1.

Alcătuirea grinzilor cu inimă plină solicitate la încovoiere

Barele încovoiate sunt în general sub formă de grinzi cu inima plină acătuite din două
tălpi egale între ele cu o inimă formând o sectiune dublu T. Dimensionarea secțiunii grinzilor
trebuie să aibă în vedere optimizarea raportului rezistență-preț. Secțiunile solicitate la încovoiere
sunt în general mai eficiente cu atât cu cât materialul este mai concentrat în cele două tălpi și este
dispus cât mai departe de axa neutră a secțiunii transversale. În acest caz inima are un aport
redus la determinarea rezistenței, din această cauză este indicat să se execute cu grosime mai
mică.

Se știe de exemplu, că modulul de rezistență al unei secțiunii dreptunghiulare de dimensiuni bxh

este Wel=bh2/6=0,17Ah și W pl=bh2/4=0,25Ah. Dacă aceeași cantitate de material,adică aceeași
arie a secțiunii, este dispusă însă sub forma a două dreptunghiuri de arie hx(b/2), așezate la
distanța h, atunci modulul de rezistență al acestei secțiuni este:

ℎ ℎ
2 2 2 ℎ ℎ
= ≈2 = = 0,5 ℎ; = ℎ = 0,5 ℎ
ℎ ℎ 2 2
2

Alcătuirea secțiunii transversal ale grinzilor se face diferit, în funcție de:

 destinația grinzi
 mărimea solicitării
 condițiile tehnologice de exploatare și întreținere
 etc.

În funcție de aceasta grinzile c u inima plină se pot alcătui sub formă grinzi din profile
laminate sau ca grinzi cu secțiune transversal compusă nituite sau sudate.
1. Grizi din europrofile:

2. Profile ajurate

3. Grinzi obținute din table sudate

4. Secțiuni obținute prin nituire

5. Secțiuni compuse prin sudarea profilelor

6. Profile din tablă de oțel obținute prin formare la rece

7. Grinzile pot fi cu sectiuni longitudinale variabile pentru a se adopta variației

momentului încovoietor.
1.1 Principii de proiectare a grinzilor la încovoiere.
2. Clasificarea sectiunilor transversale ale elementelor metalice
Verificarea prin calcul a elementelor metalice se face în functie de clasa secțiuni,
existând posibilitatea utilizării calculului în domeniul elastic sau plastic.
„Clasificarea secțiunilor transversal se face funcție de suplețea pereților secțiunii și
de distribuția și semnul tensiunilor σ. Prin suplețe se înțelege raportul dintre lățimea și
grosimea peretelui.”

„Această clasificare este necesara pentru a delimita secțiunile care pot avea
incursiuni în domeniul elasto-plastic de celelalte secțiuni.”

Definirea fiecărei clase:

 Clasa 1 – „secțiuni care permit plastificarea lor și dezvoltarea articulațiilor

plastice (rotiri sub efort constant), fără apariția voalărilor, până la atingerea
unghiurilor de rotire plastică admisibile. Este posibilă redistribuirea
eforturilor în structură, iar calculul se face pe baza formării articulațiilor
plastice.
 Clasa 2 – secțiuni care permit formarea articulațiilor plastice, dar care au o
capacitatea de rotire plastică redusă și nu permit redistribuirea plastică a
momentelor încovoietoare în structură. Calculul eforturilor în structură se
face în domeniul elastic.
 Clasa 3 – secțiuni în care se pot dezvolta compresiuni în fibrele extreme
până la nivelul limitei de curgere [...], fără a se putea dezvolta însă articulații
plastice. Calculul eforturilor se face în domeniul elastic.
 Clasa 4 – secțiuni cu splețe mare la care fenomenul de voalare (caracterizat
de rezistențe critice cu valori inferioare limitei de curgere) împiedică
atingerealimitei de curgere în fibra extremă comprimată. Calculul
eforturilor în structură se face în domeniul elastic.”
Normativul SR EN 1993-1-1 introduce o clasificare a sectiunilor in patru clase, in functie
de capacitatea de rotire plastica și mai ales a zveltetei peretilor care le compun.

Diferiti pereti comprimati a unei sectiuni transversale (inima, talpa) pot in

general sa fie din clase diferite. Clasificarea sectiunii se face in functie de peretele
component cu clasa cea mai ridicata(cea mai defavorabila).
3. Rezistența unei bare solicitate la încovoiere. Stadii de lucru.
Rezistenta sectiunii grinzii a unei bare solicitate la încovoiere
Metodele de calcul in domeniul elastic nu valorifica in intregime capacitatea
portanta a unei constructii metalice. Studiind comportarea unei grinzi sub acțiunea
încărcărilor exterioare se constată următoarele: în momentul în care într-o fibră se
atinge deformația liniară elastică ε y, tensiunea corespunzătoare va fi fy și nu poate să mai
crescă peste această valoare în domeniul inelastic; fibrele se vor plastifica succesiv,
dinspre exterior spre axa neutră până cand întreaga secțiune se va plasticiza.

Fig.1 Distributia tensiunilor si deformatiilor pe sectiunea dreptulghiulara

incovoiata in diferite stadii de comportare a materialului
a. Stadiul elastic b. Elastic limita c. Elasto-plastic d. Stadiul plastic
 Rezervele de capacitate portanta neevidentiate in calculul elastic, datorita
ignorarii fenomenului de adaptare pe sectiune si pe structura, reprezinta 5...30% din
valoarea capacitatii corespunzatoare stadiului limita de comportare elastica.

a. Domeniul elastic b. Domeniul plastic

Fig.2 Distributii de tensiuni si deformatii pe sectiunea dublu T

Fig.3 Relatia curbura-moment incovoietor pentru bare solicitate la incovoiere

pura

Momentul plastic pentru sectiuni de clasa 1 si 2 se determina cu relatia:

= =

Unde:
- Wpl=2Sy pentru o sectiune bisimetrica
- Wpl=0,5A(h1+h2) pentru o sectiune monosimetrica in raport cu planul de
incarcare.
- Sy este momentul static a unei jumătăți de secțiune în raport cu axa neutră
plastică de încovoire,
- A este aria secțiuni transversale a grinzii,
- h1, h2 sunt distantele de la centrul de greutate al zonei întinse, respectiv
comprimate în starea limită ultimă de încovoiere plastică și axa neutră plastică de
încovoiere.
Pentru sectiuni laminate la cald I si H, factorul de forma (Wpl/Wel) , este cuprins intre 1,1
si 1,24 iar pentru sectiunea dreptunghiulara W pl/Wel=1,5 →capacitatea portanta a
sectiunii dreptunghiulare in domeniul postelastic se dubleaza.

Pentru sectiuni de clasa 3, rezistenta sectionala este limitata de momentul elastic :

Mel=Wel fy
Pentru sectiuni de clasa 4, rezistenta sectionala este limitata de momentul elastic :
Mel=Weff fy
Verificarea secțiunii grinzilor la încovoiere și încovoiere cu forfecare

1. Verificarea secțiunii grinzilor solicitate la încovoiere

Momentul incovoietor cu valoare de calcul ( ) trebuie sa se indeplineasca

conditia:

≤1
,

, = valoarea de calcul a rezistentei sectiunii transversale la incovoiere in

raport cu una din axele sale principale de inertie şi se determina astfel :

- Pentru clasele de sectiune 1 si 2

∗
, = , =

- Pentru clasa 3 de sectiune

, ∗
, = , =

- Pentru clasa 4 de sectiune

., ∗
, =

Pentru încovoierea biaxială poate fi utilizat urmatorul criteriu:

în care α şi β sunt constante care pot fi luate, în mod acoperitor, egale cu unitatea

2. Verificarea secțiunii grinzilor solicitate la încovoiere și forfecare

Atunci când pe lângă moment există și o forță tăietoare aceasta trebuie luată în
considerare la calculul momentului rezistent.

Daca valoarea de calcul a fortei taietoare nu depaseste 50 % din rezistenta

plastica de calcul la forfecare nu este necesara reducerea momentului rezistetnt ( <
0,5 , )
 Când depaseste cu 50 % , rezistenta de calcul a sectiunii transversale la
combinatia moment si effort axial trevuie sa se calculeze utilizand o limita de curgere
redusa pentru aria de forfecare (1-ρ)/ ;

ρ=( − 1)
,

Pentru secțiuni de clasă 3 ,avem:

fyd=fy/γM0

Tensiunile tangențiale de calcul pot fi determinate cu relația:

Valoare de calcul a rezistenței la forfecare pură a materialului este:

Pane: tipuri de pane, rolul tiranților, scheme statice.

Panele sunt elemente ale constructiilor care se dispun paralel cu lungimea lor ,avand rolul
de a prelua greutatea invelitorii si incarcarile aferente pe care le transmite grinzilor/fermelor.
Clasificare
 Tipuri de pane
 Rolul tiranţilor
 Scheme statice
Clasificare
Dupa pozitia in planul acoperisului
-pana de coama
-pana curenta(cea mai solicitata)
-pana de streasina
Dupa schema static
-simplu rezemate
-continue
Dupa forma si sectiunea trasnversala
-cu sectiune plina
-cu contrafise intinse
-cu zabrele
-cu dispunere alternative
-ajurate
 Panele se aseaza in nodurile fermelor. Panele executate din profile laminate sau cu sectiune
plina se dispun normal fata de inclinarea invelitorii, iar panele de coama si de la baza
iluminatoarelor se dispun vertical
Tirantii reduc deschiderea panei in planul invelitorii. Acestia pot lipsi sau au rol de aliniere
doar atunci cand invelitoarea este realizata si prinsa in asa fel incat sa realizeze o saiba rigida.

Schemele statice ale panelor pot fi: gr. Simplu rezemata,gr.Gerber(in consola), gr.
Continua,gr. Continua pe 3 deschider.

Innadirea se face prin eclisare in zona de moment 0.

Pane

Încărcări de calcul:
SLU: =Σ , , + , · , +Σ , , ,

SLS: =Σ , + , +Σ , ,

Scheme statice –simplu rezemata

Reazemele unei pane sunt grinzile principale.
Tirantul constituie un reazem elastic. = 1,3 ∗ (pentru 1 tirant)

= 1,3 ∗ (pentru 2 tiranti)

× ×
-fara tirant , = ; , =

× ×
-cu 1 tirant , = ; , =

×
, = ; , =0

× ×
-cu 2 tiranti , = ; , =

Pana continua in domeniul plastic

Momente in camp curent:
1 tirant 2 tiranti
× × ×
, = , = , =

× ×
, = , =0 , =
∗ ∗
, ≈ 1,25 ∗ ∗ , ≈ , ≈ 1,1 ∗ ∗ , ≈

Momente in camp marginal

× ×
, = ∗ ∗ , = , =

× ×
, = , =0 , =
Condiții de verificare
Incovoiere oblica Stabilitate generala

, ,
+ ≤1
, ,

,
, ≤ , , SLU ≤1
,

, ≤ , ,

Zveltete Sageata maxima

, ∗
= max( , )≤ =250 = ∗ ∗

= = SLS => = + ≤

, ∗
= ∗ =
∗

Pana cu contrafise
-sistemul este format din pane cu sectiune plina, prevazute la fiecare deschidere cu cate doua
contrafise comprimate, dispuse intre talpa inferioara a fermelor sau riglelor cadrului si talpa
inferioara a grinzilor principale, contrafisele sunt solicitate la intindere.
-pana-rezemata articulat pe ferme si elastic in dreptul prinderii de contrafisa
Pana cu zabrele
-se utilizeaza cand treveele sunt mari (12-18m)
-grinzi simplu rezemate, invelitoarea reazema continuu pe talpa lor superioara, pe langa efort axial
de compresiune va aparea si moment incovoietor.
-intre talpa inferioara a panelor cu zabrele si a fermelor se pot prevedea contrafise capabile sa preia
numai eforturi de intindere.
5 Calculul la stabilitate al grinzilor incovoiate. Etape de calcul.

Stabilitatea generala a grinzilor

Barele incovoiate in raport cu axa de inertie principala isi pierd stabilitatea prin
flambaj lateral prin incovoiere – rasucire.

Fenomenul de flambaj este influentat de:

- Rigiditatea la incovoiere ( G * Iz) in raport cu axa secundara

- Rigiditatea la rasucire libera ( G * It) unde G = ;

G - modulul de rigiditate transversal

E - modulul de rigiditate longitudinal
It - momentul de inertie la rasucire libera

- Rigiditatea la rasucire impiedicata ( E * Iw)

Etape de calcul

1. Stabilirea sistemului static si a deschiderilor de calcul.

2. Stabilirea incarcarilor si a coeficientilor de calcul.
 3. Calculul solicitarilor maxime (moment incovietor, forta taietoare). In cazul unei
grinzi static nedeterminate solicitarile finale se obtin dupa configurarea
geometriei grinzii.
4. Alcatuirea sectiunilor transversale.
5. Sectiunea grinzii si variatia ei depind de:
- Tipul aplicatiei
- Conditii constructive specifice
- Indeplinirea conditiei de rigiditate
- Optimizarea consumului de otel
6. Verificarea sectiunii ( indeplinirea conditiilor de rezistenta) SLU.
7. Verificarea rigiditatii grinzii sau SLS ( se verifica sageata).
8. Verificarea stabilitatii generale.
9. Verificarea stabilitatii locale a talpii si inimii. Aceste verificari se fac tinand
seama de posibilitatea distribuirii rigidizarilor.
10. Stabilirea imbinarilor de continuitate si de capat. (Calculul si verificarea
reazemelor)

Determinarea momentului critic elastic pentru barele solicitate la incovoiere

Pierderea de stabilitate generala se produce prin flambajul lateral al talpii

comprimate insotita de rasucire.

