Tehnologii de deformare plastică la rece

Curs 4
Încercarea la tracţiune

Pentru încercarea la tracţiune se utilizează epruvete tip “halteră” care reprezintă

o porţiune centrală calibrat ă (pe această porţiune se trasează repere fine pentru
măsurarea deformaţiilor) şi două capete cu secţiunea mărită, destinate prinderii în fălcile
maşinii. Pentru o mai bună prindere uneori se utilizează epruvete cu capete filetate.
Epruvetele pot fi:
- cilindrice, cu secţiune circulară;
- plate, cu secţiune dreptunghiulară, atunci când sunt prelevate din table.
Se utilizează în special două tipuri de epruvete:
- normale la care: l0 = 5 d0;
- lungi pentru care: l0 = 10 d0.
Uzual se alege d0 = 10 mm.

Fig. 1 Tipuri de epruvete

Pentru materiale metalice ductile se constată apariţia unei gâtuiri locale a
epruvetei, cu puţin înaintea ruperii acesteia (fig. 2). Ruperea se va produce în
această zonă.

Fig. 2 Gâtuirea şi ruperea

Parametrii care intervin într-o încercare la tracţiune a unei epruvete cu secţiunea circulară
sau dreptunghiulară sunt:

1
Tehnologii de deformare plastică la rece
- forta de întindere F;
- aria A a secţiunii transversale;
- lungimea lor precizată între cele două repere marcate pe epruvetă;
- modificările acestei lungimi în cursul solicitării ∆l;
- natura materialului din care este realizată epruveta.
Încercând până la rupere o epruvetă şi înregistrând grafic variaţia forţei funcţie de
deplasarea fălcii maşinii (sau mai bine funcţie de creşterea lungimii dintre repere
măsurată cu un extensometru, fig. 3) se obţine diagrama forţă-deplasare. Aceasta
prezintă dezavantajul că pentru un material dat depinde în mare măsură de dimensiunile
epruvetei (forţele depind de secţiunea iniţiala a epruvetei, iar alungirile de lungimea iniţiala
dintre repere).
Dacă se admit următoarele ipoteze:
- tensiunea normală este uniform distribuită pe secţiunea epruvetei pe toată durata
încercării,
- lungirea specifică este constantă pe distanţa cuprinsă între repere pe toată durata
încercării,
- secţiunea transversală nu variază semnificativ pe durata încercării, este posibilă
obţinerea unei diagrame care să nu depindă de dimensiunile epruvetei şi să fie o
diagramă caracteristică a materialului din care este realizată epruveta. Este vorba de
diagrama în coordonate σ – ε. Pentru trasarea acestei diagrame se păstrează dimensiunile
epruvetelor într-un interval rezonabil, indicat în standard.
Valorile tensiunilor normale şi a alungirilor specifice se calculează cu relaţiile:
l l − l0
 nom = =
l0 l0
F
 nom =
S0
în care:
- l reprezintă alungirea măsurată cu ajutorul extensometrului, fig. 3;
- l0, lungimea iniţială a epruvetei măsurată cu extensometrul
- F, forţa de tracţiune, în N;
- S0, aria secţiunii iniţiale a epruvetei.
Secţiunea epruvetei din tablă (secţiune dreptunghiulară)se calculează cu
relaţia:
S0 = L·g
în care:
- L este lăţimea epruvetei;
- g, grosimea epruvetei.
Fig. 3 Încercarea la
tracţiune

2
Tehnologii de deformare plastică la rece
Curba caracteristică a materialului

Imaginea grafică a dependenței dintre mărimile relative σ şi ε este specifică fiecărei clase de
materiale, fiind numită curbă caracteristică a materialului (în acest caz – la tracțiune). Ea oferă
multe informaţii privind proprietăţile materialului respectiv, aşa cum se va arăta mai jos.

Fig. 1. Aspectul curbei caracteristice la tracţiune

În cazul unui material din categoria oţelurilor, fig. 1 pe curba caracteristică se pot deosebi mai
multe zone, cărora le corespund o serie de mărimi importante.
Punctul 0 corespunde situaţiei iniţiale, în care în epruvetă nu există tensiuni (σ =0) şi nici
deformaţii (ε =0).
1 este zona deformaţiilor elastica, după îndepărtarea efortului materialul revine la forma iniţială.
În prima porţiune a curbei, cele două mărimi cresc simultan, dar viteza de creştere a lui (σ) este
mai mare (graficul este mai apropiat de axa tensiunilor). În plus, dependenţa dintre cele două
mărimi este liniară.
σ = E·Ԑ; în care E reprezintă modulul lui Young
Ordonata punctului B, până la care materialul se comportă perfect elastic, adică după descărcare
(îndepărtarea forţei) epruveta îşi recapătă lungimea iniţială L0, se numeşte limită de elasticitate (σe
sau σ02).
2, 3 zona deformaţiilor plastice, ireversibile; zona 2 este zona de curgere cu deformaţii perfect
plastice este deosebit de restrânsă; în zona 3 sunt necesare necesare eforturi din ce în ce mai mari
pentru deformarea materialului;
Începând din punctul B curba capătă tendinţa de a continua pe o direcţie aproximativ paralelă cu
axa absciselor, deoarece se produce creşterea deformaţiei fără ca forţa să crească în mod sensibil
(se spune că materialul “curge”). Această zonă marchează intrarea în zona deformării plastice a
materialului, iar tensiunea corespunzătoare punctului B se numeşte limită de curgere.
Urmează o porţiune crescătoare a curbei, fără proporţionalitate între cele două mărimi, care se
termină în punctul de maxim C, considerat a fi limita de rupere (σr) sau rezistenţa la (rupere prin)
tracţiune a materialului testat.
4- zonă de cedare în care materialul continuă să se deformeze, deşi forţa exterioară scade.
Revenind la încercarea la tracţiune a oţelurilor, când se ajunge cu încărcarea epruvetei în
apropierea punctului C, adică la valoarea maximă a forţei (Fmax), se constată că într-o anumită
porţiune a epruvetei secţiunea ei transversală se micşorează (“gâtuire”), fenomen care se
accentuează apoi până când se produce ruperea. În acest timp forţa aplicată se micşorează,
conducând la un traseu descendent (CD) al curbei caracteristice.

