La baza calculului de încovoiere stă "principiul lui Bernoulli care
arată că secţiunile plane şi normele pe axa barei înaintea de deformaţie
rămân plane şi normale pe axă şi după deformaţie.
Se consideră un element de bară solicitată la încovoiere, pură, de
lungime dx cu secţiuni transversale normale la capete.
Fibra EH, sub acţiunea momentului încovoietor, se curbează dar nu-
şi modifică lungimea.
Fibra AB se curbează şi se lungeşte la lungimea A’B’ iar fibra CD se
scurtează la lungimea C’D’.
Fibra EH care nu-şi modifică lungimea la încovoiere se numeşte
fibră neutră, sau fibră medie nedeformată.
Considerând o fibră oarecare aflată la distanţa y de fibra neutră, ea se
alungeşte cu mărimea G’G”.
Se observă că:
dar, , deci
de unde rezultă rotire specifică.
Analog se calculează alungirea lungimii :
130
Alungirea specifică
(3.75)
Alungirea specifică este proporţională cu y şi liniară fiind nulă în

fibra neutră. Aşa cum sub fibra neutră materialul se întinde, deasupra
acesteia se comprimă după aceeaşi lege.
Dacă materialul se comportă după legea lui Hooke:
(3.76)
Această relaţie arată că pentru o deformaţie dată θ, în fibrele aflate la

o anumită distanţă y de fibra neutră, tensiunile sunt constante şi că valoarea
tensiunii variază liniar cu distanţa y faţă de fibra neutră.
Astfel când în axa neutră nu există tensiune; când
, adică tensiunea maximă este în fibrele cele mai
îndepărtate de fibra neutră.
Se scriu ecuaţiile de echilibru ale forţelor exterioare şi interioare:
(nu există forţă axială)
(nu există moment pe axa z fiind
încovoiere pură)
(se echilibrează cu momentul încovoietor
exterior)
131
Fig.3.26
Înlocuind relaţia (3.37) în aceste ecuaţii rezultă:
132
Ecuaţia (1) arată că axa neutră trece prin centrul de greutate O,

deoarece momentul static este nul.
Ecuaţie (2) arată că axele z şi y sunt axe principale de inerţie întrucât
momentul centrifugei este nul.
Din relaţie (3) rezultă că:
adică: sau
sau
(3.77)
Aceasta este formule lui Navier, care stabileşte legătura între

încărcarea exterioara (M), tensiunea într-o secţiune şi caracteristicile
geometrice ale secţiunii.
Din formula lui Navier se pot deduce formulele de dimensionare, de
verificare şi de moment capabil .
Dimensionare
(3.78)
Verificare
(3.79)
Moment capabil
133
(3.80)
3.4.6. Tensiuni tangenţiale în barele supuse la

încovoiere, formula lui Juravski
În cazul încovoierii simple, în bare apar şi tensiuni tangenţiale date
de forţa tăietoare, în aceste cazuri formula lui Navier nu mai este eficientă
pentru redarea fenomenului fizic. În cele ce urmează se vor evidenţia aceste
tensiuni şi relaţiile între ele şi ceilalţi parametri.
Se consideră o bară solicitată la încovoiere simplă din care se separă
un element de lungime dx.
Forţele tăietoare T şi T+dT respectiv momentele M şi M+dM produc
în bare tensiuni tangenţiale  şi tensiuni normele σ. Cu ajutorul formulei lui
Navier se pot determina tensiunile normele σ’ şi σ”:
(3.81)
Acestor tensiuni le corespund forţele axiale şi .

(3.82)
Tensiunilor tangenţiale , considerate într-un plan axial AB CD

paralel cu axa ox, le corespunde forţa N.
(3.83)
134
Fig.3.27
Obs. Pentru demonstraţie s-au considerat tensiunile tangenţiale din planul
ABCD conform principiului dualităţii tensiunilor tangenţiale, conform
căruia tensiunile tangenţiale din plane normale sunt egale şi opuse [1,2]
Se scrie condiţia de echilibru a elementului ABCDEF:
135
(3.94)
Aceasta este formula lui Juravski, care stabileşte legătura între tensiunile
tangenţiale  , forţe tăietoare şi caracteristicile geometrice ale secţiunii.
3.4.7. Bare de egală rezistentă la încovoiere