Momentul pentru care bara isi pierde stabilitatea prin incovoiere – rasucire
se numeste moment critic elastic.

Pentru o grinda simplu rezemata cu sectiune dublu simetrica solicitata la

moment incovoietor constant, momentul critic elastic are expresia:

McrE = = *

Explicarea termenilor:

It – Moment de inertie la rasucire sau constanta de rasucire libera

Iw - Moment de inertie sectorial sau constanta de rasucire impiedicata

E * Iz – Rigiditatea la incovoiere

G * It - Rigiditatea la rasucire libera

E * Iw - Rigiditatea la rasucire impiedicata

Llt – distanta dintre legaturile transverasale ale grinzii

Importanta relativa a acestor rigiditati in valoarea momentului critic este data de

forma sectiunii transversale.
 - zveltetea relativa

≤ 0,4 – zveltete mica, bara scurta incovoiata nu isi pierde stabilitatea si se

verifica numai din punct de vedere al rezistentei in domeniul plastic.

0,4 ≤ ≤ 1,2 – bara de lungime intermediara flambeaza in domeniul elasto - plstic

(cu particularizari partiale), fiind sensibile la efectul imperfectiunilor.

≥ 1, 2 – barele lungi flambeaza in domneiul elastic, fiind mai putin influentate de

imperfectiuni.

Efectul modului de rasucire si a conditiilor de rezemare

Relatia generala de calcul a momentului critic depinde de: coeficientii C 1, C2 si C3,

forma diagramei de moment de pe bara respectiva, posibilitatea rotirii sau nu a sectiunii
transversale pe reazem dupa axa minima de inertie, posibilitatea deplasarii sectiunii
transversale.

Proiectantul trebuie sa aiba in vedere relatia dintre modul de alcatuire a detaliilor

structurale si alegerea coeficientilor lungimii de flambaj.
6 Verificare la flambaj lateral cu răsucire din moment înconvoietor. Factor ice
influențează valoarea momentului critic.

Momentul pentru care bara isi pierde stabilitatea prin încovoiere-

răsucire(instabilitate generala sau deversare) se numeste moment critic elastic. Pentru o
grinda simplu rezemata cu sectiune dublu simetrica, solicitata de un moment incovoietor
constant, cu rotirea libera dupa axa minima de inertie si deplasare libera pe reazeme,
momentul critic elastic de flambaj prin incovoiere rasucire are expresia:

= ( + )= (1 + )

Unde:
- It momentul de inertie la rasucire sau constanta de rasucire libera
- Iw momentul de inertie sectorial sau constanta de rasucire impiedicata
- EIz rigiditatea la incovoiere
- GIt rigiditatea la rasucire libera
- EIw rigiditatea la rasucire impiedicata
- LLT distanta dintre legaturile transversale ale grinzii.

Prezența concomitentă în ecuație a rigiditații la încivoiere, și a rigidității la răsucire este

o consecință a modului de deformare a barei prin cele două componente:

a)deplasare laterală

b)răsucire.

Importanța relativă a acestor rigidități în valoare momentului critic este dată

de forma secțiunii transversale. Figura de mai jos prezin tă comparația între momentul
critic al unei secțiuni închise , cu o rigiditate mare la răsucire, cu momentul critic al unor
secțiuni deschise.

Rezultatele experimentale arată că:

 pentru zvelteti relative mici ≤ 0,4, bara scurta încovoiata nu-și pierde stabilitatea
și se verifica numai d.p.d.v. a rezistenței în domeniul plastic;
 barele de lungimi intermediare 0,4 < ≤ 1,2 flambează în domeniul elastoplastic
(cu plasticizari partiale), fiind sensibile la efectul imperfecțiunilor;
 barele lungi, ≥ 1,2 flambeaza în domeniul elastic, fiind mai putin influentate

de imperfecțiuni.

Efectul modului de încărcare și a condițiilor de rezemare

 Expresia de mai sus este valabila pentru determinarea momentului critic elastic de
flambaj prin incovoiere-rasucire pentru bara simplu rezemata cu sectiune dublu
simetrica, solicitata la incvoiere cu moment constant,
 Insa in realitate pot aparea si alte cazuri
 Coeficientii C1, C2 si C3 depind de modul de incarcare si de conditiile de rezemare la
capetele barei
Verificarea la flambaj lateral prin incovoiere rasucire a barelor incovoiate conform SR EN
1993-1-1
O grinda care nu este fixata lateral si este supusa la incovoiere dupa axa de inertie
principala, trebuie verificata astfel:

≤1 (Ec3. Rel. 6.54)

,

χLT este factorul de reducere pentru flambaj prin incovoiere rasucire a barelor cu sectiune
transversala constanta. Poate fi calculat prin doua metode:

 Metoda generala poate fi aplicata oricarui tip de sectiune transversala

 Metoda alternativa care poate fi aplicata barelor avand sectiuni dublu T din profile
laminate la cald sau sudate

A. Metoda generala de calcul

Aplicând metoda generală, conform normelor, factorul de reducere χLT se
calculează cu expresia:

 Curbele de flambaj care se adopta in calcul depind de geometria sectiunie transversale a

barei încovoita si sunt prezentate in tabel,
 Pentru factorul de imperfectiune αLT asociat diverselor curbe de flambaj se vor considera
valorile date in tabel pentru factorul de imperfectiune α aferent solicitarilor la compresiune
axiala.
Fig 2.7 Factori de imperfectiune, αLT, pentru curbele de flambaj

Fig 2.8 Curbe de flambaj conform SR EN 1993-1-1

7 Metoda simplificata pentru grinzi cu legaturi transversale facand parte din
structuri
 Imbunatatirea comportarii la flambaj a barelor incovoiate se poate face prin
introducerea unor legaturi in lungul barei incovoiate, care sa fixeze zona
comprimata a sectiunii transversale de alte puncte din structura
 Aceasta poate fi fixata in anumite puncte pentru a impiedica deplasarile
orizontale transversale in directia perpendiculara pe directia axei grinzii prin:
- a) prevederea unor rigidizari transversale pe inima grinzii principale, in
dreptul grinzilor secundare
- b) prevederea unor contrafise care sa lege talpa inferioara a grinzii
prinzipale de grinzile secundare (pane)

Fig 2.9 Fixarea talpii inferioare a grinzii de panele de acoperis

Fig 2.10 Asigurarea impotriva flambajului lateral a talpii inferioare comprimate

 se considera ca la nivelul fiecarei prinderi a talpii inferioare actioneaza cate o

forta orizontala transversala egala cu 0,02 Atfy
 aceasta forta trebuie sa fie transmisa panelor
 , = 1,1 , , dar , ≤ , (EC3 rel. 6.60)

Unde:

- este factorul de reducere pentru talpa comprimata echivalenta, determinat in functie

de zveltetea acesteia

 pentru aplicarea relatiei de mai sus se considera urmatoarele curbe de flambaj:

curba d pentru sectiuni sudate cu conditai h/tf≤44ε
curba c pentru toate celelalte sectiuni.
 la verificarea stabilitatii barelor incovoiate este necesar sa se tina cont de efectul
urmatoarelor imperfectiuni:
- deplasari laterale initiale
- rasuciri initiale
- excentricitatea incarcarilor relativ la pozitia centrului de
forfecare a sectiunii transversale
- rensiuni reziduale.
8 Metode pentru imbunatatirea capacitatii elementelor incovoiate
Prezenta concomitenta in ecuatia de calcul a momentului critic elastic a rigiditatii
la incovoiere EIz ,a rigiditatii la rasucire GIt, EIw este o consecinta a modului de
deformare a barei prin cele doua componente: deplasarea laterala si rasucire.
Importanta acestei rigiditati in valoarea momentului critic este data de forma sectiunii
transversale.

Fig 2.11 Efectul formeri sectiunii transversale asupra momentului critic elastic

Fig 2.12 Sectiunea I cu rigiditate sporita la rasucire.

 Fig 2.13 Comparatie intre momentele critice elastice ale sectiunilor IPE si HEB

- datorita tensiunilor reziduale induse de sudura, barele incovoiate realizate prin

sudare se comporta mai slab decat cele laminate
8.1 Stabilitatea locala a inimii grinzilor solicitate la forfecare
1 Cedarea inimii grinzii la forfecare pura
Începutul voalarii unei placi cu marginile rezemate nu are ca efect distrugera ei.
Cercetari experimentale au demonstrate ca se poate tine seama de rezerva de rezistenta post-
critica a placi.
Tensiunile tangentiale maxime  pot fi descompuse dupa cele 2 directii principale ,in tensiuni
pricipale de intindere 1 si 2 egale ca intensitate cu 4 5 0 fata de axa longitudinala a

grinzii.Dupa producerea fenomenului de voalare ,tensiunile de compresiune 2 nu mai cresc,in

schimb creste valoare tensiunilor de intindere 1 ,fomandu-se astfel o banda (camp) de
intindere ,care lucreaza asemanator cu diagonalele dintr-o grinda cu zabrele cu diagonal
intinse ,montanti comprimati(nervurile de rigidizare) si talpi . Cand tensiunile  depasesc
valoare critica data de relatia (5.81),inima voaleaza ,dar continua sa preai eforturi in stadiul de
membrane.

Fig. 5.13 Voalarea inimii grinzilor supuse la tensiuni tangențiale

Mecanismul de cedare din Fig 5.13 tine cont intr-o oarecare masura si de modul real in
care are loc cedarea propriu-zisa pri fenomenul de voalare si dup ace se dezvolta asa numitul
camp diagonal care lucreaza la intindere ;inima nu mai constituie un rezem pentru talpi care
cedeaza in plan vertical ,formand articulatii plastic. Existenta unor talpi rigide mareste
capacitatea portanta a grinzii in domeniul post elastic.
Standardul SR EN 1993-1-5 stabileste rezistenta la voalare numai la solicitari de
forfecare pura, urmand ca aceasta rezistenta sa fie “corectata”prin intermediul relatiei de
interactiune in cazul actiunii concomitente a incovoierii si forefecarii.
2 Verificare inimii grinzii la pierderea stabilitatii prin forfecare
In literatura de specialitate s-au dezvoltat ,ai multe teorii capabile sa descrie cedarea
placilor sub efectul forfecarii (pentru detalii,a se vedea Dalban s.a 1997).Standardul european
adoptat ca standard romanesc SR EN 1993-1-5 , utilizeaza modelul Hoglung
(Hoglung,1981),cunoscut sub denumirea de modelul câmpului rotit de tensiuni , dezvoltat
initial pentru panouri de inima nerigidizata.
Modelului “cimpului rotit de tensiuni “ face ipoteza ca talpile dispun de o rigiditate
corespunzatoare , astfel incat sunt capabile sa contribuie la asigurarea capacitatei portante a
panoului de inima .

Fig.5.14 Rigidizări transversale ale inimii grinzilor

Efortul rezistent de calcul la forfecare V atat pentru inimi nerigidizate ,cat si
b,Rd
pentru cele prevazute cu rigidizari (Fig 5.14 si detalii in Fig 5.18),se determina cu relatia .