3
Tehnologii de deformare plastică la rece
Momentul apariţiei gâtuirii înseamnă pierderea caracterului omogen al solicitării, datorită creşterii
valorilor locale ale tensiunilor şi deformaţiilor specifice în zona respectivă a epruvetei.
Pentru a defini comportarea materialului la solicitare, trebuie trasată curba caracteristică a
materialului, care exprimă legătura între tensiunea σ şi deformaţia specifică ε. Această curbă se
obţine, în mod convenţional, în coordonate reprezentând forţa F şi alungirea A. În fig. 2 sunt
prezentate formele tipice de curbe caracteristice.
Pentru un oţel cu rupere tenace această diagramă este prezentată în figura 2a. Tenacitatea unui
material este proprietatea acestuia de a înmagazina energie fără să se rupă, adică capacitatea de a
rezista la propagarea unei fisuri existente.
Pe diagramă se disting următoarele regiuni şi puncte caracteristice. Prima parte a curbei, OA, este
o dreaptă care indică o proporţionalitate între tensiuni şi deformaţii (este zona de
proporţionalitate a curbei caracteristice).

Fig. 2 Curbe caracteristice

În general, curba caracteristică are o porţiune liniară OA, în care alungirea epruvetei este
proporţională cu forţa aplicată, porţiune în care este valabilă legea lui Hooke.
Panta dreptei OA reprezintă modulul de elasticitate convenţional al materialului, definit fie ca
tangenta unghiului format de porţiunea dreaptă a diagramei cu axa deformaţiilor, E = tg α, fie ca
raport între efortul unitar şi alungirea specifică corespunzătoare lui în zona de solicitare sub limita
de elasticitate. Deoarece în această fază a solicitării starea de tensiune şi starea de deformaţie sunt
omogene: E = σ/ε
Tensiunea corespunzătoare punctului A se numeşte limită de proporţionalitate şi reprezintă efortul
unitar maxim corespunzător căruia alungirile încă mai sunt proporţionale cu eforturile unitare.
Valoarea limitei de proporţionalitate se obţine raportând forţa corespunzătoare F la aria secţiunii
iniţiale a epruvetei S0 şi se notează cu σp.
σp = Fp/ S0
De la punctul A la B, curba se îndepărtează de linia dreaptă şi deci nu mai există proporţionalitate
între tensiunile normale şi alungirile specifice produse. Pe această porţiune alungirile încep să
crească într-o măsură mai mare. AB este zona de elasticitate, în care materialul rămâne elastic
(după descărcare epruveta revine la dimensiunile şi forma iniţială). În zona AB, îndepărtarea
sarcinii face ca epruveta să-şi recapete, între repere, lungimea iniţială L; deci, în această zonă
4
Tehnologii de deformare plastică la rece
lungirea epruvetei este elastică. Tensiunea corespunzătoare punctului B poartă numele de limită
de elasticitate şi este efortul unitar pentru care, în mod practic, alungirile dispar după îndepărtarea
cauzei care le-a produs.
După depășirea acestei limite, materialul începe să capete deformări remanente (plastice).
Considerând foarte exact comportarea materialului, trebuie precizat că deformări plastice apar
chiar şi în zona de elasticitate, şi anume în acele porţiuni ale epruvetei în care orientarea cristalelor
este favorabilă. În cazul unor anumite materiale (oţeluri, cupru, alamă) poate fi considerată
existenţa unei porţiuni elastice şi a unei porţiuni de proporţionalitate, neglijându-se deformaţiile
plastice care se produc chiar de la sarcini mici.
Zona de curgere reprezintă porţiunea pe care forţa se menţine aproximativ constantă şi creşte mult
deformaţia. Punctului C îi corespunde limita de curgere σc. După atingerea limitei de curgere curba
caracteristică are un traseu orizontal, numit palier de curgere (uneori acest palier poate avea un
aspect zimţat sau vălurit, în special la solicitarea epruvetei cu viteze mici de încărcare). În zona de
curgere apare fenomenul de ecruisare (orientări ale cristalelor pe direcţia de solicitare şi apoi
alungirea acestora, astfel creşte rezistenţa la deformare a materialului). O serie de materiale, în
special cele cu rupere fragilă, nu prezintă o zonă de curgere bine evidenţiată.
După depăşirea limitei de curgere, curba caracteristică prezintă un traseu ascendent CD numit zonă
de consolidare în care forţa creşte în continuare, ca urmare a ecruisării materialului, pană în
dreptul ordonatei punctului D unde se înregistrează tensiunea maximă σmax, care este definită ca
rezistenţă la rupere a materialului. După atingerea valorii maxime a sarcinii apare gâtuirea
epruvetei, care se dezvoltă din ce în ce mai mult pană când se produce ruperea. Porţiunea DE din
curba caracteristică, în care forţa scade ca urmare a micşorării secţiunii epruvetei (după apariţia
zonei de gâtuire) reprezintă zona de cedare. De la D la E tensiunea scade în timp ce deformaţia
continuă să crească şi în punctul E epruveta se rupe. Acestui punct îi corespunde o deformaţie
finală.
Pentru materiale care nu prezintă în curba caracteristică palierul de curgere, fig. 2b se
determină în mod convenţional o limită de curgere tehnică ca fiind valoarea tensiunii normale
căreia îi corespunde după descărcarea epruvetei o alungire specifică remanentă de 0,2%
înregistrată la oţelurile cu rupere ductilă. Ductilitatea reprezintă capacitatea materialului de a se
deforma plastic înainte de rupere. Punctul în care o paralelă la dreapta ce trece prin origine
intersectează diagrama determină tensiunea σ0,2. Aceasta se consideră convenţional ca fiind
tensiunea (limita) de curgere σc = σ0,2 . În standard această limită de curgere convenţională se
notează R02.
În fig. 2c se prezintă diagrama caracteristică pentru un oţel cu conţinut ridicat de carbon,
care face parte din categoria materialelor cu rupere fragilă care au deformaţii mici la rupere şi
nu prezintă gâtuire. Se observă că diagrama este liniară până aproape de rupere şi nu prezintă
palier de curgere.
Există şi materiale care nu ascultă de legea lui Hooke (de exemplu fonta, alama, cupru,
betonul, cauciucul, pielea, fibrele textile, materialele plastice, fibrele artificiale, etc.) la care
diagrama caracteristică nu prezintă practic o porţiune liniară. În acest caz, modulul de elasticitate
E variază pe toată durata încercării.

