UNIVERSITATEA TEHNICA DE CONSTRUCTII

BUCUREŞTI
FACULTATEA DE CONSTRUCTII CIVILE INDUSTRIALE SI AGRICOLE

TEZĂ DE DOCTORAT

CONTRIBUŢII LA
STUDIUL TEORETIC ŞI EXPERIMENTAL
AL COMPORTĂRII ŞI CALCULULUI
ŞURUBURILOR DE ANCORAJ
ALE ELEMENTELOR STRUCTURALE METALICE
DIN PUNCT DE VEDERE AL
PROIECTĂRII,
EXECUŢIEI ŞI MONTAJULUI,
AL EXPLOATĂRII
ŞI FIABILITĂŢII
(rezumat)

Doctorand: Ing. BOGDAN DRAGOŞ  FĂLCUŢĂ 

Coordonator ştiinţific: Prof. univ. dr. ing. EUGEN CHESARU 

BUCUREŞTI - 2010
 

CONTRIBUŢII LA STUDIUL TEORETIC ŞI EXPERIMENTAL

AL COMPORTĂRII ŞI CALCULULUI ŞURUBURILOR DE ANCORAJ
ALE ELEMENTELOR STRUCTURALE METALICE
DIN PUNCT DE VEDERE AL PROIECTĂRII, EXECUŢIEI ŞI
MONTAJULUI, AL EXPLOATĂRII ŞI FIABILITĂŢII
- cuprins -

I - INTRODUCERE. (5 pag.) 

I.1- Structurarea tezei de doctorat.

I.2- Generalităţi.
I.2.1- Structura metalică.
I.2.2- Sistemul de rezemare al unei structuri metalice.
I.2.3- Şurubul obişnuit.
I.3- Conlucrarea dintre structura metalică şi fundaţie.
I.4- Descrierea generală a şurubului de ancoraj.
I.5- Obiectul tezei de doctorat.

II – PARTICULARITĂŢI DE ALCĂTUIRE ale prinderii

elementelor structurale metalice în fundaţie. (26 pag.) 

II.1- Moduri uzuale de prindere ale elemetelor metalice în fundaţie.

II.2- Cazul particular al elementelor structurale metalice de secţiune circulară
tubulară de diametru mare.
II.3- Prinderea articulată în fundaţie prin dispunerea a două şuruburi de ancoraj
 în axul prinderii. Deficienţele acesteia.
II.4- Aparatul de reazem fix cu articulaţie, de prindere al elementelor metalice în
fundaţie.
II.4.1- Clasificarea aparatelor de reazem.
II.4.2- Reazeme fixe utilizate la realizarea prinderii articulate a stâlpilor
metalici în fundaţie.
II.5- Prinderea încastrată în fundaţie a stâlpilor metalici.
II.6- Măsuri constructive pentru îmbunătăţirea comportării.Argumente tehnice
II.6.1- Enumerarea măsurilor constructive.
II.6.2- Prevederi suplimentare pentru prinderea elementelor structurale
metalice de secţiune circulară mare (coloane tehnologice, prize de aer, coşuri
de fum etc.).
II.6.3- Metode de îmbunătăţire a comportării la solicitări statice a prinderii
elementelor structurale metalice în fundaţie.
II.7- Particularităţi de execuţie şi montaj.
II.7.1- Particularităţi de execuţie a fundaţiilor aferente structurilor metalice.
II.7.2- Montajul structurilor metalice.
II.8- Consideraţii privind exploatarea şi fiabilitatea prinderii.
  -1-
 

 
III – ANALIZA STĂRII DE EFORTURI în şuruburile de
ancoraj. (76 pag.) 

III.1- Alcătuirea şuruburilor de ancoraj.

III.2- Transmiterea solicitării de la nivelul şurubului de ancoraj la fundaţie.
III.3- Metode de calcul a întinderii din şuruburile de ancoraj şi a presiunii maxime
pe betonul de subturnare.
III.4- Verificarea prin calcul a secţiunii tijei şuruburilor de ancoraj.
III.5- Particularităţile de calcul ale şuruburilor de ancoraj în cazul elementelor
metalice de secţiune circulară tubulară de diametru mare.
III.6- Influenţa solicitărilor mecanice a prinderii în fundaţie asupra tensiunilor din
şurubul de ancoraj.
III.6.1- Influenţa solicitărilor statice a capătului inferior al elementului metalic
ancorat.
III.6.2- Starea de tensiune determinată de solicitări statice.
III.6.3- Considerarea caracterului solicitării mecanice.
III.6.4- Necesitatea asigurării lungimii libere de deformare a şuruburilor de
ancoraj.
III.7- Influenţa procesului metalurgic de obţinere a oţelului asupra
caracteristicilor mecanice ale oţelurilor ce se folosesc la realizarea şuruburilor de
ancoraj.
III.8- Defecţiuni curente. Consecinţele lor. Remedieri.
III.9- Analiza zonei filetate a şuruburilor de ancoraj.
III.10- Starea de solicitare maxim posibilă în placa de ancoraj a unui şurub.
III.11- Notarea în proiectare a şuruburilor de ancoraj.

IV – STADIUL ACTUAL AL CUNOAŞTERII comportării

şi metodelor de calcul ale şuruburilor de ancoraj.(19pag.) 
IV.1- Stadiul actual al cunoaşterii.
IV.2- Prezentarea metodei de dimensionare şi verificare. (în cazul prinderii
 încastrate în fundaţie a stâlpilor metalici)
IV.2.1- Placa de bază. (dimensiuni plane)
IV.2.2- Tija şurubului de ancoraj.
IV.2.3- Traversele.
IV.2.4- Placa de bază. (grosimea, necesitatea dispunerii de traverse
suplimentare)
IV.2.5- Profilele pe care reazemă şaiba superioară.
IV.2.6- Verificarea finală.
IV.3- Aplicaţie – Dimensionarea şi verificarea prinderii încastrate în fundaţie a
unui stâlp metalic cu inimă plină.

  -2-
 

 
V – CONTRIBUŢII PROPRII la studiul teoretic şi
experimental al şuruburilor de ancoraj. (48 pag.) 

V.1- Desfăşurarea şi rezultatele încercărilor experimentale efectuate. (26 pag.) 

V.2- Consideraţii privind concordanţa dintre comportarea teoretic estimată şi cea
obţinută în urma încercărilor experimentale efectuate. (6 pag.) 
V.3- Prezentare comparativă a metodelor de calcul a întinderii din şuruburile de
ancoraj. (1 pag.) 
V.4- Estimarea duratei de viaţă a şuruburilor de ancoraj supuse solicitărilor
repetate - Aplicaţie. (4 pag.) 
V.5- Metodă de analiză teoretică detaliată a stării de presiune pe betonul de
subturnare. (8 pag.) 
V.6- Metodă de îmbunătăţire a comportării stării de tensiune în beton, la
contactul cu elementul metalic. (2 pag.) 
V.7- Trimiteri la contribuţile proprii inserate în textul celorlalte capitole. (1 pag.) 

VI – CONCLUZII. (4 pag.) 

Anexe. (16 pag.) 

Bibliografie. (5 pag.) 
 ________

  -3-
 

CAPITOLUL I
INTRODUCERE.

I.4- Descrierea generală a şurubului de ancoraj.

Funcţional, un şurub de ancoraj este alcătuit din:
• partea inferioară, înglobată în beton şi având o dimensiune necesară şi
suficientă fixării ferme a şurubului de ancoraj la oricare dintre solicitările posibile
ale piesei şi, simultan, suficientă nedeteriorării în timp a conlucrării dintre partea
 înglobată şi betonul în care este ancorată.
• tija şurubului, înglobată parţial în beton la un capăt şi filetată la celălalt.
• partea superioară, reprezentată de piese ce permit fixarea poziţiei relative
dintre capătul filetat al tijei şurubului şi capătul inferior al elementului metalic
structural. Fixarea este făcută astfel încât să fie evitată deteriorarea în exploatare
a elementelor metalice aflate în contact.
În practica inginerească se folosesc mai multe tipuri de şuruburi de
ancoraj, tipuri ce sunt prezentate în subcapitolul III.1.
Elementele componente tuturor tipurilor de şuruburi de ancoraj sunt:
tija şurubului, zona filetată, şaiba şi piuliţa. Pentru a preveni desfacerea sub
sarcină a prinderii se dispune o a doua piuliţă, numită contrapiuliţă.
În afară de elementele comune descrise anterior alcătuirea şuruburilor de
ancoraj variază în funcţie de tipul de ancoraj ales. Tipul de ancoraj se alege
funcţie de înălţimea fundaţiei, mai exact funcţie de lungimea pe care şurubul
poate fi ancorat în beton. În cazuri speciale, poate fi aleasă şi ca urmare a
necesităţii existenţei unor toleranţe la montaj mari sau pentru a permite
 înlocuirea şuruburilor de prindere.

I.5- Obiectul tezei de doctorat.

Obiectul prezentei teze de doctorat este multiplu şi constă în:
• a prezenta particularităţile de alcătuire ale prinderii elementelor structurale
metalice în fundaţie ;
• a sintetiza cunoştinţele existente la nivel mondial în legătură cu problemele
legate de şuruburile de ancoraj ;
• a face recomandări şi a prezenta opinii bazate pe experienţa autorului în cazul
punctelor de divergenţă existente între diferite texte de specialitate, în
problemele ce privesc şuruburile de ancoraj ;
• a aduce contribuţii la studiul teoretic şi experimental al şuruburilor de
ancoraj ;

  -4-
 

• a prezenta algoritmi şi exemple practice sugestive de dimensionare a

prinderii elementelor metalice în fundaţie folosind şuruburi de ancoraj.
Problematica şuruburilor de ancoraj este împărţită şi structurată în
prezenta teză de doctorat astfel încât să fie privită, în mod consecutiv, din punct
de vedere: al alcătuirii prinderii elementelor structurale metalice în fundaţie; al
alcătuirii diferitelor tipuri de şuruburi de ancoraj; al execuţiei şi montajului; al
comportării în exploatare; al fiabilităţii prinderii în fundaţie ce foloseşte şuruburi
de ancoraj. Vor fi prezentate defectele curente la montaj, consecinţele lor şi
metodele de remediere.
 ________

CAPITOLUL II
PARTICULARITĂŢI DE
ALCĂTUIRE ALE PRINDERII
ELEMENTELOR STRUCTURALE
METALICE ÎN FUNDAŢIE.

II.1- Modurile uzuale de prindere ale elementelor

metalice în fundaţie.
Prinderea elementelor metalice în fundaţie trebuie să asigure transmiterea
 în condiţii de siguranţă a solicitărilor de la nivelul suprastructurii, fără a cauza
concentrări periculoase de tensiuni. Diferenţa majoră între caracteristicile de
rezistenţă ale oţelului şi betonului face necesară dezvoltarea capătului inferior al
stâlpului. Aceasta are rolul de a permite, prin intermediul unei plăci de bază, de
grosime adecvată, repartizarea satisfăcătoare a presiunilor pe betonul de
subturnare. Aceste presiuni apar ca urmare a solicitării stâlpului.

Fig. 2-1.Exemplu de dezvoltare a capătului inferior al stâlpului

metalic, cu scopul de a permite o repartizare satisfăcătoare a presiunilor pe
betonul de subturnare.
  -5-
 

 
La capătul inferior al stâlpului se dispune placa de bază, a cărei grosime
trebuie să fie suficientă unei repartizări satisfăcătoare a presiunilor pe beton.
Dimensiunile plăcii trebuie să asigure respectarea presiunii maxim acceptate pe
betonul de subturnare. Ipoteza acceptată în calculul ingineresc consideră o
distribuţie liniară a presiunilor pe suprafaţa de contact dintre betonul de
subturnare şi placa de bază. Aceasta face necesară realizarea unui aparat de
reazem care să asigure indeformabilitatea plăcii de bază.
Este necesară asigurarea unei grosimi a plăcii de bază adecvată
suprafeţei sale, dispunerii rigidizărilor verticale şi solicitării elementului metalic.
Măsurile constructive impun o grosime minimă de 15 mm, în practica curentă
fiind folosite grosimi de 20 ÷40 mm. Dimensiunea în plan a plăcii de bază se
determină din condiţia ca presiunea pe betonul de subturnare să nu depăşească
presiunea maximă acceptată. Grosimea plăcii de bază se determină din condiţia
de rezistenţă la încovoiere sub acţiunea presiunii-reacţiune din beton. Rigiditatea
prinderii elementului metalic în fundaţie trebuie să asigure o distribuţie a
presiunilor pe beton, conform ipotezelor acceptate în calcul.
Uneori, din raţiuni economice, se poate adopta o placă de bază de grosime
mare, fără rigidizări. Pentru ca placa să nu rezulte de grosime prea mare şi
pentru sporirea rigidităţii la nivelul prinderii uzual se dispun rigidizări verticale 
sudate continuu de profilul stâlpului. Acestea îmbunătăţesc rigiditatea plăcii de
bază. Rigidizările asigură şi o transmitere favorabilă a eforturilor de la nivelul
inferior al stâlpului la placa de bază. În primele paragrafe aceste rigidizări au fost
descrise ca o dezvoltare a capătului inferior al stâlpului. Înălţimea rigidizărilor
verticale se recomandă a fi de minimum 250 mm, iar cordoanele de sudură
verticale trebuie să fie capabile să preia starea de tensiune indusă de solicitarea
stâlpului. 
Asigurarea comportării unitare a stâlpului metalic şi fundaţiei sale necesită
dispunerea corespunzătoare a şuruburilor de ancoraj. Măsurile constructive,
distanţa minimă şi maximă între două şuruburi alăturate şi secţiunea minim
acceptată sunt prezentate la punctul II.6.1. Elementele componente ale
diferitelor tipuri de şuruburi de ancoraj sunt prezentate în subcapitolul III.1.
Dimensionarea şuruburilor de ancoraj este prezentată în subcapitolele III.3 şi
IV.2.
La nivelul bazei stâlpului, solicitarea suprastructurii produce şi o forţă
orizontală. Suplimentul de forţă ce nu poate fi preluat prin frecarea dintre placa
de bază şi betonul de subturnare se preia prin dispunerea sub placa de bază de
pinteni (crampoane) de metal sau plăci ancorate în beton prevăzute cu piese de
blocare sudate. Apare necesară verificarea acestor piese de metal, a rezistenţei
sudurii acestora de placa de bază şi a capacităţii betonului de a prelua solicitarea
orizontală.

  -6-
 

 
Fig. 2-2.Piesă metalică sudată de placa de bază prin intermediul
căreia se preiau forţele orizontale, la nivelul prinderii în fundaţie.

În cazul unor structuri metalice realizate în anii 80, lipsa de contact dintre
pinten şi beton, pe direcţia şi în sensul solicitării a făcut ca şuruburile de ancoraj
să intre în lucru pentru preluarea forţei orizontale, cauzând o solicitare
suplimentară de încovoiere şi forfecare a tijelor şuruburilor. În lipsa adoptării unui
element de tipul celui sus precizat pentru preluarea suplimentului de forţă
tăietoare, suplimentul este preluat prin intermediul tijei şuruburilor. Se
recomandă dispunerea unor piese suplimentare pentru preluarea forţei tăietoare
ce apare la nivelul prinderii dintre stâlpul metalic şi fundaţia sa.
Pentru asigurarea unui contact intim între placa de bază şi betonul de la
faţa fundaţiei, precum şi pentru a avea posibilitatea corectării cotei plăcii de
bază, se dispune un strat de beton de subturnare, de calitate superioară, ce se
injectează după calarea1 stâlpului. Montajul stâlpilor presupune sprijinirea plăcii
de bază pe plăci metalice (bailagăre), a căror suprafaţă este calculată pentru a
putea prelua încărcările stâlpului pe perioada de montaj. Grosimea stratului
trebuie să fie de 30 ÷70 mm, iar agregatul betonului trebuie să fie de râu sau
concasat, spălat şi uscat, cu diametrul maxim de 7 mm, pentru a putea pătrunde
 în condiţii bune în spaţiul de dimensiuni reduse. În loc de beton de subturnare, în
prezent, se folosesc betoane sau mortare epoxidice, care se întăresc în 24 de ore
şi au rezistenţă de peste 600 daN/cm2. Suprafaţa betonului de subturnare trebuie
să fie mai mare decât cea a amprentei pe beton a plăcii de bază (vezi fig. 2-5)
pentru a evita expulzarea betonului de subturnare datorită solicitării de
compresiune a stâlpului. Betonul de subturnare şi cel din fundaţie trebuie să
 îndeplinească, constructiv, o cerinţa minimă de rezistenţă. 
Există structuri metalice al căror mod de alcătuire al prinderii elementelor
structurale metalice în fundaţii asigură existenţa unei lungimi de deformare liberă
a şuruburilor. Inexistenţa acesteia determină o comportare nesatisfăcătoare la
solicitări dinamice în general şi variabile în special, fenomenul de oboseală
instalându-se mult mai rapid. 
În acest caz se pot folosi elemente suplimentare ce permit asigurarea unei
lungimi libere de deformare(def) satisfăcătoare a şuruburilor de ancoraj
(elemente suplimentare prezentate în fig. 2-4).