Bare de egală rezistenţă la încovoiere este bara la care în orice
secţiune de pe lungimea sa există aceeaşi valoare a tensiunii. Din relaţie lui
Navier , rezultă că pentru ca valoarea tensiunii să rămână
constantă este necesar ca modulul de rezistenţă să prezinte acelaşi mod

de variaţie ca şi momentul încovoietor , pe lungimea barei.
Fig.3.28
Deci:
(3.85)
Aceasta este ecuaţia barei de egală rezistenţă la încovoierii. Cu

ajutorul acestei ecuaţii se poate determina modul de secţiunii barei în
136
condiţia:
De exemplu, în cazul barei simplu rezemate, încărcate cu o forţă:
Presupunând secţiune circulară:
Ecuaţia barei de egală rezistenţă va fi :
Astfel rezultă o variaţie parabolică pentru valoarea diametrului pe

lungimea grinzii şi diametrul în aria secţiune.
In mod analog se poate proceda pentru orice bară.
3.4.8. Deformaţii ale barelor solicitate la

încovoiere
Axa unei bare solicitate la încovoiere se deformează geometric, din
dreaptă devenind o curbă care poartă numele de fibră medie deformată.
137
Fig.3.29
Considerând bara din figură, într-o secţiune oarecare aflată la
distanţa x de capătul barei se constată trei mărimi geometrice: săgeata barei
y; rotire a secţiunii ; raza de curbură a grinzii deformate .
Se cunoaşte că
(3.86)
întrucât unghiul  are valori mici.

Metoda grafo-analitică a barei conjugate se aplică de regulă în cazul
încărcărilor mai simple unde rezultă şi o diagramă de moment mai simplă.
Calculul săgeţilor prin folosirea principiului suprapunerii
efectelor
În cazul barelor încărcate cu mai multe forţe, ecuaţia momentului
încovoietor este mai complicată, integrarea devine mai anevoioasă şi se
măreşte volumul de calcul şi posibilităţile de erori.
În aceste cazuri se foloseşte principiul suprapunerii efectelor din care
rezultă că săgeata dată într-un punct al unei bare acţiunea unui sistem de
forţe este egală cu suma săgeţilor date în punctul respectiv de fiecare forţă în
parte luată separat.
Deci în cazul unei bare încărcate cu mai multe forţe concentrate
consideră succesiv bara încărcată cu câte o singura forţă, calculând săgeţile
în dreptul fiecărei forţe prin metodele cunoscute. La sfârşit aplicând
principiul suprapunerii efectelor se efectuează sumele săgeţilor în fiecare
punct.
138
Fig.3.30
- săgeţile rezultate pentru bara încărcată cu forţa
singulară ,în cele trei puncte - săgeţile rezultate pentru bare
încărcată cu forţa singulară în cele trei puncte - săgeţile din
cazul forţei singulare .
Prin aplicarea principiului suprapunerii efectelor rezultă:
139
3.5. Solicitarea de torsiune (răsucire)

Solicitarea de torsiune sau răsucire se produce dacă într-o secţiune
normala pe axa unei bare acţionează un cuplu de forţe. Acesta dă naştere la
un moment orientat perpendicular pe secţiune, adică în lungul axei barei
numit moment de torsiune sau moment de răsucire.
Solicitare de torsiune dă naştere la tensiuni tangenţiale S în
materialul barei. Momentul de torsiune se calculează în funcţie de putere
care produce acest moment, conform ecuaţiilor dinamicii.
3.5.1. Diagrame de moment de torsiune