5
Tehnologii de deformare plastică la rece

Fig. 3 Curba reală şi curba convenţională

Curba caracteristică (albastră) din fig. 3 este convenţională deoarece la determinarea
tensiunii normale forţa de întindere se împarte la aria iniţială a secţiunii epruvetei ca şi cum aceasta
ar rămâne constantă. Din acest motiv curba caracteristică are traseul nefiresc DE care arată că
ruperea ar avea loc în E la un efort mai mic decât cel corespunzător punctului D. Măsurând
diametrul epruvetei pe toată durata încercării şi calculând tensiunea σ ca raportul dintre forţă şi
secţiunea la un moment dat (ţinând cont de stricţiune) se poate trasa diagrama reală, prezentată cu
linie roşie în fig 3.

Proprietăţi ale materialelor indicate de curba caracteristică la

tracţiune

a) Tenacitatea sau fragilitatea

Materialele care pot suporta tensiuni situate peste limita lor de curgere (aşa cum sunt
oţelurile “moi”) se numesc tenace. Opuse lor sunt materialele fragile, care nu prezintă gâtuire a
epruvetei, nici zonă de curgere pe curba caracteristică, iar deformaţiile lor până la rupere sunt
foarte mici.
b) Posibilitatea de producere a ecruisării
Este indicată de prezenţa zonei ascendente de pe curbă, dincolo de limita de curgere, deci
reprezintă un fenomen specific, în principiu, materialelor tenace.
c) Elasticitatea sau rigiditatea
După cum rezultă din expresia matematică a legii lui Hooke, modulul de elasticitate poate
fi considerat egal cu panta (tangenta unghiului de înclinare) porţiunii iniţiale a curbei caracteristice,
deci un material va fi cu atât mai rigid cu cât zona liniară de pe curbă este mai abruptă.
d) Energia potenţială de deformare
Această cantitate de energie, egală cu lucrul mecanic consumat pentru deformarea
epruvetei considerate, este proporţională cu aria domeniului cuprins între curba caracteristică şi
axa absciselor, deci este cu atât mai mare cu cât curba caracteristică este mai întinsă. Se poate

6
Tehnologii de deformare plastică la rece
spune, aşadar, că o altă caracteristică definitorie pentru materialele tenace este capacitatea lor de a
absorbi o cantitate mare de energie înainte de ruperea prin tracţiune.
e) Plasticitatea
Este vorba despre proprietatea unor materiale de a fi deformate plastic, adică nereversibil,
capacitate cu atât mai pronunţată cu cât partea din curba caracteristică aflată după zona de curgere
este mai întinsă. Nu este în mod special utilă pentru materialele din care se fabrică piese de maşini
(care trebuie să fie solicitate sub limita de curgere a materialului), dar este foarte importantă în
cazul prelucrărilor prin deformare plastică. Acestea se pot realiza “la rece”, deci la temperatura
ambiantă, pentru materialele cu deformabilitate mare, sau “la cald”, pentru alte materiale.
Prin urmare, se poate spune că încercările mecanice aplicate materialelor furnizează
informaţii cu privire la categoria în care poate fi încadrat materialul testat şi la valorile unor
proprietăţi ale sale (numite caracteristici mecanice sau elastice).
Pornind de la aceste informaţii se pot face calcule de rezistenţă (necesare în activitatea
inginerească), se poate stabili dacă materialul este utilizabil într-o anumită aplicaţie, sau se poate
prognoza modul în care o bară confecţionată din acel material va răspunde unei anumite solicitări.