1
 Calarea constă în asigurarea poziţiei în plan şi verticalităţii stâlpului.
  -7-
 

 
Fig. 2-4. Mod de a asigura lungimea de deformare liberă a şuruburilor
de ancoraj .  {2.1}

În imediata vecinătate a tijei şurubului se sudează de talpa stâlpului două

platbande verticale (sau două profile L) de lungime suficientă. Sudurile verticale
trebuie să poată prelua întreg efortul axial capabil al şurubului. La partea
superioară a celor două profile se dispune o placă groasă (sau două profile [ 
spate în spate). Aceasta trebuie să fie capabilă a prelua prin încovoiere efortul
capabil al şurubului, transmis prin intermediul piuliţei şi să-l transmită
reazemelor reprezentate de capetele profilelor L. Starea de tensiune din placă,
cauzată de încovoierea şi forfecarea sa, cât şi starea de compresiune de pe
capetele superioare ale profilelor L trebuie să plaseze elementele prinderii în
condiţii de siguranţă.
O altă soluţie constă în asigurarea lungimii libere de deformare prin
sudarea de placa de bază a unor ţevi de lungime suficientă. Tija şurubului de
ancoraj trece prin ţeavă. Piuliţa reazemă pe o şaibă ale cărei dimensiuni sunt
suficiente preluării efortului capabil al şurubului de la nivelul piuliţei şi
transmiterea sa la pereţii ţevii. Secţiunea ţevii trebuie să poată prelua, în condiţii
de siguranţă, compresiunea rezultată.
În lipsa unei înălţimi suficiente deasupra betonului de subturnare, o altă
soluţie permite asigurarea lungimii de deformaţie liberă a şuruburilor de ancoraj
pe o zonă din înălţimea fundaţiei, prin dispunerea în cofraj a unui element ce
asigură, pe o înălţime de 5 diametre, lipsa contactului dintre tija metalică şi
betonul din fundaţie. Se precizează că această metodă duce la creşterea
 înălţimii necesare a fundaţiei. (Înălţimea fundaţiei trebuie să fie suficientă
asigurării lungimii de deformare liberă, a lungimii de ancoraj şi asigurării spaţiul
necesar dispunerii corecte a armăturilor orizontale în fundaţie.)
O soluţie constructivă ce permite asigurarea unei suficiente lungimi de
deformare liberă, este prezentată în fig. 2-5.

  -8-
 

 
Fig. 2-5.Prinderea elementului structural metalic în fundaţie, prindere
ce permite asigurarea unei lungimi de deformare liberă suficientă a
şuruburilor de ancoraj. (prinderea încastrată în fundaţie)

După definitivarea execuţiei prinderii elementului metalic în fundaţie, în

ultima etapă, se recomandă înglobarea bazei stâlpului într-un bloc de beton
simplu, de la nivelul betonului de subturnare şi până la 5÷10 cm deasupra zonei
filetate a şuruburilor de ancoraj, pentru a proteja de acţiunea mediului exterior
 întregul ansamblu.

  -9-
 

II.2- Cazul particular al elementelor structurale

metalice de secţiune circulară tubulară de
diametru mare.

Fig. 2-6.Alcătuirea prinderii în fundaţie1 a unui element de secţiune

circulară tubulară de diametru mare.
Particularitatea prinderii acestor elemente metalice în fundaţie este adusă
de forma circulară tubulară a secţiunii elementului. Aceasta face ca placa de bază
să fie sub formă de coroană circulară. 

1
 Pentru descrierea pieselor şurubului de ancoraj (reprezentate în secţiunea 2-2) vezi fig. 2-5, sec ţiunea 4-4.
  - 10 -
 

  Dimensiunile plăcii de bază trebuie să respecte ipotezele acceptate în

calcul, cât şi prevederile şi măsurile constructive precizate în subcapitolul II.1.
Pentru asigurarea lungimii de deformare liberă a şuruburilor de ancoraj (de
minim 5 diametre) se dispune o flanşă inelară sudată continuu de faţa
exterioară a elementului metalic circular tubular care reazemă pe nervurile
 învecinate şuruburilor de ancoraj (câte două pentru fiecare şurub), formându-se
casete pentru preluarea efortului din fiecare şurub. Sub şaibele superioare ale
şuruburilor de ancoraj se dispun platbande groase şi, în general, două profile [ 
spate în spate ce reazemă pe traverse de rigidizare.
Placa de bază este rigidizată prin nervuri. Nervura este o placă groasă ale
cărei dimensiuni plane trebuie să facă un raport cu grosimea de maxim 15. Cele
două nervuri învecinate unui şurub trebuie să fie capabile a prelua în condiţii de
siguranţă efortul capabil de întindere al acestuia. Sudura verticală a nervurilor de
mantaua elementului metalic trebuie să permită preluarea întinderii maxime din
şurub.
Măsurile constructive, distanţa minimă şi maximă între două şuruburi
alăturate şi secţiunea minim acceptată sunt prezentate în subcapitolul II.6.
Dimensiunile elementelor componente ale diferitelor tipuri de şuruburi de ancoraj
sunt prezentate în subcapitolul III.1. Dimensionarea şuruburilor de ancoraj este
prezentată în subcapitolul III.5.
Pentru transmiterea suplimentului de forţă tăietoare ce nu poate fi preluat
prin frecarea dintre placa de bază şi betonul de subturnare se folosesc
pinteni sau un alt sistem de blocare.
Placa de bază reazemă pe un strat de beton de subturnare ce trebuie să
respecte prevederile precizate în subcapitolul II.6.
În cazul elementelor metalice de secţiune circulară tubulară de diametru
mare, la care peretele este sensibil la fenomenul de voalare, este strict interzisă
asigurarea lungimii de deformare liberă a şuruburilor de ancoraj prin dispozitivul
din figura 2-4 (datorită încovoierii semnificative induse mantalei de transmiterea
excentrică a întinderii din şurub).
În cazul elementelor metalice de secţiune circulară tubulară de diametru
mare prinderea în fundaţie, prin modul ei de alcătuire, este una încastrată.

II.3- Prinderea articulată în fundaţie prin

dispunerea a două şuruburi de ancoraj în axul
prinderii. Deficienţele acesteia.
Prinderea articulată după o axă a stâlpului în fundaţie necesită asigurarea
unei rotiri libere (neîmpiedicate) după axa principală respectivă. O astfel de
prindere ar trebui să asigure transmiterea exclusivă a forţei axiale din stâlp şi a
forţelor orizontale. Implicit, inexistenţa la nivelul prinderii a unui moment

  - 11 -
 

 încovoietor asigură o presiune uniformă pe talpa fundaţiei şi permite economii

semnificative de beton şi armătură (la nivelul fundaţiei).
Prinderea articulată a stâlpului în fundaţie se poate obţine în mod
aproximativ prin prevederea şuruburilor de ancoraj în axa de simetrie a
secţiunii stâlpului, astfel încât preluarea de către acestea a unor eforturi de
 întindere să nu se opună rotirii în planul dorit. În practică, rotirea apare în raport
cu o axă paralelă cu cea de simetrie. Astfel există un braţ de pârghie al întinderii
din şuruburi permite preluarea unui moment redus în prindere, ceea ce conferă o
anumită rigiditate la rotire. Aceasta face ca funcţionarea articulaţiei (ce va fi
adoptată în schema statică) să fie aproximativă. Forţa tăietoare se transmite
fundaţiei prin frecarea dintre placa de bază şi betonul de subturnare, prin
dispozitive specifice şi prin forfecarea şuruburilor de ancoraj.
Articulaţia se obţine după o singură direcţie, pe direcţia ortogonală acesteia
prinderea fiind una încastrată. Prinderea articulată realizează prin dispunerea
şuruburilor de ancoraj pe axa de simetrie a secţiunii stâlpului metalic, axă după
care se urmăreşte funcţionarea articulaţiei.

II.4- Aparatul de reazem fix cu articulaţie, de

prindere al elementelor metalice în fundaţie.
II.4.2- Reazeme fixe utilizate la realizarea prinderii articulate a
stâlpilor metalici în fundaţie. (conform lucrării [11]) 
Prinderea articulată după o axă a stâlpului metalic în fundaţie necesită
asigurarea unei rotiri libere după acea axă.
● În cazul stâlpilor secundari se permite obţinerea articulaţiei în mod aproximativ
prin prevederea a două şuruburi de ancoraj în axa de simetrie 1 a secţiunii
stâlpului.
● În cazul stâlpilor importanţi, a cadrelor şi arcelor prinse articulat în fundaţie,
reazemele fixe se realizează astfel încât să se obţină o comportare fidelă de
articulaţie.

(a) (b)

1
 Modul de ob ţinere al prinderii articulate pentru stâlpii secundari este prezentat în subcapitolul II.3 şi reprezentat grafic în
figura 2-7.
  - 12 -
 

 
(c) (d)
Fig. 2-15.Aparate de reazem fix, cu articulaţie, folosite la prinderea
elementelor metalice importante în fundaţie:  {2.5}
(a) reazem cu placă curbă şi tacheţi ;
(b) reazem cu genunchi ;
(c) reazem cu bulon de articulaţie ;
(d) prindere cu rezemare directă şi suprafaţă de contact mare, de
formă cilindrică.

II.5- Prinderea încastrată în fundaţie.

Prinderea încastrată în fundaţie presupune blocarea translaţiilor şi rotirilor
relative între elementul structural şi fundaţie la nivelul prinderii. Astfel se
realizează transmiterea la nivelul fundaţiei a forţei verticale, orizontale şi a
momentului încovoietor de la nivelul bazei stâlpului metalic, cauzate de
 încărcările suprastructurii.
Rigiditatea în zona prinderii este superioară celei a elementului metalic
fixat. Astfel se evită eventualele plastificări în zona prinderii. Plastificările la
nivelul prinderii ar determina deteriorarea betonului şi implicit dispariţia
contactului intim dintre placa de bază şi betonul de subturnare. Rigiditatea
sporită de la nivelul prinderii face ca ipoteza acceptată în calcul, a distribuţiei
liniare a tensiunilor în beton sub placa de bază, să fie apropiată realităţii.
Rezistenţa la solicitări mecanice a prinderii este superioară celei a
elementului metalic fixat. Astfel se respectă cerinţele normativelor în vigoare, ca
cedarea să apară la nivelul elementelor structurale şi nu în prinderi sau îmbinări.
Prinderea încastrată în fundaţie a elementelor metalice conferă o rigiditate
superioară structurii (prin creşterea gradului de nedeterminare statică a
structurii), dar conduce la tensiuni superioare în elementul metalic şi în fundaţie,
faţă de prinderea articulată. În consecinţă dimensiunile elementelor vor fi mai
mari.
Descrierea elementelor componente ale prinderii încastrate în fundaţie
sunt descrise în subcapitolul II.1. Metoda de dimensionare şi verificare a
pieselor componente ale prinderii încastrate este descrisă în subcapitolul IV.2 şi

  - 13 -
 

exemplificată în subcapitolul IV.3. Prezentarea grafică este făcută în figura 2-

5. Precizări suplimentare legate de prinderea încastrată în fundaţie a elementelor
metalice cu secţiune circulară tubulară de diametru mare sunt făcute în
subcapitolul II.2 şi prezentarea grafică a unei astfel de prinderi este făcută în
figura 2-6.
Prinderea încastrată după ambele direcţii a elementelor metalice în
fundaţie este cea mai des întâlnită în practica construcţiilor civile şi industriale cu
structură metalică.

II.6- Măsuri constructive pentru îmbunătăţirea

comportării. Argumente tehnice.
II.6.1- Enumerarea măsurilor constructive.  (conform lucrării [S 1])

Pentru obţinerea unei comportări satisfăcătoare a prinderii elementelor

metalice în fundaţia de beton este necesară respectarea prevederilor şi
 îndeplinirea cerinţelor minimale impuse de normativele şi standardele în vigoare
([S 1], [S 2],[S 4]). Totodată, recomandările din acestea au ca scop optimizarea
comportării şi reducerea gradului de risc.
Măsurile constructive generale (conform [S 1]) ale prinderii elementelor
metalice în fundaţie şi recomandările generale, grupate în funcţie de piesa
componentă a prinderii la care se referă, sunt următoarele:
- Confecţionarea şuruburilor de ancoraj(def) se face numai din oţeluri calmate.
- Diametrul minim constructiv al şurubului de ancoraj este 20 mm.
- Rezilienţa(def) şuruburilor de ancoraj trebuie să fie garantată la o temperatură
inferioară celei minim posibile a mediului unde sunt amplasate. În cazul înglobării  
 în beton, este suficientă utilizarea oţelului a cărui rezilienţă este garantată de
producător la +20°C (de tipul „k”).
- Diametrul găurii de trecere a şurubului prin placa de bază(def) se recomandă a
fi cu minimum 10 mm mai mare decât cel al tijei şurubului.
- Şaibele inferioare(def) (cele aflate în contact cu placa de bază) trebuie să aibă
o grosime minimă de 15÷20 mm. Dimensiunile exterioare ale acestora se
recomandă să depăşescă marginea găurii din placa de bază cu 20÷30 mm pe tot
conturul şi niciodată marginea şaibei nu trebuie să cadă la mai puţin de 10 mm
de marginea găurii din placa de bază (vezi fig. 2-5). Se va da o mare atenţie la
faptul că există toleranţe de montaj la poziţionarea şuruburilor de ancoraj. Astfel
niciodată în practică şuruburile nu cad centric în gaura plăcii de bază. Din acest
motiv şaibele inferioare se vor confecţiona după înglobarea şuruburilor şi după
stabilirea abaterilor în plan (faţă de gaura din placa de bază). Confecţionarea lor
se face din oţel sudabil, compatibil cu cel al plăcii de bază. Diametrul găurii de
trecere a şurubului prin şaibă trebuie să fie cu maximum 1 mm mai mare decât

  - 14 -
 

cel al şurubului de ancoraj. Este obligatorie dispunerea de şaibe în contact cu

placa de bază cât şi sudarea pe contur a acestora de placa de bază.
- O altă şaibă se dispune la capătul superior(def), sub piuliţă. Aceasta trebuie să
fie capabilă să reziste solicitării de încovoiere şi forfecare, apărută ca urmare a
preluării de la nivelul piuliţei, a efortului capabil al şurubului de ancoraj. Ea
asigură transmiterea solicitării, în condiţii de siguranţă, profilelor pe care
reazemă (vezi fig. 2-5). Dimensiunea şaibei superioare se recomandă să permită
rezemarea sa pe contur pe o lăţime de 20÷30 mm.
- Piuliţa(def) trebuie să aibă o înălţime de (80 ÷100)% din diametrul brut al
şurubului de ancoraj (să fie o „piuliţă înaltă”).
- Deasupra piuliţei este obligatorie dispunerea unei contrapiuliţe(def), ce poate
avea o înălţime mai mică decât piuliţa. Aceasta are rolul de a împiedica rotirea
piuliţei (desfacerea piuliţei), atunci când şurubul de ancoraj este solicitat la
 întindere.
- Este necesară asigurarea unei lungimi filetate a şurubului de ancoraj care să
permită strângerea piuliţei şi a contrapiuliţei. În acest scop este necesară
existenţa a 3÷4 paşi de filet liber (faţă de poziţia strâns a contrapiuliţei).
Se recomandă întreruperea zonei filetate la nivelul şaibei superioare. În caz
contrar, în calculul tensiunilor de întindere din şurub se consideră secţiunea
redusă, măsurată la fundul filetului. Se precizează că această recomandare
practic nu este realizabilă, datorită abaterilor la montaj. Se va evita prin alcătuiri
constructive corespunzătoare ajungerea filetului în zona de solicitare la forţe
tăietoare şi/sau la strivire. Zonele filetate ale şuruburilor de ancoraj vor avea
lungimi minime necesare şi vor asigura toleranţele de montaj.
- Grosimea betonului de subturnare(def) este de 3÷7 cm. Betonul de subturnare
depăşeşte marginile plăcii de bază cu minimum 50 mm, dar nu mai puţin decât
grosimea betonului de subturnare. Panta pe contur a acestuia trebuie să fie de
45° (Pe contur, betonul de subturnare va fi prelucrat, după întărire cu pantă de
aproximativ 45°. Panta va începe după depăşirea marginii plăcii cu minim 50
mm, dar nu mai puţin decât grosimea betonului de subturnare). Betonul de
subturnare se va prepara cu cimenturi cu contracţii reduse (def), cu grosimea
granulei maxime de 3 ÷7 mm (adecvată grosimii de subturnare). Consistenţa (def)
este impusă de modul de realizare a subturnării (îndesare, turnare). Se
recomandă ca rezistenţa de calcul a acestuia să fie de minim 2 ori mai mare
decât efortul unitar maxim de compresiune ce poate apare sub placa de bază.
- Betonul fundaţiei trebuie să aibă rezistenţa de calcul de cel puţin de 1.5 ori
mai mare decât efortul unitar maxim de compresiune obţinut sub placa de bază a
elementului structural.
- Şuruburile de ancoraj grupa 5.6 se vor îngloba în beton de fundaţie având clasa
minimă C8/10, iar şuruburile grupa 6.8 în betoane având clasa minimă C12/15.

