CAPITOLUL 2

BAZELE FIZICE ALE PRELUCRĂRII

PRIN PRESARE LA RECE

1.1. Comportarea la deformare. Structura metalelor şi

aliajelor

A. Comportarea la deformare
Prin deformare se înţelege modificarea formei şi dimensiunilor unui
corp sub acţiunea forţelor exterioare.
În general, deformarea corpurilor solide se compune din:
- o deformaţie elastică, cu caracter reversibil – se înregistrează la
începutul deformării corpului;
- o deformaţie plastică, cu caracter ireversibil, remanent – se
înregistrează dupa ce are loc deformarea elastică.

În funcţie de valoarea maximă posibilă a deformării plastice

(remanente) admisă de către material, corpul poate fi plastic sau fragil.

Starea plastică reprezintă acea stare a unui corp în care deformaţiile

plastice (remanente) au valori mari în comparaţie cu cele elastice înainte de
apariţia ruperii, ε p   el .

Starea fragilă reprezintă acea stare a unui corp în care deformaţiile

plastice (remanente) au valori mici în comparaţie cu cele elastice înainte de
apariţia ruperii, ε el   p .
Cele două stări, plastică şi fragilă, coexistă în fiecare material şi se
manifestă în funcţie:
- de natura şi compoziţia compoziţia chimică a materialului;
- structura cristalină, în strânsă legătură cu tratamentul termic aplicat;
- alţi factori tehnologici de deformare (temperatura materialului
deformat, viteză de deformare etc.).
 Plasticitatea este o proprietate mecanică a materialelor care
caracterizează capacitatea lor de a prelua deformaţii plastice, remanente,
fără distrugerea corpului prin rupere.

În practica prelucrărilor prin presare se utilizează însă în mod frecvent

termenul de comportare la deformare a materialului.
Comportarea la deformare este o proprietate complexă a materialului
care caracterizează complet modul în care acel material răspunde
solicitărilor în procesul de deformare.
Este esenţială cunoaşterea comportării la deformare a materialului
pentru a putea proiecta şi aplica o tehnologie corectă şi pentru a obţine
produse de calitate, corespunzătoare dimensional, fără defecte exterioare
sau interioare. Uneori, comportarea la deformare este confundată cu
plasticitatea materialului, ceea ce este cel puţin inexact.
Comportarea la deformare presupune două aspecte:
• rezistenţa la deformare;
• deformabilitatea.
a) Rezistenţa la deformare – notată uzual kd sau Rd – reprezintă
rezistenţa pe care o opune materialul la deformare sub acţiunea
forţelor exterioare, în anumite condiţii de temperatură sau viteză de
deformare. Aprecierea rezistenţei la deformare se face adesea prin
calificative din categoria “materialul se deformează greu/uşor”.
Dacă rezistența la deformare se exprimă prin valori numerice,
cel mai adesea ea se măsoară în [N/mm2]
Conform ipotezei de plasticitate Huber-Misses rezistenţa la
deformare se poate determina prin calcul cu relaţia:
kf = 1
2
(
1 
−  2 )2 + ( 2 −  3 )2 + ( 3 − 1 )2 ,

unde 1, 2 , 3 sunt tensiunile normale principale din material,

tensiuni asociate direcţiilor principale de deformare 1, 2 şi 3.
Conform ipotezei de plasticitate Tresca rezistenţa la deformare
se poate determina prin calcul cu relaţia:
2
k f = 1 −  3 =    c  c ,
3
unde c este limita la curgere a materialului iar  coeficientul de
proporţionalitate (se poate stabili din recomandările din bibliografia
de specialitate).
În numeroase cazuri practice, deformarea fiind neuniformă şi ca
urmare dificilă determinarea prin măsurare a tensiunilor 1, 2, 3,
se poate aplica încercarea la compresiune şi se utilizează pentru
calculul rezistenței la deformare relaţia :
Fmax
kf = ,
m  A 1max
unde Fmax este forţa maximă de compresiune înregistrată asupra
corpului;
  D12min
A 1max = - aria secţiunii maxime a epruvetei
4
deformate la compresiune;
D1min
m = 1+   - coeficientul de corecţie care ţine cont de
3H1
frecare sculă-piesă   0,3 iar H1 este înălţimea finală a
epruvetei.