 * f y * hw * t w
V  Vbw, Rd  Vbf , Rd 
b,Rd 3 * M1
in care:

Vbw,Rd efort rezistent la fofecare al inimii grinzii;

Vbf ,Rd efort rezistent la forfecare a talpilor grinzii;

h , t inaltimea ,respective grosimea inimii grinzii;
w w

 forfecare ce depinde de marca de otel ;

=1,2 pentru marcile de otel pana la S460 inclusiv;
Pentru marci d otel mai mare se recomanda   1

f y limita de curgere a oțelului

 M1 coeficient partial de siguranta aplicat materalului =1,1

Verificare la forfecare se face cu relatia :

V
  Ed  1
3 Vb , Rd

In care:

V forata taietoare de calcul;

Ed

V
b , Rd efort rezistenta la voalare din fofecare ,deteminat cu rel. (5.74)

Verificare rezistentei voalarea din fofecare inimii se face doar in cazul in care inaltimea si
grosimea inimii grinzii depasesc urmatoarele limite :

d 72
-inima grinzii nerigidizata:
  (5.76)
tw 

d 31
-inima grinzi prevazuta cu rigidizari: t
  k (5.76)
w 
In care:
  1, 2

k coieficient de flambaj determinat conform (5.83) (5.84)



235  N 
  f  
f y cu y in  mm2 

3 Contributia inimi
Rezistenta de calcul la flambaj prin fofecare a inimii se determina conform relatiei:

fy
V   *h *t *
bw,Rd w w w 3* M1
In care:


w factor de reducere a rezistentei la voalare din fofecare inimii grinzii;
4 Zveltetea relative a inimii
Capacitatea inimii de a rezista la voalare din fofecare depinde de zveltetea relative ,
functie de tensiunea critica (anexa A1 SR EN 1993-1-5)
Un panou de inima calculate in domeniul elastic ,isi pierde stabilitatea atunci cand tensiunile
tangentiale  vor depasi valoare  rc :
  k * (5.81)
rc r E
In care:

k coeficientul de voalare prin fofecare functie de zveltetea inimii;

r

 tensiune critica de voalare

E
elastic;
2
 2 *E t 
  *  w 
E
 
12* 1v 2  bw  (5.82)

Coeficientul de voalare prin forfecare kr poate fi determinate functie de dimensiunile panoului

,considerandu-se articulat pe contur:

-pentru a / hw  1.0 :

2
h 
k  5.34  4 *  w  (5.83)
r  a 

-pentru a / hw  1.0 :

2
h 
k  4  5.34 *  w  (5.84)
r  a 
In care:
a distanta dintre doua rigidizari transversal consecutive (Fig 5.14)
Relatiile (5.83) si (5.84) sunt valabile pentru grinzi prevazute doar ci rigidizari transversal
(fara rigidizari longitudinale ).
Zveltetea relative a inimii se determina cu relatia:

fy
 w  0.76 * (5.85)
 cr

Inlocuind relatiile (5.81) si (5.82)in (5.85) ,pentru grinzi prevazute cu rigidizari intermediare
transversal se obtine :

hw
w  (5.86)
3.74*tw* * kt

Pentru inima grinzii nerigidizata ,prevazuta cu rigidizari doar in dreptul reazemelor , a / hw

tinde spre un raport mare ,cee ace conduce la modificarea valorii coieficientului de flambaj dat
de relatia (5.83),considerandu-se kt  5.43 .Prin urmare ,  w devine:

hw hw
w   (5.87)
3.74*tw* * 5.34 86.4*tw*

5 Contributia talpilor
Se poate tine cont de contributia talpilor atunci cand rezistenta acestora nu este utilizata in
totalitate pentru rezistenta la moment incovoiere:
MEd≤Mf,Rd (5.88)

Cedarea are loc prin formarea articulatiilor plastice in talpi la distanta c ,cum este ilustrat si
in Fig 5.16

 
b*t f 2 * f y 
2
M Ed
V  * 1  
(5.89)
bf , Rd c* M 1   Mf , Rd  
 
cu

 1.6*b*t f 2 
c  a *  0.25 
 t w *hw 
2 (5.90)

In care:

b, t
f corespund talpii cu cea mai mica rezistenta la effort axial;

B  30 *  * t
f (pentru talpi obisnuite ,se poate conta pe o latime de maxim 15 *  * t
f de o
parte si de cealalta a inimii, care aigura o anumita rigiditate in plan vertical)

M f ,k
M f , Rd  ,cu M f ,k conform rel.(5.91)si fig 5.16.
M0
Momentul de rezistenta characteristic al talpilor M f ,k se determina cu relatia :

M f , k  Af * h f * f y (5.91)

In care:

Af  bf t f (sectiunea eficace)

h f distanta dintre centrele de greutate ale talpilor

Cand este aplica si o forta axiala ,momentul rezistent al talpi Mf ,Rd se inlocuieste cu o valoare
redusa M Nf ,Rd determinate conform normelor.
Verificarea inimii grinzilor la intereactiunea dintre incovoiere si forfecare
In cazul in care talpile sunt capabile sa preia singure (fara contributia inimii) momentul
incovoietor care solicita elemental,rezistenta la forfecare a inimii,nu va fii redusa.Aceasta
inseamna indeplinirea urmatorelor conditi:

= ≤ .
,
M ≤M,

MEd≤Mf,Rd

in care: Vbw,Rd-contributia inimii la flambaj prin forfecare

Mf,Rd-momentul rezistent plastic al talpilor

Daca una dintre conditiile date in relatia de mai sus nu este indeplinita,participarea inimii la
preluarea momentului incovoietor se reduce.Se admite verificarea cu relatia de interactiune:
,
̅ 1+ 1 − *(2 ∗ ̅ − 1) ≤1

1= MPl,Rd-momentul rezistent plastic al intregii sectiuni

,
Rigidizari transversale curente ale inimii grinzii
In vederea cresterii rigiditatii,inimile grinzilor se intaresc in plan transversal cu ajutorul
rigidizarilor

Rigidizarile sunt necesare:

 In dreptul fortelor concentrate pe grinda

 In dreptul reazemelor grinzii
 In dreptul rezemarii pe grinda a unor grinzi secundare

Sudarea rigidizarilor transversal introduce tensiuni reziduale ,dezavantajoase pentru

comportarea grinzilor sudate.Din acest motiv trebuie evitata sudarea rigidizarilor de talpile
intinse ale grinzilor supuse la solicitari variabile,dinamice.

Dimensiuni minime ale rigidizarilor

≤ 13 ∗ ℇ
ℇ= (N/mm)

Pentru ca rigidizarea sa poata fii considerate rigida,trebuie ca momentul de inertie fata de axa de
care trece prin planul inimii sa respecte conditia:
. ∗ ∗
Pentru: < √2Ist≥

≥ √2 Ist≥0.75*hw*

Momentul de inertie Ist al sectiunii rigidizarii se determina cu relatia:

( ( )
Ist=

Verificarea stabilitatii la flambaj prin incovoiere

Rigidizarile lucrand ca montanti comprimati,sunt solicitate laun efort de compresiune N st

Fig Sectiunea transversala eficace a rigidizării

Nst,Ed=VEd- *hw*tw*
√ ∗

unde: λw-zveltetea relative a panoului inimii grinzii

hw,tw-inaltimea,respectiv grosimea inimii grinzii

VEd-forta taietoare de calcul

In cazul fortelor de forfecare variabile,efortul de compresiune N st,Ed conduce la valori

conservative.Verificarea rigidizarii se efectueaza in acest caz la o forta de forfecare
“redusa”,corespunzatoare valorii fortei taietoare de h w/2 fata de marginea panoului supus la forta
de forfecare maxima.Sectiunea”montantului”este alcatuit din rigidizare si o anumita latime de
inima

Rigidizarile transversal se verifica la flambaj:

Nst,Ed≤Nb,st,Rd

Unde: Nb,st,Rd-valoarea de calcul a fortei rezistente la flambaj a rigidizarii

Pentru rigidizari simetrice de o parte si de cealalta a inimii ,caracteristicile sectionale efective ale
montatantului se determinacu relatiile:

Aequiv=Ast+30*ℇ*

∗ℇ∗
Iequiv=Ist+

In care : Ast=2*bst*tst aria rigidizarii

In cazul in care actioneaza forte concentrate in dreptul rigidizarii,se va face verificarea de flambaj
prin incovoierea in plan transversal a grinzii,cu majorarea efortului N st,Rd corespunzator valorii de
calcul a fortei concentrate.

Lungimea de flambaj a “montantului”Lcr,st se considera cea rezultata din conditiile de

rezemare;coeficientul de reducere χ se determina folosind curba c de flambaj:

 Reazeme laterale pentru prevenirea rasucirii la nivelul talpii comprimate

Lcr,st=0,75*hw

 Talpa nerezemata lateral

Lcr,st=hw

Daca se considera ca rigidizarile impiedica flambajul lateral al talpilor comprimate,trebuie

ca aceastea sa respecte cerintele de rigiditate si de rezistenta relative la flambajul lateral prin
rasucire.
8.3 Deplasări și deformații admisibile

Săgețile verticale ale elementelor metalice trebuie să se încadreze în limitele stabilite cu

beneficiarul, în conformitate cu confortul utilizatorilor sau cu buna funcționare a structurii, a
finisajelor sau a materialelor depozitate. Atunci când ele nu sunt precizate, se pot utiliza limitele
definite de SR EN 1990.
 Valoarea săgeții efective sub acțiunea încărcărilor pentru diverse scheme statice
este redată mai jos:
9 Principii generale de alcatuire a halelor industriale cu structura metalica
Structuri in cadre din otel

Prin structuri în cadre din oţel se înţeleg structurile care au ca elemente principale stâlpi şi
rigle din oţel. Prin element structural se înţelege o parte componentă a structurii (stâlp, riglă,
contravântuire, pană), care are rolul de a prelua încărcările şi a le transmite altor elemente.

Forma şi alcătuirea de ansamblu

La stabilirea formei şi alcătuirii de ansamblu halelor uşoare cu structură metalică se

recomandă forme cu contururi regulate în plan, cu una sau mai multe travei de regulă egale.
 În vederea conformării antiseismice a construcţiei, la alegerea formei în plan trebuie
avute în vedere următoarele criterii :

a) forme în plan pe cât posibil compacte şi simetrice cu distribuţii cât mai uniforme ale
maselor şi rigidităţilor pentru a evita solicitările puternice de torsiune. Dacă este posibil, se
recomandă ca rigidităţile de ansamblu la deplasarea laterală pe direcţiile celor două axe principale
să fie cât mai apropiate ;

b) la structurile cu mai multe deschideri şi înălţimi diferite se recomandă ca variaţiile de

înălţime de la o deschidere la alta să nu depăşească 40% ;

c) dacă forma în plan nu respectă condiţiile de la punctul a) se vor introduce rosturi de

separaţie, astfel încât să se realizeze o distribuţie avantajoasă a maselor şi rigidităţilor ;

d) introducerea de sisteme de izolare şi disipatori de energie care să realizeze protecţia la

şocuri şi vibraţii. Aceste sisteme fac obiectul unui alt normativ. Forma în plan a structurilor parter va
respecta prevederile normelor în vigoare.

La proiectarea halelor şi a altor construcţii de tip parter, trebuie avute în vedere următoarele:
a) asigurarea iluminării naturale (ferestre laterale, luminatoare);

b) ventilaţia (naturală, artificială, climatizare);

c) caracteristicile terenului de fundare (presiuni convenţionale, tasări);

d) alegerea sistemului static şi a materialelor;

e) acoperişul (panta minimă, scurgerea apelor).

O structură trebuie să răspundă la următoarele cerinţe principale:

a) să fie aptă de a fi utilizată potrivit scopului pentru care a fost prevăzută, ţinând seama
de durata ei de viaţă şi cheltuielile antrenate;

b) să reziste la efectele tuturor acţiunilor în timpul execuţiei şi exploatării şi să aibă o durabilitate

corespunzătoare;

c) să nu fie grav avariată sau distrusă de evenimente ca explozii, şocuri, seism sau consecinţe ale
erorilor umane. În acest sens trebuie avute în vedere următoarele:
• eliminarea, evitarea sau reducerea degradărilor potenţiale la care poate fi expusă construcţia;

• alegerea unui tip de structură puţin sensibilă la pericole potenţiale ;

• adoptarea unor legături adecvate între elementele structurii.

Pentru satisfacerea tuturor acestor cerinţe, trebuie alese în mod corespunzător materialele,
concepţia şi alcătuirea tuturor detaliilor constructive şi trebuie specificate tehnologiile
adecvate pentru punerea în operă şi exploatarea construcţiei.
 Stâlpi, grinzi şi noduri
Se recomandă ca distribuţia stâlpilor în planul construcţiei să fie cât mai uniformă. În situaţia
în care, din considerente funcţionale, este necesară eliminarea unui stâlp, se recomandă amplasarea
unor grinzi de susţinere care să asigure continuitatea structurii.
Stâlpii se realizează cu secţiune constantă sau variabilă pe înălţime, folosindu-se : profile
laminate, secţiuni compuse prin sudare, ajurate, sau profile cu pereţi subţiri formate la rece.

Riglele se realizează ca grinzi cu inimă plină care pot fi alcătuite din profile laminate
prevăzute cu vute în zonele momentelor încovoietoare mari, secţiuni dublu T sudate, omogene sau
hibride, cu tălpi paralele sau oblice, grinzi ajurate, profile cu pereţi subţiri formate la rece.

La riglele prevăzute cu vute se recomandă ca lungimea acestora să fie cel puţin 1/10 din
deschiderea riglei. De asemenea se recomandă ca în secţiunea transversală de la capătul vutei să se
prevadă o rigidizare transversală care să se sudeze de inima şi de ambele tălpi ale riglei. Dacă
structura acoperişului conţine şi pane, atunci rigidizarea transversală susmenţionată trebuie să fie în
dreptul inimii unei pane.
Prinderea riglelor de stâlpi se realizează prin legături articulate sau rigide.

Stâlpii se prind de fundaţie prin legături articulate (în special în cazul stâlpilor cu secţiune variabilă)
sau rigide (încastrări).