  - 15 -
 

- Distanţa dintre axul şurubului de ancoraj şi marginea suportului de beton

armat trebuie să asigure plasarea marginii capului inferior al şurubului la o
distanţă de minim 20 mm de armătura de rezistenţă din cuzinet.
- Se recomandă strângerea piuliţei şuruburilor de ancoraj astfel încât să se
obţină în şurub un efort remanent de 25 ÷30 N/mm2. Prima strângere cu cheia
dinamometrică se va face după montajul stâlpului. În cazul unei structuri masive
este necesară repetarea operaţiei după încărcarea structurii. Practica a dovedit o
comportare satisfăcătoare a şuruburilor de ancoraj cu un efort remanent de
pretensionare de până la 50% din capacitatea portantă.
- Este interzis a se suda tija şuruburilor de ancoraj de şaibă sau de placa de
bază a elementului structural. În cazul şuruburilor de ancoraj din oţel aliat, supus
tratamentelor termice este interzisă sudarea în general. Chiar şi sudarea prin
puncte a tijei acestora de carcasa rigidă, necesară asigurării poziţiei în plan şi pe
verticală a şuruburilor la montaj, este interzisă.
Cerinţele minimale de mai sus sunt obligatorii, prin proiectare şi execuţie
trebuind luate măsuri ca acestea să fie respectate. Aceste măsuri ţin cont de
importanţa acestei prinderi şi de dificultatea remedierii deteriorărilor importante
ce ar putea să apară la nivelul acesteia. Recomandările sunt făcute pe baze
teoretice şi pe analiza comportării prinderilor existente.

II.6.2- Prevederi suplimentare pentru prinderea elementelor

structurale metalice de secţiune circulară tubulară de diametru
mare (coloane tehnologice, prize de aer, coşuri de fum etc.).

În cazul prinderii elementelor structurale metalice de secţiune circulară

tubulară de diametru mare în fundaţie este necesară respectarea măsurilor
constructive generale descrise la punctul II.6.1, cât şi a măsurilor constructive
specifice prezentate în paragrafele de mai jos (impuse de normativele şi
standardele în vigoare: [S 1], [S 2],[S 4]). Totodată, recomandările generale
rămân valabile, acestora adăugându-se cele din prezentul subcapitol: (conform
lucrării [S 1])
- În cazul elementelor a căror placă de bază este reprezentată de o coroană
circulară baza este rigidizată prin dispunerea a două nervuri  (vezi fig. 2-6)
pentru fiecare şurub. Acestea se prind cu sudură de placa de bază, peretele
elementului şi coroana superioară.
- Sudura nervurilor de elementul structural trebuie să permită preluarea întinderii
capabile a şurubului de ancoraj.
- Nervura este o placă groasă ale cărei dimensiuni plane trebuie să facă un raport
cu grosimea sa de maxim 15.
- Distanţa dintre două şuruburi (vezi fig. 2-6) este, în mod obişnuit, mai mare
de 40 cm. Aceasta trebuie să permită sudarea celor două nervuri pe ambele feţe.

  - 16 -
 

Lăţimea casetei unui şurub (vezi fig. 2-6) trebuie să permită sudarea şaibei
groase de placa de bază, cu respectarea distanţei minime admisibile dintre
cordonul orizontal de sudare al nervurii şi cel de sudură pe contur al şaibei
groase. Se recomandă ca distanţa dintre şuruburile de ancoraj (vezi fig. 2-6), în
general, să nu depăşească 50 cm.
Pentru o corectă transmitere a solicitării la beton distanţa minimă între două
şuruburi trebuie să fie de 8 diametre. În cazul şuruburilor cu ancoraj scurt, cu
placă de distribuţie, trebuie ca distanţa dintre axele lor să fie de minim 2 ori
lăţimea unei plăci de distribuţie.

II.7- Particularităţi de execuţie şi montaj.

II.7.1- Particularităţi de execuţie a fundaţiilor aferente structurilor
metalice.
Fundaţiile pentru structuri metalice se realizează sub formă de bloc şi
cuzinet. Numărul şuruburilor de ancoraj, de obicei, este egal cu patru sau cu un
alt număr par. Poziţia relativă a şuruburilor de ancoraj într-o fundaţie trebuie să
rămână fixă pe perioada de montaj şi la turnarea betonului din fundaţie.
Şuruburile pot fi ancorate numai în cuzinet, dar de obicei pătrund şi în blocul
fundaţiei.
Şuruburile de ancoraj se asamblează sub formă de carcase rigide.
Carcasele sunt prevăzute cu şabloane formate dintr-o placă metalică găurită, cu
găurile cu 1÷2 mm mai mari decât diametrul brut al şurubului.
Proiectarea fundaţiei şi amplasarea armăturilor din cuzinet trebuie să
permită introducerea carcasei rigide a şuruburilor de ancoraj.
Poziţionarea carcasei rigide şi a şuruburilor la poziţie se face cu ajutorul
aparatelor topometrice de precizie, capabile să inregistreze direct lungimi şi
unghiuri pentru fiecare punct masurat.
Abaterile la execuţia fundaţiei, la amplasarea şuruburilor de ancoraj,
trebuie să fie de maxim 50% din diferenţa dintre diametrul găurilor din placa de
bază şi diametrul brut al şuruburilor.
Carcasa rigidă formată din şuruburile de ancoraj ale unui element metalic
trebuie menţinută în poziţia corectă pe tot parcursul lucrărilor de cofrare-
betonare a fundaţiei. În acest sens carcasa se fixează rigid de cofrag şi de
armătura fundaţiei. În timpul betonării şi vibrării betonului se fac verificări ale
poziţiei reale a şuruburilor de ancoraj.
Verificarea manuală a poziţiei şuruburilor se face prin realizarea de
capre de lemn la capetele construcţiei pe care se întind sârme, în axul stâlpilor.
Poziţia fiecărui şurub se determină cu ajutorul firului cu plumb şi a metrului
dulgherului.
Şuruburile tratate termic nu se vor suda de barele carcasei rigide. Distanţa
 între armătura verticală a cuzinetului şi şurubul cel mai apropiat de aceasta va fi

  - 17 -
 

stabilită astfel încât să permită pătrunderea plăcilor de ancoraj ale şuruburilor,

chiar dacă acestea sunt dispuse înclinat, la 45˚ (după dimensiunea cea mai mare
posibilă). Spaţiul liber între faţa armăturii şi colţul plăcii de ancoraj a şurubului
trebuie să fie de minim 50 mm.
La finalizarea turnării fundaţiei se întocmeşte de către topometru un plan
complet din care să rezulte abaterile faţă de proiect.

II.7.2- Montajul structurilor metalice.

Montajul stâlpilor structurilor metalice pe fundaţie se face cu respectarea
poziţiei acestora în plan şi pe verticală, în conformitate cu proiectul tehnic.
Poziţionarea în plan se face cu respectarea toleranţelor admisibile prevăzute în
proiect, respectiv a unei abateri maxime egală cu 50% din diferenţa dintre
diametrul găurii în placa de bază şi diametrul brut al şurubului de ancoraj.
Simultan pot apare abateri de execuţie la uzinarea stâlpilor, abateri ce
influenţează poziţionarea acestora în plan. În cazul în care abaterile, la execuţie,
ale amplasării şuruburilor în fundaţie relativ la poziţia găurilor din placa de bază
nu se încadrează în toleranţa de execuţie prevăzută în proiect, sau a amplasării
fundaţiei locale faţă de celelalte fundaţii, noua soluţie de rezemare va trebui să
fie stabilită tot de către proiectant. Există situaţii în care fundaţia trebuie
demolată şi returnată în poziţia corectă.
Se iau măsuri speciale care să asigure nedeteriorarea filetul şuruburilor la
montajul stâlpului. În acest sens se montează capişoane din ţeavă subţire la
fiecare şurub, înainte de aducerea la poziţie a stâlpilor. Aceste capişoane sunt
refolosibile. Pe toată perioada de la turnarea fundaţiei până la definitivarea
montajului filetele şuruburilor şi piuliţele sunt menţinute sub strat de vaselină,
pentru a împiedica ruginirea. Când montajul a fost definitivat şi forţele de
prestrângere verificate cu chei dinamometrice se degresează vaselina. După
montaj, pe filetul şurubului, şaiba superioară, piuliţă şi contrapiuliţă se aplică mai
multe straturi de vopsea.
Poziţionarea stâlpului metalic pe fundaţie se face la cota de montaj 
prevăzută, cotă reprezentată de partea inferioară a plăcii de bază.
Cota superioară a cuzinetului fundaţiei trebuie să se găsească cu 30÷70
mm sub cota de montaj a stâlpului. Operaţiunea de calare(def) a stâlpului se
face cu ajutorul unor plăci metalice de grosimi diferite (bailagăre) sau cu ajutorul
unor şuruburi suplimentare de calaj.
Operaţiunea de montaj a unui stâlp este dificilă, având în vedere că
simultan calării(def) stâlpului trebuie asigurată şi o corectă poziţionare în plan. Pe
tot parcursul calării piuliţele şuruburilor sunt montate fără a fi strânse, iar stâlpul
metalic, pe întreaga perioadă, este susţinut cu ajutorul macaralei. Operaţiunea
de calare şi poziţionare a stâlpului poate fi repetată după montajul tuturor
stâlpilor, fiind posibile corecţii.
Betonul de sub suprafaţa bailagărelor trebuie să asigure, în faza de montaj,
transmiterea încărcărilor de pe stâlp până la momentul subturnării plăcii de bază.
  - 18 -
 

Din acest motiv numărul, amplasarea şi suprafaţa bailagărelor trebuie stabilite

prin proiect.
Spaţiul dintre cuzinetul stâlpului şi partea inferioară a plăcii de bază se
umple cu betoane de rezistenţă cu agregat mărunt (cu granula maximă de 7
mm) sau cu mortare epoxidice.
Betonul de subturnare va avea rezistenţa la compresiune superioară
betonului din cuzinet. Betonul de subturnare va depăşi conturul plăcii de bază cu
minim 50 mm şi va fi prelucrat pe contur cu o pantă de 45˚. Betonul de
subturnare se va executa până la faţă superioară a plăcii de bază pentru o
comportare mai bună la preluarea forţelor tăietoare. Subturnarea se va face
numai după ce au fost verificate poziţiile tuturor stâlpilor clădirii.
Pentru a proteja prinderea elementului metalic în fundaţie de acţiunea
mediului, după definitivarea montajului, ca etapă finală, se recomandă
 înglobarea bazei într-un bloc de beton simplu, de la nivelul betonului de
subturnare şi până la 5÷10 cm deasupra zonei filetate a şuruburilor de ancoraj.

II.8- Consideraţii privind exploatarea şi

fiabilitatea prinderii.
Prinderea structurii metalice în fundaţie prin intermediul şuruburilor de
ancoraj este fundamentală pentru corecta funcţionare a structurii. Din acest
motiv ruperea unuia sau mai multor şuruburi de ancoraj reprezintă o situaţie
excepţională şi trebuie evitată. Conform prevederilor legale în vigoare, şuruburile
de ancoraj se dimensionează astfel încât starea de solicitare maxim posibilă să
nu ducă la intrarea lor în curgere (sub această solicitare).
Pentru buna comportare în timp se iau măsuri de prestrângere a
şuruburilor la montaj. După montaj, pe filetul şurubului, şaiba superioară, piuliţă
şi contrapiuliţă se aplică mai multe straturi de vopsea. Perioada de garanţie
pentru vopselele speciale anticorozive sunt în prezent în jur de 15 ani.
Zona bazei stâlpului este destul de afectată de suduri şi este vulnerabilă
coroziunii. Acest lucru este cu atât mai periculos cu cât atmosfera este mai
puternic corozivă (cum este în cazul instalaţiilor ce degajă componente ale
sulfului sau care sunt amplasate în vecinătatea mării).
Soluţia cea mai bună pentru protecţia bazei stâlpilor este ca aceasta să
fie înglobată în beton, durata de viaţă fiind astfel mult prelungită. În acest caz
problema coroziunii apare numai deasupra zonei de înglobare.
O urmărire atentă în timp a comportării bazei stâlpilor şi a şuruburilor de
ancoraj contribuie la o bună comportare pe toată durata de exploatare a
structurii.
Repararea, ulterioară definitivării montajului, a defecţiunilor apărute la
nivelul şuruburilor de ancoraj este dificilă şi costisitoare.
 ________ 

  - 19 -
 

CAPITOLUL III
ANALIZA STĂRII DE EFORTURI
ÎN ŞURUBURILE DE ANCORAJ.

III.1- Alcătuirea şuruburilor de ancoraj.

Părţile componente comune tuturor şuruburilor de ancoraj sunt:
(1) tija şurubului. Se confecţionează din oţeluri ce trebuie să îndeplinească
anumite condiţii minimale necesare satisfacerii cerinţelor de ductilitate, rezilienţă
şi duritate.
(2) zona filetată. Se recomandă a avea o lungime minimă necesară
constructiv, dar care să permită asigurarea toleranţelor de execuţie şi montaj.
(3) piuliţa. Se folosesc piuliţe înalte, cu grosimea minimă de 80% din diametrul
nominal al şurubului şi limitată superior la valoarea acestuia. Acestea se
confecţionează, în general, din oţeluri cu aceeaşi clasă de calitate cu a şurubului
de ancoraj acceptându-se însă şi o clasă inferioară.
Atunci când capătul liber nu este înglobat în beton este necesară dispunerea unei
contrapiuliţe.
(4) şaiba. Se folosesc şaibe groase. Sunt confecţionate din oţeluri sudabile şi
compatibile cu materialul plăcii de bază a elementului structural.
În afară de elementele comune descrise anterior alcătuirea şurubului de
ancoraj variază în funcţie de tipul de ancoraj ales. Tipul de ancoraj se alege
funcţie de grosimea de beton disponibilă (în care se va realiza ancorarea). În
cazuri speciale, tipul de ancoraj poate fi ales şi pentru satisfacerea necesităţii
existenţei unor toleranţe la montaj mari sau pentru a permite înlocuierea
şuruburilor de prindere.
În continuare sunt prezentate principalele tipuri de şuruburi de ancoraj
folosite în practică: (conform lucrării [S 1])
- şuruburi cu ancoraj normal (prezentate la punctul III.1.1);
- şuruburi cu ancoraj scurt (prezentate la punctul III.1.2) – cele mai folosite;
- şuruburi de ancoraj cu cap ciocan (prezentate la punctul III.1.3).

III.1.1- Şuruburi cu ancoraj normal.

În cazul în care se dispune de lungimea de ancoraj necesară se recomandă
folosirea şuruburilor cu ancoraj normal, la care efortul de întindere se consideră
 în mod acoperitor de către stas-urile româneşti în vigoare a fi preluat integral
prin aderenţa între suprafaţa laterală a şurubului şi beton. La capătul din betonul
  - 20 -
 

de fundaţie se prevede un cioc sau o placă sudată (cu dimensiunile notate în

desenul de mai jos şi intabulate în Anexa B).

Fig. 3-1. Şurub cu ancoraj normal.