b) Deformabilitatea este mărimea deformării suportate de material

până când în corp (epruvetă) apare prima fisură vizibilă cu ochiul
liber. Deformabilitatea este o proprietate tehnologică cu caracter
general cuprinzând o serie de proprietăţi cunoscute: maleabilitate,
forjabilitate, ductilitate etc. şi este în strânsă legătură cu
proprietatea de plasticitate cu care unii autori o confundă.
Aprecierea deformabilităţii se face prin calificative din categoria
“materialul se deformează mult/puţin” (și în mod frecvent prin
comparație cu alte materiale uzual utilizate și la care
deformabilitatea este bine cunoscută).
Dacă deformabilitatea se exprimă prin valori numerice, cel mai
adesea ea se măsoară în [%] sau, eventual, [mm].
Deformabilitatea se determină prin o serie de indici de
deformabilitate specifici fiecărei încercări – alungire specifică є,
deformație abolută Δ, deformație relativă є etc.
 Comportarea la deformare a unui material, respectiv rezistenţa la
deformare şi deformabilitatea, se apreciază prin încercările de tracţiune,
compresiune, răsucire, forfecare, îndoire, laminare, duritate etc. Pentru
informaţii complete privind materialul respectiv se recomandă aplicarea mai
multor astfel de încercări şi cumularea rezultatelor astfel obţinute.

B. Structura metalelor şi aliajelor

Toate metalele şi aliajele sunt corpuri cristaline. Cristalul metalic reprezintă
un sistem de atomi care efectuează mişcări oscilatorii de amplitudine mică
şi frecvenţă ridicată, în jurul anumitor puncte dispuse regulat în spaţiu.
Majoritatea metalelor şi aliajelor cristalizează în trei tipuri de reţele
cristaline.

a) Reţeaua cubică cu volum centrat – C.V.C.- din care fac parte Fe

, V, W, Mo, Cr etc. – figura 2.1. Prezintă câte un atom în fiecare
colț al cristalului cubic și încă un atom în centrul acestuia.

Fig. 2.1. Reţeaua cubică cu volum centrat.

Cristalul conţine:
• 6 plane cu densitate maximă de atomi;
8
• + 1 = 2 atomi proprii.
8

b) Reţeaua cubică cu feţe centrate –C.F.C.- din care fac parte Fe,
Al, Cu, Pb, Au, Ag, Ni etc. – figura 2.2. Prezintă câte un atom în
fiecare colț al cristalului cubic și câte un atom în centrul fiecărei fețe
a acestuia.
 Fig. 2.2. Reţeaua cubică feţe centrate.

Cristalul conţine:
• 4 plane (distincte) cu densitate maximă de atomi;
8 6
• + = 4 atomi proprii.
8 2

c) Reţeaua hexagonală - din care fac parte Mg, Zn, Cd, Co etc. –
figura 2.3. Prezintă câte un atom în fiecare colț al cristalului
prismatic, câte un atom în centrul fiecărei fețe hexagonale și încă 3
atomi în interiorul prismei hexagonale (la intersecția diagonalelor
dreptunghiului format de celor 2 “raze” ale hexagonului, muchia
verticală a prismei acestuia și înălțimea care unește cele două
centre ale fețelor prismatice).

Fig. 2.3. Reţeaua hexagonală.

 Cristalul conţine:
• 2 plane cu densitate maximă de atomi (fețele
hexagonale);
12 2
• + + 3 = 6 atomi proprii.
6 2
Din această categorie fac parte, în general, metalele şi aliajele
fragile.
De asemenea, metalele şi aliajele pot cristaliza în structuri cristaline
octoedrice, rombice etc., structuri întâlnite însă mai rar metalele și aliajele
utilizate în practica uzinală.