Pentru cazul când asupra unei bare, care poate fi un arbore de
transmisie, acţionează mai multe momente de torsiune în diverse puncte, se
trasează o diagramă de variaţie a acestora pe lungimea barei.
Pentru trasarea diagramelor se ţine cont de următoarele reguli:
- momentul de torsiune motor se consideră pozitiv iar cel rezistent se
consideră negativ;
- momentul de torsiune într-o secţiune a barei este egal cu suma algebrică
a momentelor din stânga secţiunii;
- pe lungimea unei bare există un echilibru de momente de torsiune.
Fig.3.31
140
Pentru exemplificare se consideră o bară solicitată la torsiune ca în
figură, asupra sa acţionând un moment motor şi două momente
rezistente.
Deci diagrama s-a închis între primul şi ultimul punct unde

acţionează momentele de torsiune, in cazul de faţă nu s-au luat în
considerare momentele rezistente date de frecările în lagăre.
De obicei momentul motor se calculează în funcţie de puterea şi
turaţia maşinii motoare respective, cu formulele din dinamică: dar
unde n este turaţia. Deci:
(3.87)
Introducând puterea P în watt şi turaţia n în rot/min se va obţine

momentul în N.m.
3.5.2. Tensiuni în barele drepte de secţiune

circulară solicitate la torsiune
Se consideră o bară dreaptă de secţiune circulară de lungime 1,
încastrată la un capăt şi liberă la celălalt în care acţionează momentul de
torsiune Mt. Bara este supusă la torsiune sau răsucire. După solicitare o
generatoare AB a barei ajunge în poziţia AB’ rotită cu unghiul  fată de
poziţia iniţială. Izolând o porţiune de bară aflată la distanţa x de capăt şi
având lungimea dx, suprapunând punctul a’ peste a se obţine arcul .
141
Fig.3.32
Se poate scrie: , totodată: . Deci:
(3.88)
Considerând că materialul se comportă după legea lui Hooke se

poate scrie că: . Deci:
(3.90)
respectiv
Această relaţie arată că tensiunile variază liniar pe rază într-o

secţiune. La echilibru de momente se poate scrie:
(3.91)
Înlocuind pe din (3.3) rezultă:

(3.92)
Înlocuind rezultă:
(3.93)
142
S-a obţinut o relaţie asemănătoare cu formula lui Navier care
stabileşte legătura dintre tensiuni, sarcina exterioară şi, caracteristicile
geometrice ale secţiunii.
Din această relaţie rezultă formulele de calcul pentru dimensionare,
iverificare şi moment capabil la torsiune.
Dimensionare:
(3.94)
Fig.3.33
Verificare:
(3.95)
Moment capabil:
(3.96)
3.5.3. Deformaţii ale barelor solicitate la

torsiune
Deformaţia datorită torsiunii este tocmai unghiul cu care se
roteşte o secţiune oarecare şi unghiul dintre poziţiile succesive ale unei
generatoare înainte şi după deformaţie.
Considerând relaţia (3.5) se poate scrie:
143
(3.97)
Dacă dx devine L, devine numit unghi de torsiune :

(3.98)
3.6. Flambajul barelor drepte
3.6.1. Probleme generale
Dacă o bară care are lungime relativ mare în comparaţie cu

secţiunea, este supusă la compresiune, în momentul când forţa de
compresiune depăşeşte o anumită limită bara îşi pierde starea de echilibru
elastic trecând de la echilibru elastic stabil la echilibru nestabil. Astfel bara
se va deforma, modificându-şi forma axei, încovoindu-se. Se spune în acest
caz că bara flambează.
Deci flambajul nu este un tip de solicitare în sine aşa cum sunt
întinderea, încovoierea, to*****rsiunea ci este un fenomen de pierdere a
stabilităţii elastice în timpul solicitării de compresiune.
În cadrul flambajului bara suferă o încovoiere datorită forţei axiale
căpătând o săgeată.
Forţa la care se strică echilibrul elastic şi apare flambajul se numeşte
forţă critică de flambaj.
Calculul la flambaj constă în determinarea forţei critice de flambaj.
În funcţie de modul de rezemare şi încărcare barele supuse la
flambaj se pot afla în 4 situaţii distincte:
- bară articulată la ambele capete bara
- bară articulată la un capăt şi liberă la celălalt
- bară încastrată la un capăt, articulată la celălalt, forţa acţionând în
articulaţia
144
- bară încastrată la ambele capete.
a. b. c. d.
Fig.3.34
După cum se va vedea în continuare calculul şi rezultatele diferă de
la un caz la altul.
3.6.2. Calculul forţei critice de flambaj în domeniul

elastic
Pentru calcule se va considere primul
caz de bară dublu articulată şi se vor face
precizări acolo unde apar diferenţe faţă de
celelalte cezuri.
Fig.3.35
145
Faţă de o secţiune prin bara flambată aflată la distanţa x de capăt,

forţa F dă un moment:
Ştiind că:
rezultă:
sau
împărţind cu rezultă:
(3.99)
Aceasta este ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate.

