FRACTOGRAFIA MATERIALELOR METALICE

Aspecte teoretice
Fractografia se ocupă cu studiul suprafeţelor de rupere, având ca scopuri
principale:
a) determinarea cauzelor care provoacă distrugerea prin rupere a organelor de
maşini şi elementelor de construcţii;
b) obţinerea de informaţii suplimentare cu privire la structura corpului solid.
Metoda de cercetare fractografică permite determinarea cauzelor şi a
mecanismului distrugerii compactităţii materialului. Este o metodă distructivă, deoarece
epruvetele din materialul cercetat sunt supuse încercării la tracţiune (în special) până la
ruperea acestora.
Astfel, prin fractografie aflam cele mai multe detalii despre proprietăţile mecanice
ale materialelor, deci despre modul de comportare al acestora la diferite acţiuni mecanice
(rezistenţa la rupere, elasticitate, plasticitate, tenacitate, fragilitate, fluaj, rezistenţa la
uzură, rezistenţa la oboseală etc).
Încercarea la tracţiune se execută pe o maşină pentru încercări mecanice, aplicând
unor epruvete standard o forţă de întindere axială crescatoare şi masurând variaţiile
corespunzătoare ale lungimii epruvetei (lungimea şi diametrul).

Figura 1. Schema de principiu a încercării la tracţiune

Încercarea se face până la ruperea epruvetei, iar pe durata ei se traseaza curba

caracteristică a materialului, care exprimă legatura între tensiunea (σ) cauzată de forţa
aplicată şi deformaţia specifică a acestuia (ε).
Tensiunea este dată de relaţia:
σ = F / So [N/mm2],
unde So reprezintă valoarea secţiunii iniţiale a epruvetei, iar F reprezintă forţa de
întindere. Deformaţia specifică ε este mărimea adimensională numită alungire totală:
ε = (Lu – Lo)/ Lo·100 [%],

19
 unde Lo reprezintă lungimea iniţială între două repere marcate pe porţiunea
calibrată a epruvetei, iar Lu - lungimea finală dintre cele doua repere.
Dependenţa dintre cele două mărimi este dată de legea lui Hooke:
σ = E · ε,
unde E este modulul de elasticitate longitudinală al materialului, valoarea sa fiind
dată de relaţia:
E = tg α.
În figura 2 putem observa un exemplu de curbă caracteristică, în coordonatele
tensiune (σ) – deformaţie specifică (ε).

Figura 2. Curba caracteristică de încercare la tracţiune σ – ε

Pe această curbă sunt identificate o serie de zone:

- punctul A reprezintă limita de proporţionalitate;
- segmentul AB reprezintă zona în care deformaţia are caracter elastic;
- punctul B reprezintă limita de elasticitate, deoarece după depăşirea acestei limite
materialul începe să capete deformaţii remanente (plastice);
- segmentul BC reprezintă zona în care deformaţia are caracter elasto-plastic;
- punctul C reprezintă momentul în care deformaţiile plastice încep să devină foarte mari,
iar materialul începe sa „curgă” (se deformează deşi sarcina nu mai creşte), pe curba
caracteristică observându-se un „palier de curgere” în zona CD;
- punctul D corespunde sarcinii maxime din timpul încercării, iar zona dinaintea
punctului D se numeşte zona de ecruisare (de durificare superficială);
- la un moment dat, într-o anumită porţiune a epruvetei (de obicei la jumătatea acesteia)
apare o gâtuire, care se accentuează rapid deoarece deformarea va avea loc în continuare
doar în această zonă, la forţe din ce în ce mai mici. Porţiunea DE se numeşte astfel zona
de curgere locală;
- punctul E marchează momentul în care epruveta se va rupe.
Curba din figura 2 descrie un material cu caracter ductil (proprietatea de ductilitate
caracterizează un material a cărui rupere este însoţită de deformaţii plastice mari).

20
 Materialele la care ruperea nu este precedată de deformaţii plastice observabile
sunt materialele fragile, la care forţa maximă este acceaşi cu forţa suportată de epruveta
în momentul ruperii. Un astfel de comportament îl au oţelurile pentru arcuri, fontele etc.
Caracteristicile mecanice uzuale determinate prin încercarea la tracţiune sunt:
 limita de curgere aparentă σc = Fc / S0 [N/mm2],
 limita de curgere convenţională σc0,2 (pentru materialele care nu au limita de
curgere aparentă),
 rezistenţa la rupere σ m = Fmax / S0 [N/mm2],
 alungirea la rupere A5 = (Lu – Lo)/ Lo·100 [%];
 gâtuirea la rupere: Z = (So – Su)/ So·100 [%], unde Su – secţiunea finală în regiunea
de rupere.
După puterea de mărire la care se examinează o suprafaţă de rupere deosebim
două tipuri de fractografie: macrofractografia şi microfractografia.