Comportarea la deformare a metalelor şi aliajelor este influenţată de

numărul planelor cu densitate maximă de atomi (plane haşurate în figurile
anterioare). Aceste plane reprezintă de fapt planele de alunecare în lungul
cărora are loc deformarea materialului sub acțiunea forțelor exterioare
deformatoare. Cu cât celula elementară este mai simplă (cristalul
conţine mai puţini atomi proprii) şi cu cât numărul planelor de
alunecare este mai mare cu atât materialul are o mai bună comportare
la deformare plastică.
Ca urmare, ordinea descrescătoare a comportării la deformare a
structurilor cristaline este, teoretic:
1. reţeaua cubică cu volum centrat;
2. reţeaua cubică cu feţe centrate;
3. reţeaua hexagonală.
În mod practic însă, experimental, s-a demonstrat că ordinea
descrescătoare a comportării la deformare a structurilor cristaline este:
1. reţeaua cubică cu feţe centrate;
2. reţeaua cubică cu volum centrat;
3. reţeaua hexagonală.

Structura atomică a unui metal sau aliaj, numit generic agregat

policristalin, este formată din – figura 2.4:
• grăunţi unici (monocristale);
• celule elementare (element cristalin) – în configuraţie C.F.C.,
C.V.C., hexagonală etc.
 Celula elementara
(element cristalin)

Graunte unic
(monocristal)

Fig. 2.4. Agregatul policristalin.

În cazul policristalelor, deformarea se produce în două moduri:

- deformare intracristalină (prin alunecare sau maclare), produsă în
interiorul grăunţilor cristalini;
- deformare intercristalină, produsă prin deformarea la graniţa dintre
grăunţii cristalini.
Deformarea începe numai în grăunţii având orientarea cea mai
favorabilă, adică având planele de alunecare dispuse la 450 faţă de direcţia
forţei exterioare. Pe măsură ce forţele exterioare deformatoare, acţionând
asupra corpului cresc, se deformează plastic şi alţi grăunţi decât cei cu
planele de alunecare aflate la 450 faţă de direcţia forţei exterioare. Tensiunea
la care majoritatea grăunţilor metalului se deformează plastic reprezintă
limita de curgere c a materialului. Prin creşterea forței deformatoare grăunţii
cristalini capătă o formă alungită, orientată pe direcţia curgerii cele mai
intense (texturare), care va conduce la anizotropia cristalină și implicit la
anizotropia proprietăţilor materialului deformat.

2.3. Imperfecţiuni în structura metalelor şi aliajelor

În interiorul oricărui metal sau aliaj reţeaua cristalină nu este perfectă

ci există o serie de abateri de la distribuţia ordonată a atomilor în reţea, adică
există imperfecţiuni (sau defecte) de reţea.
Imperfecţiunile reţelei cristaline se pot clasifica în:
• defecte punctiforme;
• defecte liniare (dislocaţii);
• defecte de suprafaţă.
 2.3.1. Defecte punctiforme

Defectele punctiforme produc abaterea de la distribuţia ordonată a

atomilor în reţea, abatere localizată numai în vecinătatea câtorva atomi.
Există trei tipuri de defecte punctiforme:
1. Vacanţe – reprezintă un atom lipsă din poziţia pe care ar trebui
să o ocupe în mod normal în reţeaua cristalină. Se întâlnesc mai ales la
metalele pure – figura 2.10a.
2. Atomi interstiţiali – sunt atomi aflaţi între poziţiile normale ale
reţelei. Apar, de asemenea, la metalele pure dar numărul lor este mic în
comparaţie cu cel al vacanţelor – figura 2.10b.
3. Atomi de substituţie – sunt atomi străini (ai unui alt element
chimic) care înlocuiesc un atom al reţelei cristaline – figura 2.10c.

a) b) c)

Fig. 2.10. Defecte punctiforme: a) vacanţe; b) atomi interstiţiali;

c) atomi de substituţie.

Defectele punctiforme sunt inerente dar influențează foarte puțin

comportarea la deformare a metalului sau aliajului respectiv.

