Cuprins

2.4. Deformarea şi ruperea materialelor metalice

2.4.1. Generalităţi
2.4.2. Deformarea plastică
2.4.2.1. Deformarea plastică a monocristalelor
2.4.2.2. Deformarea plastică a agregatelor
policristaline
2.4.2.3. Influenţa deformării plastice la rece asupra
structurii şi proprietăţilor materialelor metalice
2.4.2.4. Influenţa temperaturii asupra structurii şi
proprietăţilor materialelor metalice deformate plastic la rece.
Recristalizarea
2.4.2.5. Deformarea plastică la cald
2.4.3. Ruperea materialelor metalice

1
2.5. Aliaje Fe – C
2.5.1. Generalităţi
2.5.2. Fierul şi formele lui alotropice
2.5.3. Diagrame de echilibru Fe-C
2.5.3.1. Liniile componente ale diagramelor Fe-C
2.5.3.2. Transformări invariante la solidificare şi în
stare solidă
2.5.3.3. Faze şi constituenţi în sistemul de aliaje Fe-C

2
2.4. Deformarea şi ruperea materialelor metalice
2.4.1. Generalităţi

Sub acţiunea sarcinilor exterioare corpurile pot să se

deformeze, adică pot să-şi modifice formele şi dimensiunile, sau chiar să
se rupă.
In funcţie de caracterul permanent sau nepermanent al
deformării se disting trei tipuri de deformaţii: elastice, plastice şi
anelastice.
Deformaţiile elastice sunt deformaţii cu caracter nepermanent
care se menţin doar pe durata acţiunii forţelor ce le-au produs; ele dispar
brusc în momentul în care sunt înlăturate forţele care le-au cauzat.
Deformaţiile plastice sunt deformaţii cu caracter permanent;
odată produse, aceste deformaţii se menţin şi după în lăturarea forţelor
care le-au determinat.
Deformaţiile anelastice sunt tot deformaţii cu caracter
nepermanent dar, spre deosebire de cele elastice, aceste deformaţii
dispar în timp după îndepărtarea forţelor.

3
 Prin acţiunea de deformare exercitată asupra unui corp de
către forţe exterioare, în interiorul acestuia apar forţe ce se opun
deformării şi care se numesc şi tensiuni.
Tensiunea reprezintă intensitatea forţei cu care materialul
reacţionează la sarcinile mecanice ce tind să modifice aranjamentul
particulelor sale constitutive, aranjament datorat forţelor de interacţiune
dintre aceste particule.
Tensiunea se măsoară prin forţa ce acţionează pe unitatea de
suprafaţă a planului pe care este aplicată:

unde:  este tensiunea; F – forţa; S – suprafaţa pe care acţionează forţa.

In funcţie de modul de aplicare a forţei, tensiunile pot fi statice
(nu se modifică în timp) sau dinamice (se modifică în timp).
Tensiunile dinamice pot fi generate de forţe de impact (de
exemplu, şocuri) sau de forţe alternante (de exemplu, vibraţii).

4
 Tensiunile statice sunt cele mai frecvente.
Orice stare de tensiune statică creată de acţiunea unor forţe
complexe asupra unei corp poate fi descrisă complet în termenii a trei
tensiuni principale reciproc perpendiculare (tensiuni normale).
Pot apărea trei cazuri importante:
a) starea de tensiune sau compresiune uniaxială, când
tensiunea acţionează într-o singură direcţie (fig.2.78.a.);
b) starea de tensiune sau compresiune biaxială sau plană,
când tensiunea acţionează în două direcţii perpendiculare (fig.2.78.b.);
c) starea de tensiune sau compresiune triaxială, când
tensiunea acţionează în trei direcţii perpendiculare (fig.2.78.c.); dacă
cele trei tensiuni sunt egale se generează o stare de compresiune sau
de întindere hidrostatică.

5
 Tensiunea este denumită de întindere (sau simplu “tensiune”)
când forţa ce o generează tinde să separe particulele constitutive ale
materialului.
Tensiunea este numită de compresiune dacă forţa care o
generează tinde să aducă particulele constitutive ale materialului într-un
contact mai strâns.
Un tip special de tensiuni îl constituie tensiunile de forfecare
care sunt generate de forţe paralele la un plan imaginar într-un punct;
aceste tensiuni fiind paralele cu planul pe care acţionează sunt numite şi
tensiuni tangenţiale.
Tensiunile de forfecare sau tangenţiale se notează cu  spre a
le deosebi de tensiunile normale la plan (de întindere sau compresiune)
care se notează cu .

6
 Deformaţia reprezintă alterarea formei şi a dimensiunilor unui
corp ca efect al eforturilor aplicate acestuia.
Deformaţia se exprimă în unităţi adimensionale sau în
procente.
Intrucât există trei tipuri diferite de tensiuni, vor exista în mod
corespunzător şi trei tipuri de deformaţii: de întindere, de compresiune,
de forfecare.