III.1.2- Şuruburi cu ancoraj scurt şi placă de distribuţie.

Pentru a creşte suprafaţa laterală minim teoretic posibilă a conului de
cedare(def) şi implicit a reduce lungimea de înglobare necesară se folosesc
şuruburile cu ancoraj scurt şi placă de distribuţie. Acoperitor se consideră că
solicitarea se transmite prin forfecarea betonului de pe suprafaţa laterală a
prismei cu baza definită de placa de distribuţie şi cu înălţimea dată de lungimea
de ancoraj (vezi fig. 3-2, secţiunea b-b).
Şuruburile cu ancoraj scurt sunt cel mai des folosite în practică. Folosirea
lor permite ancorarea într-un bloc de fundaţie de dimensiuni mai mici, prin
comparaţie cu situaţia şuruburilor cu ancoraj normal. Din acest motiv, în general,
soluţia de proiectare ce foloseşte acest tip de ancoraj este eficientă economic.
Se precizează că în cazul poziţionării şurubului în imediata vecinătate a
marginii blocului de beton se poate dezvolta o suprafaţă de fractură înclinată ce
intersectează limita laterală a volumului de beton. Acest mecanism de cedare
duce la dezvoltarea unui efort capabil în şurubul de ancoraj inferior celui din
calculul uzual şi, implicit, la cedarea prematură. Standardele în vigoare permit
poziţionarea şurubului de ancoraj la o distanţă minimă de 50 mm de armătura
verticală din cuzinet.
Caracteristicile geometrice şi mecanice ale şuruburilor cu ancoraj scurt sunt
precizate în Anexa B.

  - 21 -
 

 
Fig. 3-2. Şurub cu ancoraj scurt şi placă de distribuţie.

III.1.3- Şuruburi de ancoraj cu cap ciocan.

Şuruburile de ancoraj cu cap ciocan, a căror alcătuire este descrisă în [8],
permit o toleranţă mai mare la montaj şi, în cazul neumplerii cu beton a ţevii, pot
fi înlocuite după o perioadă de timp. La capătul inferior acestea prezintă o
evazare ce face posibilă solidarizarea cu o placă de ancoraj prevăzută cu gaură
corespunzătoare. Acest ansamblu este ancorat la capătul ciocan al şurubului prin
intermediul plăcii de ancoraj ce transmite solicitarea unei ţevi înglobate pe o
lungime suficientă transmiterii efortului de întindere la beton.

Fig. 3-3. Şurub de ancoraj cu cap ciocan.

  - 22 -
 

 
III.2- Transmiterea solicitării de la nivelul
şurubului la fundaţie.
Lungimea de ancoraj (def) se calculează astfel încât cedarea să apară la
nivelul tijei oţelului, în mod ductil.
Impunerea unei forme şi dimensiuni constructive a capătului inferior al
şuruburilor de ancoraj (capătul înglobat în beton) are ca scop evitarea cedării
prin smulgere caracterizată prin zdrobirea betonului în contact cu capul înglobat.
Acest fenomen ar apare în cazul unor rapoarte mici între dimensiunea cârligului
(respectiv a plăcii de repartiţie) şi diametrul tijei şi ar duce la avansarea capului
către suprafaţa elementului. Adâncimea mare de înglobare, specifică şuruburilor
de ancoraj, este un factor favorizant al acestui fenomen.
Dacă distanţa dintre şuruburile de ancoraj sau a acestora faţă de marginea
liberă ar fi prea mică (dimensiunea fundaţiei ar fi prea mică pentru numărul sau
dimensiunea buloanelor), conul de cedare nu s-ar putea forma integral, fiind
precedat de cedarea prin despicare a betonului fundaţiei.
În cazul respectării normelor, aferente, în vigoare se consideră că
fenomenele de mai sus sunt evitate, ruperea în beton fiind caracterizată de
formarea unei suprafeţe de fractură a cărei dezvoltare începe de la nivelul capului
şurubului şi se manifestă până la suprafaţa liberă a fundaţiei.
Lungimea de ancoraj este necesară preluării solicitării de întindere din tijă
prin tensiuni la nivelul betonului. Astfel, metodele de calcul depind de
considerarea formei conului de cedare (def) , de aproximarea stării de eforturi în
beton şi de ipotezele privind rezistenţa de aderenţă (def) pe suprafaţa de cedare
admisă. Aceste metode sunt calibrate şi verificate pe baza rezultatelor empirice.
Teoria Mecanicii Ruperii(def) a dovedit că atributele betonului în zonele
 întinse deţin un rol dominant în analiza cedării la nivelul betonului simplu sau
armat. Încercările experimentale au dovedit o comportare neliniară a betonului
mai apropiată de modelul elastic-ideal plastic(def) . Modelul tradiţional elastic-
fragil(def) conduce la o capacitate portantă cu caracter acoperitor.
Înglobarea în beton trebuie să asigure transmiterea întregului efort
capabil de întindere al şurubului. Acesta are loc prin fenomenul de aderenţă
existent între tija metalică şi beton, iar, în cazul existenţei unei plăci de
distribuţie (pentru şuruburile cu ancoraj scurt), prin forfecarea betonului.
Rezistenţa de aderenţă de calcul, conform prevederilor STAS 10107/0-90  se
obţine prin amplificarea cu un coeficient supraunitar a rezistenţei de calcul la
 întindere a betonului. Aceasta ţine seama de condiţiile de aderenţă apreciate a
avea loc (favorabile, defavorabile) şi de tipul solicitării (normale, severe). Se
consideră în mod acoperitor că această rezistenţă de aderenţă nu se manifestă
pe o lungime de 7 ÷10 diametre în vecinătatea feţei superioare a betonului. Se
ajunge la o lungime de ancorare de aproximativ 50 de diametre ale şurubului.

  - 23 -
 

 
III.3- Metode de calcul a întinderii din şuruburile
de ancoraj şi a presiunii maxime pe betonul de
subturnare.

Metodele de calcul a întinderii din şuruburile de ancoraj şi a presiunii

maxime pe betonul de subturnare prezentate în continuare folosesc următoarele
notaţii:
n – numărul şuruburilor de ancoraj ;
b – lungimea plăcii de bază ;
l  – lăţimea plăcii de bază (vezi fig. 3-4);
l 0 – distanţa de la axul şuruburilor întinse la latura opusă a plăcii de bază
(vezi fig. 3-4);
N  –forţa axială de compresiune la baza elementului metalic ;
M  –momentul încovoietor la baza elementului metalic, corespunzător lui N ;
 A – aria plăcii de bază:  A =  l ⋅ b   (3.1)
2
  b ⋅l
W  – modulul de rezistenţă al plăcii de bază: W  =   (3.2)
6
(notaţiile existente în relaţia (3.2) sunt precizate anterior)
N 1 – efortul de întindere maxim în şurub ;
 N 1max( M ) – efortul de întindere din încovoiere în şurubul cel mai solicitat ;
Rc  – rezistenţa de calcul la compresiune a betonului ;
Rb – efortul maxim admisibil în betonul de subturnare, la compresiune;
E a – modulul de elasticitate longitudinal al oţelului (E a = 210000 N/mm2) ;
E b – modulul de elasticitate longitudinal al betonului (E b = 33000 N/mm2 
pentru acţiuni de scurtă durată şi E b = 11000 N/mm2 pentru acţiuni de
lungă durată,peste 24 ore) ;
ne – coeficient de echivalenţă ( n e = Ea / Eb )
ne = 6.4 - pentru acţiuni de scurtă durată (sub 24 ore) ;
ne = 19 - pentru acţiuni de lungă durată.
În general se adoptă pentru toate combinaţiile de încărcări n e=15.
Metodele de calcul prezentate sunt recomandate de [S 1].

III.3.1- Metoda nr. 1 de calcul a întinderii din şuruburile de ancoraj

şi a presiunii maxime pe betonul de subturnare.  (conf. lucrării [S 1])
Metoda curentă de proiectare, recomandat a fi folosită atunci când raportul
dintre smin (întindere) şi smax (compresiune) este cel mult 0.3, admite ipoteza că
secţiunea prinderii rămâne plană după deformaţie şi nu ţine cont de faptul că
oţelul şi betonul au module de elasticitate diferite. Astfel se obţine o distribuţie
liniară a tensiunilor normale sub placa de bază.

  - 24 -
 

 
Fig. 3-4. Diagrama de presiune şi notaţiile folosite pentru metoda nr.
1 şi pentru metoda nr. 2.

Valorile extreme se obţin din relaţiile:

 N   M 
σ max =− −   (3.3) 
 A W 
 N   M 
σ min =− +   (3.4) 
 A W 
Se limitează presiunea efectivă maximă în beton: σmax ≤ 0.6 Rc .
Rezultanta solicitării de întindere este preluată de şuruburi. Pentru un singur
şurub, valoarea acesteia se obţine din condiţia echilibrului între acţiuni şi
reacţiuni, prin scrierea ecuaţiei de moment în raport cu centrul de greutate al
eforturilor unitare de compresiune:
  l  x 
 M  −  N  ⋅  − 
 N 1 =
 2 3    (3.5)
n    x 
⋅  l0 − 
2   3 

  - 25 -
 

σ max
unde:  x =   ⋅l   (3.6)
σ max + σ min
Se precizează că rezultanta întinderilor este preluată la nivelul tijei şuruburilor
poziţionate constructiv şi a căror poziţie nu corespunde cu centrul de greutate al
tensiunilor de întindere (a căror distribuţie a fost acceptată ca fiind liniară).

III.3.2- Metoda nr. 2 de calcul a întinderii din şuruburile de ancoraj

şi a presiunii maxime pe betonul de subturnare.  (conf. lucrării [9])
Metoda de calcul acceptă o diagramă triunghiulară de presiuni a căror
valoare maximă se consideră a fi R b, iar lăţimea zonei comprimate este x= a·l0.
Celelalte notaţii sunt identice cu cele de la metoda prezentată la punctul III.3.1
(vezi fig. 3-4).
Factorul a rezultă din ecuaţia de moment faţă de poziţia şuruburilor întinse.
 α  ⋅ l0 ⋅ b  ⋅ Rb
 N b =   (3.7)
2
 N a =  N 
  b −  N    (3.8)
2
  l   α   ⋅ l0 ⋅ b   α  
 M  +  N  ⋅  l0 −  −   ⋅ Rb ⋅ 1 − =0  (3.9)
  2  2   3  
  l  
Notaţii:  M a =  M  +  N  ⋅  l0 −   (3.10)
  2 
1 2 ⋅ M a
2 = 2   (3.11) 
r 0 l 0 ⋅ b ⋅ Rb

1   α  
⇒  1
2 = α  ⋅  −   (3.12)
r 0   3  
3
⇒  α  = 1.5 − 2.25 − 2   (3.13)
r 0
 N b - rezultanta eforturilor de compresiune din beton ;
 N a - rezultanta eforturilor de întindere din şuruburi.
Efortul de întindere într-un şurub se obţine prin împărţirea valorii obţinute N a la
numărul şuruburilor întinse.

III.3.3- Metoda nr. 3 de calcul a întinderii din şuruburile de ancoraj

şi a presiunii maxime pe betonul de subturnare.  (conf. lucrării [S 4])
În lucrarea [9] se propun formule de calcul diferite în funcţie de distribuţia
presiunilor pe beton.
Această metodă foloseşte în plus următoarele notaţii:
 At  – aria secţiunii nominale totală a şuruburilor de ancoraj întinse (secţiune în
zonă lisă) ;
F t – suma eforturilor de întindere în toate şuruburile de ancoraj ;
 pm – tensiunea de compresiune maximă pe beton la marginea plăcii de bază

  - 26 -
 

  d t – distanţa de la axele şuruburilor întinse la axa după care acţionează vectorul
moment ;
d 1 – distanţa de la axele şuruburilor din zona comprimată la marginea plăcii de
bază.
Se analizează cazul particular în care solicitarea de compresiune cu moment
 încovoietor determină o presiune nulă în dreptul tijei unui şurub. Aceasta
necesită o lăţime a zonei comprimate cel puţin egală cu l 0 .

Fig. 3-5. Cazul particular în care diagrama de presiune este

triunghiulară, fără a apare întindere în şuruburi.

În acest caz se admite că efortul în tije este nul (F t=0) iar lăţimea zonei
comprimate este egală cu h p . Prin scrierea condiţiilor de echilibru se poate
determina, în funcţie de dimensiunile plăcii şi valoarea momentului încovoietor,
compresiunea maximă în stâlp pentru care apare întindere la nivelul tijei
şuruburilor. Ecuaţia de moment se obţine prin exprimarea echilibrului în raport cu
centrul de greutate al plăcii de bază.
1   h p  
 N  = ⋅  p m ⋅   d t  +   ⋅ b p   (3.14)
2   2  
1   h p      h p 1   hp  
⋅  pm ⋅   ⋅b ⋅ ⋅    (3.15)
2    p  2 2  
 M  =  d t  + −  d t  +
2   3  
3 ⋅ M 
⇒   N max =   (3.16)
h p −  d t 
Pentru N≥Nmax nu apar întinderi în şuruburi. Lăţimea zonei comprimate
este egală cu lăţimea piesei (y 0=hp), iar diagrama presiunilor în beton se acceptă
ca fiind trapezoidală.

Fig. 3-6. Cazul în care apare presiune la nivelul betonului pe întreaga

lăţime a plăcii.

  - 27 -
 

Notându-se presiunea minimă sb,min=pm’ , presiunea maximă sb,max=pm şi

scriindu-se condiţiile de echilibru echivalente situaţiei anterior prezentate se
poate obţine valoarea presiunii maxime.
 pm +  pm '
 N  =   ⋅ h p ⋅ b p   (3.17)
2
2
b p ⋅ h p
 M  = ( p m −  p m ' ) ⋅   (3.18)
12
6 ⋅ M  +  N  ⋅ h p
⇒  σ max =  pm = 2   (3.19)
b p ⋅ h p

Pentru N<Nmax se notează cu y0 lăţimea zonei comprimate (vezi fig. 3-7).

Fig. 3-7. Diagrama de presiune şi notaţiile folosite pentru metoda 3.

Se scriu ecuaţiile de echilibru de moment în raport centrul de greutate al

eforturilor unitare de compresiune, respectiv în raport cu axa şuruburilor întinse
determinându-se valorile căutate ca funcţie de lăţimea zonei comprimate.
 M  −  N  ⋅ h p / 2 −  y0 / 3
F t  =   (3.20)
d t  + h p / 2 −  y0 / 3
2 ⋅ ( M  +  N  ⋅ d t  )
 pm =   (3.21)
b p ⋅  y0 ⋅ (d t  + h
   p / 2 − y0 / 3)

  - 28 -
 

Se acceptă poziţionarea axei neutre funcţie de dimensiunile elementelor

componente ale prinderii şi de natura acţiunilor ce conduc la solicitarea de
 încovoiere cu efort axial.
ne ⋅  At   b p 
 y0 = ⋅ 1+   ⋅ ( 2 ⋅ d t  + hp ) − 1   (3.22)
b p  ne ⋅  At  
Supraestimarea în limite ponderate a coeficientului de echivalenţă (n e) duce la
creşterea gradului de siguranţă al prinderii. Aceasta determină creşterea efortului
de dimensionare a şuruburilor de ancoraj şi o scădere a presiunii teoretice
maxime în beton.
În cazul în care lăţimea zonei comprimate este suficient de mică pentru a
apare întindere sub efectul solicitării considerate (compresiune cu încovoiere
monoaxială) în ambele secţiuni verticale determinate de tijele şuruburilor (y 0<d1)
se acceptă folosirea acoperitoare a relaţiilor de mai sus.

III.3.4- Metoda nr. 4 de calcul a întinderii din şuruburile de ancoraj

şi a presiunii maxime pe betonul de subturnare. (conf. lucrării [S 15])
Metoda propusă în lucrarea [S 15] foloseşte notaţiile din figura 3-8.
Astfel apar notaţiile suplimentare:
a – distanţa între axul şurubului întins şi axul stâlpului ;
l 0 – distanţa între axul şurubului întins şi marginea din zona comprimată a
plăcii de bază ;
 At  – aria secţiunii nominale totală a şuruburilor de ancoraj întinse (secţiune în
zonă lisă) ;
 Ab = b ∙l 0 (3.23)
Lăţimea zonei comprimate este: x= x·l0 (3.24)
σ b - efortul de compresiune maxim din beton.

  - 29 -
 

Fig. 3-8. Diagrama de presiune şi notaţiile folosite pentru metoda 4.