Mecanismele deformării plastice

Deformarea plastică a materialelor metalice este un proces ireversibil şi se poate produce
pe două căi: prin alunecare şi prin maclare.

Deformarea plastică prin alunecare

Deformarea plastică prin alunecare este mecanismul principal prin care se deformează
plastic un material metalic şi constă din alunecarea unor pachete de material, unul peste celălalt,
de-a lungul unor plane cristaline numite plane de alunecare.
Acest proces poate fi evidenţiat prin solicitarea la tracţiune a unei epruvete cilindrice
formate dintr-un monocristal metalic. O dată cu atingerea limitei de curgere, pe suprafaţa epruvetei
apar o serie de linii paralele, secţiunea epruvetei devine eliptică şi partea superioară nu mai este
coaxială cu cea inferioară.
O dată cu atingerea limitei de curgere, pe suprafaţa epruvetei apar o serie de linii paralele,
secţiunea epruvetei devine eliptică şi partea superioară nu mai este coaxială cu cea inferioară. La
o analiză mai detaliată se observă pe suprafaţa epruvetei o serie de trepte (linii de alunecare) care
au luat naştere prin alunecarea relativă a unor straturi de atomi suprapuse.
Examinarea prin microscopie electronică la măriri mari arată că că ceea ce părea a fi o
linie de alunecare este de fapt o bandă de alunecare, formată din mai multe lamele, astfel că
denumirea corectă nu este cea de linie de alunecare ci de bandă de alunecare. Alunecarea nu are
deci un caracter uniform în sensul de a se produce pe fiecare plan în parte ci se produce pe un
număr limitat de plane de alunecare.

7
Tehnologii de deformare plastică la rece

Ca urmare a tendinţei de a aduce direcţia de alunecare în direcţia axei de întindere a

monocristalului, în planul de alunecare se produce o rotaţie în jurul unui ax perpendicular pe
direcţia de alunecare. Această rotaţie a benzilor de alunecare produce benzi de deformare care sunt
vizibile pe suprafaţa monocristalului sub diferite forme (formă de S, fascicule de benzi etc.).
Deformarea plastică prin alunecare a agregatelor policristaline constituie un proces
mult mai complex decât cel prezentat pentru monocristale deoarece alunecarea este influenţată de
limitele dintre grăunţi care constituie obstacole în calea dislocaţiilor. Trebuie arătat totodată că,
deoarece într-un agregat policristalin grăunţii au orientări diferite, deformarea plastică nu începe
simultan în întreg agregatul ci în grăunţii care au sistemele de alunecare cel mai favorabil orientate
în raport cu unghiul de 45° faţă de direcţia de solicitare. Propagarea alunecării de la un grăunte
deformat la cei vecini nu se realizează prin trecerea dislocaţiilor de la un grăunte la altul deoarece
limitele de grăunţi şi orientarea diferită a grăunţilor se opun acestei treceri. Pe măsură însă ce
dislocaţiile se aglomerează la limita de grăunte, deplasarea acestora necesită tensiuni tot mai mari
şi se creează o stare de tensiune care excită sursele de dislocaţii din grăuntele vecin, determinând
alunecări şi în acest grăunte, odată cu atingerea tensiunii tangenţiale critice de alunecare. Rezultă
deci că deformarea agregatului policristalin necesită eforturi mai mari iar deformările obţinute sunt
mai mici decât pentru monocristal. Alunecările într-un agregat policristalin vor fi cu atât mai
anevoioase cu cât limitele dintre grăunţi sunt mai numeroase, cu cât fiecare grăunte este înconjurat
de un număr mai mare de grăunţi, deci cu cât grăuntele metalic este mai fin.

Mărimea grăuntelui are un efect puternic asupra unui mare număr de proprietăţi mecanice:
duritatea, limita de curgere, rezistenţa la rupere, rezistenţa la oboseală, rezilienţa etc., cresc odată
cu creşterea fineţei grăuntelui.

8
Tehnologii de deformare plastică la rece
Limita de curgere depinde în mai mare măsură de dimensiunea grăunţilor decât rezistenţa
la rupere deoarece limitele dintre grăunţi constituie principalele obstacole ce se opun alunecării în
primele faze ale deformării, pentru fazele următoare rezistenţa depinzând mai mult de
interacţiunile dintre dislocaţii (ecruisare).

Deformarea plastică prin maclare

Deformarea plastică prin maclare constă în deplasarea unei părţi din cristal astfel încât
între partea deplasată şi cea nedeplasată se stabileşte o poziţie de simetrie în raport cu un plan
numit plan de maclare (“imagine în oglindă”). Zona deplasată (deformată) are astfel o orientare
cristalografică diferită de cea a zonei nedeformate.