7
 Comportarea materialelor metalice sub acţiunea unor tensiuni
exterioare este descrisă cu ajutorul curbelor tensiune – deformaţie,
convenţionale sau reale, determinate de regulă la solicitări statice de
tracţiune, torsiune etc.
Potrivit legii lui Hooke, în domeniul elastic tensiunile normale 
şi tangenţiale  sunt proporţionale cu deformaţiile liniare , respectiv
unghiulare , conform relaţiilor:

în care: E este modulul de elasticitate longitudinal, iar G – modulul de

elasticitate transversal.

8
 In domeniul plastic, până la apariţia gâtuirii, curbele reale
tensiune – deformaţie (fig.2.79.) sunt descrise de relaţia:

unde: K este coeficientul de rezistenţă; n – coeficientul de ecruisare.

După apariţia gâtuirii, curba reală tensiune – deformaţie
redevine liniară (fig.2.79.).

9
 2.4.2. Deformarea plastică

Deformarea plastică presupune deplasarea atomilor din poziţiile

lor de echilibru în poziţii noi, pe distanţe mult mai mari decât o distanţă
interatomică. Ca urmare, după îndepărtarea efortului care a produs
deformarea, nu mai este posibilă revenirea atomilor la poziţiile iniţiale,
deformaţia având un caracter permanent.

Comportarea unui material la deformarea plastică depinde de

temperatura la care are loc aceasta; dacă temperatura de deformare
este mai joasă decât o anumită temperatură caracteristică materialului,
numită temperatură sau prag de recristalizare, deformarea plastică se
numeşte deformare plastică la rece, în caz contrar numindu-se
deformare plastică la cald.

10
 Temperatura sau pragul de recristalizare nu este o constantă
fizică, cum este temperatura de topire, ci depinde de o serie de factori
cum sunt: puritatea materialului, natura şi distribuţia fazelor, gradul de
deformare anterior, mărimea grăuntelui etc.; această temperatură se
poate stabili experimental sau calcula cu formula lui A. Bocivar:

unde: Tt este temperatura de topire, în K.

Constanta k depinde de puritatea materialului: pentru metale de
înaltă puritate k  0,2; pentru soluţii solide k  0,7, pentru metale de
puritate tehnică şi amestecuri mecanice k  0,3  0,4.

In procesul de deformare, agregatele policristaline prezintă

unele particularităţi specifice faţă de monocristale; din acest motiv, se va
descrie mai întâi deformarea monocristalelor, continuându-se apoi cu
particularităţile prezentate de policristale în cursul deformării.

11
 2.4.2.1. Deformarea plastică a monocristalelor. Deplasarea
ireversibilă a atomilor în monocristale în cursul deformării plastice se
produce prin două mecanisme de bază şi anume: prin alunecare şi prin
maclare.
Deformarea prin alunecarea constă din deplasarea unor părţi
ale monocristalului în raport cu altele, de-a lungul unor plane
cristalografice numite plane de alunecare (fig.2.80.).

12
 Cercetările efectuate pe monocristale au dovedit că planele de
alunecare sunt plane de maximă densitate de atomi, iar în aceste plane
există direcţii de alunecare după care atomii sunt aşezaţi cel mai des.
Planele şi direcţiile de alunecare formează sisteme de
alunecare care sunt caracteristice pentru fiecare sistem cristalin.
Mărimea alunecării într-un cristal depinde de mărimea tensiunii
tangenţiale produsă de sarcinile exterioare, de geometria structurii
cristalului şi de orientarea planelor de alunecare în raport cu tensiunile
tangenţiale.
Alunecarea începe atunci când tensiunea tangenţială care
acţionează pe planul de alunecare în direcţia de alunecare, atinge pragul
unei valori critice numită tensiune tangenţială critică de alunecare.
Această valoare critică reprezintă echivalentul limitei de curgere
a unui monocristal, determinată dintr-o curbă caracteristică obişnuită.
E. Schmid a fost cel care pentru prima dată a pus în evidenţă
faptul că pentru a se produce alunecarea în monocristale cu diferite
orientări sunt necesare forţe de tracţiune diferite.

13
 Pentru a calcula tensiunea tangenţială critică de alunecare pe
baza încercării la tracţiune a unui monocristal, este necesar să se
cunoască orientarea în raport cu axa în lungul căreia se efectuează
încercarea de tracţiune, a planului în care apare pentru prima dată
alunecarea şi a direcţiei de alunecare.
Se consideră un monocristal cilindric având aria secţiunii
transversale egală cu So (fig.2.82.).

14
 Relaţia (2.45.)

cu ajutorul căreia se determină tensiunea tangenţială critică de

alunecare este cunoscută şi sub numele de legea lui Schmid, iar
produsul se numeşte factorul lui Schmid sau factor de orientare.
Acest produs atinge valoare maximă de 0,5 atunci când
unghiurile  şi  sunt egale cu 45, faţă de direcţia forţei de deformare;
deci maximul tensiunii tangenţiale se obţine când planul de alunecare
este înclinat cu 45, faţă de direcţia forţei P.