Prin scrierea ecuaţiilor de moment în raport cu centrul de greutate al

diagramei presiunilor şi folosirea de aproximări succesive în sensul siguranţei s-a
determinat relaţia efortului de întindere în şuruburi:
3  M   3 − ξ  a  
Formula de calcul:  N a = ⋅ −  N  ⋅ 
 3 − l     (3.25)
3 − ξ   l0   0   

Prin scrierea ecuaţiei de moment în raport cu tija şuruburilor întinse şi folosind

aproximări succesive în sensul siguranţei s-a determinat relaţia tensiunii maxime
de compresiune în beton.
  M  a  
6 ⋅  +  N  ⋅ 
  l0 l0  
Formula de calcul: σ b =   (3.26)
ξ  ⋅ (3 − ξ ) ⋅ b ⋅ l0
S-a exprimat printr-o ecuaţie unică condiţia impusă de ipoteza secţiunilor plane
sub solicitări în domeniu elastic, ţinându-se cont de caracteristicile elastice
diferite ale oţelului şi betonului:
 At  ⋅ σ b  E a ξ 
⋅ =   (3.27)
 N a  E b 1 − ξ 

  - 30 -
 

Această relaţie a fost obţinută prin prelucrarea sistemului de ecuaţii:

ε b ξ  ⋅ l0 ξ 
= =   (3.28)
ε a l0 − ξ  ⋅ l0 1 − ξ 
ε b = σ 
  b ⋅ E b   (3.29) 
 N a
ε a =   ⋅ E b   (3.30)
 At 
S-au adăugat 2 ecuaţii de echilibru:
  a +  N   
 N b =  N  (3.31)
     ξ  ⋅ l0  
 M  +  N  ⋅ a =  N  b ⋅  l −   (3.32)
  3  
Prin prelucrarea celor 3 ecuaţii având ca necunoscute ξ  , σ b  şi Na se poate reduce
prin înlocuire sistemul la o ecuaţie:
 1  
α  ⋅ ξ 2 + 3 ⋅ (1 − α ) ⋅ ξ  = γ  ⋅  − 1   (3.33)
 ξ   
 N  ⋅ l0
unde: α  =   (3.34)
 N  ⋅ a +  M 
 E a ⋅  At 
γ  = 6 ⋅   (3.35)
 E b ⋅  Ab
Aceasta permite determinarea necunoscutei ξ   , a cărei cunoaştere este suficientă
şi necesară pentru determinarea necunoscutelor N a şi σ b  din relaţiile de calcul
(3.25), respectiv (3.26).

Analizând rezultatele obţinute la calculul întinderii din şuruburile de

ancoraj şi a presiunii maxime pe betonul de subturnare prin cele 4 metode (vezi
punctele III.3.1÷III.3.4), se consideră că diferenţele dintre ele ies din domeniul
acceptabilului (pentru exemplificare numerică, vezi aplicaţia din subcapitolul
IV.3).
Pe aceste considerente, se poate stabili o metodă combinată între 1 şi 2
care să îmbunătăţească precizia de calcul.
Metoda propusă constă în determinarea presiunii maxime pe beton
considerând o secţiune omogenă de beton cu dimensiunile plăcii de bază, supusă
la compresiune şi încovoiere (conform metodei 1). Presiunea maximă pe beton
astfel determinată este considerată în calculul întinderii în şuruburile de ancoraj,
conform metodei 2 (singura metodă cu acoperire legală, unica metodă existentă
 în STAS 10108/0-78).
În cazul structurilor importante, se recomandă aplicarea a toate cele 4
metode la dimensionare, pentru a plasa în condiţii de siguranţă prinderea
elementelor metalice componente în fundaţie.
O exemplificare numerică comparativă între cele 4 metode de calcul a
 întinderii din şuruburile de ancoraj şi a presiunii maxime pe betonul de
subturnare este făcută în subcapitolul IV.3.

  - 31 -
 

III.4- Verificarea prin calcul a secţiunii

şuruburilor de ancoraj.
III.4.1- Grupările de încărcări ce duc la dimensionarea şuruburilor
de ancoraj.
În cazul şuruburilor de ancoraj, solicitarea de dimensionare este cauzată de
 încărcările orizontale pe structură (exemplu: vânt, seism, acţiunea podurilor
rulante). Echivalent formulat, dimensionarea şuruburilor de ancoraj , conform
lucrării [S 1], se obţine din gruparea ce determină momentul încovoietor
maxim sau din gruparea ce determină forţa axială minimă în prinderea
stâlpului metalic de fundaţie. La nivelul ancorajului nu se acceptă incursiuni în
domeniul plastic, dimensionarea făcându-se în mod obligatoriu la solicitări
corespunzătoare unui răspuns elastic al structurii. Mai mult, datorită incertitudinii
comportării locale, se adoptă coeficienţi ai condiţiilor de lucru ce aduc reduceri
importante ale rezistenţei de calcul a materialului.
În cazul conformării prinderii ca încastrată după ambele direcţii se studiază
grupările ce conduc la valori mari ale momentelor de încovoiere după ambele
direcţii de solicitare.
Dacă rezolvarea constructivă nu permite preluarea forţei tăietoare în alt
mod, şuruburile de ancoraj vor prelua şi această solicitare. Acest caz necesită
considerarea suplimentară a grupării ce conduce la forţa tăietoare maximă,
mărind numărul cazurilor defavorabile de solicitare ale bazei elementului metalic.
Şuruburile de ancoraj se dimensionează la gruparea de încărcări cea mai
defavorabilă. Astfel dimensionarea se face, de obicei, la gruparea ce include
acţiunea seismică, în conformitate cu cerinţele normativului P100-1/2006.
Astfel, eforturile secţionale de la baza stâlpului se determină cu formula:
 E F , d  =  E F , G  + 1  .1 ⋅ γ  ov  ⋅ Ω ⋅ E F , E    (3.36)
 E F , d  - efortul total de calcul la baza stâlpului, ce include şi acţiunea seismului ;
 E F ,G - efortul secţional din acţiunile neseismice conţinute în gruparea de
 încărcări;
 E F , E  - efortul secţional ce rezultă numai din acţiunea seismică ;

γ  ov -
factor de amplificare a limitei de curgere a materialului (suprarezistenţa):
γ  ov = 1.25   (3.37)
Ω - factor de multiplicare al eforturilor (  M   ld , E  , V ld , E  ), pentru proiectarea

elementelor structurale nedisipative.

 M  pl , Rd , i
Ω=   (3.38) 
 M  Ed ,i

 M  pl , Rd , i - momentul plastic, la baza stâlpului ;

 M  Ed ,i - momentul efectiv, din gruparea ce conţine seismul.

  - 32 -
 

  Conform formulei de mai sus, eforturile provenite din seism sunt amplificate cu
valoarea 1.1 ⋅ γ  ov  ⋅ Ω  ⋅ E F , E    , acest coeficient fiind limitat superior la situaţia
răspunsului integral în domeniu elastic a structurii:
  F , E  < q  
1.1  ⋅ γ  ov ⋅ Ω ⋅ E  (3.33) 
q  -
factorul de comportare la seism al structurii (factor de reducere a forţei
seismice).
Detaliul de alcătuire a bazei stâlpului (pentru prezentare vezi capitolul 2)
are o importanţă deosebită la buna comportare în timp a şuruburilor de ancoraj.
Normativul P100-1/2006 recomandă ca “transmiterea forţelor orizontale de
la nivelul suprastructurii să nu se realizeze prin intermediul şuruburilor de
ancoraj”. Trebuie precizat că, în marea majoritate a cazurilor, forţa tăietoare este
preluată prin frecarea dintre placa de bază şi beton. 

III.5- Particularităţile de calcul ale şuruburilor de

ancoraj în cazul elementelor metalice de
secţiune circulară tubulară de diametru mare.
Particularităţile acestor elemente structurale la nivelul conformării prinderii
 în fundaţie este adusă de secţiunea circulară. Astfel, placa de bază este
reprezentată de o coroană circulară sau sub formă de disc realizată din tablă
groasă. Dimensiunile acesteia trebuie să asigure o presiune la nivelul betonului
de subturnare inferioară limitei admise (R b, descrisă în subcapitolul III.4).

  - 33 -
 

 
Fig. 3-9. Diagrama de presiune şi notaţiile folosite pentru calculul
 prinderii cu blocul fundaţie al elementelor a căror placă de bază este
reprezentată de o coroană circulară.

  - 34 -
 

 
N unit  – efortul de întindere într-un şurub teoretic situat la distanţa unitate de axa
neutră a încovoierii ;
N i   – efortul de întindere într-un şurub (şurubul „i”) ;
d i   – braţul de pârghie al şurubului „i” pentru solicitarea considerată ;
M  – momentul de încovoiere al prinderii ;
F – diametrul cercului de poziţionare a şuruburilor pe secţiune ;
n – numărul de şuruburi de ancoraj ;
a – unghiul la centru al arcului determinat de axa de poziţionare a două
şuruburi consecutive ;
ai – unghiul ce permite definirea poziţiei şurubului „i” faţă axa perpendiculară
pe vectorul moment al solicitării şi faţă de centrul secţiunii ( ai=0÷90 grade) ;
Dint  - diametrul interior al flanşei circulare ce reprezintă placa de bază ;
Dext  - diametrul exterior al flanşei circulare ce reprezintă placa de bază ;
ng – numărul găurilor corespunzătoare şuruburilor în placa de bază ;
d g – diamentrul găurilor pentru şuruburi din placa de bază.

III.5.1- Metoda nr. 1 de calcul a întinderii din şuruburile de ancoraj

şi a presiunii maxime pe betonul de subturnare, în cazul
elementelor metalice de secţiune circulară tubulară de diametru
mare. 

Metoda de calcul propusă de [S 1] acceptă ipoteza secţiunilor plane şi nu

ţine cont de faptul că oţelul şi betonul au module de elasticitate diferite. Eforturile
secţionale considerate sunt reprezentate de încovoiere monoaxială şi de
compresiune. În raport cu solicitarea de încovoiere axa neutră este identică cu
axa de simetrie. Dispunerea în secţiune a şuruburilor este uniformă (definită de
unghiuri la centru, de valoare a, egale) şi solicitarea este direct proporţională cu
alungirea în tijă (vezi fig. 3-9, Metoda 1):
    unit  ⋅ d i  
 N i =  N  (3.47)
1   n / 2
⋅ M  = ∑ ( N 
  i  ⋅ d i )   (3.48)
2 1

Φ
d i =   α i )  
  ⋅ cos( (3.49)
2
2 n / 4
1  
 Φ 
⋅ M  =  N unit  ⋅    ⋅ 2 ⋅ ∑ [cos 2 (α i )]  
2   2   1

 M 
⇒   N unit  = n / 4
  (3.50)
Φ ⋅
2
∑1 [cos (α  )]
2
i

Efortul de dimensionare al şuruburilor de ancoraj este:

  - 35 -
 

4 ⋅ M   N 
   N 1
max
=  −   (3.54)
n⋅Φ n
Presiunea maximă pe betonul de subturnare este:
4 ⋅ N  32 ⋅ M  ⋅ Dext 
σ b = σ max = 2 +     (3.63) 
π  ⋅ ( Dext  )
2 2
−  Dint − n ⋅ d g  4 n

π  ⋅  Dext  −  Dint − n ⋅ d g − 16 ⋅ ∑ (d g ⋅  yi2 )
4 4 2

 1 
Se limitează presiunea efectivă: σ b ≤  Rb    Rb =  0  .6 ⋅ Rc   (3.64) 
Rc  – rezistenţa de calcul la compresiune a betonului ;
y i  – coordonata găurii în placa de bază corespunzătoare şurubului „i”.

4 ⋅ M 
Pentru calculul aportului adus de momentul încovoietor,  N 1
max(
  M )
=  , se
Φ⋅n

poate folosi următorul algoritm:

 N 1max( =  β  ⋅ M    (3.73)
  M )

 N 1max( M ) - întinderea în şurubul cel mai solicitat determinată de momentul

 încovoietor ;
4
b- coeficient preluat din tabelul 3-1, măsurat în m -1  ( β  = );
n⋅Φ
M  – momentul încovoietor ce se dezvoltă la baza elementului.

Tabel 3-1. Valorile coeficientului  b 

 b
b   funcţie de diametrul cercului de
 poziţionare a şuruburilor pe secţiune ( F 
F )  şi de numărul de şuruburi de
ancoraj (n).

n
4 8 12 16 20 24 28 32 36 40 44 48 52
F(m)

1.00 – 0.500 – – – – – – – – – – –
1.50 – – 0.223 – – – – – – – – – –
2.00 – – 0.167 0.125 – – – – – – – – –
2.50 – – – 0.100 0.080 – – – – – – – –
3.00 – – – – 0.067 0.056 – – – – – – –
3.50 – – – – – 0.048 0.041 – – – – – –
4.00 – – – – – 0.042 0.036 0.032 – – – – –
4.50 – – – – – – 0.032 0.028 0.025 – – – –
5.00 – – – – – – – 0.025 0.023 0.020 – – –
5.50 – – – – – – – – 0.021 0.019 0.017 – –
6.00 – – – – – – – – 0.019 0.017 0.016 0.014 –  

b- coeficient ce se poate folosi la dimensionarea şuruburilor de ancoraj ale

elementelor structurale a căror placă de bază este reprezentată de o flanşă
inelară. Se măsoară în m -1.
4
 β  =  
n⋅Φ
n - numărul de şuruburi de ancoraj ;

  - 36 -
 

F -
 F  diametrul cercului de poziţionare a şuruburilor pe secţiune (vezi fig. 3-9).
Valorile coeficientului b corespund unui număr de şuruburi ( n) a căror
dispunere respectă distanţele întâlnite în practică dintre şuruburile de ancoraj.
Soluţia aleasă trebuie să respecte distanţele minime (pentru realizarea
constructivă) şi maxime recomandate, prezentate la punctul II.6.2.

III.6- Influenţa solicitărilor mecanice a prinderii

 în fundaţie asupra tensiunilor din şurubul de
ancoraj.
III.6.3- Considerarea caracterului solicitării mecanice.
III.6.3.1- Considerarea caracterului dinamic prin şoc  al solicitării
mecanice .
Dimensionarea şuruburilor de ancoraj la o solicitare de întindere centrică
prin şoc se poate face cu relaţia:
  2⋅ P
 Anec =   (3.104)
 R c
 Anec  – aria necesară, în zona de transmitere a solicitării, a şurubului de ancoraj;
P  – valoarea maximă a întinderii centrice ce acţionează brusc asupra şurubului;
Rc  – rezistenţa de calcul a şurubului.

III.6.3.2- Considerarea caracterului pulsatoriu al solicitării mecanice.

Şuruburile de ancoraj sunt elemente la care, în cazul transmiterii forţei
tăietoare la fundaţie prin folosirea altor elemente, solicitarea la nivelul tijei este
de întindere centrică. Caracterul încărcărilor ce acţionează asupra structurii
(static, dinamic, variabil ondulant sau alternant) se regăseşte şi la nivelul
solicitării de întindere a şuruburilor, cu precizarea că la nivelul acestora nu pot
apare alternanţe de semn ale efortului axial. Astfel, oscilaţiile produse de vânt,
vibraţiile determinate de utilaje tehnologice sau orice altă încărcare variabilă
cauzează apariţia fenomenului de oboseală. Fenomenul de oboseală este
procesul de iniţiere şi propagare a uneia sau mai multor fisuri, ca rezultat al
aplicării repetate a unei solicitări. Constă în scăderea rezistenţei metalului supus
solicitărilor sau deformaţiilor repetate de un număr mare de ori. Un caz particular
al solicitărilor repetate este şi cel al vibraţiilor.

III.8- Defecţiuni curente. Consecinţele lor.

Remedieri. 
Defectele curente la montaj (prezentate în lucrarea [S 1]) ce apar la nivelul
şuruburilor de ancoraj ale structurilor mecanice sunt:

  - 37 -
 

● necorespondenţa între poziţia şurubului de ancoraj şi poziţia găurii

corespunzătoare din placa de bază ;
● deteriorarea filetului şuruburilor de ancoraj, acolo unde nu s-a folosit
protectoare la montaj pentru acestea ;
● lipsa şaibelor groase, la şuruburile de ancoraj care au prevăzute casete.