2.1.Macrofractografia
Analiza macrofractografică constă în examinarea cu ochiul liber sau la puteri mici
de mărire, până la cel mult 50X a suprafeţelor de rupere proaspăt obţinute, fără urme de
oxizi sau impurităţi. Dacă este necesar, suprafaţa de rupere poate fi curaţată cu diverşi
solvenţi sau în baie cu ultrasunete, dar evitându-se cu grijă deteriorarea acesteia.
Din punct de vedere macrofractografic, ruperile pot fi clasificate după mai multe
criterii (figura 5), cele mai relevante fiind:
a) după orientarea suprafeţelor de rupere, acestea pot fi:
- drepte (figura 3a): suprafaţa de rupere este normală pe axa epruvetei, deci
perpendiculară pe direcţia forţei maxime de tracţiune, fiind caracteristică ruperii fragile;
- oblice (figura 3b): suprafaţa de rupere este determinată de forfecarea într-un
plan ce intersectează forţa de aplicare sub un anumit unghi. Apare în general la
materialele anizotrope, cu plasticitate şi rezistenţă la rupere prin forfecare limitate;
- mixte („cupa-con”, figura 3c): suprafaţa de rupere este perpendiculară pe
direcţia solicitării, având aspect fibros în partea centrală şi muchii ascuţite la margine
(orientate la cca 45° în raport cu suprafaţa principală de rupere), fiind caracteristică
materialelor tenace (materiale care au capacitatea de a se deforma mult înainte de a se
rupe). Uneori se pot forma „cupe duble” (figura 3d). În cazul materialelor foarte tenace la
ruperea prin tracţiune a acestora se pot obţine suprafeţe de rupere conice (figura 3e).
b) după gradul de deformare plastică:
- rupere fragilă: suprafaţa de rupere este grăunţoasă, având geometrie dreaptă
sau oblică;
- rupere tenace: suprafaţa de rupere este fibroasă, având geometrie conică.
c) după rugozitate:

21
 - grăunţoasă (figura 4a), caracteristica materialelor cu rupere fragilă, care
prezintă pe suprafaţă domenii plane strălucitoare (faţete) datorate deformării plastice
reduse înainte de rupere;
- fibroasă, caracteristica materialelor cu rupere tenace, care prezintă pe suprafaţă
aspecte stelate (figura 4b) sau fibroase (4c). Cele din urmă pot avea aspect rugos mat,
când ruperea se face într-un plan perpendicular pe direcţia tensiunilor maxime de
întindere sau un aspect mătăsos strălucitor când ruperea are loc pe direcţia tensiunilor
tangenţiale maxime.
d) după culoarea suprafeţelor de rupere: aceasta este determinată de structura fizică,
de compoziţia chimică a materialului metalic. De exemplu oţelurile carbon au suprafaţa
de rupere argintie, cele aliate cu nichel au nuanţă galben deschis specifică, cele aliate cu
Cr - cenuşiu deschis, iar cele aliate cu Mn – cenuşiu mat.

Figura 3. Tipuri caracteristice de ruperi macroscopice datorate solicitării de întindere; a –

dreaptă; b – mixtă (cupa-con); c – cupa dublă; d – oblică; e – conică.

a) b) c)
Figura 4. Macrostructuri ale suprafeţelor de rupere

22
Figura 5. Criterii de clasificare a suprafeţelor de rupere a materialelor metalice.

23
 Unul dintre cele mai des întâlnite cazuri de rupere este ruperea prin oboseală.
După cum se observă în figura 6, ruperea se produce în mai multe etape :
1. apariţia unui focar în punctele de concentrare a tensiunilor (colţuri fără raza de
racordare) sau unde există diferite tipuri de defecte (pori sau sufluri);
2. amorsarea fisurii caracterizată printr-o zonă adiacentă strălucitoare cu grăunţi fini
şi rugozitate scăzută;
3. formarea primelor trepte de dislocare (materialul are o structură mai dispersă şi o
suprafaţă fină, mată). Se caracterizează prin liniile de oboseală cauzate de variaţia
în timp a forţelor aplicate asupra piesei respective;
4. dezvoltarea accelerată a fisurii caracterizată de o rugozitate mai accentuată a
suprafeţei şi de creşterea cantitativă şi în adâncime a fisurilor secundare;
5. ruperea finală datorată micşorării secţiunii transversale a piesei odată cu
propagarea fisurii. Se caracterizează printr-un aspect granular în cazul materialelor
fragile sau fibros în cazul materialelor tenace.

a) b)
Figura 6. Microstructura ruperii prin oboseală; a – schiţa;b – macrofractografia unei tije de
piston ruptă prin oboseală:1-focar; 2-zona adiacentă; 3-primele trepte de dislocare; 4-linii de
oboseală; 5-trepte secundare de dislocare; 6-zona de tranziţie; 7-zona de rupere.

Microfractografia

Microfractografia reprezintă analiza în detaliu a suprafeţelor de rupere, la limita

grăunţilor şi subgrăunţilor, utilizându-se aparatura pentru mărirea imaginii.
a) microfractografia optică – utilizează microscopul metalografic, ale cărui puteri de
mărire (300–700:1) permit vizualizarea diverselor caracteristici ale suprafeţelor de
rupere: prezenţa fisurilor, striaţiilor, rugozităţilor, starea suprafeţei (netedă, rugoasă,
ondulată etc), dispunerea grăunţilor cristalini (aciculară sau în monoblocuri) şi modul
de rupere (intercristalin, când ruperea se produce la limita grăunţilor, faţetele acestora
prezentând un aspect mat; intracristalin, când ruperea se produce prin interiorul
grăunţilor, prezentând un aspect strălucitor sau fibros).
b) microfractografia electronică – utilizează aparate ce permit obţinerea unor imagini
clare ale microreliefului de rupere.

24
Modul de lucru:
În vederea stabilirii tipului de rupere se va utiliza formula de calcul a gâtuirii la
rupere:
Z = (So – Su)/ So·100 [%]
unde: S0 – aria secţiunii iniţiale transversale a epruvetei;
Su – aria secţiunii finale transversale a epruvetei.

Dacă: Z ≤ 1,5 % - rupere fragilă

1,5 % < Z < 15 % - rupere cvasifragilă
Z ≥ 15 % - rupere tenace (ductilă)

Aplicaţie practică: în cadrul lucrării de laborator, studenţii vor completa anexa cu

datele solicitate în aceasta, utilizând conoştinţele dobândite.

25