UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE INGINERIE MANAGERIALĂ ȘI

TEHNOLOGICĂ

MECANICĂ, REZISTENȚA MATERIALELOR

NOTE DE CURS
(14 ore de curs)

pentru studenții de la programele de studii

Tehnologia Tricotajelor și Confecțiilor

Inginerie Economică Industrială

Anul I – Semestrul I

Coordonator disciplină:
RAŢIU MARIANA

2020
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Definiţia mecanicii

Mecanica este o ştiinţă a naturii care studiază legile obiective ale

echilibrului şi mişcării corpurilor materiale.

Aşadar, mecanica studiază mişcarea mecanică, adică deplasarea (schimbarea

poziţiilor în timp şi spaţiu a unor corpuri în raport cu anumite repere, ce constituie
sisteme de referinţă.

Sistemul de referinţă este un reper nedeformabil faţă de care se raportează

poziţiile punctelor unui sistem material.

În spaţiul Euclidian (cu trei dimensiuni) cel mai frecvent utilizat este
sistemul de referinţă triortogonal drept.

z Întâlnim trei tipuri de sisteme

y de referinţă:
O
x

- fixe – mişcarea raportată la un sistem de referinţă considerat fix se numeşte

mişcare absolută

- mobile – mişcarea raportată la un sistem de referinţă considerat fix se

numeşte mişcare relativă

- inerţiale – sistemul de referinţă se află în mişcare, dar nu influenţează

mişcarea mecanică a corpurilor; de obicei se foloseşte un sistem de refinţă
legat de Pământ.

2
 Noţiuni şi concepte generale ale mecanicii

Punctul material este un corp ale cărui dimensiuni sunt neglijabile, astfel
încât devine un punct geometric dotat cu masă proprie, de mărime determinată.

Sistemul de puncte materiale este format dintr-o mulţime de puncte

materiale în interacţiune mecanică.

Corpul solid rigid este format dintr-o infinitate de puncte materiale, care
constituie un sistem material continuu nedeformabil, chiar dacă asupra corpului
acţionează forţe care ar tinde să deformeze sistemul.

Diviziunile mecanicii

1. Statica – se ocupă cu studiul forţelor aplicate punctului material sau

corpului solid rigid şi al condiţiilor ce trebuie să fie îndeplinite pentru ca acesta să
fie în echilibru.

2. Cinematica – se ocupă cu studiul mişcării punctelor materiale şi al

sistemelor de puncte materiale (incluzând şi corpul solid rigid) în raport cu timpul,
fără a ţine seama de forţele ce acţionează asupra lor.

3. Dinamica – se ocupă cu studiul mişcării corpurilor materiale, ţinând

seama de forţele ce acţionează asupra lor şi considerând corpurile nedeformabile,
perfect rigide.

Principiile mecanicii

1. Principiul inerţiei

Un punct izolat în spaţiu îşi păstrează, în raport cu un sistem de referinţă

inerţial, starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă.

3
 2. Principiul acţiunii

O forţă F aplicată unui punct material de masă m produce o mişcare a

punctului în raport cu un reper fix, a cărui acceleraţie a este egală cu raportul
dintre forţa aplicată şi masa punctului. Acceleraţia are aceeaşi direcţie ca şi forţa.

F  m a - ecuaţia fundamentală a dinamicii

3. Principiul acţiunii şi reacţiunii

Acţiunile reciproce a două puncte materiale sau a două corpuri sunt egale şi
de sens contrar.

Fij   F ji

4. Principiul paralelogramului

Două forţe concurente care acţionează simultan asupra unui punct material
au acelaşi efect mecanic asupra punctului ca şi o forţă unică, având mărimea şi
direcţia diagonalei paralelogramului construit cu cele două forţe ca laturi.

R  F1  F2  ma1  a2  A C
F1 R
z
F1 , F2 - forţele concurente O F2 B
R - rezultanta celor două forţe

Forţa ca vector

Forţa este definită ca fiind o mărime vectorială ce măsoară interacţiunea şi

transmiterea mişcării mecanice între puncte materiale.
Se simbolizează: F , P , Q , R etc.

Ca orice mărime vectorială, forţa se caracterizează prin:

m F
o F supo Unitatea de măsură pentru
d
origine rt
extrem forţă este:
sau ul s itate(Δ)
punct de e
F   m a n 1kg  1m2  1N
aplicaţie
s 1s

4
 Pentru a opera corect cu această mărime vectorială, trebuie menţionate două
aspecte:
- forţa aplicată unui punct material are caracterul de vector legat
- forţa aplicată unui solid rigid are caracterul de vector alunecător, adică
oriunde se plasează punctul de aplicaţie al forţei pe suportul său, efectul
mecanic asupra corpului solid rigid S rămâne neschimbat

Această din urmă afirmaţie are în vedere ipoteza rigidităţii corpului solid
rigid. În cazul în care, însă, forţa acţionează asupra unui corp deformabil, ea nu
mai are caracterul de vector alunecător, ci de vector legat.

F
A
A A

C F

F
B B
B
(Δ) (Δ) (Δ)

Operaţii elementare de echivalenţă pentru vectorii alunecători

Operaţiile care se pot aplica vectorilor alunecători, fără ca efectul lor

mecanic asupra unui solid rigid să se modifice, se numesc operaţii elementare de
echivalenţă. Acestea pot fi enunţate astfel:

1. se poate deplasa punctul de aplicaţie al unui vector alunecător pe suportul

său
2. se pot introduce sau suprima, în acelaşi punct, doi vectori egali şi de sens
contrar, având acelaşi suport
3. se pot înlocui doi vectori concurenţi, prin rezultanta lor
4. se poate descompune un vector după două direcţii concurente, respectând
regula paralelogramului.

5
 Prin sistem de forţe se înţelege o mulţime de forţe ce acţionează asupra unui
punct material sau asupra unui sistem de puncte materiale. Sistemele de forţe pot
avea diferite distribuţii în raport cu diferite sisteme de referinţă.
În cazul în care nu se individualizează prin anumite particularităţi, se numesc
sisteme de forţe oarecare.
În unele cazuri particulare, primesc însă denumiri corespunzătoare, ca de
exemplu: - sisteme de forţe concurente
- sisteme de forţe coplanare
- sisteme de forţe paralele
- sisteme de cupluri de forţe (cuplul de forţe este un sistem alcătuit din
două forţe care au modulii egali şi acţionează pe suporţi paraleli, în sensuri opuse).

Clasificarea forţelor

Categoriile de forţe cu care operează mecanica tehnică pot fi clasificate după

modul de acţionare şi după natura lor, astfel:
- forţe exterioare – sunt forţele care se exercită asupra unui sistem
material,datorită acţiunii mecanice a unui sistem material exterior celui
considerat
- forţe interioare – sunt forţele ce se exercită între punctele materiale
aparţinând aceluiaşi sistem, potrivit principiului acţiunii şi reacţiunii
- forţe de legătură – sunt acele forţe care înlocuiesc, echivalent din punct de
vedere mecanic, legăturile geometrice impuse unui punct dintr-un sistem
material.

Toate aceste trei categorii de forţe pot fi sub formă de forţe concentrate sau
forţe distribuite:
- forţa concentrată - este forţa ce acţionează într-un punct
- forţa distribuită - este forţa ce revine unei porţiuni elementare dintr-un
mediu material asupra căruia acţionează. Astfel, avem: forţe volumice sau de
masă, forţe superficiale sau de suprafaţă şi forţe distribuite liniar pe o curbă
sau pe o dreaptă

După alte criterii de clasificare, se mai pot deosebi:

- forţe de inerţie
- forţe elastice
- forţe centrale
- forţe percutante
- etc.

6
 Operaţii de calcul vectorial

Caracterul vectorial al forţei oferă avantajul de a putea analiza matematic

fenomenul de interacţiune mecanică dintre corpuri, utilizând calculul vectorial.

1. Produsul scalar a doi vectori reprezintă o mărime scalară egală cu

produsul dintre cei doi vectori şi cosinusul unghiului pe care îl formează direcţiile
celor doi vectori.

F1  F2  F1  F2  cos

2. Produsul vectorial a doi vectori reprezintă o mărime vectorială egală cu

produsul dintre cei doi vectori şi sinusul unghiului pe care îl formează direcţiile
celor doi vectori. Vectorul rezultant este perpendicular pe planul format de cei doi
vectori, iar sensul lui este dat de regula burghiului drept (se așează burghiul
perpendicular pe planul format de cei doi vectori și se rotește în sensul
suprapunerii primului vector peste cel de-al doilea, pe drumul cel mai scurt; sensul
de înaintare al burghiului este sensul vectorului rezultant).

C = AB sin α

3. Proiecţia unui vector pe o direcţie, Δ, este o mărime scalară egală cu

produsul dintre mărimea forței și cosinusul unghiului pe care îl formează direcția
forței cu direcția dorită pentru proiecție.

cosα = OA'' / OA → prΔF̅ = FΔ = F∙cosα

Cazuri particulare:
1. α = 0o → cosα = 1 → FΔ = F
2. α = 90o → cosα = 0 → FΔ = 0
3. α = 180o → cosα = -1 → FΔ = -F
7
 4. Expresia analitică a unui vector

Orice vector poate fi exprimat și analitic, prin utilizarea proiecțiilor /

componentelor vectorului pe direcțiile Ox, Oy și Oz ale unui sistem de referință
Cartezian, triortogonal drept, Oxyz.
Consideram un vector F̅, cu originea în originea sistemului de coordonate,
cele trei axe având o orientare dată de vectorii universali (versorii) i, j și k.
Conform regulei paralelogramului de adunare a vectorilor, vectorul F̅ poate fi
privit ca suma a trei vectori, F̅x, F̅y și F̅z.

Expresia analitică a vectorului F̅ este:

F̅ = Fx i̅+Fy j̅+Fz k̅

Modulul și direcția lui se calculează cu formulele:

8
 BIBLIOGRAFIE

1. Andreescu I., Mocanu S. – Probleme de rezistența materialelor, București, 2003

2. Boiangiu D. – Mecanica şi rezistenţa materialelor, EDP, Bucureşti, 1982
3. Bratu I.- Mecanică I, Universitatea din Oradea, 2011
4. Bratu I.- Mecanica fizică, Editura Universităţii din Oradea, 2006
5. Buzdugan Gh. – Rezistenţa materialelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980
6. Hlușcu M., Tripa P. - Rezistenţa materialelor I, Editura Mirton, Timișoara, 2008
7. Prichici M. – Mecanică I-Statica, Editura Universității din Oradea, 2009
8. Prichici M. – Mecanică II-Cinematică și dinamică, Editura Universității din
Oradea, 2010
9. Rațiu M. – Mecanică și rezistența materialelor - Note de curs. Universitatea din
Oradea, Facultatea de Textile și Pielărie, 2010
10. Prichici M. –Rezistenţa materialelor II, Editura Universității din Oradea, 2013
11. Rusu E. – Mecanică, Institutul Politehnic Iaşi, 1989
12. Rusu E. ş.a. - Culegere de probleme de mecanică şi aplicaţii în proiectarea de
utilaj textil, Institutul Politehnic Iaşi, 1994
13. Simoiu D., Petrescu A. – Note de curs. Fundamente de inginerie mecanică.
Universitatea Politehnică Timișoara. 2017
14. Tripa P., Hlușcu M. – Rezistenţa materialelor. Noţiuni fundamentale şi
aplicaţii, Editura Mirton, Timișoara, 2008.

9
 UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE INGINERIE MANAGERIALĂ ȘI

TEHNOLOGICĂ

MECANICĂ, REZISTENȚA MATERIALELOR

NOTE DE CURS
(Curs 2)

pentru studenții de la programele de studii

Tehnologia Tricotajelor și Confecțiilor

Inginerie Economică Industrială

Anul I – Semestrul I

Coordonator disciplină:
RAŢIU MARIANA

2020
 STATICA

Statica este acea parte a mecanicii care se ocupă cu studiul forţelor aplicate
punctului material sau sistemului de puncte materiale, inclusiv corpului solid rigid
precum şi cu studiul condiţiilor ce trebuie să fie îndeplinite pentru ca acestea să fie
în echilibru.

Astfel, în cadrul staticii se analizează:

 compunerea sau reducerea unui sistem de forţe, în care se studiază
determinarea celui mai simplu sistem de forţe, echivalent cu sistemul dat, al
cărui efect poate fi determinat imediat; de regulă sistemul se reduce la o
singură forţă, numită rezultantă
 echilibrul sistemelor de forţe, unde se studiază condiţiile în care diferite
sisteme de forţe sunt echilibru.