Fiecărei situaţii mai sus precizate îi corespunde o metodă de corecţie

eficientă. În lipsa aplicării metodei respective sau prin ignorarea defecţiunilor
apar următoarele consecinţe negative:
● Prin forţarea pătrunderii tijei şurubului în găurile iniţiale realizate în placa
de bază (practic posibilă numai în cazul unor abateri superioare celor admisibile,
dar sensibil apropiate ca valoare) se obţine o deteriorare a filetului. Pentru a
preveni o posibilă astfel de deteriorare la montaj filetul este acoperit cu un
protector. Forţarea tijei pentru a intra în gaura plăcii de bază duce la apariţia
unui efort de încovoiere în tijă. Aceasta determină pe primele 7 ÷10 diametre de
 înglobare, tensiuni suplimentare în beton. În cazul aplicării de şocuri mecanice
pentru a fi adusă tija la poziţie, deteriorarea filetului va duce la
imposibilitatea montării piuliţei de strângere. În orice caz, astfel de solicitări
prin şoc importante determină pierderea aderenţei tijă-beton pe o lungime
semnificativă. Se interzice cu desăvârşire forţarea tijei şurubului în cazul
nepotrivirii poziţiei prin găurile plăcii de bază.
● Forţarea avansării piuliţei pe un filet deteriorat duce la deteriorarea
suplimentară a acestuia şi afectarea semnificativă a filetului interior al piuliţei.
Blocarea într-o poziţie intermediară a piuliţei este foarte probabilă.
● Lipsa şaibei groase sudate de placa de bază face ca transmiterea forţei
tăietoare prin intermediul şuruburilor de ancoraj să se facă într-un mod defectuos
şi foarte periculos. Intrarea în lucru a şuruburilor se face la momente diferite
(succesiv, funcţie de distanţa dintre tija şurubului şi peretele găurii din placa da
bază), solicitarea maximă a şurubului fiind mai mare celei estimate prin calcul.
Imposibilitatea asigurării contactului dintre tija şurubului şi placa de bază (simplu
şi integral realizat prin intermediul dispunerii şaibelor groase) crează premizele
apariţiei unei potenţiale solicitări prin şoc cauzată de forţa tăietoare. În acest caz
apare o solicitare dinamică importantă.
Dispunerea şaibei groase de la nivelul plăcii de bază este obligatorie. În cazul
omiterii sale în faza de proiectare sau execuţie există metodă de remediere a
defectului (se aplică ulterior semişaibe ce se sudează între ele şi de placa de
bază).

Remedierea defectelor mai sus precizate este obligatorie şi se face

prin aplicarea următoarelor procedee:
● se corectează găurile din placa de bază care nu corespund poziţiei
şuruburilor de ancoraj prin supralărgire cu aparatul de sudură ;
● deteriorarea filetului care face imposibilă montarea piuliţelor şi chiar a şaibelor
groase se remediază prin corectarea filetelor cu filiere manuale şi folosirea
  - 38 -
 

obligatorie a piuliţelor înalte (piuliţe cu înălţimea egală cu diametrul şurubului de

ancoraj) ;
● şaibele groase care nu au fost introduse în timpul montajului (ce trebuie
montate obligatoriu deasupra plăcii de bază), la bazele pentru elemente
structurale care au casete, se vor realiza utilizând câte două semişaibe
groase. Acestea se vor suda între ele şi de placă.  
Defectele locale şi cauzele lor, ce pot apare la nivelul spirelor filetului
exterior al şurubului de ancoraj şi filetului interior ale piuliţei sunt
prezentate la punctul III.9.3 (defecte întâlnite în cadrul ramurilor industriale în
care se folosesc frecvent îmbinări filetate).

III.9- Analiza zonei filetate a şuruburilor de

ancoraj.
III.9.4- Verificări de rezistenţă în zona filetată solicitată static.

(4) Verificarea filetului.  (conform {3.30})

Solicitarea filetului este semnificativ afectată de repartizarea sarcinii pe
spirele filetului. Încărcarea neuniformă a filetului se manifestă prin concentrări de
sarcini pe primele spire filetate (cele mai apropiate de piesele îmbinate).

Fig. 3-26. Distribuţia neuniformă a solicitării pe filetului piuliţei. 

{3.31}

În cazul piuliţelor obişnuite modul de transmitere al încărcării între filetele

cuplei tribologice se face în procentele prezentate în figura 3-27, unde numerele
1÷6 reprezintă numărul de spire de filet ale şurubului şi piuliţei aflate în contact,
prima fiind cea mai apropiată de piesele îmbinate.

  - 39 -
 

Fig. 3-27. Transmiterea efortului de la filetul şurubului la filetul

 piuliţei. {3.32}

Încercările experimentale au dovedit o mai bună comportare, prin tendinţa

de uniformizare a încărcărilor pe fiecare spiră, în cazul piuliţei de degajare (vezi
fig. 3-28) faţă de una obişnuită.

Fig. 3-28. Piuliţă de degajare (permite uniformizarea încărcării pe

spirele filetului). {3.33}

 „Reducerea neuniformităţii repartiţiei apare şi în cazul piuliţelor cu filet

conic şi a celor cu inserţii elicoidale din sârmă de arc.” ({3.34})
În domeniul construcţiilor civile şi industriale nici unul din tipurile de piuliţe
anterior prezentate, ce permit uniformizarea repartiţiei, nu este acceptat.

III.11- Notarea în proiectare a şurubului de

ancoraj.
Pe planurile proiectelor tehnice de construcţii metalice şuruburile de ancoraj
se notează convenţional în modul prezentat mai jos.
Exemplu: M24 – gr. 4.6 - 4k - l=800 mm
Semnificaţia notaţiilor din exemplu:
 „M” – filetul şurubului de ancoraj este de tip metric ;
 „24” – diametrul brut al şurubului (al tijei şurubului) este de 24 mm ;
 „gr. 4.6” – grupa de rezistenţă în care se încadrează materialul şurubului:
2
4 – rezistenţa la rupere este:  Rm  = σ r  = 4 ⋅ 100
  = 400  N/mm  ;

4.6 – efortul de intrare în curgere:  Rc  = σ c = 4 ⋅ 6 ⋅  10 = 240  N/mm2.

 „4k” – gradul de calmare (ce tip de tratament termic) a fost aplicat şurubului ;
 „l=800 mm” – lungimea tijei şurubului de ancoraj este de 800 mm.
Restul dimensiunilor caracteristice ale şuruburilor de ancoraj, indiferent de
tipul lor (pentru prezentare vezi subcapitolul III.1), se trec în desenul proiectului
tehnic: lungimea de ancorare, lungimea filetată, dimensiunile şaibei inferioare şi
superioare, dimensiunile celor două piuliţe.
 _______

  - 40 -
 

CAPITOLUL IV
STADIUL ACTUAL
AL CUNOAŞTERII COMPORTĂRII
ŞI METODELOR DE CALCUL
ALE ŞURUBURILOR DE ANCORAJ.
IV.2- Prezentarea metodei de dimensionare şi
verificare. (în cazul prinderii încastrate în fundaţie a
stâlpilor metalici)
Descrierea modurilor uzuale de prindere ale elementelor metalice în
fundaţie este făcută în subcapitolul II.1 .
În acest subcapitol vor fi prezentate dimensiunile uzuale, etapele şi
algoritmul de calcul al prinderii încastrate în fundaţie a stâlpilor metalici.
Reprezentarea grafică este făcută în fig. 2-5. Măsurile constructive şi
recomandările pentru această prindere au fost descrise la punctul II.6.1 .
Prevederile specifice prinderii articulate sunt tratate în subcapitolul II.3, iar
dimensionarea acestei prinderi se face în conformitate cu algoritmul de mai jos,
cu diferenţa că momentul încovoietor în prindere este nul. (prezentat într-o
formă asemănătoare în {4.1})

IV.2.1- Placa de bază. (dimensiuni plane)

Pentru calculul efortului maxim de compresiune în betonul de subturnare şi
a solicitării de întindere în şurubul de ancoraj cel mai solicitat este necesară
cunoaşterea dimensiunilor plăcii de bază.

  - 41 -
 

Fig. 4-1. Reprezentarea schematică1 pentru definirea notaţiilor

folosite în calculul plăcii de bază.

În general se impune lăţimea plăcii de bază, conform relaţiei 4.1.

 B = b + 2  ⋅ t tr  +  2 ⋅ bc   (4.1)
b – lăţimea profilului stâlpului metalic ;
t tr  – grosimea traverselor prinderii (uzual: t tr =10÷15 mm {4.2} ) ;
bc  – lăţimea plăcii de bază aflată în consolă (uzual: bc =60÷100 mm {4.2} ).
- variază în funcţie de modul de prindere şi dimensiunea şuruburilor de
ancoraj.
h – înălţimea profilului stâlpului metalic ;
hc2 – lungimea plăcii de bază aflată în consolă (supusă presiunilor din betonul
de subturnare şi, eventual, efortului din prestrângerea şuruburilor de ancoraj).
Se consideră în ecuaţia uzuală2 de determinare a efortului maxim de
compresiune în betonul de subturnare situaţia limită: 
σ max =  σ bmax =  Rb  =  0.5 ⋅ Rc   (4.2)
Rc  – rezistenţa de calcul la compresiune a betonului de subturnare.
Din relaţia obţinută se poate determina lungimea necesară a plăcii de bază,
adoptându-se o valoare superioară, multiplu de 5  mm.
În cazul stâlpilor puternic solicitaţi se recomandă ca la calcul plăcii de bază
şi şuruburilor de ancoraj să se ţină cont de faptul că oţelul şi betonul au module
de elasticitate diferite 3.
Pentru a se permite o eventuală corectare a erorilor de betonare sau
trasare se recomandă ca găurile din placa de bază realizate pentru trecerea
tijei şuruburilor de ancoraj (de diametru - d ) să aibă diametrul: F=d+(10÷30)
mm. Se precizează că în cazul folosirii şuruburilor de ancoraj cap ciocan4, datorită
posibilităţii de compensare a abaterilor de montaj a poziţiei în plan, se pot realiza
găuri de diametre mai mici.
Pentru a permite expulzarea aerului şi pentru a asigura o completă
injectare a betonului de subturnare se realizează în placa de bază găuri5 cu
F=50 mm (pentru dispunere, vezi fig. 4-6).

IV.2.2- Tija şurubului de ancoraj.

În faza iniţială a calcului se poate aproxima distanţa de la marginea plăcii
de bază până la axa şuruburilor de ancoraj întinse la 80÷100 mm.
1
 Pentru reprezentarea grafică detaliată a prinderii încastrate în funda ţie a unui element structural metalic (profil de tip
HEB) vezi fig. 2-5.
2
 Pentru prezentarea ecua ţiei uzuale de determinare a efortului maxim de compresiune în betonul de subturnare vezi punctul
III.3.1.
3
 Pentru descrierea metodelor de calcul ce ţin cont de diferenţa dintre modulul de elesticitate al o ţelului şi al betonului vezi
punctele III.3.3 şi III.3.4.
4
 Pentru descrierea şuruburilor de ancoraj cu cap ciocan vezi punctul III.1.3.
5
 Pentru reprezentarea grafică a poziţie găurilor din placa de baz ă pentru expulzarea golurilor de aer la injectarea betonului
vezi fig. 2-5.
  - 42 -
 

Dimensionarea diametrului tijei şuruburilor de ancoraj se face prin folosirea

algoritmilor de calcul prezentaţi în subcapitolul III.3. Adoptarea lungimii zonei
filetate, lungimii de ancoraj, piuliţei şi contrapiuliţei sunt prezentate la
subpunctul II.6.1. Determinarea grosimii şaibei inferioare se face conform
recomandărilor de la subpunctul III.6.1.2 , iar grosimea şaibei superioare în
conformitate cu precizările de la punctul II.6.1 .

IV.2.3- Traversele.
Se precizează că pentru bazele stâlpilor secundari, slab solicitaţi, traversele
pot să lipsească. Asigurarea lungimii de deformare liberă este obligatorie şi se
realizează tehnic, în mod curent, cu ajutorul pieselor descrise în subcapitolul II.1.
În celelalte cazuri este necesară dispunerea traverselor (vezi fig. 4-1), ce sunt
uzual realizate din platbande. Se întâlnesc construcţii existente a căror traverse
sunt realizate din profile [ sau au secţiune compusă. 
Dimensionarea traverselor stâlpului (prezentată în {4.3}) rezultă din
următoarele condiţii:
(1) Prinderea traverselor de stâlp trebuie să fie capabilă să transmită întreaga
solicitare a capătului inferior al stâlpului (N, M). Pentru cazul din fig. 4-1,
 înălţimea traversei trebuie să respecte relaţia:
    fs ≥  N tr  + N tr    (4.3)
( N ) ( M  )
4 ⋅ (htr  − 2 ⋅ as ) ⋅ R 

4 – numărul cordoanelor de sudură ce preiau solicitarea ;

htr  – înălţimea traversei (=lungimea cordoanelor de sudură) ;
as – grosimea cordoanelor de sudură ;
Rfs – rezistenţa de calcul la forfecare a cordonului de sudură în relief ;
(  N )   N 
 N tr    =   (4.4)
2
( )
 N tr  N  –efortul în traversă apărut datorită forţei de compresiune axială a stâlpului;
 M 
( )
 N tr   M   =   (4.5)
h
– efortul în traversă apărut datorită momentului încovoietor după axa tare
(
 N tr  M 
)

a stâlpului (M ), direcţie după care prinderea este încastrată ;

h =  hi +  t t    (4.6)
hi  – înălţimea inimii secţiunii stâlpului ;
t t   – grosimea tălpii secţiunii stâlpului (vezi fig. 4-1).
(2) Traversele şi prinderea acestora de stâlp trebuie să fie capabile a transmite
efectul de consolă ce apare în placa de bază, efect prezentat în paragraful
următor.
Reacţiunea din betonul de subturnare induce un moment de încovoiere în
placa de bază, fibra întinsă fiind situată la faţa inferioară. Efortul de întindere în
şuruburile de ancoraj determină o încovoiere a plăcii de bază, fibra întinsă fiind
situată la faţa superioară. Cum prinderea plăcii de bază şi traverselor formează
  - 43 -
 

un tot unitar, momentul din placa de bază solicită şi secţiunea traversei, iar, la
contactul cu stâlpul, solicită sudurile traversei de stâlp (Pentru reprezentare vezi
fig. 2-5).
Este necesar ca traversa să poată prelua în condiţii de siguranţă
 încovoierea la care este supusă placa de bază. Placa de bază este rezemată pe
mediul elasto-plastic omogen reprezentat de betonul de subturnare. În cazul unei
traverse dreptunghiulare secţiunea cea mai periculoasă este secţiunea verticală
la contactul cu stâlpul, în imediata vecinătate a sudurilor verticale (vezi fig. 2-5).
Trebuie respectată condiţia:
 M tr 
≤  R   (4.7)
W tr 
M tr  – momentul încovoietor transmis unei traverse ;
W tr  – modulul de rezistenţă al unei traverse ;
R – rezistenţa de calcul oţelului din care este alcătuită traversa.
 M  pb
 M tr   =   (4.8)
ntr 

 pb – momentul de încovoiere (în secţiunea considerată) al plăcii de bază.

M 
- se consideră integral transmis traverselor ;
ntr  – numărul traverselor ce preiau fenomenul de consolă al plăcii de bază pe
respectiva direcţie.
 M  pb  = max  ( M  pb  , M pb )  (4.9)
(1) ( 2)

(1)    σ bmax ⋅ c 2
 M  pb =   ⋅ L   (4.10)
2
 M  pb
( 2)
=  n s ⋅ d  ⋅ T s   (4.11)
σ bmax  -tensiunea maximă de compresiune în beton ;
c  – lungimea pe care placa de bază se află în consolă, în zona comprimată
(c =hc2 , vezi fig. 4-1) ;
L – dimensiunea plăcii de bază pe care se manifestă fenomenul de consolă (se
măsoară perpendicular pe distanţa c ) ;
ns – numărul şuruburilor a căror tracţiune determină efectul de consolă al plăcii
de bază ;
d  – distanţa între axa şuruburilor întinse şi secţiunea de calcul ;
T s – efortul capabil de întindere al şuruburilor de ancoraj.
În cazul pretensionării şuruburilor apar ambele momente încovoietoare
( M  pb  şi  M  pb( 2) ), pretensionarea reducând încovoierea provocată de reacţiunea din
(1)

betonul de subturnare. Este necesară contarea cu prudenţă pe efectul favorabil al

pretensionării, datorită faptului că, în orice element metalic supus unei solicitări
constante prelungite, în timp apare fenomenul de relaxare, ce conduce la
reducerea stării de tensiune din prestrângere.
2
 htr  ⋅ t tr 
W tr  =   (4.12)
6

  - 44 -
 

  W tr  – modulul de rezistenţă al unei traverse (în secţiune verticală) ;

htr  – înălţimea traversei în secţiune verticală ;
t tr  – grosimea traversei.
 M tr 
Punând condiţia: ≤  R   şi cunoscând înălţimea traversei (htr ) se
W tr 
determină grosimea necesară a acesteia ( t tr ). Se impune constructiv grosimea
minimă de 10 mm.
Se precizează că folosirea algoritmului de calcul anterior prezentat are un
caracter acoperitor, situaţia reală1, conducând la valori ale reacţiunii în betonul
de subturnare mai mari decât cele estimate în vecinătatea secţiunii stâlpului şi
mai reduse în rest. Astfel, situaţia reală de încărcare determină încovoieri mai
reduse ale plăcii de bază decât cele estimate (  M  pb(1) ).