15
 Cercetările au arătat însă că planul pe care va începe
alunecarea va fi planul cu densitate maximă de atomi şi cu cea mai
favorabilă poziţie faţă de direcţia forţei de deformare, adică:

(planul de maximă densitate în atomi care face cel mai mic unghi cu
planul înclinat la 45 faţă de direcţia forţei de deformare).

Celelalte plane ale monocristalului, care nu au o poziţie

preferenţială faţă de direcţia forţei de deformare, vor suferi o serie de
deplasări şi rotiri până ce vor ocupa şi ele o poziţie corespunzătoare
tensiunii minime de începere a procesului de alunecare.
Pe aceste plane pot apărea alunecări în cazul creşterii
corespunzătoare a tensiunii de deformare.

16
 Deşi există asemănări între modurile în care se produce
deformarea plastică a monocristalelor din diferite materiale metalice,
sunt totuşi şi o serie de elemente specifice fiecărui tip de reţea cristalină
în parte.
Astfel, fiecare tip de reţea cristalină este caracterizat de un
număr diferit de plane şi direcţii de alunecare cu densitate atomică
maximă, deci un număr diferit de sisteme de alunecare.
Pentru acestea, rezistenţa la alunecare este mai mică decât
pentru alte plane şi direcţii cristalografice din reţea.
Analizându-se aceste trei tipuri de reţea cristalină prin prisma
numărului de sisteme de alunecare şi a densităţii atomice pe planele
principale, rezultă în general că materialele metalice, care prin
cristalizare formează o reţea CFC, necesită pentru o anumită deformare,
eforturi unitare mai mici decât alte metale şi aliaje ce cristalizează în
reţea CVC sau HC.
In acelaşi timp, materialele care cristalizează în reţea CVC,
necesită pentru deformare eforturi mai mici decât materialele ce
cristalizează în reţea HC.
17
 Deformarea prin maclare se produce mai ales în cazurile în
care orientarea reţelei faţă de direcţia tensiunii de deformare nu este
favorabilă procesului de deformare prin alunecare.
Deformarea prin maclare a monocristalelor reprezintă
deplasarea unui întreg ansamblu de plane atomice vecine din reţea, în
raport cu un anumit plan considerat fix, ocupând astfel o nouă poziţie
simetrică faţă de restul cristalului nedeformat.
Acest plan poartă numele de plan de maclare şi este paralel cu
planele din reţea pe care atomii au fost deplasaţi prin deformare.

18
 Prin acest mecanism de deformare, zona din reţea deplasată
va ocupa o poziţie, care corespunde, faţă de planul de maclare imaginii
în oglindă a zonei din reţea nedeformată (fig.2.83.).

19
 Prin maclare nu are loc o schimbare continuă a orientării
planelor reţelei, cum este în cazul deformării prin alunecare, iar mărimea
deformării este neglijabilă în comparaţie cu deformarea prin alunecare.

Importanţa maclării în timpul procesului de deformare plastică

constă în faptul că, schimbarea orientării unor plane din monocristal
conduce la apariţia a noi sisteme de plane de alunecare cu poziţii
preferenţiale faţă de direcţia tensiunii de deformare.

Deformarea prin maclare are loc de obicei la materialele

metalice ce cristalizează în reţele cristaline cu un număr redus de
sisteme de alunecare (de exemplu, reţeaua cristalină HC) şi apare în
special la temperaturi joase şi viteze ridicate de deformare

20
 2.4.2.2. Deformarea plastică a agregatelor policristaline.
Materialele metalice utilizate în tehnică sunt agregate policristaline
alcătuite dintr-un conglomerat de monocristale legate între ele, fiecare
cristal având o anumită orientare a planelor cristalografice (fig.2.85.).

Fig.2.85. Schiţa unei agregat

policristalin.

21
 Dacă cristalele sunt formate din atomi aşezaţi ordonat (formând
o reţea cristalină), marginile lor (limitele de grăunţi) sunt alcătuite din
atomi aşezaţi dezordonat în acest loc. Plasarea dezordonată a atomilor
la marginile grăunţilor este dictată de direcţiile diferite ale planelor
cristalografice ale fiecărui cristal în parte (fig.2.86.).

Fig.2.86. Schema amplasării

dezordonate a
atomilor la marginea grăunţilor.

22
 Proprietăţile de deformare ale agregatelor policristaline depind
atât de proprietăţile grăunţilor (cristalelor), cât şi de cele ale limitelor
acestora.
Deci, deformarea fiecărui cristal nu se desfăşoară liber,
deoarece este condiţionată de prezenţa limitelor dintre grăunţi şi de
procesele ce au loc în cristalele vecine.
In această situaţie, deformarea agregatelor policristaline
reprezintă rezultatul deformării fiecărui cristal în parte şi a deformării şi
rotirii relative a cristalelor unele faţă de altele; deformarea policristalelor
se realizează pe două căi: intracristalină şi intercristalină.