Învelitori şi pane
La stabilirea formei şi a tipului de învelitoare folosită, trebuie sa se ţină seama de funcţiile
principale ale acesteia şi anume : protecţia împotriva pătrunderii apei din precipitaţii, protecţia
împotriva condensului interior, protecţia împotriva variaţiilor de temperatură. Criteriul tehnic
principal la alegerea tipului de învelitoare este greutatea proprie cât mai redusă. La realizarea
învelitorilor se recomandă folosirea tablelor cutate din oţel sau aluminiu, a panourilor sandwich sau
a altor soluţii agrementate.
Din punct de vedere al rigidităţii în planul lor se pot alcătui învelitori rigide, care realizează efectul
de diafragmă şi învelitori flexibile, la care este permisă o deplasare a panourilor între ele.

Tablele cutate realizează efectul de diafragmă dacă fixarea lor de pane se face cu şuruburi şi acest
efect este verificat prin calcul, iar panele sunt fixate rigid de grinzi. De asemenea, este necesar ca
producătorul să garanteze o bună comportare în timp a prinderii. În caz contrar, învelitoarea se
consideră flexibilă şi sunt necesare contravântuiri în planul acoperişului.
Pentru asigurarea unei diafragme suficient de rigide realizată din panourile de învelitoare împreună
cu sistemul de contravântuiri, se recomandă eliminarea luminatoarelor din traveile în care sunt
prevăzute contravântuiri transversale. În măsura în care este posibil se recomandă ca panele să facă
parte din sistemul de contravântuiri al acoperişului.

Se recomandă folosirea panelor alcătuite din profile cu pereţi subţiri de tip Z sau a celor din profile C,
care pot fi cuplate câte două în zonele de eforturi maxime (de obicei pe reazemele intermediare). În
anumite situaţii, o structură fără pane (cu învelitoarea prinsă direct de riglele cadrelor) poate
reprezenta o alternativă raţională.
10 Principii de calcul si alcatuire a grinzilor de sustinere a cailor de rulare

Din punct de vedere a modului de legare a grinzilor de rulare de structura de rezistenta

instalatiile de ridicat se impart in:

a) Instalatii de ridicat si transportat de capacitate mica a caror grinzi de rulare sunt

suspendate de structura de rezistenta a constructiei respective
 Poduri de rulare suspendate se deplaseaza in lungul/transversal constructiei
 Grinzi de rulare suspendate destinate monoraiurilor

b) Poduri rulante instalatii de ridicat si trasport in interiorul halelor a caror grinda

de rulare sunt fixate pe stalpii structurii de rezistenta a constructiei sau pe stalpii
special introdusi in afara celor care reprezinta structura de rezistenta a acesteia.
 monogrinda
 bigrinda
 Podurile rulante sunt incadrate, conform EC3(SR EN 1991-3-2007), in patru clase de
ridicare de la HC1 la HC4 in functie de efectele dinamice care apar la ridicarea sarcinii de
la sol.
 Înafara de calculul la stari limita de rezistenta, de stabilitate si de deformatii, la
elementele ansamblului cailor de rulare pentru podurile din grupele de functionare III,
IV, si V se va face calculul si la starea limita de oboseala. În acest scop se reiau toate
verificarile de rezistenta conform prezentelor instructiuni, dar multiplicand rezistentele
de calcul cu coeficientul determinat conform normelor si calculand eforturile unitare
pentru incarcarile luate in conforimtate
 La calculul grinzilor de franare cu inima plina sau cu zabrele se vor lua in considerare
atat solicitarile care apar din actiunea podurilor rulante, cat si incovoierea produsa de
incarcarile vertical de pe platform de circulatie.
 Indiferent daca grinda de franare se executa cu inima plina sau cu zabrele, la calculul
momentelor, trebuie sa se tina seama de continuitatea talpi superioare, de efectul
deplasarilor verticale ale nodurilor acestei talpi, precum si de efectul unor eventuale
prinderi excentrice ale zabrelelor in nodurile talpii superioare, prevazute prin proiect.
 Principii generale de alcatuire

Podul rulant se deplaseaza pe sine de rulare, asezate pe grinzi e rulare rezemate

pe stalpii structurii halelor sau ai unor estacade.

Fig. Stalpi din structură pe care reazemă grinda de rulare.

carucior
(pisica)
POD RULANT

grinda de
rulare

Lpod=dechidere pod
Lhala=deschidere hala

Actiunile podurilor rulante se exercita sub forma de forte verticale si orizontale,

astfel:
- forte verticale (transmise prin presiunea verticala exercitata de rotile podului
rulant asupra sinelor de rulare)
- forte orizontale (transmise de roti aplicate la fata superioara a sinelor de rulare,
fie in lungul, fie transversal sinei)

Grinzile cailor de rulare, denumite si grinzi de

rulare, se alcatuiesc de regula cu sectiune plina, de
forma dublu T. Unele grinzi cu deschidere mare care
sustin poduri rulante cu capacitate mare de ridicare, se
proiecteaza cu doi pereti tip cheson.

Actiuni datorate podului rulant:

- verticale – sub roata caruciorului;
 sunt preluate de grinda de rulare si sunt transmise stalpilor
 - orizontale transversale – datorate franarea caruciorului
 sunt preluate de grinda de franare
- orizontale longitudinale – cauzate de franarea podului
 sunt preluate de portalul de franar
Proiectarea grinzilor de rulare şi a detaliilor aferente necesită din partea
proiectantului de rezistenţă o anumită experienţă în alcătuirea elementelor supuse la
solicitări dinamice care elemente să satisfacă şi cerinţele fenomenului de oboseală.
Cunoaşterea corectă a normelor respective este tot atât de importantă ca buna
percepere a forţelor în mişcare.
Sistemul static al grinzii de rulare poate fi ales între o grindă cu o singura
deschidere, cu două sau mai multe deschideri. Comparând aceste variante vom avea:
 grinzile cu o deschidere au cele mai mari momente încovoietoare şi de
aceea necesită cel mai mult material. Se preteaza cand diferenta intre
deschiderile grinzilor alaturate este foarte mare, prezintă avantajele de a
nu provoaca reacţiuni negative la reazeme, nu sunt sensibile la tasări
diferenţiate şi se montează cel mai uşor.
 grinzile cu două deschideri se pot fabrica dintr-o singură bucată (
laminatele pot ajunge la 18m lungime) excluzând înnădirile rezistente la
momente încovoietoare. Acestea sunt considerabil mai mici decât la
grinda cu o deschidere dar insignifiant mai mari ca în variantele cu mai
multe deschideri. Această variantă s-a dovedit a fi în cazurile uzuale o
soluţie economică ce merită justificat a fi recomandată. Un desavantaj ar
putea fi considerat cel mult, faptul că încărcările pe reazemele învecinate
sunt mult diferite.
 grinda continuă pe mai multe deschideri, necesită mai multe înnădiri
rezistente la momente încovoietoare, fapt ce constituie o ridicare a
preţului. În cazul unui regim intensiv de exploatare, deformata lină fără
puncte de frângere este un avantaj important deoarece reduce mult
zgomotul. Un alt avantaj este reprezentat de sectiunile mai mici, astfel
cosnumul de material etse mai redus, rigiditatea ansamblului este sporita
iar sagetile sunt mai mici iar prinderile de stalp sunt relativ mai simple.

Sectiunea grinzii de rulare variaza în funcţie de mărimea încărcărilor verticale şi

orizontale, de deschiderea între reazeme, dar şi de regimul de funcţionare.
Grinzile cailor de rulare se alcătuiesc de regula cu secțiune plină, de formă dublu T.
Solicitările suplimentare din forțe orizontale și necesitățile legate de prinderea șinelor, cer de
regulă ca talpa superioară să se prevadă mai dezvoltată decât talpa inferioară.

Det. A Det. B
platforma de platforma de
circulatie GRINDA DE circulatie
FRANARE

GRINDA DE
FRANARE
GRINDA DE GRINDA DE
grinda
RULARE RULARE
secundara

contravantuire

Eforturile din grinzile de rulare se determină cu ajutorul liniilor de influentă.

 Reazeme:
Sunt posibile rezemări pe stâlpi respectiv
console, pe oţel sau pe beton iar în cazuri
excepţionale, pe lemn dacă podul are
capacitate mică de ridicare. Din principiu, la
reazem grinda trebuie întărită cu nervuri de
rigidizare a inimii. Însă tocmai la secţiuni mici
de grindă se renunţă uşor la ele din motive
economice. Lucrul acesta este permis dacă se
verifică că inima are suficientă rezistenţă la
voalare. Figura de mai sus arată o soluţie normală, recomandată la un reazem pentru
poduri rulante uşoare şi medii.
Trebuie acordată atenţia cuvenită următoareleor aspecte:

o Sarcina verticală de la roţile podului trebuie transmisă la consolă prin

contact direct.
o Inima este prinsă de stâlpul halei cu tije filetate. Acestea se plasează
cât mai sus posibil pentru a transmite cât mai bine forţele orizontale de
la pod, forţe ce pot fi tensiuni sau compresiuni (verificare la flambaj).
Se mai poate intercala între stâlp şi inimă un ştuţ de ţeavă ce poate
prelua compresiunea astfel ca tija să lucreze numai la tensiune. Se
prevede câte o tijă de fiecare parte a axului stâlpului spre e evita
solicitarea suplimentară a acestuia cu un moment de
torsiune indus de excentricitatea forţelor orizntale.
o Talpa de jos a grinzii de rulare se prinde de reazem cu şuruburi pentru
a asigura în primul rând poziţia ei, fixă. Când este posibil să apară şi
reacţiuni negative (în sus), ele trebuie gândite corespunzător.
o Momentele de torsiune sunt echivalate cu un cuplu de forte orizontale
egale ce se descarca ca forte in lungul tijelor si ca forte taietoare in
suruburi.
o Se practica goluri ovalizate la partea de sus a consolei, perpendiculare
pe directia de mers a podului, pentru ca impreuna cu tijele filetate sa
permita ajustarea facila a pozitiei grinzii de rulare.

Grinda de franare:
Grinda de franare este alcatuita de regula dintr-o tabla cu grosimea de 8, 10 mm.,
striata pentru ca eventuala circulatie pe aceasta in scopul mentenantei sa nu prezinte riscul
alunecarii. Aceasta are rolul de a prelua incarcarile orizontale transmise de franarea si
accelerarea caruciorului si de a le transmite elementului de rezemare (stalpului de sustinere a
ansamblului).
Modul de prindere al grinzi de franare de grinda de rulare este deosebit de
important deoarece transmiterea eforturilor trebuie sa fie cat mai directa, astfel o prindere a
grinzii de franare de inima grinzii de rulare reprezinta un caz total nefericit, deoarece acest mod
de prindere supune grinda de rulare la solicitari suplimentare. Prinderea grinzi de franare de
talpa superioara a grinzi de rulare constituie modul cel mai adecvat de realizare al ansamblului,
astfel se realizeaza si transmiterea directa a eforturilor.
 Îmbinări sudate. Principalele procedee de sudare
Aspecte generale
Sudarea este o metodă de îmbinare nedemontabila a două sau mai multe piese
metalice, la care legătura dintre piese se realizează in urma solidificării unei topituri rezultate
din metalele de sudat, cu sau fără material de adaos, sau prin presarea pieselor aduse in
prealabil in stare plastică în zona îmbinării.
Îmbinările realizate prin sudură prezintă o serie de avantaje față de cele nituite,
permițând realizarea unor economii de metal de 15-20%, economii de manoperă, condiții de
lucru mai ușoare. În comparație cu piesele realizate prin turnare, construcțiile sudate sunt
mai ușoare cu p ână la 40%, au rezistente mecanice superioare și forme constructive mai
raționale. Prin sudare se pot realiza piese de dimensiuni foarte mari.
Ca dezavantaje ale procedeului de sudare se reamintesc:
- apariția tensiunilor interne ce diminuează portanța;
- modificări structurale din zona îmbinării;
- influenta multiplilor factori asupra calității îmbinării (na tura materialelor de baza,
a materialului de adaos, condițiile de sudare, calificarea sudorului etc.).
Se cunosc peste multiple procedee de sudare, alegerea unui anume procedeu fiind
determinate de aspectul economic ( costul îmbinării si calitatea acesteia).