IV.2.4- Placa de bază. (grosimea, necesitatea dispunerii de traverse

suplimentare)
Grosimea plăcii de bază se determină din condiţia de rezistenţă la
 încovoiere. Se consideră placa încărcată cu presiunea-reacţiune, considerată, în
mod acoperitor, ca fiind constantă pe suprafaţă şi numeric egală tensiunii
maxime acceptabile pe betonul de subturnare. Reazemele sunt reprezentate de
secţiunea stâlpului, de traverse şi de nervurile suplimentare de rigidizare a plăcii
de bază (dispunerea acestora din urmă nu este obligatorie).
Schema statică obţinută permite împărţirea plăcii de bază în porţiuni
de diferite mărimi ce se pot încadra în unul din următoarele tipuri: placă
rezemată pe contur (tip 1) ; placă rezemată pe 3 laturi (tip 2) ; placă rezemată
pe 2 laturi (tip 3) ; placă în consolă (tip 4), toate solicitate de o încărcare
constantă pe suprafaţă şi perpendiculară pe planul plăcii. Teoria elasticităţii oferă
modele şi algoritmi de calcul ce permit determinarea momentelor încovoietoare
maxime ce apar în cele 4 tipuri de plăci sus menţionate. (conform {4.4})
Dacă se obţin diferenţe mari 2 între grosimile de placă necesare diferitelor
porţiuni de placă, pentru reducerea semnificativă a grosimii plăcii de bază, din
raţiuni economice, se recomandă dispunerea, pentru acele porţiuni de placă
puternic solicitate, de nervurile suplimentare de rigidizare. Acestea reduc
dimensiunea panoului de placă sau/şi îmbunăţesc condiţiile de rezemare, ceea ce
conduce la reducerea momentelor încovoietoare maxime şi implicit a grosimii de
placă necesare.
Din considerente economice se poate opta, în special în cazul elementelor
slab solicitate, pentru o placă de bază de grosime mare, astfel încât să nu mai fie
necesară dispunerea traverselor şi rigidizărilor.

1
 Placa de baz ă este încărcată local, perpendicular pe planul s ău, şi reazemă pe întreaga suprafa ţă pe un mediu elasto-plastic
omogen (situaţie prezentată, în cazul prinderii încastrate în funda ţie, la punctul V.5.2).
2
 Spre exemplu: majoritatea necesită t =25 mm, iar puţine t =40 mm.
  - 45 -
 

IV.2.5- Profilele pe care reazemă şaiba superioară.

În marea majoritate a cazurilor aceste profile sunt reprezentate de două
profile [ spate în spate, aceasta fiind şi soluţia recomandabilă (vezi fig. 2-5).
Dimensionarea acestora se face în următoarele etape:
- Se consideră schema static echivalentă în care reazemele elementului orizontal
sunt reprezentate de traversele prinderii, elementul orizontal având secţiunea
unui profil [. Încărcarea elementului este reprezentată de forţe concentrate
verticale, câte una pentru fiecare şurub de ancoraj a cărui şaibă reazemă pe
elementul orizontal considerat. Fiecare profil [ preia 50% din întinderea capabilă
a fiecărui şurub. Această forţă determină în profil forfecare şi încovoiere.
Totodată determină şi torsiune ca urmare a aplicării excentrice, faţă de centrul de
greutate al secţiunii profilului, a întinderii capabile din şurub transmisă prin
intermediul şaibei superioare.
- În urma efectuării calcului static pentru situaţia precizată se determină forţa
tăietoare şi momentul încovoietor în secţiunea cea mai periculoasă a elementului
orizontal. 
- Calculul de rezistenţă al unei secţiuni solicitate la forfecare şi încovoiere
monoaxială permite dimensionarea profilelor [ spate în spate.
- Este necesară respectarea unei condiţii de săgeată maximă, recomandându-se
f max =1/500 din deschidere. Se precizează că o deformare importantă a profilelor
ar atrage ridicarea locală a plăcii de bază de pe betonul de subturnare, fenomen
interzis şi dăunător bunei comportări a prinderii stâlpului metalic în fundaţie.
Datorită distanţei mici dintre reazeme, situaţiile de dimensionare din săgeată
sunt foarte rare.
 ________

  - 46 -
 

CAPITOLUL V
CONTRIBUŢII PROPRII
LA STUDIUL TEORETIC
ŞI EXPERIMENTAL
AL ŞURUBURILOR DE ANCORAJ.

V.1- Desfăşurarea şi rezultatele încercărilor

experimentale efectuate.
Încercările experimentale efectuate au constat în:
● 8 încercări la tracţiune (pentru descriere vezi subpunctul V.1.1.1);
● 6 încercări la încovoiere prin şoc (pentru descriere vezi subpunctul V.1.1.2);
● 6 analize spectrometrice a compoziţiei oţelului (pentru descriere vezi
subpunctul V.1.1.3);
● 7 examinări microscopice pentru identificarea discontinuităţilor (pentru
descriere vezi subpunctul V.1.1.4).
Probele prelevate, prelucrate şi testate au constat în epruvete obţinute din
6 şuruburi de ancoraj scoase din uz în urma demolării, după 8 ani de exploatare,
perioadă în care au fost supuse solicitărilor dinamice.
Scopul încercărilor a fost acela de a identifica:
● efortul maxim capabil la solicitări statice şi alungirea specifică la rupere a
epruvetelor standard confecţionate din şuruburile extrase din fundaţie (prin
 încercarea la tracţiune);
● modul de comportare la solicitarea prin şoc (prin încercarea la încovoiere prin
şoc);
● marca oţelului din care sunt realizate şuruburile de ancoraj (prin analiza
spectrometrică);
● gradul de omogenitate a aliajului (prin analiza microscopică).

V.3- Prezentare comparativă a metodelor de

calcul a întinderii din şuruburile de ancoraj.
Determinarea eforturilor din şuruburile de ancoraj se face pornind de la
premiza că la nivelul îmbinării dintre stâlp şi fundaţie se respectă ipoteza
secţiunilor plane, eforturile de întindere fiind preluate de şuruburile de ancoraj.
Ţinând seama de modul de alcătuire a bazelor stâlpilor această condiţie este
aproape de realitate, stâlpii având baze dezvoltate.

  - 47 -
 

  Metoda 3 şi metoda 4 de calcul a întinderii din şuruburile de ancoraj şi a

presiunii maxime pe betonul de subturnare (pentru prezentarea lor vezi punctele
III.3.3, respectiv III.3.4) ţin seama de caracteristicile fizico-mecanice ale
 îmbinării stâlpilor în fundaţie, cât şi de caracteristicile elastice ale materialelor din
care este alcătuită îmbinarea. Aceste metode, din punct de vedere teoretic, sunt
mai precise decât metodele 1 şi 2 de calcul a întinderii din şuruburile de ancoraj
şi a presiunii maxime pe betonul de subturnare (pentru prezentarea lor vezi
punctele III.3.1, respectiv III.3.2).
Metoda 2 de calcul a întinderii din şuruburile de ancoraj şi a presiunii
maxime pe betonul de subturnare, propusă în STAS 10108/0-78, consideră de la
 început cunoscută presiunea maximă pe betonul de subturnare, aceasta ducând
la abateri ce fac formula de calcul una inexactă.
Metoda 1 de calcul a întinderii din şuruburile de ancoraj şi a presiunii
maxime pe betonul de subturnare, metoda de calcul inginerească obişnuită, este
cea mai sugestivă dintre ele, dar este şi inexactă. Totuşi, eforturile obţinute
pentru dimensionarea şuruburilor de ancoraj conform acestei metode se găsesc,
 în general, în domeniul acceptabilului pentru o dimensionare obişnuită.
Analizând rezultatele obţinute la calculul eforturilor din şuruburile de
ancoraj prin cele 4 metode, se consideră că diferenţele dintre ele ies din
domeniul acceptabilului (vezi şi exemplificarea numerică de la punctul IV.3,
partea a II-a).
Pe aceste considerente, se poate stabili o metodă combinată între
metoda 1 şi metoda 2 de calcul a întinderii din şuruburile de ancoraj şi a presiunii
maxime pe betonul de subturnare, care să îmbunătăţească precizia de calcul.
Metoda propusă constă în determinarea presiunii maxime pe beton considerând o
secţiune omogenă de beton cu dimensiunile plăcii de bază, supusă la
compresiune şi încovoiere (conform metodei 1). Presiunea maximă pe beton
astfel determinată este considerată în calculul întinderii în şuruburile de ancoraj,
conform metodei 2 (singura metodă corectă din punct de vedere legal, unica
metodă existentă în STAS 10108/0-78).
În cazul structurilor importante, se recomandă aplicarea tuturor cele 4
metode de dimensionare mai sus precizate, pentru a plasa în condiţii de
siguranţă prinderea în fundaţie a elementelor metalice componente.

V.4- Estimarea duratei de viaţă a şuruburilor de

ancoraj supuse solicitărilor repetate - Aplicaţie.
Se exemplifică cazul unei pompe canadiene de extragere a ţiţeiului, cu un
regim de funcţionare continuu şi care efectuează 12 cicluri pe minut. Prinderea în
fundaţie se realizează cu şuruburi din grupa 4.6 pretensionate la 25% din
capacitatea portantă ce precede intrarea în curgere.

  - 48 -
 

  Solicitarea şuruburilor de ancoraj în regim de funcţionare continuu este o

solicitare variabilă de amplitudine constantă. Comportarea şuruburilor de ancoraj
sub acţiunea unei încărcări variabile şi algoritmul de calcul sunt detaliate la
subpunctul III.6.3.2. Se precizează că, în accord cu ipotezele acceptate,
 încărcarea variabilă de amplitudine constantă este complet definită de valorile
extreme ale tensiunii induse în şurub (smin , s smax) şi de durata de acţiune ( t ,
sau echivalent, de numărul de cicluri de solicitare – N).

Fig. 5-27. Variaţia tensiunilor în şurub indusă de solicitarea variabilă

de amplitudine constantă.  {5.8}

Tensiunea în şurub se obţine prin suprapunerea efectului solicitării repetate

cu cel al strângerii iniţiale, în conformitate cu metoda de calcul a efortului în
şuruburile pretensionate (vezi subpunctul III.9.4.2, considerând valoarea
rigidităţii pieselor şi a rigidităţii şurubului, în accord cu comportatea prinderii cu
şuruburi de ancoraj). Se recomandă contarea cu prudenţă pe efectul favorabil al
pretensionării, în lipsa unei corecţii periodice reducerea sa procentuală fiind
semnificativă. Funcţionarea utilajului tehnologic determină în şurubul analizat
următoarele tensiuni extreme: 
(I.1) smin=60 N/mm2  (=25%·sc , sc=240 N/mm2) ;
smax=80 N/mm2  (=53%·R , R=150 N/mm2) ;
(I.2) smin=20 N/mm2  (nu se contează pe efectul favorabil al pretensionării) ;
smax=80 N/mm2  (=53%·R , R=150 N/mm2) ;
(II.1) smin=35 N/mm2  ;
smax=60 N/mm2  (=40%·R , R=150 N/mm2) ;
(II.2) smin=35 N/mm2  ;
smax=45 N/mm2  (=30%·R , R=150 N/mm2) ;
sc – tensiunea de intrare în curgere a şurubului ;
R – rezistenţa de calcul a şurubului (se obţine prin reducerea, conform valorii
coeficientului condiţiilor de lucru, a rezistenţei de calcul a materialului din care
este realizat şurubul de ancoraj).

(I) Cazul adoptării unui diametru de şurub astfel încât efortul maxim să fie
apropiat de 50% din capacitatea portantă la încărcări statice.
(I.A) Prin folosirea relaţiilor de calcul din lucrarea [S 5]

  - 49 -
 

  (I.A.1) smin=60 N/mm2  ; s smax=80 N/mm2  .

Durata de viaţă estimată a elementului exprimată în zile ( t ) este:
t  = 1095  zile ≈ 3  ani 
(I.A.2) smin=20 N/mm2  ; s smax=80 N/mm2  .
0.413 ⋅ 106
t  = = 24  zile .
12 ⋅ 60 ⋅ 24

(I.B) Prin folosirea relaţiilor de calcul din lucrarea [S 4].

(I.B.1) smin=60 N/mm2  ; s
smax=80 N/mm2  .
Durata de viaţă estimată a elementului exprimată în zile ( t ) este:
 N  5 ⋅ 106
t  > = = 289  zile
n ⋅ 60 ⋅ 24 12 ⋅ 60 ⋅ 24

(I.B.2) smin=20 N/mm2  ; s

smax=80 N/mm2  .
5 ⋅ 106
t  > = 289  zile
12 ⋅ 60 ⋅ 24

(II) Cazul adoptării unui diametru de şurub astfel încât efortul maxim să

fie de 30÷40% din capacitatea portantă la încărcări statice.
(II.A) Prin folosirea relaţiilor de calcul din lucrarea [S 5] .
(II.A.1) smin=35 N/mm2  ; s
smax=60 N/mm2  .
Durata de viaţă estimată a elementului exprimată în zile ( t ) este:
6.25 ⋅ 106
t  = = 362  zile ≈ 1  an .
12 ⋅ 60 ⋅ 24
(II.A.2) smin=35 N/mm2  ; s
smax=45 N/mm2  .
100 ⋅ 106
t  > = 5787  zile ≈ 15.85  ani .
12 ⋅ 60 ⋅ 24

(II.B) Standardele româneşti în vigoare ([S 4]) consideră comportarea la

cele două cazuri mai sus prezentate (la care efortul maxim este de 30 ÷40% din
capacitatea portantă la încărcări statice) ca fiind satisfăcătoare pe o perioadă
 îndelungată de timp 

Comparativ, în cazurile particulare ale aplicaţiilor numerice studiate mai

sus, prevederile Eurocode ([S 5]) au un grad mai mare de severitate decât
prevederile standardelor româneşti ([S 4]). Valoarea redusă a extensiei de
tensiune acceptată la un număr de cicluri specific utilajelor industriale
( N  > 5 ⋅ 106 cicluri ) face ca verificarea conform prevederilor Eurocode a şuruburilor
de ancoraj să fie mai severă decât cea din standardele româneşti în vigoare.
Se observă importanţa deosebită a realizării pretensionării şuruburilor de
ancoraj pentru diminuarea extensiei de tensiune pe un ciclu ( ∆  σ  ). Se precizează
că menţinerea forţei de prestrângere pe durata de exploatare a construcţiei
  - 50 -
 

atrage necesitatea verificării şi corectării periodice a efortului din şurub,

recomandându-se contarea cu prudenţă pe efortul de strângere existent în tija
şurubului.

V.5- Metodă de analiză teoretică detaliată a stării

de presiune pe betonul de subturnare.
În efectuarea analizei prinderii articulate 1 în fundaţie se consideră că placa
de bază permite o repartizare a efortului de compresiune pe betonul de
subturnare, atâta vreme cât momentul încovoietor capabil al plăcii de bază nu
este depăşit. Comportarea reală a rezemării este influenţată de curbarea plăcii de
bază, ce se află în contact pe întreaga suprafaţă cu mediul omogen elasto-plastic
reprezentat de betonul de subturnare, ale cărui reacţiuni locale sunt direct
proporţionale cu deformaţia în acel punct. Astfel, reacţiunile în vecinătatea
platbandelor stâlpului şi rigidizărilor verticale vor avea valori mai mari celor
situate la distanţă, unde există deformaţii ale plăcii de bază (vezi fig. 2-5 şi 5-
29).

V.5.1- Cazul prinderii articulate a stâlpului metalic în fundaţie.