De asemenea, statica se studiază în două capitole distincte, în funcție de

corpurile materiale folosite ca model, respectiv:
 statica punctului material, atunci când corpul are dimensiuni mici,
neglijabile şi se consideră că întreaga masă este concentrată într-un singur
punct
 statica corpului solid rigid, atunci când corpul are dimensiuni mari, se
consideră nedeformabil și este important să se ţină cont de punctele de
aplicaţie ale forţelor.

STATICA PUNCTULUI MATERIAL

Pornind de la definiția punctului material, ca fiind un corp cu dimensiuni

neglijabile, astfel încât devine un punct geometric dotat cu masă proprie, se
constată că totalitatea forţelor aplicate unui punct material constituie un sistem de
forţe concurente.
Prima problemă a staticii punctului material constă în reducerea sistemului
de forţe concurente, adică determinarea unui alt sistem de forţe, de regulă mai
simplu, care să aibă însă neapărat acelaşi efect mecanic asupra punctului material
precum sistemul inițial.
Reducerea sistemelor de forţe concurente se poate face:
A) - geometric (grafic)
B) - analitic.
Cea de-a doua problemă se referă la studiul condiţiilor în care diferite
sisteme de forţe care acționează asupra punctului material sunt echilibru.
2
 Reducerea sistemelor de forțe concurente

A) Reducerea grafică a sistemelor de forţe concurente

1. Reducerea grafică a două forțe concurente

Se consideră un punctul material liber, aflat în spațiu în punctul M, asupra

căruia acţionează simultan două forțe concurente, F1 şi F2 , ce fac între ele unghiul
 . Prin compunerea celor două forțe se obţine un vector rezultant, R . Grafic, acest
vector rezultant se obține aplicând regula paralelogramului sau regula poligonului,
dată de relaţia vectorială:

R  F1  F2

Modulul rezultantei se calculează prin aplicarea teoremei lui Pitagora

generalizată, respectiv teorema cosinusului, în ∆MBC şi se obţine:

R  F12  F22  2F1F2 cos     F12  F22  2F1F2 cos

Direcţia rezultantei se află prin aplicarea teoremei sinusului în acelaşi

triunghi:
F1 F2 R
 
sin  2 sin  1 sin 

Cazuri particulare:

a)- pentru   , paralelogramul forţelor devine un dreptunghi, iar rezultanta se
2
calculează mai simplu, astfel:
F2 
R  F12  F22 ; tg 1  şi 2   1
F1 2
b)- pentru   0 , cele două forţe sunt colinare, de acelaşi sens, iar rezultanta lor R
are direcţia şi sensul forțelor componente și mărimea egală cu suma mărimilor lor:
R = F1 + F2
c)- pentru    , cele două forţe sunt colinare, de sensuri opuse, iar rezultanta R
are direcţia forțelor componente, sensul forţei mai mari şi mărimea egală cu
diferenţa mărimilor forţelor.

3
 2. Reducerea grafică a unui sistem de forțe concurente

Considerăm un punct material asupra căruia acţionează un sistem de n forţe

concurente F1 ,F2 ........Fn . Pentru determinarea rezultantei, ca mărime, direcţie şi
sens, se aplică succesiv principiul paralelogramului sau regula poligonului forţelor.
Pentru simplificare, considerăm un sistem format din cinci forțe concurente:

B) Reducerea analitică a sistemelor de forţe concurente

Metoda de reducere analitică a sistemelor de forţe concurente are la bază

expresia analitică a vectorului forţă în raport cu un sistem de coordonate cartezian
triortogonal Oxyz, la care direcţiile axelor sunt determinate de versorii, i , j şi k .
Se folosesc teoremele proiecţiilor ortogonale ale unei mărimi vectoriale,
conform cărora:
- valoarea proiecţiei unui vector pe o axă este egală cu produsul dintre modulul
vectorului prin cosinusul unghiului format între versorul axei şi vectorul
considerat.
- proiecţia unei sume de vectori pe o axă este egală cu suma proiecţiilor vectorilor
pe axa respectivă.

Expresia analitică a vectorului F este: F  X  i  Y  j  Z  k,

unde: X  F  cos , Y  F cos şi Z  F cos , iar unghiurile  ,  şi  sunt numite

unghiuri directoare.

4
 Se consideră un sistem de forţe concurente F1 , F2 ...Fn , care au punctul de
aplicaţie în O, originea unui sistem de coordonate cartezian Oxyz.

Rezultanta sistemului de forțe este o forţă unică R , care este suma vectorială
a forţelor componente:
n
R  F1  F2  ....... Fn   Fi
i 1

Scriind expresiile analitice ale vectorilor și adunându-i, avem:

F1  X 1  i  Y1  j  Z1  k
Fj  X j  i  Y j  j  Z j  k
Fn  X n  i  Yn  j  Z n  k
R  R x  i  R y  j  Rz  k

Aplicând teorema proiecţiilor, conform căreia proiecţia rezultantei pe o axă

este egală cu suma proiecţiilor forţelor componente pe axa respectivă, avem:
n n n
R   X i i  Yi j   Zi k  Rx i  Ry j  R2 k
i 1 i 1 i 1

Modulul sau mărimea rezultantei este:

n n n
R  R x2  R y2  R z2  ( X i ) 2  (Yi ) 2  ( Z i2 )
i 1 i 1 i 1

Direcția rezultantei este dată de cosinusurile sale directoare:

Rx Ry Rz
cos   ; cos   ; cos   ;
R x2  R y2  Rz2 R x2  R y2  R z2 R x2  R y2  R z2

Caz particular
Pentru un sistem de forţe concurente coplanare, situate în planul Oxy,
expresia analitică, a rezultantei, este:
n n
R   X i i  Yi j  R x i  R y j
i 1 i 1

Mărimea și direcția rezultantei sunt date de relaţiile:

n n Ry
R  R x2  R y2  ( X i ) 2  (Yi ) 2 tg 
i 1 i 1 Rx

5
 Echilibrul punctului material

Echilibrul punctului material liber

Un punct material se consideră liber dacă poate ocupa orice poziţie în spaţiu.
Se spune că un punct material liber are trei grade de libertate, iar poziţia lui este
determinată prin trei parametri scalari independenți, reprezentând distanţe sau
unghiuri.
Într-un sistem de coordonate cartezian, poziţia unui punct material în spaţiu
este determinată cu ajutorul a trei parametri scalari independenţi, respectiv
coordonatele x, y, z (iar în plan doi, x, y).

Un punct material liber este în echilibru atunci când asupra lui acţionează un
sistem de forţe în echilibru. Prin urmare, condiţia necesară şi suficientă ca un punct
material liber care se află în repaus sau în mişcare rectilinie şi uniformă, să rămână
în aceiaşi stare mecanică sub acţiunea unui sistem de forţe concurente, adică să se
afle în echilibru, este ca rezultanta sistemului de forţe, direct aplicate, să fie nulă:
n
Rd   F id  0
i 1

Sub formă scalară ecuaţiile de echilibru sunt:

- în spațiu:
n n n
Rx   X i  0 R y  Yi  0 Rz   Zi  0
i 1 i 1 i 1

- în planul Oxy:
n n
Rx   X i  0 R y  Yi  0
i 1 i 1

- în cazul unui sistem de forțe coliniare cu axa Ox:

n
Rx   X i  0
i 1

6
 Echilibrul punctului material supus la legături

Se consideră că un punct material este supus la legături, atunci când este

obligat să rămână permanent pe o suprafaţă sau pe o curbă. Această restricţie
geometrică, impusă punctului material, poartă numele de legătură.
Legăturile unui punct material pot să fie:
- legături unilaterale, când restricţia geometrică împiedică deplasarea
punctului material numai într-o singură direcție, de exemplu: un punct material pe
o suprafaţă plană, sau un punct material suspendat de un fir flexibil, inextensibil;
- legături bilaterale, când restricţia geometrică nu permite punctului material
să părăsească suprafaţa sau curba pe care se află, ca de exemplu: o mărgea care se
află pe un inel circular de sârmă, mărgeaua neputând părăsi inelul nici către
interior nici către exterior, ea putându-se mişca numai pe inel.
În funcție de luarea sau neluarea în considerare a frecării dintre punctul
material și legătură, avem:
- legături reale sau cu frecare, dacă se ţine seama de frecarea dintre punctul
material şi legătură, frecare care există totdeauna în realitate;
- legături ideale, dacă se neglijează frecarea, idealizând legătura.

În conformitate cu principiul forţelor de legătură, axioma legăturilor

postulează, că orice legătură poate fi suprimată şi înlocuită cu elemente mecanice
corespunzătoare – forţe direct aplicate şi forţe de legătură. Prin urmare, corpul
este considerat liber şi echilibrul său se studiază cu ecuaţiile stabilite pentru corpul
liber, indiferent de tipul legăturilor la care este supus.
Astfel, reducerea independentă a celor două sisteme de forţe conduce la
obţinerea în punctul de legătură a două rezultante, rezultanta forţelor direct aplicate
și rezultanta forţelor de legătură:
n n
R d   F di R l   F lj
i 1 j 1

Condiţia necesară şi suficientă, ca un punct material supus la legături să fie

în echilibru, este ca rezultanta forţelor direct aplicate şi a forţelor de legătură să fie
nulă:
n n
R d  R l   F di   F lj  0
i 1 j 1

sau:
R d  R l

Altfel spus, condiţia necesară şi suficientă pentru ca un punct material supus

la legături să fie în echilibru este ca rezultanta forţelor direct aplicate să fie egală şi
direct opusă cu rezultanta forţelor de legătură.

7
 STATICA SOLIDULUI RIGID

Solidul rigid este un corp solid nedeformabil, adică un corp la care

distanţa dintre oricare două puncte ale sale rămâne nemodificată, indiferent de
mărimea forţelor care acţionează asupra lui.
Asupra unui solid rigid pot acţiona forţe aplicate în diferite puncte ale
sale, și pe direcţii oarecare în spaţiu, acestea formând un sistem de forţe oarecare.
Problema principală care se pune în statica solidului rigid este aceeade a reduce
sistemul de forțe, adică de a găsi un alt sistem de forţe, mai simplu, care să producă
acelaşi efect mecanic asupra solidului rigid, adică un sistem echivalent.
Pentru a efectua această operaţie de reducere se folosesc următoarele
operaţii elementare de echivalenţă:
1. Un sistem de forţe concurente într-un punct poate fi înlocuit cu
rezultanta sa, fără ca efectul asupra solidului rigid să se modifice.
2. O forţă aplicată într-un punct al solidului rigid poate fi înlocuită
printr-un sistem de două forţe concurente în punctul respectiv, a cărui rezultantă
este forţa dată.
3. Introducerea s-au suprimarea a două forţe egale, de sens contrar, ce
acţionează pe aceiaşi dreaptă suport, nu modifică efectul sistemului de forţe asupra
rigidului.
4. Orice forţă aplicată unui solid rigid se poate deplasa pe suportul său,
efectul ei asupra solidului rigid rămânând neschimbat.
5. Un cuplu de forţe poate fi înlocuit prin vectorul moment al cuplului,
fără ca efectul sistemului de forţe asupra solidului rigid să se modifice.
6. Un vector moment al unui cuplu dintr-un sistem de forţe poate fi
înlocuit cu un cuplu de forţe echivalent, fără ca efectul asupra solidului rigid să se
modifice.

Momentul unei forţe în raport cu un punct

(Momentul polar)

Dacă forţa F acţionează în punctul A al unui solid rigid, atunci momentul

forţei F în raport cu un alt punct O al solidului rigid, măsoară capacitatea forţei F
de a roti solidul rigid în jurul unei axe ce trece prin punctul O şi este
perpendiculară pe planul format de suportul forţei şi punctul respectiv.
Prin definiţie, momentul forţei F în raport cu punctul O este egal cu
produsul vectorial dintre vectorul de poziţie r  OA al punctului de aplicaţie al
forţei şi vectorul forţă F :
M o  OAx F
sau
M o  r xF

8
 Fiind o mărime vectorială, momentul polar se caracterizează prin:
- modulul Mo egal cu produsul dintre mărimea vectorului de poziţie al punctului de
aplicaţie al forţei, vectorul forţă și sinusul unghiului dintre
ele M0  r  F  sin  F  d , respectiv produsul dintre forţă şi braţul forţei, notat cu
d, egal cu perpendiculara coborâtă din punctul O pe suportul forţei;
- punctul de aplicaţie în punctul O;
- direcţia perpendiculară pe planul format de suportul forţei F şi punctul O;
- sensul vectorului moment este dat de regula burghiului drept: se aşează burghiul
pe direcţia vectorului moment şi se roteşte în sensul în care forţa F tinde să
rotească solidul rigid.