Maclele se produc fie prin deformarea la rece a cristalului sub acţiunea unor forţe exterioare
şi în acest caz se numesc macle de deformare, fie sub acţiunea unor tensiuni interne rezultate prin
deformare plastică la rece urmată de o recoacere de recristalizare şi în acest caz poartă numele de
macle de recoacere sau macle de recristalizare.
Spre deosebire de deformarea plastică prin alunecare, la maclare atomii se deplasează pe
distanţe mai mici decât o distanţă interatomică dar la acest proces participă toate planele atomice
din regiunea maclată.
Maclarea are loc mult mai rapid decât alunecarea şi în unele cazuri este însoţită de un
zgomot caracteristic (cazul staniului).
Prin schimbarea orientării cristalografice a unor regiuni din grăunţi, maclarea poate
determina ca noi sisteme de alunecare să fie aduse în poziţii favorabile alunecării.

Deformabilitatea metalelor şi aliajelor

9
Tehnologii de deformare plastică la rece

Deformabilitatea reprezintă capacitatea unui material de a fi deformat plastic fără apariţia unor
condiţii nedorite. Dintre condiţiile nedorite fac parte: fisurarea sau ruperea materialului în timpul
deformării plastice, condiţii de calitate necorespunzătoare a suprafeţei (macro asperităţi),
cutarea sau ondularea tablelor ambutisate, structura grosolană, dificultăţi de curgere a materialului
la umplerea matriţelor sau alte condiţii impuse comercial.
Mărimea cantitativă a deformabilităţii este definită prin gradul de deformare suportat de un
material până la care începe să apară prima fisură. Mai simplu spus, (deformabilitatea)
plasticitatea se referă la relativa uşurinţă cu care forma unui material poate fi modificată prin
deformare.
Principalii factori de influenţă ai deformabilităţii pot fi grupaţi în două categorii:
1. Factori aferenţi materialului: compoziţie, structură, puritate, evoluţie metalurgică, localizarea
deformaţiei.
2. Factori aferenţi procesului: temperatura deformării, viteza de deformare, starea de tensiuni şi
deformaţii, presiunea hidrostatică, frecarea sculă/semifabricat, geometria sculă/semifabricat.
Compoziţia chimică a unui aliaj influenţează deformabilitatea atat prin determinarea tipului
rețelei de cristalizare cat şi a punctelor caracteristice (solidus/lichidus, transformări de
fază, recristalizare, separare/dizolvare precipitate, etc.). Astfel metalele si aliajele care
cristalizează în sistemele cubic cu feţe centrate(CFC) si respectiv cubic cu volum centrat(CVC) au
o deformabilitate mai ridicată decât cele care cristalizează în sistemul hexagonal compact (HC)
datorită numărului sporit de sisteme de alunecare ale celor dintâi.
Metalele pure în general, prezintă o deformabilitate sporită faţă de aliajele acestora. Aliajele
metalelor având reţele de cristalizare diferite au o deformabilitate redusă faţă de cele formate din
metale cu acelaşi tip de reţea, ca de exemplu aliajele Fe-Mn (CFC/CVC pentru Fe şi tetragonal
pentru Mn) au o deformabilitate mai mică decat aliajele Fe-Ni(CFC pentru Ni).
Structura influenţează deformabilitatea prin tipul reţelei de cristalizare , numărul fazelor
prezente în intervalul temperaturii de deformare, distribuţia, forma şi mărimea precipitatelor/fazei
în exces, mărimea şi forma granulaţiei matricei metalice de bază, ponderea relativă
recristalizare/ecruisare şi omogenitatea structurală.
Metalele pure şi aliajele cu structuri monofazice au o deformabilitate mărită faţă de cele bifazice
pentru care comportarea diferită la deformare a celor două faze conduce la concentrarea
deformaţiilor microgranulare la faza cu rezistenţa la deformare mai mică şi generarea
microfisurilor la interfaţa celor două faze. Aliajele care conţin faze cu punct de topire scăzut, tind
spre o deformabilitate scăzută fiind dificil de deformat plastic la cald. Prezenţa unei structuri
bifazice într-un aliaj reduce deformabilitatea. Dacă coerenţa dintre cele două faze este bună,
ruperea poate apărea în oricare dintre faze, în funcţie de proporţia acestora şi deformarea lor
relativă. Dacă coerenţa fazelor este slabă datorită segregării preferenţiale a impurităţilor, ruperea
apare la interfaţa fazelor.
Puritatea influenţează pozitiv deformabilitatea prin asigurarea unei deformări omogene, în timp ce
impurităţile favorizează generarea fisurilor la interfaţa acestora cu matricea metalică.
Impurităţile în metale şi aliaje au influenţă defavorabilă asupra deformabilităţii. La temperaturi
ridicate influenţa dăunătoare asupra deformabilităţii are sulful şi plumbul.