2.3.2. Defecte liniare – dislocaţii

Dislocaţia este defectul care explică fenomenul de alunecare prin care

se realizează deformarea plastică la cele mai multe metale şi aliaje reale.
Dislocațiile sunt defecte (imperfecțiuni) ale rețelei cristaline care
influențează foarte mult comportarea la deformare a acelui metal sau aliaj.
Teoria dislocaţiilor este o teorie relativ nouă şi modernă (a apărut după
anii 1960) care explică valorile reduse ale limitei de curgere a cristalelor reale
faţă de cele ideale şi care explică mecanismul deformării plastice în cristale
(metalele și aliajele) reale.
Noţiunea de dislocaţie a fost introdusă de Taylor în anul 1934 dar abia
în anul 1955 metodele experimentale au făcut posibilă observarea lor în
laborator, urmând ulterior o dezvoltare rapidă a acestei teorii.
Dislocaţia este o regiune de perturbări localizate ale reţelei cristaline
care separă zona dintr-un cristal unde s-a produs alunecarea de zona de
cristal unde alunecarea nu s-a produs încă – figura 2.11.
A

C D

(b)

B
Fig. 2.11. Dislocaţia.

Linia AB este o dislocaţie care se află într-un plan de alunecare situat

în planul desenului.
Toţi atomii zonei C s-au deplasat, de la stânga înspre dreapta, cu o
distanţă interatomică, în direcţia de propagare a alunecării. Atomii zonei D
nu s-au deplasat încă.
Linia AB este limita care separă zonele cu alunecare (deformare) de
zonele fără alunecare (deformare). S-a reprezentat haşurat linia AB pentru
a sugera faptul că, pe parcursul a câtorva distanţe interatomice, în stânga şi
în dreapta dislocaţiei AB, există o stare de dezordine cristalină.
Pe măsură ce dislocaţia AB se deplasează, ea “mătură” planul de
alunecare şi alunecarea apare în zona suprafeţei deasupra căreia se mişcă
(zona D).
Dacă nu există obstacole dislocaţia se poate deplasa chiar atunci când
se aplică o forţă deformatoare mică asupra corpului. De aceea cristalele
reale, prezentând foarte frecvent aceste defecte liniare, se deformează mai
uşor decât ne-am aştepta, adică la forțe/tensiuni mai mici decât
forțele/tensiunile calculate teoretic.
Mărimea, direcţia şi sensul alunecării produse (în zona C) se

caracterizează prin vectorul Burgers b numit şi vector de alunecare.

În funcţie de direcţia vectorului Burgers b faţă de direcţia liniei de
dislocaţie AB se deosebesc două tipuri de dislocaţii:
1. Dislocaţia marginală;
2. Dislocaţia elicoidală.
1. Dislocaţia marginală – se întâlneşte atunci când vectorul
Burgers este perpendicular pe linia de dislocaţie AB – figura 2.12.
(Pentru examen nu se memora această figură! Ea are doar caracter orientativ)

B C

Vector de
alunecare

nealunecat alunecat

A D

Fig. 2.12. Dislocaţia marginală.

Se deosebesc:
- dislocaţii marginale pozitive, notate “⊥”, la care şirul de atomi
suplimentari se găseşte deasupra planului de alunecare ABCD;
- dislocaţii marginale negative, notate “ ”, la care şirul de atomi
suplimentari se găseşte dedesubtul planului de alunecare ABCD.
2. Dislocaţia elicoidală – se întâlneşte atunci când vectorul de
alunecare Burgers este paralel cu dislocaţia AB – figura 2.13. Dislocaţia
elicoidală se notează ““.
(Pentru examen nu se memora această figură! Ea are doar caracter orientativ)

B
C

nealunecat alunecat

x'
Vector de
A x D alunecare

Fig. 2.13. Dislocaţia elicoidală.

 În cristale metalelor sau aliajelor se întâlnesc rar dislocaţii marginale
sau elicoidale pure, cel mai adesea dislocaţiile fiind dislocaţii mixte.
De asemenea dislocaţiile, în general, nu sunt linii drepte ci linii curbe
în spaţiu. Aceasta ridică complexitatea fenomenelor care se produc la nivel
cristalin în timpul deformării plastice.