Proprietăţile momentului polar

1. Momentul polar depinde de punctul în raport cu care se calculează (este un
vector legat de punct, adică se modifică atunci când se schimbă poziţia punctului în
raport cu care se calculează; nu se schimbă dacă punctul de calcul se deplasează pe
o dreaptă paralelă cu suportul forţei, braţul forţei fiind acelaşi).
2. Momentul polar nu depinde de caracterul de vector alunecător al forţei, adică
momentul nu se schimbă atunci când forţa se deplasează pe suportul ei.
3. Momentul forţei este nul atunci când suportul forţei trece prin punctul în raport
cu care se calculează, deoarece braţul forţei este nul.

Expresia analitică a momentului polar

9
 Momentul unei forţe în raport cu o axă
(Momentul axial)

Momentul unei forţe în raport cu o axă este o mărime scalară egală cu

proiecţia momentului forţei în raport cu un punct de pe axă, pe acea axă.

 
M   pr M  M0  u  r xF u  Fd cos 

Proprietăţile momentului axial

1. Momentul axial nu depinde de alegerea pe axă a punctului O în raport cu care se
calculează.
2. Momentul axial nu depinde de caracterul de vector alunecător al forţei, întrucât
momentul M 0 rămânând nemodificat, şi proiecţia M  va fi neschimbată.
3. Momentul unei forţe în raport cu o axă este nul dacă forţa și axa Δ sunt
coplanare.

Momentul unui cuplu de forţe

Un cuplu de forţe aplicate unui solid rigid este un sistem de două forţe având
drepte suport paralele, module egale şi sensuri contrare.
Planul determinat de cele două drepte suport ale forţelor, se numeşte planul
cuplului, iar distanţa dintre cele două drepte suport este braţul cuplului.

10
 Caracteristic unui cuplu de forţe este momentul cuplului, definit prin suma
vectorială a momentului forţelor cuplului în raport cu orice punct.
Dacă considerăm un punct oarecare O şi scriem momentul forţelor în raport
cu acest punct, obţinem:
   
M o  r A xF  r B x  F  r A  r B xF 
BAx F  ABx F
Se observă, că poziţia punctului O nu intervine în expresia momentului Mo,
adică momentul cuplului de forţe nu depinde de punctul faţă de care se calculează,

deci M O este un vector liber. Marcarea printr-un indice a punctului în raport cu
care se calculează este inutilă.
Rezultă că momentul cuplului de forţe este egal cu momentul uneia din forţe
în raport cu punctul de aplicaţie a celeilalte. Astfel, momentul cuplului este un
vector perpendicular pe planul cuplului, are sensul dat de regula burghiului drept şi
momentul dat de relaţia:
 
M  AB  F  sin AB, F  F  d
unde d este distanţa dintre dreptele suport a celor două forţe şi se numeşte braţul
cuplului de forţe.

Observații
1. Momentul unui cuplu de forţe nu depinde de caracterul de vector alunecător al
forţelor, de aici rezultă că momentul cuplului de forţe nu se schimbă dacă forţele se
deplasează pe suportul său.
2. Momentul unui cuplu este nul numai dacă cele două forţe ar fi colinare (d=0),
ceea ce ar însemna, de fapt, desfiinţarea cuplului.
3. Efectul unui cuplu de forţe asupra solidului rigid este o rotaţie în jurul unei axe
perpendiculare pe planul cuplului. În mod convenţional un cuplu de forţe se
consideră pozitiv când sensul de rotaţie pe care îl imprimă solidului rigid este
sensul trigonometric şi negativ când sensul de rotaţie este în sensul acelor de
ceasornic.

Reducerea unei forţe într-un punct

Considerăm un corp solid rigid asupra căruia acţionează o forță F̅, în punctul
A și dorim să vedem efectul pe care îl are are această forţă în raport cu un alt punct
al rigidului, O.

11
Această operație, de reducere a forţei F̅ în punctul O, se face prin introducerea, în
punctul O, a unei forţe egale cu forţa F dată şi o forţă egală în modul, coliniară şi
de sens contrar,  F . Forţa F cu punctul de aplicaţie în A şi forţa  F din O
formează un cuplu de forţe având momentul:
M o  OAx F  r A x F
vector moment dirijat perpendicular pe planul cuplului, având sensul dat de regula
burghiului drept şi modulul
Mo  F  d
unde d este distanţa de la punctul O la dreapta suport a forţei, respectiv braţul
cuplului.
Astfel, prin reducerea forţei F̅ care acţionează în punctul A, într-un alt punct
O, aparținând rigidului, s-a obţinut aceeaşi forţă F̅ şi un moment M o , egal cu
momentul forţei în raport cu punctul de reducere.
Aceste două elemente mecanice nou obținute, F şi M o , formează torsorul de
reducere a forţei F în punctul O, sunt perpendiculare între ele şi se notează:
F

 o F, M o  sau o 
M o  r A x F

Reducerea unui sistem de forţe într-un punct

Considerăm un corp solid rigid asupra căruia acţionează un sistem de forţe

F̅1,F̅2….F̅n și se pune problema reducerii acestui sistem de forţe într-un alt punct,
O, aparținând rigidului.

Aplicând procedeul de reducere a fiecărei forţe din sistemul dat, în punctul

de reducere O obţinem:
- un sistem de vectori forţă concurenţi, care se reduc la o rezultantă unică:
n
R  F1  F 2  .....  F n   F i
i 1
- un sistem de vectori moment concurenţi, care se reduc la un vector moment
rezultant:
12
 n
M o  M 01  M 02  ...... M on   r i x F i
i 1

Rezultanta R şi momentul rezultant M o formează torsorul de reducere în

punctul O al sistemului de n forţe aplicat solidului rigid, este echivalent cu acesta
şi se notează:
 n

 R   Fi

 o F, M o  sau 
o  i 1
n
;
M o  r i x F i
 i 1

Echilibrul corpurilor

Un corp solid rigid liber în spaţiu nu este supus nici unei constrângeri
geometrice, poziţia lui fiind determinată doar de sistemul de forţe care acţionează
asupra lui.
În general, poziţia unui corp în spaţiu este dată de coordonatele a trei puncte
necoliniare aparţinând corpului respectiv:

A1 (x1, y1, z1) A2 (x2, y2, z2) A3 (x3, y3, z3)

Dintre cele 9 coordonate, independente sunt doar 6, deoarece se admite

ipoteza că solidul este nedeformabil şi, ca urmare, distanţa dintre două puncte
aparţinând rigidului rămâne neschimbată.
Aşadar, un solid rigid liber în spaţiu are 6 grade de libertate, adică poate
efectua 3 deplasări (translaţii) după cele 3 axe ale unui sistem de coordonate ales şi
respectiv 3 rotaţii în jurul acelor axe.

În plan, gradul de libertate va fi 3, deci corpul poate efectua 2 deplasări după

direcţiile care determină planul şi o rotaţie în jurul axei perpendiculare pe plan.

În funcţie de sistemul de forţe care acţionează asupra solidului rigid, se poate

analiza starea lui de echilibru.

13
 Orice corp îşi menţine starea de repaus atâta timp cât asupra lui nu
acţionează nici o forţă exterioară sau dacă sistemul de forţe care acţionează asupra
corpului este în echilibru. Rezultă deci că studiul echilibrului unui solid rigid se
reduce la studiul echilibrului unui sistem de forţe.
Pentru ca un sistem de forţe să fie în echilibru, este necesar ca elementele
torsorului de reducere să fie nule:

Rx=0 MOx=0
R=0 Ry=0 MO=0 MOy=0
Rz=0 MOz=0

Dacă sistemul de forţe are aspecte particulare, atunci numărul ecuaţiilor de

echilibru se reduce corespunzător, ca de exemplu:

 cazul forţelor concurente

Rx=0 Ry=0 Rz=0

 cazul forţelor coplanare

Ry=0 Rz=0 MOx=0

 cazul forţelor paralele

Rx=0 MOy=0 MOz=0

 cazul unui cuplu de forţe

MOx=0 MOy=0 MOz=0

Echilibrul rigidului supus la legături

În practică, corpurile nu sunt libere în spaţiu, ci ele vin în contact unele cu

altele prin anumite legături. Prin aceste legături, o serie de mişcări sunt anulate.
Conform axiomei legăturilor, orice legătură poate fi înlocuită cu un sistem de forţe
şi astfel studiul echilibrului rigidului supus la legături se reduce la studiul
echilibrului unui sistem de forţe la care, pe lângă forţele date iniţial (directe), se iau
în considerare şi forţele de legătură.
Astfel, dacă o legătură împiedică o deplasare după o anumită direcţie,
această legătură poate fi înlocuită cu o forţă dirijată după direcţia normalei la
suprafaţă în punctul de contact şi având sensul invers tendinţei de deplasare.
Dacă legătura împiedică o rotaţie după o anumită axă, atunci ea se
înlocuieşte printr-un cuplu de forţe, având axa de rotaţie respectivă şi sensul opus
tendinţei de rotaţie.

14
 Legături ideale ale solidului rigid

Dacă se consideră că suprafeţele în contact sunt netede şi nedeformabile,

atunci putem considera că nu apare fenomenul de frecare între cele două suprafeţe.
Legăturile ideale ale solidului rigid sunt:

 reazemul
 articulaţia
 încastrarea
 legătura cu fir
 legătura cu bară

Reazemul este o legătură mecanică prin care un punct al rigidului este

obligat să rămână tot timpul pe o suprafaţă sau pe o curbă. Deoarece împiedică
deplasarea după o direcţie perpendiculară pe o suprafaţă sau o curbă, rezultă că
reazemul se înlocuieşte cu o forţă dirijată după direcţia normalei la suprafaţa sau
curba respectivă. Dacă reazemul nu permite deplasarea în nici un sens, el se
numeşte reazem dublu.

Ecuaţia de echilibru va fi:

Rd+N=0

Rd – rezultanta forţelor direct aplicate

N
N – normala la suprafaţa de contact

Articulaţia este legătura care obligă un punct al corpului solid rigid să

rămână tot timpul într-o poziţie fixă, permiţându-i să execute o rotaţie în jurul unei
axe normale în punctul de contact, nepermiţând deplasarea după nici o direcţie.
- în cazul în care sistemul de forţe e coplanar, articulaţia se numeşte
articulaţie cilindrică; ea se va înlocui în plan cu două componente, una după
direcţia normalei şi alta după direcţia tangentei.

Ecuaţia de echilibru va fi:

T
Rd+ Rl =0

Rd – rezultanta forţelor direct aplicate

N
Rl – rezultanta forţelor de legătură

15
 - dacă sistemul de forţe este spaţial, articulaţia se numeşte articulaţie sferică,
ea permiţând rotaţia corpului după toate cele trei axe, nepermiţând nici o deplasare.

Încastrarea este legătura care nu permite nici o mişcare, corpul rigid fiind
imobilizat. Astfel, nu mai putem vorbi de grad de libertate (mobilitate), iar
legăturile se înlocuiesc, în cazul spaţial, cu toate cele 6 componente ale torsorului
de reducere, iar în plan cu 3 (Ry, Rz, respectiv MOx).

MOx
N

Legătura cu fir obligă un punct al rigidului să rămână tot timpul pe

suprafaţa unei sfere având centrul într-un punct fix. Legătura cu fir este similară
reazemului simplu. În acest caz, legătura cu fir se înlocuieşte cu o forţă dirijată
dinspre corp spre punctul fix menţionat anterior.

Legătura cu bară este similară reazemului dublu, această legătură obligând

corpul să rămână la o anumită distanţă fixă. În acest caz legătura se înlocuieşte cu
o forţă dirijată înspre corp.

16
 Tipuri de echilibru

Echilibrul corpurilor poate fi:

 stabil
 instabil
 indiferent

În cazul echilibrului stabil, atunci când corpul e scos din starea de echilibru
sub acţiunea unei forţe perturbatoare, după îndepărtarea forţei perturbatoare el
revine în poziţia iniţială.
În cazul echilibrului instabil, atunci când corpul e scos din starea de
echilibru, el nu mai revine la poziţia iniţială după îndepărtarea forţei perturbatoare.
La echilibrul indiferent, atunci când corpul e scos din starea de echilibru,
după îndepărtarea forţei perturbatoare el va rămâne în echilibru în noua poziţie.