10
Tehnologii de deformare plastică la rece
➢ metalele pure au o plasticitate mai bună decât aliajele lor; în aliaje, prezenţa unor atomi străini
în reţeaua cristalină a metalului de bază produce distorsionarea acesteia, îngreunând
procesul de alunecare pe planele de densitate atomică maximă, consecinţa fiind o
plasticitate mai redusă;
➢ metalele care cristalizează în celule elementare simple şi simetrice, cu un număr mare de plane
de alunecare, au plasticitate ridicată;
Mai dăunătoare este influenţa impurităţilor asupra deformabilităţii atunci cand acestea se găsesc
sub forma de incluziuni. Incluziunile pot avea rezistenţa mai mare sau mai mica decat a metalului
de baza, aceasta stare depinzand de temperatura la care are loc deformarea.
Incluziunile sunt surse de producere a fisurilor în metale, în timpul deformării lor. Cand rezistenţa
incluziunilor este mai mică decât cea a metalului de bază, acestea constituie surse de fisuri mai
ales dacă asupra lor acţionează eforturi de forfecare şi de întindere.
În oţeluri, prezenţa diferitelor elemente în masa metalică de ferită (caracterizată de o plasticitate
ridicată), provoacă schimbarea şi modificarea deformabilităţii acestora, astfel:
- creşterea conţinutului de carbon determină scăderea plasticităţii;
- manganul influenţează favorabil plasticitatea; acesta formează, cu sulful din oţel,
sulfura de mangan, evitând formarea sulfurii de fier, care, topindu-se la temperatură
mai joasă, produce fragilizarea la cald a oţelurilor. Pentru oţelurile la care manganul
este element de aliere, prezenţa lui micşorează plasticitatea (aceasta favorizează aşa
numita sensibilitate la supraîncălzire);
- prezenţa siliciului în cantitate mică (˂ 0,3%) nu influenţează plasticitatea la cald, dar
în cantităţi mai mari, mai ales sub formă de oxid, reduce plasticitatea;
- fosforul nu influenţează plasticitatea la cald a oţelurilor, dar reduce plasticitatea la
rece, fiindcă prezenţa lui face posibilă producerea aşa numitului fenomen de
fragilizare la rece;
- oxigenul şi sulful provoacă fragilitate la cald şi, de aceea, se impune un conţinut cât mai redus
al acestor elemente;
- azotul, fiind prezent sub formă de nitruri, determină scăderea drastică a plasticităţii;
- nichelul măreşte plasticitatea şi rezistenţa la deformare;
- cromul micşorează plasticitatea, dar măreşte rezistenţa la deformare;
- molibdenul măreşte plasticitatea şi rezistenţa la deformare, dar micşorează
conductivitatea termică, generând sensibilitate la fenomenul de supraîncălzire;
- vanadiul nu influenţează plasticitatea, dar micşorează sensibilitatea faţă de fenomenul de
supraîncălzire.
Temperatura la care urmează să se facă deformarea unui metal sau aliaj trebuie aleasă în funcţie
de natura incluziunilor, căutându-se acele domenii de temperatură la care incluziunile au o
rezistenţă apropiată de cea a metalului de bază. De asemenea metalele şi aliajele bogate in
incluziuni trebuiesc deformate în condiţiile unei stări de eforturi de compresiune pentru a se evita
iniţierea şi creşterea fisurilor avand ca sursă incluziunile existente.
Localizarea deformaţiei în timpul unui proces de deformare plastică influenţează
deformabilitatea prin modificarea caracteristicilor structurale şi a proprietăţilor materialului din
zona îngustă a deformaţiei localizate, ceea ce conduce la apariţia fisurilor în zona respectivă, fie
în timpul operaţiei de deformare plastică, fie pe durata utilizării piesei deformate.

11
Tehnologii de deformare plastică la rece
Localizarea deformaţiei sau a curgerii în timpul deformării este cauza comună a formării
“zonei moarte” dintre semifabricatul deformat şi scula de deformare. Localizarea deformaţiei
poate fi cauzată de: o lubrifiere redusă la suprafaţa de contact sculă-semifabricat, distribuţia
neuniformă a temperaturii, neuniformitatea structurală, etc. Figura 1 prezintă neuniformitatea
deformaţiei la refularea unui semifabricat cilindric între scule plane cu lubrifiere redusă, la care
eforturile de frecare în zona de contact, determină modificarea formei semifabricatului, o
distribuţie neuniformă a tensiunilor normale şi localizarea “zonei moarte” la contactul cu scula, în
timp ce în zona centrală este prezentă deformaţia maximă.

Fig. 1 Neuniformitatea deformatiilor

Viteza de deformare
Aceasta are o influenţă complexă asupra deformabilităţii, mai ales în domeniul deformării la cald,
în funcţie de material, temperatura de deformare şi mărimea vitezei de deformare. Dacă materialul
deformat este un metal pur sau un aliaj care nu prezintă modificari structurale la încălzire,
deformabilitatea creşte prin creşterea vitezei de deformare. Pentru metalele si aliajele care prezintă
transformări structurale, creşterea vitezei de deformare poate conduce fie la creşterea fie la
diminuarea deformabilităţii astfel:
• prin modificarea temperaturii reale de deformare rezultată prin transformarea energiei de
deformare în caldură, care la viteze mari de deformare determină creşteri mai mari ale temperaturii
reale de deformare. Dacă deformarea se face în domeniul termic caracterizat de influenţa
favorabilă a temperaturii asupra deformabilităţii va rezulta creşterea acesteia cu creşterea vitezei
de deformare. In caz contrar influenţa este negativă. Din acest punct de vedere se recomandă
utilizarea unor viteze mici de deformare în domeniul termic, cu transformări structurale şi în
apropierea curbei solidus.
• prin influenţarea echilibrului dintre ecruisare şi recristalizare prezente simultan la deformarea
la cald. Avand în vedere că recristalizarea se derulează în timp, favorizand creşterea
deformabilităţii, rezultă că prin creşterea vitezei de deformare va creşte ponderea ecruisării şi deci
deformabilitatea va scădea.
• prin influenţarea procesului de alunecare la limitele grăunţilor care este favorizat prin creşterea
vitezei de deformare mai ales la temperaturi mici, apropiate de temperatura de recristalizare.
Starea de tensiuni şi deformaţii influenţează deformabilitatea prin mecanismul diferit al germinării
şi propagării fisurilor, dependent de sensul tensiunilor şi modul deformării.
Astfel, pentru un material dat, deformat la o temperatură şi viteză de deformare constante,
deformabilitatea este mult mai mare pentru starea de eforturi de compresiune decât pentru starea