Principalele procedee de sudare

Toate procedeele de sudare se împart în două grupe:
-sudarea prin topire atunci când îmbinările se formează cu metalul adus în starea
topită fără să se aplice forțe exterioare
-sudarea prin presiune atunci când îmbinarea se realizează în starea plastică, cu
ajutorul unor forțe exterioare care se aplică în procesul sudării.
1. Sudarea prin topire cu material de adaos
a) Sudarea manuala cu arc electric
Procedeele de sudare prin topire folosesc pentru topirea materialului căldura produsă
de un arc electric format între electrod și metalul de bază, ca urmare a trecerii unui curent
electric de intensitate mare. Prin acest procedeu se pot suda elemente din oțel cu conținut
redus sau mediu de carbon, oțelirile slab aliate sau unele oțeluri bogate aliate. De asemenea,
se folosește la cordoane de sudură așezate în plan orizontal, cordoane orizontale pe plan
vertical, cusături verticale sau daca este cazul cusături ”deasupra capului”.
 b) Sudarea automata cu arc electric sub strat de flux
Sudarea automată sub flux a elementelor de construcții prezintă o serie de avantaje
față de procedeul manual. Aceste avantaje sunt: productivitate mare, calitatea superioară a
îmbinării sudate, economie de electrozi comparativ cu sudarea manuală, economia de energie
electrică și avantaje în exploatare.
 c) Sudarea cu arc electric sub strat de gaze protectoare
La sudarea în atmosferă de gaz protector se obține o protecție foarte bună a băii și a
metalului încălzit, printr-un curent de gaz inert care acoperă arcul format între piesă și
electrod. În principiu sunt două procedee de sudură sub atmosferă protectoare: sudarea cu
electrod nefuzibil și sudarea cu electrod fuzibil.
Procedeul cu electrod fuzibil din sârmă din același material cu metalul de bază poartă
denumirea de procedeul MIG(Metal Gas Inert). Procedeul care folosește electrod refractar de
tungsten sau wolfram utilizând ca metal de adaos sârmă din acela și metal cu metalul de bază
se denumește TIG (Tungsten Inert Gas) sau WIG(Metal Inert Gas).
Procedeul cu gaz activ (ex. CO2) se numește MAG (Metal Activ Gas).
 d) Sudarea prin puncte
Procedeul se folosește la sudarea pieselor suprapuse, atunci când piesa superioară are
o grosime mai mare (peste 5mm) se pot da găuri care ulterior se va adaugă materialul de
adaos.

2. Sudarea prin rezistenta electrica fără material de adaos

Sudarea prin puncte
Se folosește în special pentru îmbinarea elementelor din profile cu pereți subți ri.
Sudarea prin puncte poate fi folosită pentru sudarea simultană a mai multor piese, în pachet,
dar rezultatele optime se obțin la sudarea a două piese. Avantajele acestui procedeu sunt:
productivitate ridicată a procesului, care depinde de tipul și puterea mașinii, de tipul de oțel,
de regimul sudării și de proprietățile mecanice uniforme ale îmbinărilor. Uniformitatea
proprietăților mecanice se realizează prin folosirea de mașini la care reglarea procesului de
sudare se face automat.
 Sudarea prin rezistență electrică-prin puncte

Sudarea prin rezistență, în linie

Acest procedeu este extrem de productiv, dar grosimea maximă a pachetului de piese,
care poate fi sudat este mică. Sudarea în linie se folosește larg realizarea rezervoarelor
metalice.

Sudarea prin rezistență electrica-în linie

Sudarea prin presiune cu gaz

Sudarea prin presiune cu gaz este o metodă semiautomată de îmbinare, cu încălzirea
locală până în stare plastică și cu aplicarea unei presiuni exterioare. Acest procedeu se pot
realiza îmbinări cap la cap. Sudarea prin presiune cu gaz se poate folosi rațional pentru
îmbinări de bare cu secțiunea transversală rotundă sau dreptunghiulară, țevi cu diametre mici
și mijlocii și alte asemenea piese.

În afară de procedeele de sudare enumerate pot exista și alte procedee care se folosesc
numai în cazuri speciale. Specialiștii în construcții care studiază și proiectează construcții
metalice sudate

Sudarea cu laser
Sudarea cu laser este o metodă specifică de sudare care se realizează prin asamblarea
nedemontabilă a două materiale, prin topirea marginilor, cu ajutorul energiei optice. Energia
necesară topirii este obținută prin concentrarea cu ajutorul unor lentile optice a fascicolului
laser la suprafața de separație a celor două materiale de sudat.
Sudarea cu laser poate fi urmată de un tratament termic de detensionare datorat
acțiunii unui alt fascicul laser, la care energia luminoasă este dispersată pe toată suprafața
cordonului de sudură obținut în urma trecerii fascicolului de sudare.
Astfel prin acțiune succesivă se va obține o îmbinare cu caracteristi ci mecanice
superioare metodei clasice de sudare.
 Zona influențată termic (ZIT) la sudarea cu laser este foarte mică, datorită concentrării
energiei luminoase pe o suprafață punctiformă, mult mai mică în comparație cu cea obținută
în urma operației de sudare prin metode clasice.
 Tipuri de cusături sudate
Normele se referă în general la alcătuirea și calculul sudurilor de conț, a sudurilor cap
la cap, a sudurilor în găuri și a sudurilor de colț în concavitatea formată de piesa plană și o
piesă cu muchie rotunjită.
Suduri de colț
Se poate realiza în cazul pieselor cu margini suprapuse a căror fețe supuse îmbinării
formează între ele unghiuri cuprinse între 600 și 1200. Forma secțiunii transversale a
cordonului de sudură poate fi normală, caz în care se consideră în calcul convențional un
triunghi isoscel, cusături convexe și cusături concave.
Cordoanele convexe nu sunt raționale nici din punct de vedere tehnic și nici economic.
Pentru astfel de cordoane se consumă mai mult material de adaos și provoacă o concentrare a
tensiunilor. De aceea nu se recomandă folosirea lor. Concavitatea cusăturilor se realizează de
obicei prin prelucrare mecanică; la cusăturile concave, racordarea lină dintre metalul depus și
metalul de bază este rațional dar, din cauza costului considerabil al prelucrărilor mecanice,
cordoanele de acest gen se folosesc relativ rar.

În practică se folosesc cordoane de sudură cu forma normală. Lungime perpendicularei

coborâte din vârful unghiului drept asupra ipotenuzei poartă denumirea de grosimea de
calcul a cordonului de sudură. La cusături în formă de triunghi isoscel cu cateta egală cu h,
grosimea de calcul este = = 0,7 , asftel ≤ 0,7 .
√

De asemenea grosimea minimă este de 3mm(fac excepție profilele cu pereți subțiri).

La locurile de amorsare și de întrerupere a arcului, proprietățile mecanice ale
cusăturilor sunt înrăutățite și de aceea lungimea minimă de calcul a cordoanelor de rezistență
lw este limitată la 30mm sau 6aw. Cordoanele de dimensiuni mai mici se folosesc numai pentru
îmbinări care nu sunt supuse la sarcini.
Suduri de colț întrerupte
O restricție importantă a normelor este ca acest tip de sudură nu se folosesc în medii
corozive. Pe traseul unei suduri întrerupte se prevăd întotdeauna suduri la extremită țile
pieselor îmbinate.
 Suduri în crestătură
Pentru a se realiza astfel de suduri într-unul din elementele îmbinate se taie o gaură
circulară sau alungită. Astfel de tipuri de suduri se folosesc pentru a transmite forțe tăietoare
sau pentru a prevenii flambarea sau deplasarea relativă a pieselor. Capetele găurilor alungite
sunt semicirculare, cu excepția celor care se extind până la marginea pieselor îmbinate.
Pentru a reduce slăbirea prin gaura creată se recomandă ca acest gen de îmbinare să
fie folosit împreună cu cordoane de colț.

Suduri cap la cap sau în adâncime

Sudurile în adâncime pot fi cu pătrundere totală sau cu pătrundere parțială. Sudura se
numește cu pătrundere totală daca fuziunea metalului de adaos și a metalului de bază are loc
pe toată grosimea îmbinării, în caz contrar sudura este cu pătrundere parțială.
Prelucrarea marginilor depinde de grosimea elementelor ce urmează a fi îmbinate.
Pentru elemente cu grosimea egală sau mai mică de 15 mm inclusiv, marginile nu se
prelucrează. Cordoanele de sudură se execută pe ambele părți sau dintr-o singură parte,
executându-se sudura de completare la rădăcină. În cazul când cusătura se face pe ambele
părți, elementele sunt așezate alăturat, fără joc, iar în cazul când cordonul se face într -o
singură parte cu completarea rădăcinii, se lasă un luft de circa 3mm.
 Suduri în gauri
Se folosesc pentru transmiterea forței tăietoare, pentru a preveni flambarea sau
depărtarea pieselor suprapuse sau pentru asamblarea unor bare cu secțiuni compuse.
Diametrele găurilor circulare sau lățimile gău rilor alungite sunt cu cel puțin 8mm mai
mari decât grosimea pieselor în care sunt efectuate.
Calculul îmbinării sudurii în găuri se face la forfecare. Tensiunile de forfecare apar în
planurile de contact între metalul depus și metalul de bază.
Suduri între fețe rotunjite
Se întâlnește la realizarea îmbinărilor cu sudură a profilelor cu secțiune închisă.
Grosimea cordonului de sudură utilizat în calculele de rezistență trebuie determinată prin
studii preliminare pentru fiecare tip de alcătuire constructivă.
 Suduri cu eclise
Când două piese, asamblate prin sudură, sunt separate de eclise cu o grosime mică
decât distanța de la baza rostului sudurii sunt necesare pentru transmiterea efortului,
lungimea sudurii se mărește pe partea necesară, cu o valoarea egală cu grosimea eclisei.
Rezistenţa de calcul a sudurilor de colţ

Lungimea sudurilor

Lungimea efectivă a unei suduri de colţ l eff se consideră egală cu lungimea pe care sudura are o grosime
constantă. In acest sens ea poate fi luată egală cu lungimea reală a sudurii, din care se scade de două ori grosimea
sudurii a. Dacă se asigură o grosime constantă pe toată lungimea sudurii, inclusiv începutul şi sfârşitul acesteia,
nu este necesară reducerea lungimii reale a sudurii.

O sudură de colţ cu o lungime efectivă mai mică decât 30 mm sau mai mică de 6 ori grosimea acesteia, nu poate
fi considerată sudură de rezistenţă.

Grosimea sudurilor de colţ

Grosimea reală efectivă a unei suduri de colţ a, se ia egală cu înălţimea celui mai mare triunghi (cu laturi egale
sau inegale) care poate fi înscris în secţiunea transversală a sudurii, măsurată perpendicular pe latura exterioară
a acestuia, a se vedea figura 4.3.
Grosimea reală efectivă a unei suduri de colţ nu este mai mică de 3 mm.
La determinarea rezistenței de calcul a unei suduri în colţ cu pătrundere adâncă, se ia în considerare şi
grosimea ei suplimentară, a se vedea figura 4.4, cu condiția ca, prin încercări preliminare, să se dovedească că
pătrunderea prevăzută poate fi efectiv realizată.

Figura 4.3 - Grosimea unei suduri de colţ

Figura 4.4 - Grosimea unei suduri de colţ cu pătrunderea adâncă

Rezistenta unui cordon de sudura depinde de diectia sa in raport cu eforturile din piesele asamblate. Relatiile
de calcul sunt de 2 tipuri:
1.Relatii generale de interactiune care tin seama de starea complexa de solicitare – Metoda directionala.
2. Relatii simple care considera ca ruperea se produce in sectiunea de grosime minima datorita eforturilor de
forfecare- Metoda simplificata.

Metoda direcţională
In această metodă forţele transmise pe unitatea de lungime a sudurii de colţ sunt
descompuse în componente paralele şi componente perpendiculare în raport cu axa sudurii.
Aria de calcul a sudurii, Aw, trebuie luată egală cu:
Localizarea ariei de calcul a sudurii trebuie concentrată în rădăcină.
Se acceptă o distribuţie uniformă a tensiunilor pe secţiunea ariei a sudurii, care conduce la
tensiuni normale şi tensiuni tangenţiale, conform figurii 4.5, după cum urmează:

Figura 4.5 - Tensiuni pe aria secţiunilor sudurilor de colţ.

Tensiunile normale paralele cu axa sudurii, , nu se iau în considerare la verificarea

rezistenţei de calcul a sudurilor de colţ.
Rezistenta de calcul a unei suduri de colţ trebuie să satisfacă următoarele două condiţii:

unde:

este valoarea nominală a rezistenţei de rupere la tracţiune a materialului piesei mai slabe
din îmbinare,

este coeficientul de corelare, conform tabelului 4.1.

Sudurile între piese din materiale de mărci diferite se calculează folosind caracteristicile mecanice ale
materialului de marcă inferioară.

Metoda simplificată de determinare a rezistenţei sudurilor de colţ

Alternativ cu metoda directionala, rezistenţa de calcul a sudurilor de colţ poate fi
considerată corespunzătoare, dacă în orice punct din lungul sudurii, rezultanta tuturor eforturilor
transmise pe unitatea de lungime a acesteia, satisface următoarea condiţie:

Independent de orientarea planului ariei de calcul a sudurii faţă de forţa aplicată, forţa
capabilă pe unitatea de lungime Fw,Rd trebuie determinată cu ajutorul relaţiei:

Rezistenţa de calcul la forfecare a sudurii se determină cu ajutorul relaţiei:

 Bazele proiectării elementelor și structurilor din oțel după EUROCOD

1. Rezistența de calcul (efortul capabil) a sudurilor cap la cap

Rezistența de calcul (efortul capabil) a sudurilor cap la cap, se stabilește după cum
sunt cusăturile, cu pătrundere completă sau parțială.