23
 In ceea ce priveşte deformarea fiecărui cristal în parte
(deformare intracristalină), aceasta are loc ca în cazul
monocristalelor, prin alunecare şi maclare.
Deoarece fiecare grăunte este influenţat în deformarea sa de
grăunţii vecini, este evident că procesul deformării policristalului este mai
complex decât cel al monocristalului.
La început se deformează acei grăunţi care au reţeaua
cristalină orientată favorabil faţă de direcţia forţei de deformare şi
anume, cei ale căror plane de alunecare au o înclinare de 45 faţă de
direcţia acestei forţe.
In cristalele cu orientări intermediare ale planelor de alunecare,
apar mai întâi deformaţii elastice, care, pe măsură ce efortul de
deformare se măreşte, iar cristalele prin deplasări şi rotiri se orientează
preferenţial, trec în deformaţii plastice.
Astfel, este posibil ca unii grăunţi să atingă grade apreciabile de
deformare, în timp ce alţii nu s-au deformat de loc; prin urmare,
deformarea grăunţilor într-un agregat policristalin este neuniformă.

24
 Efortul necesar pentru deformarea agregatelor policristaline,
este cu atât mai mare cu cât reţelele cristaline ale grăunţilor au un
număr mai mic de sisteme de alunecare.
Din acest motiv, agregatele policristaline alcătuite din grăunţi cu
reţea HC necesită eforturi pentru deformare superioare celor cu reţea
CVC sau CFC.

In cazul deformării policristalelor se constată deosebiri şi între

acele agregate policristaline în care toate cristalele sunt dintr-un singur
metal (metal pur) şi cele în care se are de a face cu un aliaj, la care
grăunţii au compoziţii, reţele cristaline şi proprietăţi diferite.
Datorită neomogenităţii existente de la un cristal la altul,
deformarea policristalului în cazul unui aliaj este mai greu de realizat.

25
 2.4.2.3. Influenţa deformării plastice la rece asupra
structurii şi proprietăţilor materialelor metalice.
Deformarea plastică la rece provoacă în materialele metalice
modificări structurale importante, şi anume: schimbarea formei şi
dimensiunilor grăunţilor cristalini, modificarea orientării spaţiale a
cristalelor şi schimbarea structurii fine (la nivelul reţelei cristaline) a
fiecărui grăunte.
La grade mari de deformare, în urma proceselor de alunecare
şi maclare, grăunţii cristalini îşi modifică forma şi dimensiunile.
Cristalele din constituenţi deformabili plastic (de exemplu, ferita
din oţeluri) se alungesc în direcţia principală de întindere (de exemplu, în
direcţia de laminare sau tragere) şi se turtesc şi se lăţesc pe celelalte
direcţii.
Cu creşterea gradului de deformare la rece grăunţii se alungesc
tot mai mult căpătând aspectul unor fibre, structura astfel obţinută
numindu-se structură fibroasă.

26
 La deformarea plastică la rece are loc şi o rotire a cristalelor,
care tind să se aşeze cu anumite direcţii cristalografice paralel cu
direcţia de întindere; structura unui astfel de material este denumită
„structură cu orientare preferată” sau textură.
Textura poate fi obţinută atât prin deformare plastică, în care
caz se numeşte textură de deformare, cât şi prin recristalizare (numită,
„textură de recristalizare”), prin solidificare, prin depunere electrolitică
etc.

Prin deformare plastică la rece rezistenţa la rupere, limita de

curgere şi duritatea cresc, iar alungirea se micşorează; cu alte cuvinte,
prin deformare plastică la rece materialele metalice devin mai rezistente,
mai dure şi mai puţin plastice.
Acest fenomen se numeşte durificare prin deformare sau
ecruisare.

27
 Capacitatea de ecruisare a unui metal se caracterizează prin
coeficientul de ecruisare care este egal cu panta curbei reale tensiune-
deformaţie; deoarece acest coeficient joacă în domeniul deformării
plastice rolul pe care îl joacă modului de elasticitate în domeniul
deformării elastice, se numeşte şi modul de plasticitate.
Coeficientul de ecruisare variază de la metal la metal, fiind
puternic influenţat de tipul reţelei cristaline, de compoziţie şi de structură.

Deformarea plastică la rece a materialelor metalice nu se poate

aplica decât în anumite condiţii şi până la un anumit grad de deformare,
dincolo de care creşterea efectelor ecruisării poate duce la ruperea
materialului.
Pentru a se continua deformarea, trebuie înlăturate efectele
ecruisării, aceasta realizându-se prin reîncălzirea materialelor metalice
deformate plastic la rece.

28
 2.4.2.4. Influenţa temperaturii asupra structurii şi
proprietăţilor materialelor metalice deformate plastic la rece.
Recristalizarea.
Starea obţinută prin deformare plastică la rece fiind o stare în
afara echilibrului, materialul ecruisat tinde să treacă spontan într-o stare
cu o energie mai mică, mai apropiată de starea de echilibru.
Deoarece procesele prin care un anumit material trece în stări
cu energie mai mică se realizează prin difuzie, temperatura exercită o
influenţă foarte mare asupra structurii şi proprietăţilor materialelor
ecruisate.
La majoritatea materialelor metalice mobilitatea atomilor la
temperatura camerei este foarte mică, astfel încât structura obţinută prin
deformare plastică la rece este stabilă.
Pentru ca materialul ecruisat să treacă în stare de echilibru este
necesară încălzirea lui la o temperatură ridicată. Acest tratament termic
este cunoscut sub numele de recoacere de recristalizare.
In funcţie de temperatura şi durata de încălzire, în materialul
ecruisat au loc următoarele fenomene: restaurarea, recristalizarea şi
creşterea grăunţilor.