12
Tehnologii de deformare plastică la rece
de tensiune de întindere, stare care favorizează formarea şi propagarea fisurilor, în timp ce
eforturile de compresiune conduc la închiderea şi sudarea microfisurilor.
Frecarea sculă-semifabricat influenţează defavorabil deformabilitatea, atat prin creşterea
eforturilor de deformare şi accentuarea neuniformităţii deformaţiilor locale favorizand ruperea, cat
şi prin griparea şi apariţia cutării materialului deformat în zona de contact cu scula, avand ca
rezultat formarea defectelor de suprafaţă.

Legile deformării plastice

În analiza proceselor de deformare plastică este foarte important de stabilit condiţiile şi legile după
care au loc deformaţiile plastice.
La creşterea tensiunilor într-un corp asupra căruia acţionează forţele exterioare de deformare,
acesta va trece prin 2 stări:
- starea la care corpul trece datorită creşterii tensiunilor din stare elastică în stare plastică;
- starea la care datorită creşterii tensiunilor, deci şi a deformaţiilor se poate ajunge la
distrugerea materialului.
Pentru prelucrarea prin deformare sunt importante condiţiile în care decurge deformarea plastică
a materialului şi rezistenţa pe care acesta o opune deformaţiilor, corespunzător diferitelor scheme
de tensiuni. Deci, deformarea plastică are loc în baza anumitor condiţii şi legi.
Legea constanţei volumului
Prelucrările prin deformare plastică la rece asigură modificarea formei şi dimensiunilor fără a se
produce modificări ale masei corpului supus deformării.
Pe considerentul că variaţia densitătii materialului este nulă, se poate admite că la deformarea
plastică la rece a materialelor metalice volumul corpurilor ramâne constant.

13
Tehnologii de deformare plastică la rece

Legea rezistenţei minime

Legea rezistenţei minime a fost pusă în evidenţă de foarte mult timp, mai ales la
deformarea plastică prin refulare.
In situaţia în care punctele materiale ale unui corp supus deformării se pot deplasa în
diferite direcţii, fiecare dintre acestea se vor deplasa în direcţia în care întâmpină rezistenţă
minimă.
Potrivit acestei legi se poate afirma:

- orice formă a secţiunii transversale a unui corp supus

deformării plastice prin refulare în prezenţa frecării pe
suprafaţa în contact tinde să ia forma care o are perimetrul
minim al suprafeţei transversale. Această suprafaţă
transversală, din aproape în aproape se transformă în cerc
- deplasarea punctelor corpului pe o suprafaţă perpendiculară
pe direcţia forţelor de deformare are loc după normal cea mai
scurtă dusă la perimetrul secţiunii transversale;
- în cazul posibilităţii deplasării diferitelor puncte din corpul
deformat, fiecare punct se va deforma în direcţia rezistenţei
minime, iar deformaţia cea mai mare se produce în direcţia în
care are loc deplasarea celei mai mici cantităţi de material.
Fig. 1 Direcţia
rezistenţei minime

Fig. 2 Minimizarea treptată a perimetrului secţiunii

Intensitatea cu care se deplasează punctele materiale în diferite zone, depinde în principal de:
- intensitatea este proporţională cu lungimea normalei la conturul secţiunii transversale a corpului,
rezultă că pe măsura îndepărtării de colţurile secţiunii deformaţia este mai mare; în consecinţă
spre centrul laturilor se obţin convexităţi care conduc spre o secţiune circulară în cazul prismei
cu baza un pătrat sau o secţiune eliptică şi apoi circulară în cazul unei prisme cu baza un
dreptunghi;
- intensitatea este diferită şi în fucţie de suprafaţa zonelor în care s-a divizat secţiunea bazei
corpului, adică cu cât secţiunea este mai mică cu atât deformaţia în direcţia zonei respective va
fi mai mică; astfel la secţiunea dreptunghiulară, deformaţia secţiunii I va fi mai mică decât cea a
secţiunii II, iar la secţiunea pâtrată, zonele fiind egale şi deformaţiile vor fi egale.
Această lege trebuie luată în considerare în multe procedee de deformare plastică la rece, ca de
exemplu la presarea în matriţă, calibrarea plană, lăţirea. Astfel, la calibrarea plană care se execută

14
Tehnologii de deformare plastică la rece
pentru a îmbunătăţi calitatea şi precizia dimensională a unor piese prelucrate anterior prin
deformare plastică, se produce şi o mică modificare a conturului exterior.