Procese între dislocaţii. Dislocaţiile marginale, elicoidale şi mixte din

interiorul metalului sau aliajului nu sunt fixe, rigide, ci suferă o serie de
procese.
1. Deplasarea dislocaţiilor. Sub acţiunea forţelor exterioare dislocaţiile
pot fi relativ uşor deplasate în lungul planului de alunecare formând
pe suprafaţa liberă a cristalului o bandă de alunecare.
La creşterea temperaturii este posibil ca dislocaţia să evite
anumite obstacole schimbând planul de alunecare, fenomenul
numindu-se căţărare.
2. Interacţiuni între dislocaţii paralele. Se produc atât între dislocaţii
elicoidale cât şi între dislocaţii marginale, astfel:
• două dislocaţii elicoidale paralele de acelaşi semn se resping;
• două dislocaţii elicoidale paralele de semne contrare se atrag, se
apropie şi se anihilează formând o reţea perfectă;
• două dislocaţii marginale paralele de acelaşi semn, aflate în
acelaşi plan sau plan apropiat, se resping reciproc;
• două dislocaţii marginale paralele de semne contrare aflate în
acelaşi plan de alunecare sau în plane apropiate se atrag, se
apropie şi se anihilează formând o reţea perfectă;
3. Intersectarea dislocaţiilor neparalele. În deplasarea lor, două
dislocaţii neparalele se pot intersecta şi forma una sau chiar două
dislocaţii cu treaptă. Acest tip de dislocaţii cu treptă sunt mai puţin
mobile, deplasarea lor solicitând un lucru mecanic mai mare (și
implicit forță mai mare).
4. Reacţii între dislocaţii.
 
• Două dislocaţii paralele, având vectorii Burgers b 1 şi b 2, pot

reacţiona şi forma o a treia dislocaţie cu vectorul Burgers b 3;

• O dislocaţie având vectorul Burgers b 3, poate disocia şi forma
 
două dislocaţii paralele cu vectorii Burgers b 1 şi b 2.
 5. Multiplicarea dislocaţiilor. Prin deformare plastică se pot crea, în
anumite condiţii, dislocaţii noi, în urma unui proces de multiplicare.
6. Gruparea dislocaţiilor. În deplasarea lor pe planele de alunecare,
dislocaţiile întâlnesc obstacole (limitele subgrăunţilor, precipitaţii,
dislocaţii imobile etc.). Cum, de regulă, pe un plan de alunecare se
găsesc mai multe dislocaţii acestea se vor grupa în jurul
obstacolului, formând o dislocaţie rezultantă, deplasarea ei
solicitând un efort  mai mare, proporţional cu numărul n al
dislocaţiilor aglomerate în dreptul acelui obstacol
 = nI
unde I este efortul unitar necesar deplasării unei dislocaţii.
În concluzie, deformarea plastică a metalelor și aliajelor reale se
produce prin deplasarea unor părţi de cristal în raport cu altele, de-a lungul
planelor de alunecare. Deplasarea prin alunecare începe pe planele de
alunecare care au cea mai mare densitate de dislocaţii mobile, deformarea
având loc la eforturi mici.
Ulterior unele dislocaţii vor interacţiona, altele se vor intersecta
formând dislocaţii mai puţin mobile, altele se vor multiplica formând dislocaţii
noi care asigură în continuare capacitate de deformare a materialului.
Pe de altă parte însă, în timp, dislocaţiile vor întâlni în calea lor
obstacole în jurul cărora se vor aglomera rezultând grupări de dislocaţii tot
mai greu de deplasat.
Crescând rezistenţa lor la deplasare a dislocațiilor, creşte rezistenţa la
deformare a materialului, în material vor apare fisurile iar creşterea în
continuare a eforturilor (forțelor) exterioare va duce la ruperea materialului.

2.3.3. Defecte de suprafață

Defectele de suprafață sunt suprafețe ale rețelei cristaline care separă

porțiuni de material deosebite între ele după structura cristalelori sau după
orientarea cristalografică în spațiu a rețelei interne a acelor cristale.
Exemple: limitele (granițele) grăunților cristalini, suprafețele de
separare între faze etc.
Defectele de suprafață sunt inerente în structura metalelor și aliajelor
reale dar și ele, asemenea defectelor punctiforme, influențează foarte puțin
comportarea la deformare a materialului respectiv.