G G G

Echilibru Echilibru
Echilibru stabil instabil indiferent

17
 BIBLIOGRAFIE

1. Andreescu I., Mocanu S. – Probleme de rezistența materialelor, București, 2003

2. Boiangiu D. – Mecanica şi rezistenţa materialelor, EDP, Bucureşti, 1982
3. Bratu I.- Mecanică I, Universitatea din Oradea, 2011
4. Bratu I.- Mecanica fizică, Editura Universităţii din Oradea, 2006
5. Buzdugan Gh. – Rezistenţa materialelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980
6. Hlușcu M., Tripa P. - Rezistenţa materialelor I, Editura Mirton, Timișoara, 2008
7. Prichici M. – Mecanică I-Statica, Editura Universității din Oradea, 2009
8. Prichici M. – Mecanică II-Cinematică și dinamică, Editura Universității din
Oradea, 2010
9. Rațiu M. – Mecanică și rezistența materialelor - Note de curs. Universitatea din
Oradea, Facultatea de Textile și Pielărie, 2010
10. Prichici M. –Rezistenţa materialelor II, Editura Universității din Oradea, 2013
11. Rusu E. – Mecanică, Institutul Politehnic Iaşi, 1989
12. Rusu E. ş.a. - Culegere de probleme de mecanică şi aplicaţii în proiectarea de
utilaj textil, Institutul Politehnic Iaşi, 1994
13. Simoiu D., Petrescu A. – Note de curs. Fundamente de inginerie mecanică.
Universitatea Politehnică Timișoara. 2017
14. Tripa P., Hlușcu M. – Rezistenţa materialelor. Noţiuni fundamentale şi
aplicaţii, Editura Mirton, Timișoara, 2008.

18
 UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE INGINERIE MANAGERIALĂ ȘI

TEHNOLOGICĂ

MECANICĂ, REZISTENȚA MATERIALELOR

NOTE DE CURS
(Curs 3)

pentru studenții de la programele de studii

Tehnologia Tricotajelor și Confecțiilor

Inginerie Economică Industrială

Anul I – Semestrul I

Coordonator disciplină:
RAŢIU MARIANA

2020
 CINEMATICA

Cinematica se ocupă cu studiul mişcării punctelor materiale şi al sistemelor

de puncte materiale (incluzând şi corpul solid rigid) în raport cu timpul, fără a ţine
seama de forţele ce acţionează asupra lor.

CINEMATICA PUNCTULUI MATERIAL

Mişcarea unui punct material este cunoscută dacă se cunoaște, în fiecare

moment al mişcării, poziţia lui faţă de un reper.
Dacă reperul la care ne raportăm în studiul mișcării este fix, atunci mişcarea
se numeşte mişcare absolută, iar dacă reperul este mobil, mişcare se numeşte
mișcare relativă.
Locul geometric descris de punctul material în mişcarea sa se numeşte
traiectorie. Poziţia unui punct pe traiectorie, la un moment dat, este dată de
vectorul de poziţie.
(ecuația vectorială a mișcării punctului material)

Dacă proiectăm vectorul de poziție pe cele trei axe ale sistemului de referință
cartezian obținem cele trei coordonate ale poziției punctului, ca funcţie de timp, în
orice moment al mişcării.

(ecuațiile parametrice ale mișcării punctului material)

Exprimată în coordonate carteziene, legea vectorială a mișcării devine:

2
 Însă, pentru descrierea completă a mişcării, nu este suficientă doar
cunoaşterea traiectoriei, ci interesează și timpul, mai lung sau mai scurt, în care
traiectoria este parcursă. Prin urmare, este necesară cunoașterea și a altor elemente
cinematice ale mişcării, respectiv viteza și accelerația cu care punctul material se
deplasează pe traiectorie.

Analitic, viteza este derivata de ordinul întăi a vectorului de poziţie, în

raport cu timpul, iar accelerația este derivata de ordinul întăi a vectorului viteză,
în raport cu timpul, respectiv derivata de ordinul doi a vectorului de poziţie, în
raport cu timpul. Astfel, legile vectoriale de variație, în timp, a vitezei și
accelerației, sunt:

Proiecţiile vitezei și accelerației, pe cele trei axe, se exprimă prin relațiile:

Modulele vectorilor viteză liniară și accelerație liniară sunt:

În cazul în care poziţa unui punct faţă de o dreaptă fixă este precizată printr-
un unghi, elementele cinematice care exprimă acest tip de deplasare, pentru un
interval de timp foarte mic, Δ𝑡→0, sunt viteza unghiulară și accelerația
unghiulară, exprimate, analitic, prin ecuațiile vectoriale:

3
 CINEMATICA SOLIDULUI RIGID

Mişcarea corpului solid rigid este determinată atunci când sunt cunoscute
expresiile generale, ca funcţii de timp, ale vectorului de poziţie, viteză și
acceleraţie.
Un solid rigid, liber în spaţiu, are 6 grade de libertate.

Poziția unui punct M, aparţinând solidului, se poate scrie prin expresia

vectorială:
rM  ro r
Viteza punctului M se obţine prin derivarea, în raport cu timpul, a vectorului
său de poziţie rM .
v M  rt   ro t   rt 
v  vo    r
Componentele vitezei se obţin din relaţia:
i j k v x  v ox   y z   z  y

v  v ox i  v oy j  v oz k   x y z v y  v oy   z x   x  z

v z  v oz   x y   y  x
x y z
Acceleraţia punctului M se obţine derivând, în raport cu timpul, viteza
punctului:
.
a  v  v o    r    r
a  ao    r      r 

Mişcări particulare

Mișcarea de translație
Un solid rigid efectuează o mişcare de translaţie dacă orice dreaptă a
acestuia, definită de două puncte oarecare, rămâne paralelă cu ea însăşi în tot
timpul mişcării.
Un rigid în mişcare de translaţie are 3 grade de libertate.
Particularităţile cinematice ale mişcării de translaţie a solidului rigid se
exprimă prin relaţiile:
v  vo a  v  v0  ao   0,   0

4
 Mișcarea de rotație
Un solid rigid efectuează o mişcare de rotaţie, dacă în tot timpul mişcării,
două puncte ale sale O1 şi O2 rămân fixe în spaţiu. Dreapta care uneşte cele două
puncte poartă numele de axă de rotaţie. Prin urmare, orice punct al solidului, care
nu aparţine axei de rotaţie, efectuează o mişcare circulară, cu traiectoria cuprinsă
într-un plan perpendicular pe axa de rotaţie, cu centrul pe această axă, de rază
egală cu distanţa de la punct la axă (O2M = R).

Poziţia rigidului la un moment dat este definită de unghiul de rotaţie    t 

format de axele O1x1 şi Ox sau O1y1 şi Oy. Deci, solidul rigid în mişcare de rotaţie
cu axă fixă are 1 grad de libertate.
    z k
i j k
v M  r    r  
v M   k  x i  y j  zk  0 0 
x y z
v x   y

v y  x v M  v x2  v y2   x 2  y 2    R

v z  0

aM  v M    r    r
aM    r      r  an    v  R     2 R
at    r  sin  R  

5
 DINAMICA

Dinamica se ocupă cu studiul mişcării corpurilor materiale, ţinând seama de

forţele ce acţionează asupra lor şi considerând corpurile nedeformabile, perfect
rigide.

DINAMICA PUNCTULUI MATERIAL

Parametrii dinamici ai mișcării punctului material

Lucrul mecanic
Lucrul mecanic al unei forţe constante, care acționează asupra unui punct
material, este egal cu produsul scalar dintre fortă şi deplasare.

Cazuri particulare

(forța și lucrul mecanic sunt motoare)

(forța este perpendiculară pe direcția deplasării, iar
lucrul mecanic este nul)
(forța și lucrul mecanic sunt rezistente)

Puterea mecanică
Prin definiţie, puterea mecanică reprezintă variaţia în timp a lucrului

mecanic elementar: [P] = W

6
 Impulsul
Impulsul unui punct material este o mărime vectorială, egală cu produsul
dintre masa şi viteza acestuia, vectorul impuls fiind coliniar cu vectorul viteză.

Momentul cinetic
Se numește moment cinetic al unui punct în raport cu un alt punct, O,
vectorul care reprezintă momentul vectorului impuls în raport cu punctul O. Are
punctul de aplicație în O, direcția perpendiculară pe vectorii r și v și sensul dat de
regula burghiului drept.

Energia mecanică
Reprezintă suma dintre energia cinetică și energia potențială.

7
 DINAMICA SOLIDULUI RIGID

Dinamica solidului rigid în mişcare de translaţie

În cazul mişcării de translaţie toate punctele au aceiaşi viteză, egală cu viteza

centrului de greutate: v  vc

Este ca şi cum toată masa corpului ar fi concentrată în centrul lui de greutate.

Prin urmare, impulsul şi energia cinetică a rigidului se calculează ca pentru un
punct material.

Dinamica solidului rigid cu axă fixă

Se consideră un corp solid rigid în mişcare de rotaţie și se notează cu 

viteza unghiulară de rotaţie a corpului şi cu  distanţa de la un element de masă
dm la axa de rotaţie   .
Având viteza v   , se obţine:
J     2 dm
V 
unde JA reprezintă momentul de inerţie al corpului în raport cu axa de rotaţie (  ).
Energia cinetică a rigidului în mişcare de rotaţie este egală cu jumătatea
produsului dintre momentul de inerţie al corpului în raport cu axa de rotaţie şi
pătratul vitezei unghiulare.
1 2 1
E c     dm     2dm  J  2
2 2

2 V  2 V 2

8
 BIBLIOGRAFIE

1. Andreescu I., Mocanu S. – Probleme de rezistența materialelor, București, 2003

2. Boiangiu D. – Mecanica şi rezistenţa materialelor, EDP, Bucureşti, 1982
3. Bratu I.- Mecanică I, Universitatea din Oradea, 2011
4. Bratu I.- Mecanica fizică, Editura Universităţii din Oradea, 2006
5. Buzdugan Gh. – Rezistenţa materialelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980
6. Hlușcu M., Tripa P. - Rezistenţa materialelor I, Editura Mirton, Timișoara, 2008
7. Prichici M. – Mecanică I-Statica, Editura Universității din Oradea, 2009
8. Prichici M. – Mecanică II-Cinematică și dinamică, Editura Universității din
Oradea, 2010
9. Rațiu M. – Mecanică și rezistența materialelor - Note de curs. Universitatea din
Oradea, Facultatea de Textile și Pielărie, 2010
10. Prichici M. –Rezistenţa materialelor II, Editura Universității din Oradea, 2013
11. Rusu E. – Mecanică, Institutul Politehnic Iaşi, 1989
12. Rusu E. ş.a. - Culegere de probleme de mecanică şi aplicaţii în proiectarea de
utilaj textil, Institutul Politehnic Iaşi, 1994
13. Simoiu D., Petrescu A. – Note de curs. Fundamente de inginerie mecanică.
Universitatea Politehnică Timișoara. 2017
14. Tripa P., Hlușcu M. – Rezistenţa materialelor. Noţiuni fundamentale şi
aplicaţii, Editura Mirton, Timișoara, 2008.

9
 UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE INGINERIE MANAGERIALĂ ȘI

TEHNOLOGICĂ

MECANICĂ, REZISTENȚA MATERIALELOR

NOTE DE CURS
(Curs 4)

pentru studenții de la programele de studii

Tehnologia Tricotajelor și Confecțiilor

Inginerie Economică Industrială

Anul I – Semestrul I

Coordonator disciplină:
RAŢIU MARIANA

2020
 REZISTENŢA MATERIALELOR

Noţiuni introductive

Materialele utilizate pentru construcția corpurilor rigide sunt deformabile.

Sub acţiunea sarcinilor exterioare, particulele care le compun își modifică poziția
relativă, ceea ce duce la modificarea formei și dimensiunilor pieselor și
structurilor. Această deformabilitate a corpurilor este studiată de Rezistenţa
materialelor, denumită și Mecanica corpurilor deformabile.
Rezistența materialelor urmărește stabilirea unor relații între sarcinile
exterioare aplicate corpurilor reale deformabile, pe de o parte, și eforturile
interioare și deformațiile produse de acestea, pe de altă parte.
Pe baza acestor relații, se poate face dimensionarea organelor de mașini și a
elementelor de construcții, astfel încât să reziste, în bune condiții, sarcinilor la care
sunt supuse în timpul funcționării.
În rezolvarea problemelor, structura reală este înlocuită printr-un model
mecanic simplificat. În acest scop, se adoptă unele ipoteze simplificatoare privind:
 forma și dimensiunile elementelor componente
 caracterul și distribuția sarcinilor aplicate
 proprietățile fizico-mecanice ale materialelor.

Schematizarea corpurilor

În funcție de forma și caracteristicile geometrice, în rezistența materialelor

se studiază următoarele tipuri de corpuri, denumite și elemente de rezistență:

1. Barele și firele
Sunt acele corpuri la care o dimensiune, lungimea, este predominantă în
raport cu celelalte două.
Axa barei este linia care unește centrele de greutate ale secțiunilor
transversale. Secțiunea transversală este perpendiculară pe axa barei.
Barele pot fi: - drepte sau curbe
- de secțiune constantă sau variabilă.
Firele au aceleași caracteristici geometrice, dar sunt flexibile, adică nu au
rigiditate la încovoiere.