29
 La recoacerea de recristalizare toate proprietăţile se modifică în
sens invers modului de variaţie ce a avut loc la deformarea plastică la
rece, proprietăţile fizico-mecanice apropiindu-se de cele pe care
materialul metalic le-a avut înainte de deformare.
In figura 2.89. este prezentată schematic variaţia proprietăţilor
la recoacerea de recristalizare.

30
 2.4.3. Ruperea materialelor metalice

Fenomenul care provoacă fragmentarea unui corp în două sau

mai multe părţi, ducând la distrugerea integrităţii sale, sub acţiunea unor
tensiuni interne sau externe, se numeşte rupere.
Acest fenomen constituie ultima etapă a deformării unui
material metalic şi este un proces complex.

Ruperea se clasifică după mai multe criterii, şi anume:

- după deformarea plastică care precede ruperea;
- după tensiunea care produce ruperea;
- după aspectul microscopic.

31
 După deformarea plastică ce precede ruperea, aceasta poate fi
de două feluri: rupere ductilă şi rupere fragilă.
Ruperea ductilă se caracterizează prin faptul că este precedată
de deformarea elastică şi plastică a materialului metalic. Macroscopic se
poate recunoaşte după „gâtuirea” care apare în zona ruperii, după
aspectul mat fibros şi după cel de „con şi cupă”, caracteristic celor două
suprafeţe de rupere (fig.2.90.a.).
Ruperea fragilă este ruperea neprecedată practic de deformare
plastică (fig.2.90.b.), astfel încât se produce brusc şi este mult mai
periculoasă. Suprafeţele de rupere prezintă un aspect grăunţos, cristalin
strălucitor.

32
 După tensiunea care o produce, ruperea poate fi:
- rupere prin smulgere sau prin clivaj; este produsă de
tensiunile normale;
- rupere prin forfecare, produsă de tensiunile tangenţiale.

Ruperile prin smulgere sunt ruperi fragile şi constau în ruperea

legăturilor interatomice normale la planul de rupere. Procesul se
numeşte clivaj, iar planele de clivaj (planele de-a lungul cărora se
produce ruperea) sunt plane de mică densitate în atomi.

Ruperile prin forfecare sunt ruperi ductile şi constau în ruperea

legăturilor dintre atomi în direcţie paralelă cu planul de rupere. Planele
pe care se produce ruperea sunt plane de alunecare (plane de maximă
densitate în atomi), ruperea fiind în acest caz un proces de deformare
plastică extrem de localizat.

33
 După aspectul microscopic ruperea poate fi: intracristalină
(transcristalină), figura 2.91.a., când se produce în interiorul grăunţilor şi
intercristalină (fig.2.91.b.), când se produce la limita grăunţilor.
Ruperea prin forfecare are loc numai intracristalin.

34
 O mare importanţă practică reprezintă ruperea la oboseală,
rupere care se produce sub efectul unor eforturi ciclice repetate.
La acest tip de rupere sunt supuse piesele (organele de maşini)
în mişcare, cum sunt: arborii cotiţi, bielele, manivelele, roţile dinţate,
bolţurile de piston şi alte piese supuse la solicitări alternative şi vibraţii.
Ruperea are loc în exploatare, accidental şi este foarte
periculoasă pentru construcţiile navale, aeronautice şi autorutiere.

35
 Suprafeţele de rupere la oboseală prezintă aspecte
caracteristice şi o structură zonală (fig.2.92.):
- o amorsă de rupere care este, de fapt, o fisură microscopică
provenită de la prelucrarea mecanică, tratamentul termic, incluziuni etc.;
- o zonă cu suprafaţă netedă al cărei aspect provine din
progresarea fisurii şi frecarea celor două margini – zona de propagare a
fisurii;
- o zonă de smulgere cu structură grăunţoasă, care marchează
ruperea finală, bruscă – zona de rupere finală.

36
 2.5. Aliaje Fe – C

2.5.1. Generalităţi

Aliajele Fe-C numite oţeluri şi fonte sunt cele mai întrebuinţate

materiale metalice, atât în industrie, în general, cât şi în construcţia de
maşini, în special.

Fierul poate fi aliat cu orice cantitate de carbon, dar din punct

de vedere tehnic interesează numai aliajele ce conţin maxim 6,67% C.

In funcţie de conţinutul de carbon se deosebesc două mari

categorii de aliaje Fe-C: oţelurile cu până la 2,11% C şi fontele ce au
carbonul cuprins între 2,11% şi 6,67%; practic, în tehnică sunt folosite
oţeluri cu până la 1,50% C şi fonte cu până la 4,5% C.