Sudurile cu pătrundere completă asigură continuitatea metalului din piese pe toată

grosimea acestora. Dacă metalul de adaos din cordonul de sudură are aceleași caracteristici
mecanice cu metalul de bază, verificate prin încercarea la tracțiune pe epruveta integral
sudată, nu mai este necesară verificarea rezistenței deoarece secțiunea piesei este reconstituită
în dreptul cusăturii.

Rezistența unei cusături cap la cap cu pătrundere parțială se determină ca în cazul unei
suduri de colț cu penetrație mare adoptând pentru grosimea sudurii valoarea nominală redusă
cu 2 mm.

Rezistența unei îmbinări în T, compusă din două suduri cap la cap cu pătrundere
parțială întărite prin suduri de colț adăugate, poate fi verificată la fel ca pentru sudura cap la
cap pătrunsă complet dacă suma grosimilor nominale a celor două suduri nu este mai mică
decât grosimea t a piesei sudate în cap și cu condiția ca zona nesudată cnom să nu depășească
cea mai mică dintre valorile t/5 sau 3 mm. (Fig. 1.)

a. anom,1 + anom,2 ≥ t b. a1 = anom,1 – 2 mm

cnom ≤ t/5; cnom ≤ 3 mm a2 = anom,2 – 2 mm

Fig. 1. Îmbinare cu sudură a pieselor așezate în T: a. pătrudere deplin eficace, b. pătrundere

parțială

2. Rezistența de calcul (efortul capabil) a sudurilor în găuri umplute cu sudură

(bușon)

Rezistența de calcul Fw,Rd a unei suduri în bușon este dată de relația:

/√
Fw,Rd = Aw * ∗
unde Aw este aria eficace a sudurii egală cu aria găurii.
 3. Îmbinări pe tălpi nerigidizate

În figura 2 este exemplificată o îmbinare în T a unei plăci pe o talpă nerigidizată a

unui element metalic cu secțiunea în dublu T, H sau în cheson.

Fig. 2. Îmbinare în T pe tălpi nerigidizate

Pentru o astfel de îmbinare se consideră o lătime eficace (redusă) bef atât pentru placă
cât și pentru sudură.
În cazul elementelor cu secțiunea în dublu T sau H, lățimea eficace se determină cu
∗
relația: b ef = tw + 2 * r + 7 * tf dar bef ≤ tw + 2 * r + 7 * ∗
unde:

- fy este limita de curgere a elementului

- fyp este limita de curgere a plăcii.
Dacă lățimea eficace nu depășește 0,7 din lățimea reală b atunci se recomandă
rigidizarea îmbinării.
Pentru secțiunea în cheson a elementului metalic din îmbinarea în T, relația de calcul a
∗
lățimii eficace este: b ef = 2 * tw + 5 * tt, dar bef = 2 * tw + 5 * ∗
.

Rezistența de calcul pe unitatea de lungime a sudurilor ce prind placa de talpă nu

trebuie să fie mai mică decât rezistența de calcul a plăcii pe unitatea de lungime.

4. Îmbinări cu lungime mare

În cazul sudurilor de lungime mare ce îmbină piese suprapuse, repartiția tensiunilor de

forfecare nu este uniformă. (Fig. 3.)

Fig. 3. Distribuția tensiunilor de forfecare în îmbinările suprapuse lungi

Pentru lungimi ale cusăturilor ce depășesc 150 * a , rezistența de calcul se reduce cu

, ∗
factorul βlw1: βlw1 = 1,2 - ∗
, dar cu βlw1 ≤ 1,0 unde Lj este lungimea totală a suprapunerii

pieselor pe direcția transmiterii efortului.

La sudurile de colț mai lungi de 1,7 m care leagă elementele de rigidizare transversale
la elementele compuse din plăci, factorul de reducere este β lw2:

βlw2 = 1,1 - dar cu 0,6 ≤ βlw2 ≤ 1,0, unde lw este lungimea sudurii, în metri.
Rezistența de calcul a sudurilor cap la cap
Sudura este mijlocul de îmbinare a două piese metalice cu ajutorul căldurii realizate
de obicei de arcul electric stabilit prin intermediul unui electrod care prin topire formează
material de adaos. Sub efectul temperaturii foarte ridicate materialul de bază al piesei se
topeşte şi formează cu materialul de adaos cordonul de sudură. Dacă cordonul de sudură se
execută în grosimea pieselor sudura este în adâncime iar dacă se execută la marginea piesei
sudura este în relief.

În funcţie de mărimea şi forma îmbinării, sistemele de realizare a forţelor de presare sunt

foarte diferite, electrozii putând fi acţionate de dispozitive mecanice, pneumatice, hidraulice
sau electrice, comandate manual, mecanizat sau mixt.

În funcţie de poziţia pieselor îmbinate, principalele îmbinări sudate pot fi:

1. îmbinări cap la cap, realizate cu suduri în adâncime;

2. îmbinări prin suprapunere, realizate cu suduri de colţ;

3. îmbinări în T sau în cruce, realizate fie prin suduri de colţ, fie prin suduri în adâncime.

Sudarea cap la cap

Sudarea electrică prin presiune cap la cap constă în realizarea îmbinării în stare plastică sau
topită, sub acţiunea unei forţe. Încălzirea se realizează prin rezistenţa decontact a părţilor
frontale ale pieselor de îmbinat, prinse între două dispozitive de strângere prin care se
transmite atât curentul electric de la secundarul transformatorului de sudare cât şi forţa
necesară pentru realizarea îmbinării.

La îmbinările cap la cap grosimea cordonului de sudură este egală cu grosimea pieselor, dacă
acestea au grosimi egale. Marginile pieselor se prelucrează cel mai des in V şi X pentru a
permite o pătrundere adecvată a materialului de adaos.

Calculul îmbinărilor sudate cap la cap: caracteristici, limitări, condiții

Calculul îmbinărilor sudate cap la cap: dimensiuni geometrice

Lungimea de calcul a unui cordon de sudură este lungimea sa reală redusă cu de două ori
grosimea teoretica (cratere finale) pentru a ține cont de faptul că extremitățile cordonului au
în general o penetrare și o secțiune diferi tă de restul cusăturii.
Lungimea de calcul se ia egală cu lungimea efectivă atunci când ambele extremități sunt

realizate cu piese de prelungire. Lungimea cusăturii: lw=l-2a

Calculul îmbinărilor sudate cap la cap: tensiuni

Calculul îmbinărilor sudate cap la cap: rezistența

Rezistența de calcul a sudurilor cap la cap, se stabileşte după cum sunt cusăturile: cu
pătrundere completă sau parţială.

Sudurile cu pătrundere completă asigură cantitatea metalului din piese pe toată grosimea
acestora. Dacă metalul de adaos din cordonul de sudură are aceleași caracteristici mecanice
cu metalul de bază, nu mai este necesară verificarea rezistenței deoarece secțiunea piesei
este reconstituita în dreptul cusăturii. Rezistența unei cusături c ap la cap cu pătrundere
parțială se determină ca în cazul unei suduri de colț cu penetrație mare, adoptând pentru
grosimea sudurii valoare nominală redusă cu 2 mm.
32 Recomandări privind realizarea și controlul îmbinărilor sudate(EN 1090)

Controlul execuției structurilor metalice se face în baza normelor în vigoare, în special pe baza
norme SR EN 1090 Partea 1 si Partea 2.

Realizarea îmbinărilor sudate se va face cu respectarea claselor de execuție ( EXC1, EXC2,

EXC3, EXC4) cerute prin proiect. În cadrul etapei de uzinare se va elabora un program de sudare ce
trebuie sa includă:

- Specificațiile procedurii de sudare;

- Masurile ce trebuie luate pentru a evita deformațiile în timpul și după sudare;
- Secvența de sudare cu eventualele restricții sau amplasările accesibile pentru pozițiile de
începere și pornire a cordoanelor de sudură;
- Cerințe cu privire la verificările intermediare;
- Măsuri ce trebuie luate pentru evitarea destrămării liniare, etc.

Constructiv, se recomandă să se aibă în vedere următoarele observații:

- Evitarea pe cât posibil a îmbinărilor sudate de montaj la elementele solicitate dinamic și

amplasarea lor în secțiuni cu solicitări cât mai reduse;
- La grinzile cu inimă plină la care înnădirea se face în aceeași secțiune, atât pe inimă cât și pe
tălpi se recomandă ca tălpile să fie consolidate cu eclise;
- Îmbinările sudate nu se execută la temperaturi mai mici de -50C; în cazul executării sudurilor la
temperaturi cuprinse între -150C și -50C se recomandă preîncălzirea materialului de bază;
- La sudurile executate ”peste cap”, normele recomandă reducerea capacității portante a sudurii
cu 20-25%, iar în cazuri speciale se recomandă efectuarea de teste;
- Sudurile de colț executate sub un unghi mai mic de 60% nu sunt luate în considerare ca suduri
de rezistență;
- Îmbinările prin sudură trebuie să fie amplasate în zone ușor accesibile atât din punct de vedere
al execuției cât și al urmăriri comportării în timp.

Documentația tehnică elaborată de proiectanți trebuie să cuprindă următoarele detalii și condiții de

calitate:
 Mărci, clase de calitate și standarde ale oțelurilor;
 Dimensiuni pieselor care se îmbină
 Detalii de trasare
 Modul de prelucrare finală a îmbinărilor sudate
 Categoria de execuție a elementelor
 Marcarea pe desene a îmbinărilor de montaj.
Tipuri de îmbinări. Îmbinări simple
În normele europene se acceptă trei modele pentru considerarea comportării, cât
mai aproape de realitate, în analiza globală a structurilor. Potrivit acestor modele îmbinările
pot fi simple, semi-continue sau continue. Clasificarea îmbinărilor în una din aceste modele se
poate face prin calcul şi/sau experimental. Metodele de analiză structurală permise de normă,
în domeniul elastic sau plastic, de ordinal I sau II pot opera, în funcție de situația specifică, cu
oricare din cele trei modele.
Posibilitățile de modelare a nodurilor sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Fig. 1Modelarea nodurilor și tipurile de analiză

Tipurile de elemente structurale îmbinate folosind îmbinări simple sunt grinzi sau
stâlpi cu secțiune I sau H, cu posibilă extindere la secțiunii tubulare RHS și CHS.
Configurații de noduri posibile
a) Configurație de nod grindă stâlp
- Unilateral
- Bilateral

b) Configurație de nod grindă -grindă

c) Configurație de nod de continuitate la grindă

d) Configurație de nod de continuitate la stâlp

e) Configurație de nod cu contravântuire

f) Configurație de nod la baza stâlpului(prindere articulată)

Îmbinări cu placă de capăt redusă (flexibilă)
Soluția de principiu pentru o îmbinare cu placă de capăt flexibilă, cu prindere pe
talpă şi respectiv, inima stâlpului este prezentată în figură. Placa se prinde în fabrică sau
atelier, prin sudare cu cordoane de sudură de colţ de capătul grinzii;îmbinarea de montaj, pe
şantier, se realizează cu una sau două rânduri verticale duble de şuruburi. Înălţimea sa nu
depăşeşte înălţimea grinzii. Este o soluţie ieftină, simplu de executat la fabricaţie, dar ridică
dificultăţi la montaj datorită toleranţelor mici dintre gabaritul grinzii şi distanţadintre stâlpi.
Dacă aceste toleranţe sunt mari este obligatorie introducerea unor plăci de adaos pentru
compensare. Deşi se practică utilizarea unor plăci de capăt extinse pe întreaga înălţime
agrinzii, nu este însă necesar ca placa să fie sudată de tălpile grinzii.
Există însă situaţii în care soluţia cu placă extinsă pe întreaga înălţime a grinzii şi
sudată de tălpile acesteia se practică pentru a stabiliza cadrele în timpul montajului, fără a se
mai utiliza contravântuiri temporare. Pentru a se asigura flexibilitatea îmbinării în acest caz,
se contează pe flexibilitatea plăcii de capăt, care trebuie să fie cât mai subţire, precum şi pe
mărirea la maximum a distanţei dintre şuruburi. Spre exemplu, o placă de 8 mm şi şuruburi
situate la o distanţă interax de 90 mm asigură capacitatea de rotire necesară pentru o grindă
cu înălţimea de 450 mm; pentru grindă de 533 mm înălţime, va fi necesară o placă de capăt de
10 mm şi şuruburi distanţate la 140mm. Verificarea nodului include verificarea inimii grinzii
la forfecare şi, respectiv, a sudurii plăcii decapăt de grindă, care nefiind ductilă, trebuie să
dispună de suprarezistentă necesară.
Criteriile de proiectare pentru aceste tipuri de îmbinări sunt următoarele:

1. Capacitatea portantă a șuruburilor

2. Rezistența la forfecare și compresiune a plăcii de capăt
3. Rezistența la forfecare a inimii grinzii
4. Rezistența cordoanelor de sudură care prind placa de inima grinzii
5. Rezistența la forfecare și compresiune locală a inimii stâlpului
6. Condiții pentru asigurarea integrității structurale

Îmbinări cu placă (eclisă) de inimă

Îmbinări cu corniere de inimă

Criteriile de proiectare pentru aceste tipuri de îmbinări sunt următoarele:

1. Capacitatea portantă a șuruburilor

2. Rezistența guseului la rupere în secțiunea netă
3. Rezistența grinzii în secțiunea netă
4. Rezistența cordoanelor de sudură
5. Verificarea inimii stâlpului la forfecare locală
6. Rezistenta la flambaj a guseului
7. Condiții pentru asigurarea integrității structurale
Îmbinări care preiau momentul înconvoietor

În general nodurile grindă-stâlp care preiau momente încovoietoare sunt proiectate

pe principiul formării articulației plastice în grindă sau îmbinare, evitându-se plastificarea
stâlpului.