2. Plăcile
Sunt corpurile la care, o dimensiune, grosimea, este mult mai mică în
comparație cu celelalte două. După forma suprafeţei mediane, plăcile pot fi plane
sau curbe.
3. Corpurile masive
La aceste corpuri, denumite și blocuri, toate cele trei dimensiuni au același ordin de
mărime. Exemple: fundații, bile sau role de rulamenți etc.
2
 1. Bară 2. Placă 3. Corpuri masive

Clasificarea sarcinilor

Sarcinile reprezintă, în rezistența materialelor, forţele sau momentele direct

aplicate asupra unui element de rezistenţă și se clasifică în:
 sarcini concentrate
 sarcini repartizate sau distribuite, uniform sau variabil, pe un element liniar
sau pe o suprafaţă.

Ipoteze privind proprietăţile materialelor

În vederea simplificării relațiilor de calcul, în rezistența materialelor se

adoptă următoarele ipoteze privind proprietpțile materialelor:

1. Ipoteza mediului continuu, prin care se admite că tot volumul unui corp este
ocupat de substanță.
2. Ipoteza mediului omogen, în baza căreia proprietățile fizice (de exemplu
densitatea) se consideră constante în orice punct al unui corp.
3. Ipoteza mediului izotrop, potrivit căreia, în orice punct al corpului,
proprietățile mecanice nu depind de direcția de aplicare a solicitării.
4. Ipoteza mediului elastic. Sub acțiunea solicitării exterioare, un corp elastic
se deformează instantaneu, iar la îndepărtarea sarcinii revine instantaneu la
dimensiunile inițiale. De asemenea, acțiunea unei forțe într-un punct
oarecare se transmite instantaneu în tot corpul.
5. Ipoteza proporţionalităţii dintre tensiuni şi deformaţii specifice. Materialele
elastice, solicitate, prezintă relaţii liniare de proporţionalitate între tensiuni şi
deformaţii specifice, adică satisfac legea lui Hooke (σ = E ε), unde E este un
factor de proporţionalitate, numit modul de elasticitate longitudinal al
materialului.
6. Ipoteza micilor deformații, conform căreia se consideră că deformaţiile
corpurilor elastice sunt mici în comparație cu dimensiunile acestora, nu
afectează acțiunea sarcinilor și sunt neglijabile în calculul solicitărilor,
permițând scrierea ecuaţiilor de echilibru din statică, la fel ca la corpurile
rigide.
3
 7. Ipoteza secţiunii plane (ipoteza lui Bernoulli), care precizează că: o secţiune
plană şi perpendiculară pe axa unei bare nesolicitate, rămâne plană şi
perpendiculară pe axa barei şi după aplicarea sarcinilor exterioare.

Eforturi în bare drepte

Considerăm o bară aflată în echilibru sub acțiunea forțelor exterioare

aplicate și a forțelor din legături (reacțiunilor). Se pune problema evaluării forțelor
interioare care apar într-o secțiune transversală oarecare a barei, denumite generic
eforturi.

Pentru determinarea eforturilor din secțiunile transversale, se utilizează

metoda secțiunilor, conform căreia:
- se imaginează secționarea transversală a barei, printr-un plan
- se separă cele două părți rezultate în urma secționării
- se transformă forțele interioare din secțiune în forțe exterioare
- se scriu condițiile de echilibru static pentru fiecare parte.
Mărimile R şi M din secţiunea transversală a barei poartă numele de forţe
interioare sau forţe în secţiune sau eforturi. Componentele R şi M se consideră
aplicate în centrul de greutate al secţiunii barei. Așa cum se poate observa,
sistemele R, M de pe cele două feţe sunt egale şi de sens contrar, ceea ce asigură
echilibrul întregului corp.
Eforturile R şi M, având direcţii oarecare faţă de secţiune, pot fi descompuse
în componente pe normala la planul secţiunii (adică de-a lungul axei barei) şi în
planul secţiunii, rezultând:
a) din rezultanta R - o componentă orientată pe normala la secţiune, numită
forţă normală sau forţă axială şi notată cu N
- o componentă conţinută în planul secţiunii, numită
forţă tăietoare, notată cu T

4
 b) din momentul (cuplul) M - un moment de torsiune sau de răsucire, Mt
orientat după normala la secţiune
- un momentul încovoietor Mi conţinut în planul
secţiunii

Componentele N, T, Mi, Mt se numesc, de asemenea, eforturi, fiecare dintre

ele, luate separat, producând în bară un anumit tip de solicitare, și anume:
 forţa axială N produce întinderea / tracţiunea barei, iar dacă are sens
contrar, compresiunea acesteia. Este egală cu suma proiecţiilor pe axa barei,
Ox, a tuturor forţelor exterioare (inclusiv reacţiunile) care acţionează asupra
părţii din bară îndepărtată (pentru cealaltă parte are semnul schimbat).
 forţa tăietoare T produce tăierea sau forfecarea barei. Este egală cu suma
proiecţiilor pe axa Oy, respectiv Oz, a tuturor forţelor exterioare care
acţionează de o anumită parte a secțiunii.
 momentul de torsiune Mt produce torsiunea sau răsucirea barei. Este egal cu
suma momentelor forțelor și a cuplurilor calculate în raport cu axa Ox.
 momentul încovoietor Mi produce încovoierea barei. Este egal cu suma
momentelor forțelor și a cuplurilor calculate în raport cu axa Oy, respectiv
Oz.

Eforturi unitare (tensiuni) și deformații specifice

În calculele specifice de rezistența materialelor se utilizează câteva mărimi

fundamentale, și anume:
 tensiuni sau eforturi unitare
 deformații specifice
 rezistențe admisibile.

Tensiuni în secțiunea unei bare

Considerăm un element de arie dA, reprezintând o unitate de suprafață din

aria A a secţiunii transversale a unui corp solid rigid (o bară), pe care acţionează
5
forţa dF, având o direcţie oarecare. Elementul de arie considerat fiind foarte mic,
forţa poate fi considerată uniform distribuită pe suprafaţa acestuia, iar rezultanta dF
poate fi aplicată în centrul de greutate al elementului.

Se numește tensiune, sau efort unitar, valoarea medie a forțelor interioare

care acționează pe unitatea de suprafaţă, dA, din aria secţiunii. Tensiunea p are
aceeaşi direcţie cu forţa elementară dF, iar mărimea ei este determinată atât de
mărimea forţei dF cât şi de orientarea suprafeţei dA faţă de direcţia forţei.

Tensiunea p poate fi descompusă în două componente, și anume:

 tensiunea normală, notată cu σ, pe direcţia normalei la secţiune și care are
un efect de tracţiune sau de compresiune
 tensiunea tangenţială, notată cu τ, în planul secţiunii (tangent la secțiune),
care are un efect de tăiere, forfecare sau alunecare.

Între aceste componente există relația:

Deformații specifice

Considerăm un element de volum elementar, sub forma unui cub, aparținând

unui corp supus la anumite solicitări. În funcție de tipul solicitării la care este
supus, laturile elementului se vor lungi sau scurta, sau unghiurile drepte dintre
plane se vor modifica, producându-se:
 deformaţii specifice liniare (ε), denumite și lungiri specifice (alungiri) sau
scurtări specifice
 deformaţii specifice unghiulare(  ), denumite și lunecări.

6
Relația între tensiuni și deformații

Conform uneia din ipotezele privind proprietăţile materialelor, între tensiuni

şi deformaţii specifice există relaţii liniare de proporţionalitate, adică materialele
elastice satisfac legea lui Hooke:
σ=ε·E τ=γ·G G = 0,385 · E
unde - E este un factor de proporţionalitate, numit modul de elasticitate
longitudinal al materialului
- G este modul de elasticitate transversal.

Diagrame de eforturi în bare drepte

În rezistența materialelor, variația eforturilor în lungul axelor barelor se

reprezintă grafic sub forma unor diagrame de eforturi.
În vederea trasării corecte a diagramelor de eforturi, trebuie să se respecte
anumite etape, reguli și convenții, care impun, printre altele:
- calculul şi verificarea reacţiunilor
- scrierea funcţiilor eforturilor, pe fiecare interval caracteristic (acea porţiune a
barei pe care funcţiile de eforturi sunt aceleași)
- la scrierea funcţiilor eforturilor se ţine seama de convenţia de semne pozitive
ale acestora.

Convenţia de semne privind sensul pozitiv al eforturilor

 Forțele axiale N se consideră pozitive atunci când produc întindere.

 Forțele tăietoare T se consideră pozitive atunci când produc o lunecare
similară unei rotiri în sensul acelor ceasornicului.
 Momentele încovoietoare se consideră pozitive atunci când produc
întinderea fibrelor inferioare ale barei.

7
 Convenţia de semne privind sensul pozitiv al axelor diagramelor de
eforturi

 Diagrama forțelor axiale N se reprezintă cu axa ordonatelor pozitivă în sus.

 Diagrama forțelor tăietoare T se reprezintă cu axa ordonatelor pozitivă în
sus.
 Diagrama momentelor încovoietoare M se reprezintă cu axa ordonatelor
pozitivă în jos (de partea fibrelor întinse).


Reguli utile la construcția diagramelor de eforturi

 Pe porțiunile de bară nesolicitate (p=0), forța tăietoare este constantă, iar

momentul încovoietor variază liniar.
 Pe porțiunile de bară solicitate cu sarcini uniform distribuite (p=const.), forța
tăietoare variază liniar, iar momentul încovoietor variază parabolic.
 Diagrama de forțe tăietoare are salturi în dreptul forțelor concentrate, iar
diagrama momentelor încovoietoare în dreptul cuplurilor concentrate.
 Diagrama momentelor încovoietoare are valori extreme în secțiunile în care
forța tăietoare se anulează.
 Pe porțiunile de bară unde forța tăietoare este pozitivă, momentul
încovoietor crește, iar pe porțiunile de bară unde forța tăietoare este
negativă, momentul încovoietor scade.

8
 BIBLIOGRAFIE

1. Andreescu I., Mocanu S. – Probleme de rezistența materialelor, București, 2003

2. Boiangiu D. – Mecanica şi rezistenţa materialelor, EDP, Bucureşti, 1982
3. Bratu I.- Mecanică I, Universitatea din Oradea, 2011
4. Bratu I.- Mecanica fizică, Editura Universităţii din Oradea, 2006
5. Buzdugan Gh. – Rezistenţa materialelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980
6. Hlușcu M., Tripa P. - Rezistenţa materialelor I, Editura Mirton, Timișoara, 2008
7. Prichici M. – Mecanică I-Statica, Editura Universității din Oradea, 2009
8. Prichici M. – Mecanică II-Cinematică și dinamică, Editura Universității din
Oradea, 2010
9. Rațiu M. – Mecanică și rezistența materialelor - Note de curs. Universitatea din
Oradea, Facultatea de Textile și Pielărie, 2010
10. Prichici M. –Rezistenţa materialelor II, Editura Universității din Oradea, 2013
11. Rusu E. – Mecanică, Institutul Politehnic Iaşi, 1989
12. Rusu E. ş.a. - Culegere de probleme de mecanică şi aplicaţii în proiectarea de
utilaj textil, Institutul Politehnic Iaşi, 1994
13. Simoiu D., Petrescu A. – Note de curs. Fundamente de inginerie mecanică.
Universitatea Politehnică Timișoara. 2017
14. Tripa P., Hlușcu M. – Rezistenţa materialelor. Noţiuni fundamentale şi
aplicaţii, Editura Mirton, Timișoara, 2008.

9
 UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE INGINERIE MANAGERIALĂ ȘI

TEHNOLOGICĂ

MECANICĂ, REZISTENȚA MATERIALELOR

NOTE DE CURS
(Curs 5)

pentru studenții de la programele de studii

Tehnologia Tricotajelor și Confecțiilor

Inginerie Economică Industrială

Anul I – Semestrul I

Coordonator disciplină:
RAŢIU MARIANA

2020
 ÎNTINDEREA ŞI COMPRESIUNEA

O bară este solicitată la întindere sau compresiune atunci când asupra ei

acţionează două forţe egale şi de sens contrar, aplicate în centrele de greutate ale
secţiunilor de la capete şi dirijate în lungul axei geometrice.
Datorită faptului că forţele sunt aplicate în lungul axei geometrice a barei,
acestea se numesc forţe axiale, iar solicitările de întindere sau compresiune sunt
solicitări axiale.

Solicitarea la întindere are loc atunci când forţele axiale sunt dirijate pe
secţiunea de la capătul din stânga, spre stânga, iar pe secţiunea de la capătul din
dreapta, spre dreapta.

Solicitarea la compresiune are loc atunci când forţele axiale sunt dirijate pe
secţiunea de la capătul din stânga, spre dreapta, iar pe secţiunea de la capătul din
dreapta, spre stânga.