37
 2.5.2. Fierul şi formele lui alotropice

Fierul, element metalic tranziţional din grupa 8, perioada IV, cu

număr atomic Z = 26, masa atomică A = 55,85, densitatea = 7,87 g/cm3,
de culoare albă argintie, se topeşte la 1538 C şi prezintă în stare solidă,
în funcţie de temperatură, mai multe forme alotropice, din care două sunt
mai importante: Fe cu reţea cubică cu volum centrat (CVC) şi Fe cu
reţea cubică cu feţe centrate (CFC).

Având reţele cristaline diferite, cele două forme alotropice

prezintă şi proprietăţi diferite, cea mai importantă fiind diferenţa de
solubilitate a carbonului în Fe şi Fe, ce constituie baza posibilităţilor de
tratamente termice aplicate aliajelor Fe-C.

38
 Transformările ce se produc la cristalizarea şi răcirea fierului
sunt puse în evidenţă prin analiză termică, aceste transformări fiind
însoţite de efecte termice (degajarea căldurii latente de transformare la
răcire). Pe baza variaţiei în timp a temperaturii se trasează curba de
răcire a fierului (fig.2.95.), curbă pe care se pun în evidenţă trei paliere,
şi anume:

39
 - la 1538 C, când are loc cristalizarea primară a fierului;
- la 1394 C, când se produce transformarea alotropică a Fe în
Fe;
- la 912 C, când are loc transformarea alotropică a Fe în Fe.
La 770 C, pe curba de răcire apare şi o inflexiune determinată
de o transformare magnetică: Fe nemagnetic, simbolizat şi prin Fe
(notaţie mai rar utilizată), trece în Fe magnetic.
Temperaturile la care au loc transformările în stare solidă ale
fierului poartă denumirea de puncte critice şi sunt notate cu litera A
urmată de o cifră, şi anume:
- punctul critic A4 – transformarea alotropică a Fe (CVC) în Fe
(CFC) la 1394C;
- punctul critic A3 – transformarea alotropică a Fe (CFC) în Fe
(CVC) la 912 C;
- punctul critic A2 – transformarea magnetică a Fe nemagnetic
în Fe magnetic la 770 C, numit şi punct Curie.
La fierul pur nu există punctul critic A1, acesta fiind întâlnit
numai la oţeluri (transformarea eutectoidă). Incălzirea sau răcirea în
condiţii industriale, conduce la obţinerea unor valori diferite ale punctele
critice faţă de cele de echilibru, ele fiind notate cu indicele c la încălzire
şi r la răcire.
40
 2.5.3. Diagrame de echilibru Fe-C

Carbonul, ca element de aliere în fier, poate forma cu acesta

următoarele faze:
- soluţii solide rezultate prin dizolvarea atomilor de carbon în
interstiţiile reţelei cristaline a fierului;
- cristale de carbon elementar (grafit – formă polimorfică stabilă
a carbonului);
- compuşi chimici (carburi de fier).

Soluţiile solide din sistemul Fe-C se formează prin dizolvarea

carbonului în interstiţiile fierului. Dimensiunea diferită a interstiţiilor în
reţeaua cristalină CFC a Fe faţă de cea din reţeaua CVC a Fe
(respectiv a Fe) are ca efect o solubilitate diferită a carbonului.
Consecinţa: o solubilitate limitată a carbonului, considerabil mai
mică în Fe şi Fe (0,0218%, respectiv 0,09%) decât în Fe (2,11%).

41
 Carbonul liber sub formă de grafit nu apare decât în aliajele
industriale ale fierului relativ bogate în carbon, aliaje numite fonte
cenuşii, el fiind într-un echilibru termodinamic stabil cu soluţiile solide ale
carbonului în fier.
Temperatura de topire a grafitului este de aproximativ 3850 C;
această temperatură nu poate fi determinată cu precizie deoarece
grafitul (la peste 4200 C) sublimează la presiunea normală fără a se
topi.

Dintre carburile de fier, singura care poate coexista în echilibru

(un echilibru metastabil, nu unul stabil termodinamic) cu soluţiile solide
interstiţiale ale carbonului în fier este cementita (Fe3C); această carbură
are un conţinut de 6,67% C şi cristalizează în sistemul ortorombic.
Atomii unor elemente de aliere (Mn, Cr, V, Mo, W) pot substitui
o parte din fier, iar azotul poate substitui o parte din carbon în celula
elementară a cementitei, formându-se aşa numita cementită aliată,
(FeX)3C.
Cementita este feromagnetică; punctul său Curie se află la 210
C şi este notat cu Ao. Temperatura de topire nu este încă bine
precizată, acesta fiind considerată la 1227 C.
42
 Cementita nu este stabilă din punct de vedere termodinamic; în
anumite condiţii (la încălzire) ea se descompune cu formare de grafit:

Din această reacţie rezultă că grafitul este forma stabilă, iar cementita
forma metastabilă a carbonului în sistemul de aliaje Fe-C.