Legea prezenţei deformaţiilor elastice şi a celor plastice

În baza acestei legi orice deformare plastică a materialelor metalice este însoţită
permanent de o deformare elastică a cărei valoare depinde de de mărimea tensiunii cu care
se execută deformarea plastică, conform legii lui Hooke. Deformarea plastică are loc numai
dupa depăşirea limitei de elasticitate a materialului, iar după încetarea acţionării forţei de
deformare, dispare deformaţia elastică rămanand numai cea plastică. Curba σ-ε din fig.4.1,
conţine porţiunea OA corespunzătoare deformaţiilor elastice ale materialului şi porţiunea
AB aferentă deformaţiilor plastice.
Descărcarea din punctul B nu se face după curba de încărcare, ci după linia BD, astfel
că:

Fig. 3 Curba caracteristică a materialului

Această revenire elastică, trebuie luată în considerare la tehnologiile de prelucrare a

pieselor prin deformare plastică la rece.

Legea tensiunilor suplimentare

La deformarea plastică a unui corp metalic, pe lângă tensiunile principale, apar şi unele tensiuni
de comprimare sau întindere, care se menţin în corpul respectiv şi după încetarea acţiunii forţelor
exterioare care au produs deformarea.
Principala cauză a apariţiei tensiunilor suplimentare o constituie distribuţia neuniformă a
tensiunilor şi deformaţiilor în corpul deformat. Tensiunile suplimentare sunt de 3 tipuri:
Tensiuni suplimentare între straturi sau porţiuni ale corpului; tensiuni suplimentare între grăunţii
corpului şi tensiuni suplimentare între zone diferite ale grăunţilor corpului.
Distribuţia neuniformă a tensiunilor şi deformaţiilor în corpul deformat este în principal influenţată
de condiţiile de frecare pe suprafaţa de contact dintre corpul metalic prelucrat şi scula de
deformare. De exemplu, la refularea sau lăţirea unui corp cilindric, acesta va avea după deformare
formă de butoi, datorită faptului că forţele de frecare de pe suprafeţele de contact, opunându-se
deformării, frânează deplasarea liberă a particulelor materiale, cu atât mai mult cu cât acestea sunt
mai apropiate de suprafeţele de contact.

15
Tehnologii de deformare plastică la rece
In consecinţă, obţinerea cât mai uniformă a deformării şi reducerea apariţiei tensiunilor
suplimentare impune micşorarea la minimum a valorii coeficientului de frecare pe suprafeţele de
contact Spre exemplificare, se ia cazul unei piese refulate. Se analizează deformaţia
piesei luându-se straturile I şi II, fig.4.
Stratul I s-a deformat mai puţin, dar fiind în contact cu stratul II, este supus la întindere. Stratul
al II-lea în schimb s-a deformat mai mult, astfel că el va fi supus la compresiune, ca urmare
a contactului cu stratul I.
Se poate spune, că cu cât deformarea este mai variabilă în masa piesei, eforturile interioare
sunt mai accentuate. O altă sursă de apariţie a acestor eforturi provine din faptul că anumite cristale
sunt orientate mai avantajos în raport cu direcţia de deformare.

Apariţia tensiunilor suplimentare mai este influenţată şi de diferenţa mare între secţiunea
corpului înainte şi după deformare, precum şi de neomogenitatea structurală sau chimică a
materialului.
În cazul proceselor tehnologice de deformare plastică, la care apariţia tensiunilor suplimentare este
mai pronunţată se impune ca piesa să fie supusă tratamentului termic de detensionare sau
recristalizare. În caz contrar, tensiunile suplimentare rămân în corpul prelucrat sub formă de
tensiuni reziduale care însumându-se cu tensiunile ce apar în exploatare pot duce la apariţia
fisurilor.

Legea similitudinii

Legea similitudinii se aplică la deformarea corpurilor metalice care sunt asemenea din punct de
vedere geometric, al compoziţiei chimice şi al structurii şi care sunt supuse deformării în aceleaşi
condiţii (grad de deformare, viteză de deformare, frecare vpe suprafeţele de contact etc).
Deorece în practică legea similitudinii nu poate fi satisfăcută pe deplin (cu cât corpurile sunt mai
mari cu atât sunt mai neomogene chimic, structural etc) parametrii de forţă ai deformării vor fi
diferiţi de cei ce rultă din lege şi trebui aplicaţi coeficienţi de corecţie.
Aplicând legea similitudinii la deformarea a două corpuri se poate admite că:
presiunea de deformare este aceeaşi;
există egalitate între raportul forţelor şi raportul suprafeţelor transversale ale corpurilor sau
pătratul raportului dimensiunilor liniare ale acesteia;
există egalitate între raportul lucrului mecanic de deformare şi raportul volumului corpurilor sau
cubul raportului dintre mărimile liniare ale acestora;
F A H B
p1=p2; 1 = 1 = 1 1 = a  a = a 2
F2 A2 H 2 B2
L1 V1 H 1 B1 C1
= = = a  a  a = a3 ;
L2 V2 H 2 B2 C 2
în care a este coeficientul de asemănare a celor două corpuri.

16
Tehnologii de deformare plastică la rece
Importanţa acestei legi constă în posibilitatea simulării în condiţii de laborator a diferitelor procese
de deformare plastică şi apoi de a extrapola rezultatele pentru condiţii industriale

17