Întindere Compresiune

Observaţie
În cazul solicitării la compresiune a barelor de lungimi mari poate să apară
pierderea stabilităţii barei (încovoierea barei), fapt pentru care, de regulă, nu se
calculează solicitarea la compresiune a barelor a căror lungime este de cel puţin
cinci ori mai mare decât dimensiunea minimă a secţiunii barei.

Determinarea tensiunilor din secţiunile transversale ale barelor drepte

supuse la întindere sau compresiune

1. Caracteristici geometrice

Se consideră o bară de secţiune constantă, pe suprafaţa căreia se marchează

un caroiaj, format din: generatoare echidistante, paralele cu axa şi directoare
normale pe axă, de asemenea, echidistante.
Solicitând bara la întindere şi acceptând o comportare elastică a materialului,
rezultă tot o reţea ortogonală, doar că distanţa dintre generatoare va fi mai mică, iar
cea dintre directoare va fi mai mare.

2
 Analizând un dreptunghi elementar a0b0c0d0 de pe suprafaţa barei înainte de
deformare, după solicitarea la întindere, acesta se deformează, devenind un
dreptunghi cu alte dimensiuni, abcd.
Rezultă că pe contur nu se produc deformaţii unghiulare, adică toate
tensiunile tangenţiale de pe contur sunt nule.
Extinzând şi analizând bara ca fiind formată dintr-o infinitate de fibre,
paralele cu axa geometrică, acestea se lungesc cu aceeaşi măsură, numită
deformaţie specifică liniară (ε), care este constantă în toate punctele secţiunii
transversale.
l e
   const .  0
l0 e0
unde  este deformaţia specifică unghiulară în secţiune transversală.
În urma analizei geometrice constatăm că se verifică ipoteza lui Bernoulli,
conform căreia o secţiune plană şi normală pe axa barei, înainte de deformare,
rămâne tot plană şi normală pe axa barei, şi după deformare.

2. Caracteristici fizice

Se consideră că bara este dintr-un materiale care respectă legea lui Hooke şi
că solicitările sunt în domeniul elastic.
În baza legii lui Hooke, care spune că tensiunile sunt proporţionale cu
deformaţiile specifice, avem:

  E
unde:
 - tensiunea normală
 - deformaţia specifică liniară
E - modul de elasticitate longitudinal; acesta are diferite valori, în funcţie de
tipul materialului din care este confecţionată bara
Având în vedere că   const . , rezultă că şi tensiunea normală este constantă.
  const .

3
 În urma analizei geometrice şi fizice, s-a stabilit legea de distribuţie a
tensiunilor normale pe secţiunea transversală a unei bare, solicitată la întindere sau
compresiune monoaxială, tensiuni care sunt uniform repartizate pe secţiunea barei.

3. Caracteristici statice

Tensiunile normale,  , uniform distribuite pe întreaga arie a secţiunii

transversale, vor da naştere unui efort axial total, N, care, ţinând cont de
îndeplinirea condiţiei de echilibru, se poate calcula cu relaţia:

N     dA     dA    A
A A

Rezultă că:
N

A
unde:
A – aria secţiunii transversale

Determinarea deformaţiilor barelor drepte supuse la întindere sau

compresiune

Alungirea barei (lungirea totală a barei) se obţine, în condiţiile precizate

mai sus, din egalitatea celor două relaţii:

    E
 N
N   E 
 A
A 
l N
E 
l0 A
l

l0
Rezultă că:
N  l0
l 
EA

Această relaţie este valabilă pentru bare de secţiune constantă, pe care şi

forţa aplicată este constantă.

În cazul unei bare cu secţiune variabilă, solicitată de forţe axiale variabile, se

aplică relaţia:
N ( x)
l   dx
l E ( x)  A( x)
care se aplică pe toate tronsoanele pe care N, E şi A au valori constante.

4
 Calcule de rezistenţă la întindere sau compresiune

Calculele de rezistenţă la întindere sau compresiune se vor face în baza

respectării a două condiţii:
N
a) condiţia de rezistenţă 
A
N  l0
b) condiţia de rigiditate l 
EA

Uzual, în rezistenţa materialelor se utilizează trei tipuri de calcule, şi anume:

calculul de verificare, calculul de dimensionare şi calculul de determinare a forţei
capabile.

1. Calculul de verificare

N
 ef  a
Aef
N  l0
l ef   l a
E  Aef
unde:
 a - rezistenţa admisibilă – reprezintă valoarea maximă admisibilă a
eforturilor unitare din piesa studiată; este determinată convenţional, ţinând cont de
materialul piesei, solicitări şi mediul ambiant

2. Calculul de dimensionare

N N  l0
Anec  Anec 
a E  l a

3. Calculul de determinare a forţei capabile

E  Aef  l a
N cap  Aef   a N cap 
l0

5
 BIBLIOGRAFIE

1. Andreescu I., Mocanu S. – Probleme de rezistența materialelor, București, 2003

2. Boiangiu D. – Mecanica şi rezistenţa materialelor, EDP, Bucureşti, 1982
3. Bratu I.- Mecanică I, Universitatea din Oradea, 2011
4. Bratu I.- Mecanica fizică, Editura Universităţii din Oradea, 2006
5. Buzdugan Gh. – Rezistenţa materialelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980
6. Hlușcu M., Tripa P. - Rezistenţa materialelor I, Editura Mirton, Timișoara, 2008
7. Prichici M. – Mecanică I-Statica, Editura Universității din Oradea, 2009
8. Prichici M. – Mecanică II-Cinematică și dinamică, Editura Universității din
Oradea, 2010
9. Rațiu M. – Mecanică și rezistența materialelor - Note de curs. Universitatea din
Oradea, Facultatea de Textile și Pielărie, 2010
10. Prichici M. –Rezistenţa materialelor II, Editura Universității din Oradea, 2013
11. Rusu E. – Mecanică, Institutul Politehnic Iaşi, 1989
12. Rusu E. ş.a. - Culegere de probleme de mecanică şi aplicaţii în proiectarea de
utilaj textil, Institutul Politehnic Iaşi, 1994
13. Simoiu D., Petrescu A. – Note de curs. Fundamente de inginerie mecanică.
Universitatea Politehnică Timișoara. 2017
14. Tripa P., Hlușcu M. – Rezistenţa materialelor. Noţiuni fundamentale şi
aplicaţii, Editura Mirton, Timișoara, 2008.

6
 UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE INGINERIE MANAGERIALĂ ȘI

TEHNOLOGICĂ

MECANICĂ, REZISTENȚA MATERIALELOR

NOTE DE CURS
(Curs 6)

pentru studenții de la programele de studii

Tehnologia Tricotajelor și Confecțiilor

Inginerie Economică Industrială

Anul I – Semestrul I

Coordonator disciplină:
RAŢIU MARIANA

2020
 FORFECAREA

Solicitarea la forfecare a unei piese apare atunci când asupra acesteia

acţionează două forţe paralele, de sensuri opuse şi dispuse de o parte şi de cealaltă
a materialului piesei, distanţa dintre direcţiile celor două forţe fiind nulă.
Cum însă, din punct de vedere constructiv, între lamele tăietoare există o
anumită distanţă, în momentul realizării tăierii (forfecării) între cele două lame
apare o deformaţie unghiulară γ.

Altfel spus, forfecarea se produce atunci când rezultanta forţelor exterioare

se reduce la o forţă tăietoare conţinută în planul de secţiune perpendicular pe axa
barei.
În timpul solicitării, în material iau naştere, opus forţei tăietoare, anumite
eforturile unitare, cuprinse şi ele în planul secţiunii, deci eforturi tangenţiale, notate
cu τ.
Pe lângă aceste eforturi, apar şi anumite deformaţii în timpul solicitării la
forfecare, şi anume deformaţii unghiulare.

Pentru a calcula valoarea acestei deformaţii, considerăm un cub care, sub

efectul forţei tăietoare, se deformează ca în figura următoare:

2
 Deformaţia unghiulară se va calcula cu relaţia:

s
tg 
l
tg  
s - lunecarea absolută (reprezintă o deplasare)

Legea lui Hooke pentru forfecare. Relaţia între E şi G

Pentru forfecare, legea lui Hooke este dată de relaţia:



G
unde:
γ - lunecarea specifică (unghiul de lunecare, măsurat în radiani)
τ - efortul unitar tangenţial
G - modul de elasticitate transversal

Ţinând seama de formula de calcul a tensiunii tangenţiale care apare în

cursul solicitării de forfecare,

T

A

Rezultă formula de calcul a lunecării absolute la forfecare, de o formă

asemănătoare cu formula de calcul a lungirii la întindere:

T l
s  [cm]
G A

Între modulul de elasticitate longitudinal, E, şi modulul de elasticitate

transversal, G, există, pentru materialele izotrope, următoarea relaţie:

E
G [daN/cm²]
2l   

Pentru oţel, μ=0,3, între G şi E rezultând relaţia:

G  0,385  E

3
 Calcule de rezistenţă la forfecare

Şi în cazul solicitării la forfecare se utilizează cele trei tipuri de calcule, şi

anume: calculul de verificare a tensiunii, calculul de dimensionare şi calculul de
determinare a forţei capabile.

1. Calculul de verificare a tensiunii

T
 ef  a [daN/cm²]
Aef
unde:
 a - rezistenţa admisibilă – reprezintă valoarea maximă admisibilă a
eforturilor unitare tangenţiale din piesa studiată; este determinată convenţional,
ţinând cont de materialul piesei, solicitări şi mediul ambiant

2. Calculul de dimensionare

T
Anec  [cm²]
a

3. Calculul de determinare a forţei capabile

Tcap  Aef   a [daN]

4
 ÎNCOVOIEREA

Solicitarea la încovoiere se întâlneşte în diferite variante, atât datorită

poziţiei vectorului moment încovoietor faţă de axele principale de inerţie, cât şi
datorită prezenţei simultane a altor eforturi în secţiune.

Astfel, întâlnim trei tipuri de încovoiere, şi anume:

 încovoiere pură: este solicitarea produsă atunci când eforturile din secţiunea
transversală se reduc doar la un moment încovoietor dirijat în lungul unei
axe centrale principale de inerţie
 încovoiere simplă: este solicitarea produsă de acţiunea simultană a unui
moment încovoietor și a unei forţe tăietoare
 încovoiere oblică: este solicitarea produsă de un moment a cărui direcţie nu
coincide cu direcţiile axelor centrale principale de inerţie a secţiunii.

Cazul încovoierii pure a unei bare drepte

Calcule de rezistenţă la încovoiere

Şi în cazul solicitării la încovoiere se utilizează cele trei tipuri de calcule, şi

anume: calculul de verificare a tensiunii, calculul de dimensionare şi calculul de
determinare a momentului capabil.

1. Calculul de verificare a tensiunii

Mz
 ef  a
Wz ef
unde:

5
  a - rezistenţa admisibilă – reprezintă valoarea maximă admisibilă a
eforturilor unitare din piesa studiată; este determinată convenţional, ţinând cont de
materialul piesei, solicitări şi mediul ambiant
Mz – momentul încovoietor după axa z (numită axă neutră)
Wz ef – modul de rezistenţă axial

2. Calculul de dimensionare

Mz
Wznec 
a

3. Calculul de determinare a momentului capabil

M zcap  Wzef   a
unde:
Iz
Wz 
rmax
Iz reprezintă momentul de inerţie axial şi se calculează astfel:
rmax reprezintă raza maximă a secţiunii transversale

 d4
- pentru o secţiune circulară Iz 
64

  D 4  d 4 
- pentru o secţiune inelară Iz 
64

Modulul de rezistenţă axial devine:

 d3
- pentru o secţiune circulară Wz 
32

  D 4  d 4 
- pentru o secţiune inelară Wz 
32  D

6
 BIBLIOGRAFIE

1. Andreescu I., Mocanu S. – Probleme de rezistența materialelor, București, 2003

2. Boiangiu D. – Mecanica şi rezistenţa materialelor, EDP, Bucureşti, 1982
3. Bratu I.- Mecanică I, Universitatea din Oradea, 2011
4. Bratu I.- Mecanica fizică, Editura Universităţii din Oradea, 2006
5. Buzdugan Gh. – Rezistenţa materialelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980
6. Hlușcu M., Tripa P. - Rezistenţa materialelor I, Editura Mirton, Timișoara, 2008
7. Prichici M. – Mecanică I-Statica, Editura Universității din Oradea, 2009
8. Prichici M. – Mecanică II-Cinematică și dinamică, Editura Universității din
Oradea, 2010
9. Rațiu M. – Mecanică și rezistența materialelor - Note de curs. Universitatea din
Oradea, Facultatea de Textile și Pielărie, 2010
10. Prichici M. –Rezistenţa materialelor II, Editura Universității din Oradea, 2013
11. Rusu E. – Mecanică, Institutul Politehnic Iaşi, 1989
12. Rusu E. ş.a. - Culegere de probleme de mecanică şi aplicaţii în proiectarea de
utilaj textil, Institutul Politehnic Iaşi, 1994
13. Simoiu D., Petrescu A. – Note de curs. Fundamente de inginerie mecanică.
Universitatea Politehnică Timișoara. 2017
14. Tripa P., Hlușcu M. – Rezistenţa materialelor. Noţiuni fundamentale şi
aplicaţii, Editura Mirton, Timișoara, 2008.