Se notează:
(3.40)
rezultă:
(3.41)
Este o ecuaţie diferenţială omogenă de ordinul II a cărei soluţie

generală este de forma:
(3.42)
Constantele A şi B se determină din condiţiile de capăt:
Pentru (3.43)
Pentru
Fiind un produs se poate face următoarea discuţie: deoarece în
caz contrar pentru orice x ceea ce este neadevărat, fiindcă bara ce
deformează şi pentru orice dacă ceea ce este
146
neadevărat fiindcă şi ; de asemenea nici L nu este nul.
Rezultă deci că .
Această înseamnă că pentru a fi îndeplinita condiţii (3.42) ca
trebuie ca .
Se consideră deci .
Se poate scrie atunci că relaţie din care rezultă:
(3.44)
Aceasta este ecuaţia care defineşte forţe critică de flambaj în cazul

barei dublu articulate.
În celelalte cazuri, fiind alte moduri de rezemare se modifică
condiţiile de capăt pentru determinarea constantelor A şi B.
În cazul barei simplu articulate (b):
Pentru
Dar este maxim pentru
Considerând rezultă
Analog va rezulta forţa critică de flambaj:

(3.45)
În cazul barei cu încastrare şi articulaţie (c):

Soluţia ecuaţiei diferenţiale este:
147
Deci:
(3.46)
În cazul barei dublu încastrate (d), soluţia ecuaţiei diferenţiale oferă

relaţia .
Deci: adică
(3.47)
Se observă că în toate cazurile rezultă formule asemănătoare cu

deosebirea că la numitor apare un termen la pătrat care diferă de la un caz la
altul. Acest termen este o lungime, după cum se vede şi se numeşte lungime
de flambaj Lf.
Deci lungimea de flambaj este în cele 4 cazuri:
a) pentru bara dublu articulată;
b) pentru bara simplu articulată
c) pentru bara încastrată la un capăt şi articulată la celălalt
d) pentru bara dublu încastrată.
În acest caz formula generală a forţei critice de flambaj devine:
(3.48)
148
3.6.3. Calculul tensiunii critice de flambaj în
domeniul elastic. Relaţia lui Euler
Fiind vorba de compresiune şi respectiv încovoiere fără forţă

tăietoare, tensiunea de flambaj este:
(3.49)
Ştiind că , se poate scrie:
(3.50)
Notând numit coeficient de zveltele sau de subţirime rezultă:
(3.51)
Aceasta este formula de calcul de tensiunii de flambaj. După cum s-a

considerat de la început cu această relaţie se poate lucra numai în zona de
proporţionalitate din diagrama lui Hooke, ea nefiind valabilă în domeniul
plastic.
Aceasta înseamnă că, cu ajutorul acestei relaţii se poate calcula o
valoare limită pentru coeficientul de zvelteţe corespunzătoare valorii
tensiunii de proporţionalitate:
(3.52)
149
Cunoscând această valoare pentru materialul barei şi calculând
se pot ivi două cazuri:
1) când , flambajul este în domeniul elastic şi se aplică

relaţia lui Euller dedusă mai sus;
2) când flambajul este în domeniul plastic în care relaţia
lui Euller nu mai este valabilă.
3.6.4. Calculul tensiunii critice de flambaj în domeniul

plastic. Relaţia Tetmajer-Jasinski
Pentru unele materiale s-a stabilit experimental că relaţia între şi

în domeniul plastic este o dreaptă, pentru care s-a determinat ecuaţia:
(3.53)
cunoscută sub numele de relaţia Tetmajer-Jasinski în care a şi b sunt
parametri stabiliţi experimental.
Pentru: OL 37 =105 a=3040 b=11,2
OL 60 =85 a=3388 b=60,75
Duraluminiu =50 a=3720 b=21,4
lemn =100 a=293 b=1,9
Practic calculele la flambaj sunt de regulă calcule de verificare a
tensiunii de flambaj limitându-se tensiunea la pentru
şi la pentru .
Uneori se poate face şi dimensionarea la flambaj pe baza relaţiei
(18.9), astfel:
150
(3.54)
unde c = 3,4,5 este coeficient de siguranţă la flambaj.
151

Capitolul 3 Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 3 Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap. 3.