Datorită celor două forme sub care apare carbonul în aliajele

Fe-C (cementita şi grafitul), diagrama de echilibru a sistemului Fe-C
prezintă două aspecte (fig.2.96.):
a) diagrama Fe-Fe3C (diagrama de echilibru metastabil);
b) diagrama Fe-grafit (diagrama de echilibru stabil).

43
Fig.2.96. Diagrama Fe-C.

44
 Diagrama de echilibru metastabil, Fe-Fe3C (fig.2.96., trasată cu
linie continuă), este delimitată spre stânga de verticala fierului pur (100%
Fe) pe care sunt înscrise punctele sale critice, iar spre dreapta de
verticala cementitei (6,67% C), pe care este înscrisă temperatura de
topire (1227 C). Peste 6,67% C, aliajele fierului cu carbonul nu prezintă
interes practic şi din acest motiv diagrama este întreruptă la acest
conţinut de carbon.
Diagrama de echilibru metastabil este folosită pentru studiul
oţelurilor şi fontelor albe.
Informaţiile cu privire la structuri puse la dispoziţie de această
diagramă (stabilită pentru componenţi de mare puritate), sunt de o
deosebită utilitate pentru înţelegerea microstructurilor oţelurilor şi
fontelor, întrucât există o deplină concordanţă între microstructurile
oţelurilor şi fontelor industriale şi cele ale aliajelor pure.

45
 Diagrama de echilibru stabil, Fe-grafit (fig.2.96., trasată cu linie
întreruptă), este utilizată pentru studiul fontelor cenuşii, însă ea are
numai o valoare orientativă, deoarece structurile fontelor cenuşii
industriale constituie abateri de la diagrama de echilibru.

Cristalizarea în unul din cele două sisteme este determinată de

următorii factori: compoziţia chimică; (prezenţa în compoziţie a
elementelelor grafitizante – C, Si, Ti, Ni, Cu, Co, P – sau celor
antigrafitizante – W, Mn, Mo, Cr, Sn, V, S, Te, Mg), viteza de răcire,
modul de elaborare (în cubilou, cuptor electric, cuptor cu flacără),
temperatura de turnare, procedeul de turnare etc.

46
 In diagrama de echilibru a sistemului Fe-Fe3C (metastabil),
aliajele cu conţinut de carbon mai mic sau egal cu 2,11% poartă
denumirea de oţeluri, iar cele cu procentul de carbon cuprins între 2,11%
şi 6,67 % sunt numite fonte albe.
Diagrama de echilibru metastabil se adresează unui cerc foarte
larg de specialişti, în timp ce diagrama de echilibru stabil se adresează
îndeosebi inginerilor din domeniul turnării pieselor din fontă.

Punctele critice ale oţelurilor slab aliate şi concentraţia

eutectoidă sunt raportate la valorile existente în diagrama de echilibru,
iar structurile acestor oţeluri sunt similare cu cele din diagrama de
echilibru, deosebindu-se de acestea prin fineţea fazelor şi prin proporţia
acestora sub aspect cantitativ.
Fontele albe destinate maleabilizării şi cele nealiate şi slab
aliate utilizate în condiţii de uzură abrazivă au structurile în concordanţă
cu diagrama de echilibru.

47
 2.5.3.1. Liniile componente ale diagramelor Fe-C.
Diagrama este trasată în coordonate „temperatură - conţinut de
carbon”.
Temperatura, în grade Celsius, este înscrisă în ordonată, iar
conţinutul de carbon, în procente de masă, este înscris în abscisă.
Orice punct figurativ din diagramă corespunde unui anumit
conţinut de carbon şi unei anumite temperaturi.
Orice orizontală din diagramă reprezintă o temperatură dată şi
orice verticală un anumit conţinut de carbon.

48
 2.5.3.2. Transformări invariante la solidificare şi în stare
solidă.
Transformarea peritectică
Este prezentă în aliajele care au carbonul cuprins între 0,09%
şi 0,53% (atât în aliajele din diagrama Fe-Fe3C, cât şi în cele din
diagrama Fe-grafit).
La temperatura de 1495 C sunt în echilibru următoarele faze:
ferita  cu un conţinut de 0,09% C, lichidul cu 0,53% C şi austenita cu
0,17% C, iar la (1495 - ) C se desfăşură transformarea (reacţia)
peritectică ( este o subrăcire foarte mică, însă suficientă pentru ca
transformarea să poată să se producă):

Transformarea se desfăşoară în mod diferit, după cum procentul de

carbon este mai mic sau mai mare de 0,17%. Astfel, la aliajele cu un
conţinut de carbon cuprins între 0,09% şi 0,17%, reacţia are loc până
când se consumă lichidul, iar la aliajele cu carbonul cuprins între 0,17%
si 0,53% transformarea continuă până la consumarea feritei .

49
Transformarea eutectică
a) diagrama Fe-Fe3C (diagrama de echilibru metastabil);
Această transformare are loc în toate aliajele care au un
conţinut de carbon mai mare de 2,11%. La temperatura de 1148 C sunt
în echilibru următoarele faze: austenita cu 2,11% C, lichidul cu 4,3% C şi
cementita (cu 6,67% C), iar la (1148 - ) C:

Transformarea are loc până la dispariţia fazei lichide.