7
 UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE INGINERIE MANAGERIALĂ ȘI

TEHNOLOGICĂ

MECANICĂ, REZISTENȚA MATERIALELOR

NOTE DE CURS
(Curs 7)

pentru studenții de la programele de studii

Tehnologia Tricotajelor și Confecțiilor

Inginerie Economică Industrială

Anul I – Semestrul I

Coordonator disciplină:
RAŢIU MARIANA

2020
 SOLICITAREA LA TORSIUNE (RĂSUCIRE)

Solicitare la torsiune (răsucire) este solicitarea produsă unui element de

rezistență atunci când eforturile din secţiunea transversală se reduc doar la un
momentul de răsucire (torsiune) Mt, care este egal cu suma momentelor care
acţionează asupra acestuia, din dreapta sau din stânga acelei secţiuni.
Întrucât momentul de răsucire apare în special în cazul arborilor care
transmit puteri la diferite maşini, atunci, dacă un arbore transmite o putere P la
turația n, momentul de torsiune poate fi calculat şi funcţie de puterea transmisă:

Se consideră o bară dreaptă de secţiune circulară constantă, pe suprafaţa

căreia se marchează un caroiaj, format din: generatoare echidistante, paralele cu
axa şi directoare normale pe axă, de asemenea, echidistante.
Solicitând bara la torsiune şi acceptând o comportare elastică a materialului,
dreptunghiurile iniţiale ale caroiajului se transformă în paralelograme, ceea ce
indică prezenţa unor tensiuni tangenţiale τ, respectiv τ’, care sunt tangente la
conturul secţiunii.

Calcule de rezistenţă la torsiune

Calculele de rezistență în cazul solicitării la torsiune sunt, la fel, de trei tipuri
(verificare, dimensionare, calculul sarcinii capabile) și rezultă din respectarea celor
două condiții: de rezistență și de rigiditate la răsucire. Astfel, pentru o bară
circulară, de secțiune constantă, avem:

1. Calculul de verificare a tensiunii

unde:
τa- rezistenţa admisibilă – reprezintă valoarea maximă admisibilă a
eforturilor unitare din piesa studiată; este determinată convenţional, ţinând cont de
materialul piesei, solicitări şi mediul ambiant

2
 θa – răsucirea specifică admisibilă
Mt – momentul de torsiune
Wp – modul de rezistenţă polar al secțiunii
Ip – reprezintă momentul de inerţie polar al secțiunii
G – modul de elasticitate transversal al materialului barei.

Aplicând legea lui Hooke, rezultă că tensiunea tangenţială la răsucire are o

variaţie liniară, funcţie de poziţia punctului, poziţie determinată de raza r.

unde γ – răsucirea specifică a barei și Δφ – răsucirea relativă dintre două secţiuni

aflate la distanţa l, interval pe care acţionează momentul de răsucire Mt.

2. Calculul de dimensionare

3. Calculul de determinare a momentului capabil

3
 SOLICITAREA LA FLAMBAJ A BARELOR DREPTE

În mecanică, un corp este în echilibru stabil dacă, deplasat din poziția de

echilibru, tinde să revină singur în poziția inițială. Este cazul unei bile într-o
concavitate: orice perturbare exterioară face ca bila să se deplaseze într-o poziție
vecină, căreia îi corespunde o anumită energie potențială, bila tinzând să revină în
poziția de energie potențială minimă.
Un corp este în echilibru instabil dacă, deplasat din pozițiz de echilibru,
tinde să continue mișcarea singur. Este cazul unei bile pe o convexitate: orice
perturbație, oricât de mică, deplasează bila într-o poziție căreia îi corespunde o
energie potențială mai mică, bila nemaiputând reveni, singură, în poziția inițială de
echilibru.
Un corp este în echilibru indiferent dacă rămâne în echilibru în orice poziție
vecină în care este deplasat. Este cazul unei bile pe un plan orizontal. Deplasând
bila într-o poziție vecină, care are aceeași energie potențială, aceasta constituie o
nouă poziție de echilibru.

În cazul corpurilor elastice, comportarea este asemănătoare, cu deosebirea

că, în locul stabilității poziției de echilibru, se studiază stabilitatea formei sau
configurația de echilibru sub acțiunea forțelor exterioare.

Astfel, în cazul unei bare drepte rezemată la capete, solicitată axial, se

reîntâlnesc cazurile de echilibru enunțate anterior, sub următoarea formulare:

 dacă forța P este mai mică decât sarcina critică (P < Pcritic), atunci forma
rectilinie a barei reprezintă o configurație stabilă; acționând asupra barei cu
o forță ΔF, bara se deformează, dar, la îndepărtarea forței perturbatoare, bara
revine la forma rectilinie, inițială;
 dacă P > Pcritic, forma rectilinie reprezintă doar teoretic o configurație de
echilibru; aplicarea forței perturbatoare ΔF face ca bara să părăsească forma
4
 rectilinie, să se deformeze foarte mult, ceea ce, în general, duce la rupere; în
acest caz, forma rectilinie inițială reprezintă, de fapt, o congigurație de
echilibru instabil;
 dacă P = Pcritic, bara poate fi deformată prin aplicarea forței ΔF dar, în acest
caz, orice formă deformată, apropiată de forma inițială, reprezintă o
configurație de echilibru, deoarece forța critică Pcritic corespunde
configurației de echilibru indiferent.

În general, pierderea stabilității unei anumite configurații de echilibru, sub

acțiunea forțelor exterioare aplicate, se numește flambaj. Deoarece după flambaj
se produc deformații mari, însoțite de eforuri unitare mari, flambajul duce, de
obicei, la rupere sau la pierderea capacității portante a sistemelor deformabile.

Pentru valoarea critică a forței, Pcr, în secțiunea A a barei apare o tensiune

numită rezistență critică la flambaj, egală cu:

Rezistența efectivă la flambaj σef se calculează cunoscând σcr și coeficientul

de siguranță la flambaj, cf :

5
 BIBLIOGRAFIE

1. Andreescu I., Mocanu S. – Probleme de rezistența materialelor, București, 2003

2. Boiangiu D. – Mecanica şi rezistenţa materialelor, EDP, Bucureşti, 1982
3. Bratu I.- Mecanică I, Universitatea din Oradea, 2011
4. Bratu I.- Mecanica fizică, Editura Universităţii din Oradea, 2006
5. Buzdugan Gh. – Rezistenţa materialelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980
6. Hlușcu M., Tripa P. - Rezistenţa materialelor I, Editura Mirton, Timișoara, 2008
7. Prichici M. – Mecanică I-Statica, Editura Universității din Oradea, 2009
8. Prichici M. – Mecanică II-Cinematică și dinamică, Editura Universității din
Oradea, 2010
9. Rațiu M. – Mecanică și rezistența materialelor - Note de curs. Universitatea din
Oradea, Facultatea de Textile și Pielărie, 2010
10. Prichici M. –Rezistenţa materialelor II, Editura Universității din Oradea, 2013
11. Rusu E. – Mecanică, Institutul Politehnic Iaşi, 1989
12. Rusu E. ş.a. - Culegere de probleme de mecanică şi aplicaţii în proiectarea de
utilaj textil, Institutul Politehnic Iaşi, 1994
13. Simoiu D., Petrescu A. – Note de curs. Fundamente de inginerie mecanică.
Universitatea Politehnică Timișoara. 2017
14. Tripa P., Hlușcu M. – Rezistenţa materialelor. Noţiuni fundamentale şi
aplicaţii, Editura Mirton, Timișoara, 2008.

6
 SEMINAR 1

Sa se calculeze produsele scalare și vectoriale dintre vectorii punctelor de

aplicație ale forțelor și respectivele forțe, ce acționează pe un pătrat de latura 2a
= 20 cm, ca în figura următoare, respectivele forțe având modulele cunoscute:

FA  Fc  FD  FF  100 N

FB  FH  FG  FF  200 2 N

REZOLVARE
Pentru afla proiecțiile forțelor, se aplică teorema proiecţiilor ortogonale, care spune că:
“valoarea proiecţiei unui vector pe o axă este egelă cu produsul dintre modulul vectorului
şi cosinusul unghiului pe care îl face vrctorul cu direcţia axei pe care se proiectează“

1
pr F  pru F  F cos 

Proiecția unui vector pe o axă este mărime scalară.

Pentru a ști care este semnul pe care îl are proiecţia unui vector pe o axă, putem să gândim ca
și când am descompune dupa regula triunghiului vectorul, pe direcțiile Ox și Oy, ca în figura
următoare:

Dacă sensul forței este de același fel cu al axei, proiecția fortei este “+” și este
negativă în caz contrar.

prOx F  X  F cos 
prOy F  Y  F sin 

2
Deci:

- dacă proiecția este cateta alaturată lui α, atunci se înmulțește modulul forței cu funcția
trigonometrică cosinus

- dacă proiecția este cateta opusă lui α, atunci se înmulțește modulul forței cu funcția
trigonometrică sinus

Proiecțiile Proiecțiile Produs

punctelor forțelor Produs scalar vectorial
Forța “ ·” “ ×”
Ox Oy Ox Oy  c z  x.Y  y. X
r  F  xX  yY
x y X Y
x.Y  y. X .k
FA 10 0 0 100 0 1000
FB 20 0 -200 200 -4000 4000
FC 20 10 -100 0 -2000 1000
FD 20 20 0 -100 -2000 -2000
FE 10 20 200 -200 -2000 -6000
FF 0 20 100 0 0 -2000
FG 0 10 200 200 2000 -2000
FH 10 10 -200 -200 -4000 0

*) Expresia analitică a produsului scalar a doi vectori r şi F:

r  x x i  yj
F  Xi  Yj

r  F  xX  yY

*) Expresia analitică a produsului vectorial a doi vectori r şi F:

r  x x i  yj
F  Xi  Yj

i jk
rF  x y 0 c

Xx Y 0

În care: c  c x i  c y j  cz k

Ale cărui proiecţii sunt: cx  0

cy  0
c z  x.Y  y. X

3
 REDUCEREA SISTEMELOR DE FORȚE

Problema 1
Reducerea unui sistem de forțe coplanare

1
Problema 2
Reducerea unui sistem de forțe oarecare

Se da sistemul de forte cunoscute, ce actioneaza asupra unui cub de latura a=10

cm ca in figura urmatoare, si se cere sa se reduca sistemul de forte dat in raport
cu originea sistemului de referinta.