Bazele calculului de rezistenţa materialelor

3.1. Noţiuni privind fenomenele ce au loc în solidul

3.1.1. Noţiuni introductive

c) calculul capacităţii de încărcare a unui organ de maşina, adică

3.1.3. Proprietăţile materialelor

3.1.4. Forţe exterioare, forţe interioare, tensiuni

ale părţilor de legătură.

Din figură se observă că axele oy şi oz sunt în planul secţiunii şi axa

Raportul caracterizează intensitatea medie de repartiţie a forţei

interioare pe aria . Când , variază ca mărime şi direcţie iar

raportul tinde către o limită bine determinată denumită tensiune.

Relaţia (3.1) dă modulul vectorului tensiune care după cum se

Tensiunea fiind o forţă repartizată pe suprafaţă se măsoară în unităţi

de forţă pe unităţi pe suprafaţă. Unităţi de măsură mai uzuale sunt: ,

c) Solicitarea de torsiune sau răsucire. Apare datorită acţiunii unor

3.1.6. Deformaţii şi deplasări

3.1.6.1. Deformaţii liniare

3.1.6.2. Contracţie transversală

unde d este dimensiunea în plan transversal.

Deformaţi unghiulară specifică este o mărime adimensională

3.1.7. Legătura dintre tensiuni şi deformaţii

şi cu ajutorul perechilor de valori sau

se poate trasa diagrama de variaţie sau care

Pe diagrama Hooke se disting zonele :

Descendenţa curbei după punctul E, este aparentă deoarece ori

aria reală în punctul R nu e ci o arie mai mică, datorită alungirii

epruvetei, dar necunoscându-se mereu aceasta, se calculează .

În zona de elasticitate, deformaţiile sunt reversibile la descărcare,

3.1.8. Rezistenţe admisibile, coeficienţi de siguranţă

Pentru siguranţa, în calcule, nu se ia valoarea de curgere sau de

3.1.9. Ipoteze de calcul în rezistenţa materialelor

3.2. Solicitări de întindere-compresiune

3.2.1. Forţa axială în lungul unei bare

Pentru echilibrul barei în întregime:

Dacă secţiunea x-x se face în altă porţiune a barei, valoarea forţei de

Această diagramă, denumită prescurtat diagrama (N) se trasează,

Conform principiului lui Bernoulli, care arată că secţiunile plane şi

În baza ipotezei deformaţiilor elastice se poate aplica legea lui

Deci tensiunea in cazul solicitării de întindere şi compresiune se

3.2.3. Deformaţii la întindere şi compresiune

de unde: , dar: conform legii lui Hooke.

folosind în continuare relaţia (3.13) rezultă:

Produsul este definit ca rigiditate la întinde a barei, deoarece

3.2.4. Calculul de rezistenţa al barelor solicitate axial

- aria necesară a secţiunii transversale; - valoarea maximă a

- aria secţiunii efective a barei

Calculul din punct de vedere al deformaţiilor constă în

Plecând de la aceeaşi formulă de bază se poate face şi un calcul de

3.2.5. Concentratori de tensiuni

Fenomenul este denumit concentrarea tensiunii, iar trecerea bruscă

Coeficienţii concentratori de tensiune sânt calculaţi şi se găsesc în tabele în

3.2.6. Energia de deformaţie la întindere

Conform legii conservării energiei rezultă:

- lucrul mecanic elementar;

dar: ; deci: şi: .

în funcţie de tensiune şi deformaţie specifică în baza formulelor (3.13) şi

3.2.7. Tensiuni în bare solicitate axial datorită

3.2.8. Tensiuni şi deformaţii în bare solicitate axial

deci tensiunea în lungul barei variază liniar şi nu depinde de aria secţiunii

Rezultă deci că forţa tăietoare

a) Dimensionarea, constând în determinarea ariei necesare a

b) Verificarea, constă în determinarea tensiunii efective care apare