Pentru acest scop există mai multe abordări de concepere a unei îmbinări, prin
modificarea diverselor componente ale acesteia. Deși există numeroase soluții tehnice de
îmbinări rezistente la momente încovoietoare, sunt folosite cu precădere următoarele
tipologii care îmbină grinzile de stâlpi, ambele elemente structurale având secțiuni din
profile I sau H:

- îmbinări cu placă de capăt şi șuruburi;

- îmbinări cu prindere sudată a grinzii de stâlp;

- îmbinări cu corniere.

Îmbinarea are două funcțiuni principale:

-să transmită încărcările între elementele îmbinate

-să confere rigiditate.

Îmbinări cu placă de capăt și șuruburi

a) 2x4 suruburi nerigidizata b) 2x4 suruburi rigidizata c) 2x8 suruburi rigidizata

Placa de capăt extinsă este folosită de obicei atunci când se dorește o rezistență
sporită la momente încovoietoare, iar rezistența nodului să fie apropiată sau mai mare
decât cea a grinzii metalice. Pentru a ajunge însă la o rezistență a nodului comparabilă cu
cea a grinzii, placa de capăt şi șuruburile trebuie să aibă grosimi respectiv diametre
corespunzătoare.
 Pentru sporirea rezistenței se pot folosi rigidizări orizontale pe panoul de inimă al
stâlpului,în dreptul tălpilor grinzii. Acestea preiau eforturile din zonele întinse induse de
rândurile de șuruburi din partea superioară a îmbinării, respectiv eforturile de
compresiune provenite din talpa inferioară a grinzii.

O soluție de asemenea eficace de creștere a rezistenței este prin intervenția în

partea extinsă a plăcii de capăt prin dispunerea unor rigidizări sudate pe placa de capăt şi
talpa grinzii.

Îmbinare cu corniere
Îmbinările cu corniere pe tălpile grinzii şi cea a stâlpului preiau eforturile de
întindere şi celede compresiune prin intermediul cornierelor prinse cu șuruburi pe talpa
grinzii şi cea a stâlpului. În plus, eforturile de forfecare din grindă pot fi si ele transmise tot
prin intermediul cornierelor prinse între inima grinzii şi talpa stâlpului. Principalele
probleme înregistrate în folosirea acestor tipuri de îmbinări sunt legate de alunecarea
şuruburilor în găurile din tălpi şicorniere şi solicitarea la încovoiere a profilului de cornier.
Îmbinare cu placă de capăt și rigidizări
Îmbinare cu placă de capăt exactă

Tipuri de îmbinărisudategrindă-stâlp
Îmbinările sudate pe șantier conferă un grad ridicat de rezistență şi rigiditate. Prin
asigurarea unei suduri cu o rezistență cel puțin egală cu cea a materialului de bază,acest tip
de îmbinare poate fi considerată de rezistență egală cu cea a grinzii îmbinate (cedarea
grinzii devine componenta minimă). Rigiditatea însă este dictată de flexibilitatea panoului
de inimăa stâlpului şi implicit de grosimea acestuia. Şi în acest caz se poate obține o
rigiditate mai mare prin dispunerea unor plăcuţe de rigidizare a panoului stâlpului la
forfecare.

Se recomandă diverse tipuri de îmbinări care să îndepărteze articulația plastică de sudură.

Îmbinare sudată direct pe stalp
Dificultăți majore în execuție.
35. Metoda componentelor. Componentele de bază ale unui nod cu secțiunea H sau I .

Calculul caracteristicilor nodurilor grindă-stâlp, grindă-grindă, stâlp-stâlp, stâlp-cuzinet din

beton armat se va face pe baza metodei componentelor.

În trecut, îmbinările erau considerate ca articulate sau rigide, cu rezistenţă totală. O muncă
considerabilă a fost desfăşurată privind comportarea îmbinărilor şi au fost dezvoltate şi introduse
conceptele de semi-rigiditate şi rezistenţă parţială, care modelează cu mai multă acurateţe
adevărata comportare a îmbinărilor. Aceste modele au fost dezvoltate într-un set complet de reguli
de calcul, care au fost introduse în Eurocode 3 partea 1.8 [EN 1993-1-8]. Aceste reguli permit
proiectantului să calculeze capacitatea portantă, rigiditatea şi capacitatea de deformare a
îmbinărilor care transmit moment încovoietor. Pentru a calcula o astfel de îmbinare, sunt necesari
următorii paşi:
 Se determină traseul eforturilor din îmbinare. De exemplu, efortul de întindere din talpa
superioară a grinzii arătată în Figura 1 trebuie să parcurgă sudurile de colţ ale plăcii de
capăt, placa de capăt solicitată la încovoiere, inima stâlpului solicitată la întindere, inima
stâlpului solicitată la forfecare şi inima stâlpului solicitată la compresiune pentru a echilibra
efortul de compresiune din talpa comprimată a grinzii. În plus, traseul altor eforturi (de
exemplu efortul de forfecare din grindă) trebuie determinată într-un mod logic. Eforturile
interioare din îmbinare trebuie să fie în echilibru cu eforturile moment încovoietor,
forfecare şi / sau efort axial ce acţionează asupra îmbinării.
 Odată ce traseul eforturilor este determinat, trebuie calculate eforturile din fiecare
componentă a îmbinării aflată pe acest traseu. Componenta cu rezistenţa minimă din acest
lanţ, stabileşte capacitatea portantă a îmbinării (de exemplu efortul de întindere din talpa
superioară a grinzii).
 Rigiditatea îmbinării depinde de deformaţiile componentelor de pe traseul pe care îl
urmează eforturile. Deformaţia fiecărei componente determină rigiditatea îmbinării.
 A treia caracteristică mecanică importantă a unei îmbinări este capacitatea ei de deformare.
Această capacitate este de obicei produsă de deformaţiile plastice ale unei sau mai multor
componente. Dacă rezistenţa îmbinării depăşeşte rezistenţa unui element conectat,
proiectantul se poate baza pe capacitate de deformaţie, provenind din elementul conectat,
de exemplu formarea unei articulaţii plastice în grindă.

După determinarea caracteristicilor mecanice ale tuturor componentelor, acestea sunt asamblate
pentru a determina rezistenţa, rigiditatea şi capacitatea de deformaţie a întregii îmbinări. Metode
prezentată mai sus pentru determinarea caracteristicilor mecanice ale îmbinării este denumită
metoda componentelor. Reguli pentru calculul rezistenţei, rigidităţii şi capacităţii de deformaţie a
fiecărei componente sunt date în EN 1993-1-8.

Principiile metodei componentelor sunt bazate pe cercetările lui Zoetemeijer [Zoetemeijer, 1983b].
Mai târziu, alţi cercetători au dezvoltat această metodă pentru a determina caracteristicilor
mecanice a mai multor componente şi pentru a perfecţiona metodele de calcul, în scopul obţinerii
unei precizii mai mari în descrierea comportării mecanice a îmbinărilor. În plus, multe teste au fost
realizate pentru a valida multe configuraţii diferite de îmbinări.
Precizia metodei componentelor depinde de precizia alegerii componentelor de bază şi de calitatea
procesului de asamblare. Se presupune că proprietăţile componentelor sunt independente. Totuşi,
unele componente nu se comportă independent, ci influenţează comportarea celorlalte. Pentru un
calcul manual, acest lucru poate fi luat în considerare doar într-un mod simplificat, deoarece
metoda generală ar genera o procedură iterativă complicată de calcul. Acest lucru nu este o
problemă pentru calculul automat folosind un program de calcul. Un exemplu cu componentele
unei îmbinări grindă-stâlp cu şuruburi este arătată în Figura 1.

Figura 1. Componentele reprezentate prin resorturi, ale unei îmbinări grindă-stâlp cu şuruburi
În concluzie pentru aplicarea acestei metode trebuie urmariti 3 pasi:

-identificarea componentelor nodurilor;

-caracteristicile răspunsului fiecărei componente printr-un model de tip resort forta-deformatie;

-asamblarea elementelor active intr-un model mecanic alcatuit din resorturi liniare si elemente
rigide.

Fiecare nod este împărțit in 3 zone:

-zona solicitata la compresiune;

-zona solicitata la întindere;

-zona solicitata la forfecare.

 Proceduri de calcul ale componentelor

1.Panou de inimi stalpului solicitat la forfecare(detaliu de mai sus) :

a)cu 2 rigidizari transversal

b)rigidizarea inimi cu placa

2.Inimia stalpului solicitata la compresiune transversal.
3.Inima stalpului solicitata la intindere transversal

4.Talpa stalpului solicitata la incovoiere

5.Placa de capat solicitata la incovoiere

6.Talpa de cornier solicitata la incovoiere

7.Tapla si inima grinzii solicitata la compresiune

8.Inima profilului I a grinzii solicitata la intindere

9.Placa solicitata la intindere sau compresiune

10.Surub solicitat la intindere

11.Surub solicitat la forfecare

12.Suruburi solicitate la presiune pe gaura:

13.Betonul solicitat la compresiune:

14.Placa de baza solicitata la incovoiere datorita compresiunii:

15.Placa de baza solicitata la incovoiere datorita intinderii:

16.Suruburile de ancoraj solicitate la intindere :

Lungimea de ancoraj se ia astfel incat curgerea in tija sa se producainainte de smulgerea tijei din
beton

-cazul tijei prevazute cu elemente de distributie a eforturilor

Figura 2 Îmbinare de continuitate la grinzi cu plăci de capăt extinse rigidizate
Șuruburi de ancoraj solicitate la întindere.

Noduri la baza stâlpilor-șuruburile de ancoraj

Funcţional, un şurub de ancoraj este alcătuit din:

• partea inferioară, înglobată în beton şi având o dimensiune necesară şi

suficientă fixării ferme a şurubului de ancoraj la oricare dintre solicitările posibile ale
piesei şi, simultan, suficientă nedeteriorării în timp a conlucrării dintre parte înglobată şi
betonul în care este ancorată.

• tija șurubului , înglobată parțial în beton la un capăt şi filetată la celălalt.

• partea superioară, reprezentată de piese ce permit fixarea poziției relative

dintre capătul filetat al tijei șurubului şi capătul inferior al elementului metalic
structural. Fixarea este făcută astfel încât să fie evitată deteriorarea în exploatare a
elementelor metalice aflate în contact.
În practica inginerească se folosesc mai multe tipuri de șuruburi de ancoraj. Mai
jos sunt prezentate câteva tipuri de ansambluri de carcase cu buloane folosite în practica
curentă.
 Elementele componente tuturor tipurilor de şuruburi de ancoraj sunt:tija
şurubului, zona filetată, şaiba şi piuliţa. Pentru a preveni desfacerea subsarcină a
prinderii se dispune o a doua piuliţă, numită contrapiuliţă.
 Rezistența de calcul a tijelor de ancoraj se ia cu valoarea cea mai mica dintre:

- Rezistența de calcul la întindere a tijei de ancoraj

- Rezistența de calcul la smulgere a tijei din blocul de beton.

Șuruburile de ancoraj vor fi proiectate la efortul maxim de întindere rezultat din

combinația de încărcări care include acțiunea seismică.(vezi P100-1)
Exemple de prinderi ale stâlpilor în fundaţii

Figura 1. Exemple curente de fixare a stâlpilor în fundație

Figura 2. Prinderea stâlpului în fundaţie cu placă de bază nerigidizată

Figura 3 Prinderea stâlpului în fundaţie cu placă de bază de dimensiunea stâlpului(prindere
articulată/semirigidă)

Figura 4. Prinderea articulată a stâlpului în fundaţie cu placă de bază rigidizată

Figura 5. Prinderea articulată în fundaţie a unui stâlp circular
Șuruburi de ancoraj solicitate la forfecare

Pe lângă eforturile de întindere, șuruburile de ancoraj au si rolul de preluare a

forței tăietoare de la baza stâlpului.