FB  FF  FG  FC  100N 
FO  100 3N 

FA  FD  FE  100 2 N 

2
Un sistem de forte oarecare Fi(Xi,Yi, Zi), cu punctele de aplicatie Ai(xi,yi, zi), se reduce in raport
cu punctul O, la un torsor de reducere format din doua elemente – rezultanta sistemului R si
momentul Mo , doi vectori de forma :

 n
 n   n   n 
 R   Fi    X i  i    Yi  j    Zi  k  Rxi  Ry j  Rz k
 i 1  i 1   i 1   i 1 
O  n

 M O   i 1
ri  Fi  M Ox i  M O y j  M Oz k

in care : si :

MOx    yi Zi  ziYi 
n n

Rx  X
i 1
i i 1

M0    zi X i  xi Zi 
n
n
Ry   Yi y
i 1
i 1
MOz    xiYi  yi X i 
n
n
Rz  Z
i 1
i
i 1

Modulele celor doua elemente ale torsorului de reducere sunt :

R  Rx2  Ry2  Rz2

MO  2
MOx  MOy
2
 MOz
2

Cosinusii directori ai celor doi vectori se calculeaza :

Rx M Ox
cos  R  ' cos  M 
R M

Ry M Oy
cos  R  ' cos  M 
R M

Rz M Oz
cos  R  ' cos  M 
R M

3
Rezolvarea problemei se face intr-un mod mai facil cu ajutorul tabelului urmator:

Tabelul 1

Nr. xi yi zi Xi Yi Zi MOx MOy MOz

crt.
FA 10 0 0 -100 100 0 0 0 1000

FB 10 10 0 0 -100 0 0 0 -1000

FC 10 10 0 0 -100 0 0 0 0

FD 0 10 0 100 0 -100 -1000 0 -1000

FE 0 0 10 100 100 0 -1000 1000 0

FF 10 0 10 0 100 0 -1000 0 1000

FG 10 10 10 -100 0 0 0 -1000 1000

FO 0 0 0 100 100 100 0 0 0

Rx== Ry== RZ== MOx= MOy= MOz=

R
100 200 0 =-3000 =0 =1000

PROIECTIILE FORTELOR:
FORTA DIN PUNCTUL: A
Daca se descompune forta dupa axele sistemului de referinta se observa ca proiectia dupa axa
Ox este in sens invers directiei versorului axei, proiectia pe aceasta axa va avea semnul” –“


 100N 
2
 X  FA cos 45  100 2
FA  100 2 N   
2
Y  F cos 45  100 2 2  100N 
 A
2

4
FORTA DIN PUNCTUL: C

Daca se descompune forta dupa axele sistemului de referinta se observa ca proiectia dupa axa
Oy este in sens invers directiei versorului axei,proiectia pe aceasta axa va avea semnul” –“


Fc  100N   X  FC cos180  100 1  100N 

FORTA DIN PUNCTUL: E

Daca se descompune forta dupa axele sistemului de referinta se observa ca are proiectii dupa axa
Ox si Oy , aceste proiectt sunt:


 100N 
2
 X  FE cos 45  100 2
FE  100 2 N   
2
Y  F cos 45  100 2 2  100N 
 E
2
5
FORTA DIN PUNCTUL: G
Daca se descompune forta dupa axele sistemului de referinta se observa ca proiectia dupa axa
Ox este in sens invers directiei versorului axei,proiectia pe aceasta axa va avea semnul” –“


FG  100N   X  FG cos180  100 1  100N 

6
FORTA DIN PUNCTUL: F
Daca se descompune forta dupa axele sistemului de referinta se observa ca are proiectie numai
dupa axa Oysi este in acelasi sens cu directia versorului axei,proiectia pe aceasta axa va fi :


FF  100N   Y  FF cos0  1001  100N 

FORTA DIN PUNCTUL: D

Daca se descompune forta dupa axele sistemului de referinta se observa ca are proiectii dupa axa
Oz si Oy , aceste proiectt sunt:


 100N 
2
 X  FD cos 45  100 2
FD  100 2 N   
2
 Z  F cos 45  100 2 2  100N 
 D
2

Deoarece descompunerea dupa axa Oz are sageata in sens invers directiei versorului axei
,proiectia pe aceasta axa va avea semnul” –“.

7
FORTA DIN PUNCTUL: O
Daca se descompune forta dupa axele sistemului de referinta se observa ca are proiectii dupa axa
Ox, Oy si Oz , aceste proiectt sunt:

 X  100N 

FO  100 3N   Y  100N 
Z  100N 


8
Se cunoaste de la geometrie in spatiu, ca daca diagonala unui cub este :

diagonala  a 3
Latura cubului este a.

Calculul proiectiilor rezultantei sistemului de forte in raport cu punctual O:

Pentru a reduce sistemul de forte se calculeaza :

n
Rx   X i  100
i 1
n
R y   Yi  200
i 1
n
Rz   Z i  0
i 1
Din care se deduc:


 i j k 
 n  
 o  ri  Fi   xi yi zi
M  
 i 1 X Y Z 
  I i 
Si se calculeaza:

n
M Ox    yi Z i  ziYi   3000
i 1
n
M 0    z i X i  xi Z i   0
y
i 1
n
M Oz    xiYi  yi X i   1000
i 1

9
Deci torsorul de reducere in punctual O va fi:

 n
 n   n   n 


R  
i 1
F i    X i i  
 i 1   i 1 
 Yi  j    Z i k  100i  200 j
 i 1 
O 
n
 M  r  F  300i  1000 k
 O  i 1
i i

Modulele celor doua elemente ale torsorului de reducere sunt :

R  Rx2  R y2  Rz2  100 2  200 2  100 2 12  2 2   100 5N 

M O  M Ox
2
 M Oy
2
 M Oz
2
  3000 2  1000 2  1000 2 32  12   1000. 10 N .cm

Cosinusii directori ai celor doi vectori se calculeaza :

Rx 100 5 M  3000 10
cos  R    ' cos  M  Ox  
R 100 5 5 M 3000 10 10

Ry 200 2 5
cos  R    ' cos  M  0
R 100 5 5
Rz M 1000 10
cos  R   0 ' cos  M  Oz  
R M 1000 10 10

10
 ECHILIBRUL PUNCTULUI MATERIAL. ECHILIBRUL SOLIDULUI RIGID.

Se consideră o placă omogenă în formă de paralelipiped dreptunghic cu muchiile

OA=4a, OC=6a, OO’=a, aflată în echilibru sub acţiunea greutăţii proprii G, a forţei
P, cunoscute ca direcţie, sens şi modul, şi a forţelor (Fi), i=1, 2,..6, cunoscute ca
direcţie şi sensuri, dar necunoscute ca modul.
Se cer mărimile forţelor Fi pentru ca echilibrul forţelor să aibă loc.
(Huidu T. Probleme rezolvate de mecanică. Târgovişte: Editura Macarie. 2001)

În cazul rigidului liber, echilibrul este realizat dacă şi numai dacă torsorul de
reducere al sistemului de forţe care acţionează asupra lui, într-un punct O, este nul:

unde:
- Xi ,Yi, Zi sunt proiecţiile forţelor exterioare Fi pe axele sistemului cartezian Ox, Oy,
respectiv Oz;
- xi, yi zi - coordonatele punctului de aplicaţie al forţei Fi
- Li= Σ (yiZi-ziYi), Mi= Σ (ziXi-xiZi), Ni= Σ (xiYi-yiXi) - proiecţiile momentelor forţelor
exterioare Fi pe axele sistemului cartezian Ox, Oy, respectiv Oz.
Rezolvare:
Expresiile analitice ale vectorilor forţe faţă de sistemul de axe Oxy sunt:

Expresiile analitice ale momentelor acestor forţe în raport cu punctul O sunt:

Ecuaţiile vectoriale de echilibru ale rigidului liber, scrise în proiecţii pe cele trei axe
ale sistemului triortogonal Oxyz sunt:

Rezolvând acest sistem de 6 ecuaţii cu 6 necunoscute rezultă:

 CALCULUL REACŢIUNILOR DIN LEGĂTURI

Se consideră o bară omogenă de lungime AB=2l şi greutate G care se reazemă cu

capătul A pe o cavitate semicilindrică de rază a, iar în punctul D pe muchia fixă a
cavităţii (fig. 4.2.3.a). Rezemările din A şi D sunt fără frecare.
Se cer:
1) unghiul θ pe care îl face bara cu orizontala pentru echilibru;
2) mărimile reacţiunilor din A şi D.
(Huidu T. Probleme rezolvate de mecanică. Târgovişte: Editura Macarie. 2001)

Rezolvare

Se alege sistemul de referinţă Oxy convenabil şi, conform axiomei legăturilor, se

introduc în A şi D forţele de legătură NA și ND (fig. 4.2.3.b).
Ecuaţiile de echilibru a forţelor care acţionează asupra barei sunt:
 SEMINARUL 5
Intinderea-compresiunea barelor drepte

Sa se traseze diagramele de eforturi si deplasari pentru bara din figura, confectionata

din otel cu E=2,1.10 5 [N/mm 2 ], de sectiune circulara, cu diametrul cel mai mic D=10cm.
Care este solicitatrea in punctual F? Dar deplasarea acestui punct ?

Cunoscand ca materialul din care este confectionata bara are comportare iden tica la
intindere si compresiune, sa se studieze daca bara rezista eforturilor la care este supusa si sa se
traseze diagrama tensiunii normale efective.

1.CALCULUL REACTIUNILOR

 X  0  H A  FB  FC  FD  FE  0
 H A  500  150  100  50  200[kN ]
 2. TRASAREA DIAGRAMEI DE EFORTURI N


Tinand cont de regula de semn pentru forta axiala:

Se porneste de la prima forta H A care este pozitiva (iese din sectiune), deci se va
trasa in sus ( valorile pozitive ale eforturilor, respectiv de intindere, se trec in diagrama de
eforturi deasupra liniei de 0 trasata paralel cu axa barei, iar valorile negative dedesubtul
liniei de 0).

3. TRASAREA DIAGRAMEI DE DEPLASARI

Se porneste de la incastrare, punctual A fiind fix, are deplasarea egala cu zero; prin
N .l
aplicarea formulei demonstrate in cazul intinderii/compresiunii: l  , se observa ca
E. A
intervalul A-F trebuie impartit in 5 subintervale, in care variaza: efortul N, care se ia din
diagrama de eforturi, aria, care este in functie de sectiunea barei supuse la intindere
compresiune, si modulul de elasticitate longitudinal, care pentru bara data este constant pe
toata lungimea barei, aceasta fiind confectionata din otel cu E  2,1.10 5 N / mm2 .
 3,14.100 2
 A   7,85.10 3 mm 2
4
D 2 
Aria: A  2 A  15,7mm
2

4 
3 A  31,4mm
2


 x  0  l A  0
N AB x 
Deci: l AB   2.10 510 3
E.3 A  x  1m  10 3 mm  l AB   0,24mm
 2,1.10 5 3.7,85.10 3
l B  l AB

 x  0  l d B  0
N BC x 
l BC   2,5.10 5.10 3
E.3 A  x  1m  10 3 mm  l BC   0.07 mm
 2,1.10 5.3.7,85.10 3
lC  l AB  l BC  0,24  0,07  0,31mm
 x  0  l d C  0
N x 
lCD  CD    2,5.10 5.1,5.10 3
E.2 A  x  1,5m  1,5.10 3 mm  lCD   0,15mm
 2,1.10 5.2.7,85.10 3
l D  l AB  l BC  lCD  0,24  0,07  0,15  0,31mm  0,15mm  0,16mm
 x  0  l d D  0
N DE x 
l DE    1,5.10 5.10 3
E. A  x  1m  10 3 mm  l DE   0,09mm
 2,1.10 5.7,85.10 3
l E  l AB  l BC  lCD  l DE  0,24  0,07  0,15  0,09  0,16mm  0,09mm  0,07mm
N Ef  0  l ED  0
l E  l AB  l BC  lCD  l DE  l EF  0,07mm  0  0,07mm
 OBSERVATIE Aceste valori se trec in diagrama, in punctele in care au fost
calculate, si se unesc cu o linie dreapta, deoarece, variatia deplasarii, asa cum se vede din
formula, este o functie de x de gradul 1.

4 TRASAREA DIAGRAMEI TENSIUNII NORMALE EFECTIVE  ef .

N ef
 ef 
Aef
Deci, se vor calcula 4 intervale:
N 2.10 5
 AB  AB   8,49[ N / mm 2 ]
AAB 3.7,85.10 3
N BC 2,5.10 5
 BC    10,62[ N / mm 2 ]
ABC 3.7,85.10 3
N CD  2,5.10 5
 CD   3
 15,9[ N / mm 2 ]
ACD 2.7,85.10
N DE  1,5.10 5
 DE   3
 19,21[ N / mm 2 ]
ADE 7,85.10

Se observa, ca efortului de intindere ii corespunde tensiune pozitiva, iar efortului de

compresiune ii corespunde tensiune negativa.
OBSERVATIE Pentru calculul tensiunii, efortul se ia din diagrama de eforturi cu
semnul lui.
 BARA SOLICITATA LA INCOVOIERE PURA SI INCOVOIERE SIMPLA

1. Calculul reacţiunilor: (  X) = 0 F - HB = 0
HB = F
(  MA) = 0 F : a + VB : l - F : (l + a)
F 2 1
x2
2 3
VB : l = F : l
x3 F VB = F
Fy=F A B
Fx=F HB C (  MB) = 0 F (a + l) - VA : l = - F : a
x1 VA=F VB=F VA = F
a
1
l
2 3
a ( Y) = 0 VA + VB - F - F = 0
F+F-F-F=0

2. Trasarea diagramei N
N _
[N]
+
-F
T3-3 +F
+ 3. Trasarea diagramei T
T T1-1 T2-2
+ _
[N]
-F
-F:a M2-2
M1-1 4. Trasarea diagramei M M1-1 = - F : x1 x 1 = 0 M0 = 0
M3-3
_ x1 = a MA = F : a
+
M M2-2 = - F : (a + x3) + F : x2 =
[Nm] = - F : a - F : x2 + F : x2 =
T = - F : a = ct.
M1-1 z M2-2 z M3-3 z M3-3 = - F : x3
T
y y y
Secţiunea 1-1 Secţiunea 2-2 Secţiunea 3-3
încovoiere simplă încovoiere pură încovoiere simplă
 SEMINAR 7 – Solicitarea la torsiune

Sursa: Andreescu I. Probleme de rezistența materialelor. București. 2003. pg. 158

1
2
3