In urma acestei transformări se formează un eutectic (E)
alcătuit din austenită cu un conţinut de 2,11% C şi cementită, numită
cementită eutectică (Fe3CE); este o cementită primară, separată din
lichid, însă inclusă într-o formaţiune eutectică (E), un amestec mecanic
format la solidificare.

50
Transformarea eutectoidă
a) diagrama Fe-Fe3C (diagrama de echilibru metastabil);
Această transformare este prezentă în toate aliajele
sistemului Fe-Fe3C, cu excepţia celor ce au un conţinut de carbon mai
mic de 0,0218%. La temperatura de 727 C sunt în echilibru următoarele
faze: ferita cu 0,0218% C, austenita cu 0,77% C şi cementita (cu 6,67%
C), iar la (727 - ) C:

Transformarea se desfăşoară până la dispariţia austenitei.

Rezultă un eutectoid (e) alcătuit din ferită cu 0,0218% C şi
dintr-o cementită secundară, numită în acest caz cementită eutectoidă
(Fe3Ce), deoarece este inclusă în formaţiunea eutectoidă (e), un
amestec mecanic format în urma unei transformări în stare solidă.

51
 2.5.3.3. Faze şi constituenţi în sistemul de aliaje Fe-C.
In diagrama Fe – Fe3C se găsesc după solidificare patru faze
stabile, respectiv un număr de patru tipuri de cristale omogene ce intră
în alcătuirea structurii aliajelor fierului cu carbonul la temperaturi înalte
sau la cea ambiantă, şi anume:
- soluţiile solide de carbon în Fe (ferita ), Fe (austenita), Fe
(ferita);
- compusul chimic Fe3C (cementita).

Acestor constituenţi monofazici li se adaugă şi două amestecuri

mecanice:
- eutectoidul - perlita;
- eutecticul - ledeburita.

52
 In diagrama Fe - grafit sunt întâlnite după solidificare tot patru
faze stabile, şi anume:
- soluţiile solide de carbon în Fe (ferita ), Fe (austenita), Fe
(ferita) care sunt identice cu cele existente în diagrama Fe - Fe3C;
- grafitul.

In acest tip de diagramă sunt prezente şi două amestecuri

(agregate) mecanice: un eutectoid şi un eutectic.

53
 Bibliografie
1. Baciu, C., ş.a., Ştiinţa materialelor metalice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1996.
2. Bibu, M., Studiul metalelor, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2000.
3. Bolunduţ, I.L., Ştiinţa şi ingineria materialelor, Editura Tehnica - Info, Chişinău,
2010.
. Cazimirovici, E., Teoria deformării plastice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981.
5. Colan, H., ş.a., Studiul metalelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983.
6. Dieter, G.E., Metalurgie mecanică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970.
7. Drăgan, I., ş.a., Tehnologia deformărilor plastice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979.
8. Dulucheanu, C., Băncescu, N., Introducere în ştiinţa materialelor metalice,
Editura PIM, Iaşi, 2013.
9. Dumitrescu, T., Diagrama de echilibru metastabil Fe-C, Universitatea din Galaţi,
1988.
10. Dumitrescu, T., Diagrama de echilibru stabil Fe-C, Universitatea din Galaţi,
1989.
11. Dumitrescu, T., Vasilescu, E., Aliaje fier-carbon. Constituenţi microstructurali,
Editura Macarie, Târgovişte, 1999.
12. Gâdea, S., Petrescu, M., Metalurgie fizică şi studiul metalelor, vol.II, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.

54
 13. Gâdea, S., Petrescu, M., Metalurgie fizică şi studiul metalelor, vol.III, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
14. Geru, N., Teoria structurală a proprietăţilor metalelor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980.
15. Geru, N., Metalurgie fizică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
16. Geru, N., ş.a., Materiale metalice. Structură, proprietăţi, utilizări, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.
17. Popescu, N., ş.a., Ştiinţa materialelor pentru ingineria mecanică, vol. 1,
Edidura Fair Partners, Bucureşti, 1999.
18. Protopopescu, H., Metalografie şi tratamente termice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983.
19. Rădulescu, M., Studiul metalelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1982.
20 Şerban, V.A., Răduţă, A., Ştiinţa şi ingineria materialelor, Editura Politehnica,
Timişoara, 2012.
21. Suciu, V., Suciu, M.V., Studiul materialelor, Edidura Fair Partners, Bucureşti,
2008.
22. Truşculescu, M., Studiul metalelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1977.
23. Ursache, M., Chircă, D., Proprietăţile metalelor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982.
24. * * *, Manualul inginerului metalurg, vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978.
25. * * *, Tratat de ştiinţa şi ingineria materialelor metalice, vol.3. – „Metale. Aliaje.
Materiale speciale. Materiale compozite”, AGIR, Bucureşti, 2009.

55