Dacă placa de bază nu este prevăzută cu elemente speciale pentru preluarea

eforturilor de forfecare(conectori de forfecare) se verifică efortul capabil la frecare a
plăcii de bază sau efortul capabil la forfecare a șuruburilor de ancoraj când găurile nu
sunt supradimensionate.
Astfel forța capabilă la forfecare la nivelul plăcii de bază a stâlpului se determină
cu relația:
Fv,Rd=Ff,Rd+nFvb,Rd
în care n este numărul total de șuruburi de ancoraj.
Efortul capabil de calcul la frecare între placa de bază și mortarul de poză Ff,Rd se
determină cu relația:
Ff,Rd=Cf,dNc,Ed
Unde:
- Cf,deste coeficientul de frecare între placa de bază și stratul de mortar (ex. Cf,d=0,2
pentru mortar din nisip și ciment)
- Nc,Ed reprezintă efortul de calcul la compresiune normală a stâlpului(se va ține
cont la coeficienții de grupare de efectul favorabil al acestora)

(Este sigur să se adauge rezistenţa la frecare la capacitatea portantă a buloanelor de

ancoraj, atunci când toleranţa găurilor buloanelor de ancorare este mare?)

Efortul capabil la forfecare Fvb,Rd se consideră:

Fvb,Rd=min(F1,vb,Rd;F2,vb,Rd)
Unde:
 F1,vb,Rd este efortul capabil la presiunea diametrală a unui șurub de ancoraj;
 F2,vb,Rd este efortul capabil la forfecare a unei șurub de ancoraj.
Pentru evitarea ruperii fragile, se recomandă ca detaliul de prindere a stâlpilor în
infrastructură să asigure o zonă de deformație liberă a șuruburilor de ancoraj deminim
5d, unde d este diametrul tijei șurubului.
Se recomandă ca transmiterea forțelor orizontale de la suprastructură la
infrastructură să nu se realizeze prin intermediul șuruburilor de ancoraj. Pentru aceasta,
se poate aplica una din următoarele condiții constructive:
(0)
- înglobarea bazei stâlpului într-o suprabetonare armată pe o înălț ime egală cu cel puțin
40 cm sau 0,5 din înălțimea secțiunii stâlpului;
- prevederea unor elemente sudate sub placa de bază a stâlpului, care vor fi înglobate în
goluri special executate în fundație, odată cu sub-betonarea bazei. Aceste elemente vor fi
dimensionate astfel încât să poată transmite forța tăietoarede la baza stâlpului la
fundație.
-înglobarea stâlpului în infrastructură pe o înălțime care să îi asigure ancorarea directă,
fără a fi necesare șuruburi de ancoraj.
()
Momentul înconvoietor capabil al nodurilor grindă-stâlp și de continuitate

Momentul de calcul aplicat Mj,Ed trebuie să satisfacă:

Metodele prezentate pentru calculul momentului încovoietor capabil

al nodului Mj,Rd nu iau in considerare fortele axiale NEd din elementele imbinate. Aceste
metode nu se aplica in cazul in care forta axiala in elementele imbinate depaseste 5 %
din rezistenta plastica capabila NplRd a sectiunii transversale.

Daca forta axiala depaseste 5 % din rezistenta plastica capabila, NplRd, se poate
folosi acoperitor, metoda urmatoare:

unde:

MjRd este momentul capabil al îmbinării, fără a lua in considerare forța axiala;
NjR Rd este forța axiala capabila a nodului, fără a lua in considerare momentul
înconvoietor.

Momentul capabil al unui nod trebuie determinat in funcție de îmbinare conform

tabelului:
 Ca o simplificare acoperitoare, momentul capabil al unei îmbinări cu șuruburi și
placă de capăt extinsă, cu numai doua rânduri de șuruburi întinse se poate aproxima
conform figurii următoare, cu condiția ca forța capabila totala FRd sa nu depășească
3,8Ft,Rd,. In acest caz, toata zona întinsa din placa de capăt poate fi considerata ca o
singura componentă de bază. Dacă cele doua rânduri de șuruburi sunt la distante
aproximativ egale de o parte și alta a tălpii grinzii, pentru calculul forței F1Rd,
corespunzătoare primului rând de șuruburi, porțiunea din placa de capăt poate fi
considerata ca un element T. Valoarea lui F2Rd poate fi considerata egala cu F1Rd astfel
încât FRd poate fi luata egala cu 2F1Rd.

Centrul zonei comprimate se considera ca centrul blocului de eforturi al zonei

comprimate.
Un nod de continuitate al unui element supus la întindere se dimensionează
pentru a transmite in întregime momentele și forțele la care elementul este solicitat în
secțiunea respectivă.
Nodurile de continuitate trebuie calculate pentru a menține în poziție elementele
îmbinate. Forțele de frecare dintre suprafețele în contact nu pot fi luate în considerare
la menținerea elementelor în pozițieî n îmbinări de continuitate de reazem.
Element T echivalent solicitat la întindere
Efortul capabil a unei îmbinări cu șuruburi, la nivelul nodului grindă-stâlp,
grindă-grindă sau stâlp fundație poate fi modelat pe baza unui element T echivalent
solicitat la întindere. Acest element poate fi folosit pentru modelarea rezistenței de
calcul a următoarelor componente de bază prinse prin intermediul șuruburilor:

- Talpa stâlpului solicitată la încovoiere

- Placa de capăt solicitată la încovoiere
- Talpă de cornier solicitată la încovoiere
- Placă de bază solicitată la încovoiere datorită efectului de întindere.

Elementul echivalent T poate avea trei moduri posibile de cedare. Lungimea

efectivă totală Σℓeff a unui element T echivalent se alege astfel încât rezistenţa de calcul
a tălpii elementului T echivalent să fie egală cu cea a componentei de bază pe care o
reprezintă.

SR-EN 1993-1-8 propune o metodă simplă de calcul a forţei capabile din

şuruburi, prin metoda momentelor de plasticizare a plăcii de capăt respectiv a forţei
capabile a şuruburilor la tracţiune.
Astfel, pentru talpa stâlpului sau placa de capăt la încovoiere, rezistenţa unui
anumit rând de şuruburi la întindere este calculată ca fiind cea mai mică valoare dintre
trei tipuri de cedări posibile:
Modul 1 de cedare- Plastificarea completă prin linii de articulații plastice ale tălpii
stâlpului sau ale plăcii de capăt

Efortul capabil la întindere a tălpii elementului T este:

4∙ , ,
, , =

Forța de pârghie este:

, ,
=

Modul 2 de cedare- Cedarea plastică combinată a tălpii stâlpului sau a plăcii de capăt la
încovoiere, împreună cu cedarea la tracțiune a șuruburilor

Efortul capabil la întindere a tălpii elementului T este:

2∙ , , + ∙∑ ,
, , =
+

Forța de pârghie este:

∑ , /2 ∙ − , ,
=
+
Modul 3 de cedare- Cedarea șuruburilor la tracțiune

, , = ,

Atunci când se folosește metoda elementului T echivalent pentru modelarea unui

grup de rânduri de șuruburi, poate fii necesară divizarea grupului în rânduri de șuruburi
și folosirea unui element T echivalent pentru a modela separat fiecare rând de șuruburi.
Efortul capabil al la întindere a tălpii elementului T, FT,Rd, se consideră astfel:
- când se pot dezvolta forțe de pârghie
FT,Rd=min(FT,1,Rd,FT,2,Rd,,FT,3,Rd)
unde indicii 1,2 și 3 reprezintă modurile de cedare posibile.

- când nu se pot dezvolta forțe de pârghie

FT,Rd=min(FT,1-2,Rd,FT,3,Rd)
unde FT,1-2,Rd=2Mpl,1,Rd/m
Element T echivalent solicitat la compresiune
Acțiunea unei forțe de compresiune asupra unui stâlp a cărui inimă este nerigidizată
poate produce flambajul local al inimii stâlpului. În baza testelor pe noduri grindă stâlp s-a
stabilit modul de dimensionare a acestora.

= , ∙ , ∙

Elementul T echivalent solicitat la compresiune este folosit pentru modelarea

nodurilordintre elementele metalice şi beton:
- placa de bază metalică solicitată la încovoiere datorită presiunii reactive din
fundație;
- betonul şi/sau mortarul de poză(de egalizare).
 Forța capabilă la compresiune a tălpii elementului T echivalent, se determină astfel:
, = , ∙ ∙

este lățimea efectivă a tălpii elementului T

este lungimea efectivă a tălpii elementului T
, este rezistența de calcul la compresiune a nodului
Lățimea şi lungimea efectivă a tălpii elementului T echivalent solicitat la compresiune
depinde de tipul proiecției lungimii fizice a componentei de bază a nodului. Dacă proiecția
lungimii fizice a componentei de bază a nodului, reprezentată de elementul T, depășește valoarea
c pefiecare parte, porțiunea proiecției suplimentare peste lățimea c se neglijează.
 Calculul bazei stâlpilor metalici
1. Calculul bazei stâlpului solicitat la efort axial
Forța capabilă Nj,Rd a unei plăci de bază solicitată la eforturi axiale de
compresiune aplicate centric se poate determina însumând forțele capabile individuale
FC,Rd ale celor trei tronsoane T prezentate în figură (două tronsoane T sub tălpi și un
tronson T sub inima stâlpului). Calculul se va face conform recomandărilor date în cazul
unui element T echivalent solicitat la compresiune dintre elementele metalice și beton.

Eurocod 3 partea 1.8.

În practica de proiectare, modelul de placă flexibilă este înlocuit cu o placă rigidă

echivalentă, formată din secțiunea stâlpului și o zonă efectivă de lâțime c, perimetrală
secțiunii stâlpului.

În practica de proiectare, modelul de placă flexibilă este înlocuit cu o placă rigidă

echivalentă, formată din secțiunea stâlpului și o zonă efectivă de lâțime c, perimetrală
secțiunii stâlpului.
Momentul rezistent de calcul la încovoiere, pe o lățime unitară a plăcii de bază în stadiul
ultim se poate determina cu relația:

Iar momentul dat de presiune reactivă, pe o lățime unitară a plăcii de bază, pentru
grinda în consolă de lungime c, este dat de relația:

Din condiția ca momentul dat de presiune reactivă să nu depășească momentul rezistent

de calcul a plăcii de bază, rezultă că porțiunea în consolă a plăcii nu tebuie să
depășească valoarea:
 2. Verificarea plăcii de bază solicitată compresiune
Pe baza ipotezei că presiunile se repartizează uniform pe suprafața echivalentă
rigidă, efortul rezistent la compresiune se determină cu realația:
Fc,Rd=fjd ·Aeff
Astfel relația de verificare a plăcii de bază solicitată la compresiune devine:

NEd≤ Fc,Rd
3. Calculul bazei stâlpului solicitat la moment încovoitor și efort axial
 În cazul prinderii încastrate a stâlpului în fundație pe lângă eforturile de
compresiune și forfecare, intervine și un moment încovoietor.
Dacă valoarea raportului e=MEd/NEd este mai mică decât L/6, prin placa de bază,
pe toată suprafața ei, vor fi exercitate presiuni de compresiune pe blocul de fundație.
Dacă e>L/6 numai pe o parte din suprafaț plăcii de bază vor fi exercitate presiuni pe
blocul de fundație cealaltă parte a plăcii fiind solicitată la întindere, întindere ce va fi
preluată de șuruburile de ancoraj.

3.1 Rezistența de calcul la încovoiere a plăcii de bază

Capacitatea portantă de calcul la moment Mj,Rd a bazei stâlpului supusă la eforturi axiale
și moment încovoietor trebuie determinată folosind metodele recomandate în
norme(tabelul 6.7 SR EN 1993-1-8-2006) iar contribuția zonei de beton de sub inima
stâlpului este omisă în calculul capacității la compresiune.

Verificarea plăcii de bază se face cu relația:

MEd≤Mj,Rd

În care Mj,Rd este momentul de calcul rezistent al bazei stâlpului.

Momentul rezistent al bazei de determină din echilibru forțelor. Eforturile rezistente ale
componenetelor solicitate la întindere FT,Rd și a celor solicitate la compresiune FC,Rd se
determină separat.
Tipuri de îmbinări grindă-stâlp-detalii de alcătuire

Îmbinări cu placă de capăt redusă (flexibilă)

Îmbinări cu placă (eclisă) de inimă

Îmbinări cu corniere de inimă
Îmbinare care preia moment încovoietor cu placă de capăt și șuruburi

a) 2x4 suruburi nerigidizata b) 2x4 suruburi rigidizata c) 2x8 suruburi rigidizata

Îmbinare cu corniere

Îmbinare cu placă de capăt și rigidizări

Îmbinare cu placă de capăt exactă

Tipuri de îmbinări sudate grindă-stâlp

Îmbinare sudată direct pe stalp
Îmbinări de continuitate
Îmbinare de continuitate la grinzi
Poziția unor astfel de îmbinări este în zona de efort minim sau chiar nul. Modul de
realizare a acestor îmbinări dictează tipurile de eforturi transmise de la un element la
celălalt.

Îmbinare de continuitate articulată(sau semirigidă) la grinzi

Îmbinare de continuitate la stalpi

Îmbinare de continuitate articulată(sau semirigidă) la stâlpi

Îmbinare de continuitate la stâlpi