Pentru descrierea fenomenului se consideră prinderea articulată după axa
tare a unui stâlp cu inimă plină tip HEB:

Fig. 5-28. Prinderea articulată a stâlpului metalic în fundaţie.

Forţa axială din stâlp se distribuie omogen pe întreaga sa secţiune. Cum

 înălţimea rigidizărilor verticale este suficientă2 distribuirii efortului axial,

1
 Prinderea articulată prin dispunerea a două şuruburi de ancoraj în axul prinderii este prezentat ă în subcapitolul II.3.
2
 Din condiţia asigurării lungimii de deformare liberă a şuruburilor de ancoraj (a cărei prezentare este f ăcută la punctul
III.6.4) înălţimea rigidizărilor este suficientă descărcării efortului din stâlp pe întreaga sec ţiune aflată în contact cu placa de
bază.
  - 51 -
 

distribuirea reală se face pe întreaga secţiune de la nivelul părţii inferioare a

stâlpului, în mod omogen.
Se analizează presiunile-reacţiuni în secţiunea 1-1. Se consideră o lăţime
de placă de bază de 1 mm învecinată secţiunii 1-1, ce constituie o fâşie din placa
de bază. Din distribuţia uniformă a efortului axial se determină acţinile la nivelul
plăcii de bază.
 N 
P=   ⋅ (t ⋅ 1)   (5.1)
 A
P  – solicitarea fâşiei considerate din placa de bază ;
N  – solicitare axială a stâlpului, la nivelul prinderii în fundaţie ;
 A – aria la nivelul părţii inferioare a stâlpului ;
t  – grosimea platbandelor intersectate 1 de secţiunea 1-1 ;

Fig. 5-29. Solicitarea şi deformaţia plăcii de bază, în secţiunea 1-1.

a – solicitarea plăcii de bază în secţiunea 1-1 ;
b – deformarea plăcii de bază ;
c – presiunile-reacţiuni în betonul de subturnare.
f – săgeata (denivelarea) plăcii de bază ;
 p – presiunea-reacţiune.

Se analizează presiunile-reacţiuni din secţiunea 2-2, considerând o lungime

de placă de 1 mm învecinată secţiunii.

Fig. 5-30. Solicitarea şi deformaţia plăcii de bază, în secţiunea 2-2.

a – solicitarea plăcii de bază în secţiunea 2-2 ;
b – deformarea plăcii de bază ;
1
 în exemplul considerat, a t ălpilor profilului HEB.
  - 52 -
 

  c – presiunile-reacţiuni în betonul de subturnare.

f – săgeata (denivelarea) plăcii de bază ;
 p – presiunea-reacţiune.

O astfel de analiză permite o determinare mult mai fidelă a presiunilor

locale la nivelul betonului de subturnare.
Standardul de beton ([S 8]) acceptă depăşiri locale ale rezistenţei de calcul
la compresiune (Rc ).
σ max = K t    ⋅ Rc   (5.2)
σ max  - tensiunea de compresiune locală maxim acceptată ;
 A
K t   = 3   (5.3)
 At 
 A – aria suprafeţei de contact cu elementul de beton ;
 At  – aria suprafeţei de beton pe care se manifestă compresiunea locală.
Condiţie: max
K t   <  K t   
max
K t   – valoarea maxim acceptată a coeficientului K t. 
K t max  =
2.0 – atunci când calculul se face la o combinaţie de încărcări ;
= 1.5 – atunci când calculul se face numai la încărcarea locală ;
= 1.25 – atunci când încărcarea locală este aplicată la capătul elementului
de beton, pe o lungime mai mică decât grosimea acestui element.
În cazul prinderii articulate în fundaţie a stâlpilor metalici, σ max  se exprimă
relativ la Rb (Rb – rezistenţa maxim admisibilă pe betonul de subturnare),
conform relaţiei (5.5).
σ max = K t   ⋅  Rc   (5.2) ; K t max  = 2.0
 Rb =  0  .5 ⋅ Rc   (5.4)
→   σ max = 3 ⋅ Rb = 300
    % ⋅ Rb   (5.5)
În cazul prinderii articulate în fundaţie, repartizarea presiunilor locale este
una satisfăcătoare, cu maximum în zona centrală, unde deformaţiile importante
nu pot cauza expulzarea betonului de subturnare fisurat.
În continuare se face comparaţia între valorile obţinute cu metoda uzuală de
alegere a clasei betonului de subturnare şi o metodă ce consideră în mod
acoperitor valoarea presiunilor pe beton. Cea din urmă acceptă descărcarea
eforturilor la 45°, prin oţel. Astfel grosimea plăcii de bază asigură o distribuţie
uniformă a efortului axial pe o suprafaţă net inferioară celei din considerarea
momentului capabil al plăcii de bază 1.

1
 Pentru dimensionarea grosimii plăcii de bază din condiţia de încovoiere vezi punctul IV.2.4.
  - 53 -
 

 
Fig. 5-31. Zona activă a presiunilor-reacţiuni, în cazul ipotezei
descărcării eforturilor la 45 °. 

Totodată înălţimea suficientă a rigidizărilor verticale asigură distribuirea

efortului axiale din stâlp în mod omogen, atât secţiunii propriuzise a stâlpului cât
şi rigidizărilor verticale.
În cazul unui secţiuni de tip HEB a stâlpului, se efectuează o analiză
comparativă a metodelor mai sus prezentate:

Metoda nr. 1 de calcul a zonei active a plăcii de bază (în cazul prinderii
articulate a stâlpului metalic în fundaţie) – uzuală. 
Metoda nr. 2 de calcul a zonei active a plăcii de bază (în cazul prinderii
articulate a stâlpului metalic în fundaţie) – prin considerarea distribuţiei
eforturilor la 45° sub secţiunea completă a bazei stâlpului

Concluzii:
Un oţel de calitate superioară (OL44, OL52) va duce la diferenţe procentuale şi
mai mari între valorile presiunilor maxime calculate cu cele două metode sus
prezentate.
Se observă că folosirea unui beton de subturnare slab (clasa C12/15) duce,
conform ipotezelor metodei nr. 2, la tensiuni de compresiune superioare valorii
maxim acceptate pentru solicitări locale. Pentru o clasă superioară acesteia (clasa
C16/20) condiţia este îndeplinită, pentru oţelul cu rezistenţe mecanice reduse.

V.5.2- Cazul prinderii încastrate a stâlpului metalic în fundaţie.

În cazul prinderii încastrate 1 a stâlpilor metalici în fundaţie se face o analiză
asemănătoare celei pentru prinderea articulată.
Concentrările locale de tensiune trebuie să se încadreze în limitele impuse de
standardul de beton. În cazul prinderii încastrate dispunerea tensiunilor locale
maxime este una defavorabilă, la extremitatea plăcii de bază existând riscul
expulzării2 locale a betonului de subturnare. 

1
 Pentru prezentarea prinderii încastrate vezi subcapitolul II.5.
2
 Pentru descrierea fenomenului de expulzare local ă a betonului de subturnare, vezi paragraful despre betonul de subturnare
de la punctul II.6.3.
  - 54 -
 

V.6- Metodă de îmbunătăţire a stării de tensiune

 în beton, la contactul cu elementul metalic.

Se constată că, în cazul acceptării ipotezei descărcării eforturilor la 45 °,

pentru prinderea articulată în fundaţie a elementelor din oţel OL37, apar
concentrări de tensiuni de până la 3.5 ori mai mari decât cele estimate cu
metoda uzuală1. În paragrafele următoare se propune o soluţie de reducere a
acestor concentrări locale.
Acceptând descărcarea eforturilor la 45 °, se dispun platbande de grosimea
plăcii de bază, sub placa de bază, în dreptul profilului stâlpului şi rigidizărilor
verticale. Dimensiunile acestora sunt prezentate în fig. 5-33. Înălţimea pachetului
de piese orizontale, prin intermediul cărora are loc distribuţia efortului de
compresiune, se dublează. În cazul folosirii acestor platbande suplimentare
concentrările de eforturi2 sunt de maxim 175% (cu 75% mai mari decât
tensiunea rezultată din calculul uzual) în cazul betonului de subturnare slab
(clasa C12/15) şi de maxim 120% în cazul betonului de subturnare de clasa
C28/35.
Spaţiul minim existent între aceste elemente orizontale suplimentare trebuie
să permită pătrunderea agregatului mărunt şi a cimentului din betonul de
subturnare. O deosebită atenţie trebuie acordată pătrunderii betonului injectat
până în colţurile drepte formate de platbandele orizontale suplimentare. În acest
scop se vor realiza găuri în placa de bază (pentru evacuarea aerului şi anunţarea
vizuală, la injectarea betonului, a momentului în care betonul a ocupat întreg
spaţiul dintre fundaţie şi placa de bază).
Pentru asigurarea poziţiei la montaj se recomandă sudarea elementelor
suplimentare orizontale de placa de bază înaintea montajului. Aceste elemente
 îndeplinesc şi rolul de bailagăre, dispunerea lor fiind necesară dar în general nu şi
suficientă (în general nu acoperă întreaga grosime a stratului de beton de
subturnare). Acoperirea întregii grosimi pe o suprafaţă orizontală suficientă este
necesară susţinerii stâlpului în faza de injectare a betonului de subturnare.

1
 Prezentarea celor două metode de calcul a zonei active a pl ăcii de bază este f ăcută la punctul V.5.1.
2
 Concentrările locale maxim acceptate sunt prezentate la punctul V.5.1, subpunctul 1. Calculul concentr ărilor locale
maxime ce pot apărea sub placa de baz ă este prezentat, acceptând ipoteza desc ărcării eforturilor la 45°, tot la punctul V.5.1.
  - 55 -
 

 
d  = t  + 4 ⋅ t  pb
  +5  mm ; e = s + 4 ⋅ t  pb
  +5  mm ;
Fig. 5-33. Elementele suplimentare orizontale cu rol de îmbunătăţire
a comportării prinderii articulate a stâlpilor metalici în fundaţie.
În cazul prinderii încastrate, sub acţiunea efortului axial şi
momentului încovoietor de la capătul inferior al stâlpului, tensiunea maximă de
compresiune în beton apare pe lăţimea plăcii de bază. Prin dispunerea sub
această latură a unei platbande (şi, implicit, a alteia dispuse simetric), de
grosime egală cu cea a plăcii de bază şi lăţime limitată superior pentru a permite
pătrunderea tijei şuruburilor prin placa de bază, se obţine o distribuţie mai
omogenă a tensiunilor de compresiune1. Dimensiunile platbandelor orizontale şi a
spaţiului rămas până la faţa fundaţiei trebuie să respecte cerinţele mai sus
precizate. În cazul prinderii încastrate, dispunerea platbandelor orizontale
suplimentare este utilă numai în cazul în care, în urma calculului de rezemare 2 pe
mediu omogen elastic al fâşiei de margine de lungime egală cu lăţimea plăcii de
bază şi considerată cu lăţimea de 10 mm, se obţin concentrări de eforturi mai
mari de 25% ( σ max
 fasie
>  1.25 ⋅ σ omogen ). În nici un caz platbandele suplimentare nu
  fasie

trebuie să depăşească conturul plăcii de bază.

 fasie
σ max  - maximul local al presiunilor, din fâşia de margine.
 fasie
σ omogen - tensiunea de compresiune, prin acceptarea sa ca fiind constantă pe
lungimea fâşiei considerate.
Pentru situaţiile uzuale nu se obţin concentrări de eforturi mari, datorită grosimii
plăcii de bază mari prin raportare la distanţa dintre traverse şi la distanţa dintre o
traversă şi marginea plăcii. (pentru reprezentarea grafică vezi fig. 5-32)
Elementele suplimentare mai sus prezentate au exclusiv rolul de a
 îmbunătăţi comportarea în cazul acceptării ipotezei descărcării eforturilor la 45 °.
 ________
1
 În calcul, se dublează înălţimea grinzii de lungime finită, în algoritmul de calcul descris la punctelele V.5.2 şi V.5.1.
2
 Calculul de rezemare pe mediu omogen elastic este amintit la punctul V.5.1 (calculul unei grinzi de lungime finit ă 
rezemată pe întreaga lungime pe un mediu omogen elastic).
  - 56 -
 

CAPITOLUL VI
CONCLUZII.
Pentru a îmbunătăţi modul de comportare în timp şi în special la acţiunea
dinamică a vântului sau cutremurului sunt necesare o serie de măsuri
constructive. Cele mai importante măsuri constructive care asigură o bună
comportare în timp a şuruburilor de ancoraj sunt următoarele:

1- Lungimea de deformare liberă a şuruburilor de ancoraj. 

Lungimea de deformare a tijei şurubului este aproximată ca fiind lungimea
de la faţa inferioară a betonului de subturnare până sub piuliţă. Această lungime
trebuie să fie suficient de mare pentru a permite deformarea la şocurile produse
de acţiunea vântului sau a seismului la nivelul bazei elementului structural.
Pentru definirea lungimii optime de deformare s-au făcut studii în cadrul Catedrei
de Construcţii Metalice (încercările făcându-se în cadrul Laboratorului Catedrei de
Beton Armat) a U.T.C.B. şi s-a stabilit că această lungime trebuie să fie cel puţin
de 5 ori diametrul şurubului de ancoraj. În cadrul încercărilor de laborator, toate
şuruburile cu lungimi scurte de deformare s-au rupt după un număr redus de
cicluri. Numărul de cicluri a fost cu atât mai mare cu cât forţa de prestrângere a
şurubului a fost mai mare. În cazul şuruburilor ce nu au fost prestrânse au apărut
lovituri de ciocan (solicitări prin şoc) ce au distrus şuruburile la 100÷3000 cicluri
de solicitare.
Numărul de cicluri a fost influenţat şi de intensitatea efortului în şurub. Cu
cât solicitarea maximă s-a apropiat de limita de curgere, cu atât numărul
ciclurilor până la cedare a fost mai mic. S-a constatat că, dacă solicitarea maximă
a fost sub 60% din limita de curgere, numărul ciclurilor până la rupere a devenit
unul acceptabil.
Precizările de mai sus duc la concluzia că: lungimea liberă de deformare
trebuie să fie de cel puţin 5 ori diametrul şurubului de ancoraj; în exploatare,
efortul maxim în şurub să nu depăşescă 60% din întinderea de intrare în curgere.

2- Antrenarea tuturor şuruburilor de ancoraj la preluarea forţei

tăietoare de la baza elementului metalic.
Ţinând seama de toleranţele de execuţie ale fundaţiei, găurile pentru
şuruburi din placa de bază se fac cu 10÷12 mm mai mari decât diametrul brut al
şurubului. Şuruburile pot fi amplasate oriunde în limita găurii din placa de bază,
de la amplasarea centrică până la contactul cu peretele găurii din placa de bază.
Pentru a fi siguri că toate şuruburile participă, în egală măsură, la preluarea
forţei tăietoare trebuie să se monteze şaibe groase care să aibe găuri păsuite
pentru şuruburile de ancoraj. Şaibele groase se vor monta obligatoriu pe placa de

  - 57 -
 

bază. Aceste şaibe se vor introduce la montaj şi se vor suda de placa de bază
după definitivarea poziţiei stâlpului.

3- Diminuarea concentrării eforturilor la trecerea de la secţiunea

filetată la cea brută a şurubului de ancoraj.
Zona de trecere de la secţiunea filetată la cea brută a şurubului de ancoraj
trebuie făcută astfel încât variaţia de secţiune să se facă pe o lungime cât mai
mare. Secţiunea de la baza filetului trebuie racordată la secţiunea brută sub
formă de trunchi de con, panta generatoarei fiind de maxim 1:5.

4- Efortul de prestrângere a şurubului de ancoraj. 

Efortul de prestrângere a şuruburilor de ancoraj are o influenţă majoră
asupra modului de comportare în timp, la oboseală. Cu cât efortul de
pretensionare este mai mare, cu atât numărul de cicluri încărcare-descărcare
capabil este mai mare. Încercările de laborator au pus în evidenţă această
afirmaţie.
Prestrângerea trebuie să se facă atunci când greutatea construcţiei este
aproape de maxim. Când acest lucru nu se poate face, în cazul în care baza
stâlpului este înglobată în beton, prestrângerea se face la terminarea montajului
confecţiei metalice. Forţa de prestrângere ar trebui să fie 50% din capacitatea de
rezistenţă a şuruburilor. La diametrele mari ale şuruburilor de ancoraj, pe
considerente tehnologice de inducere a efortului de prestrângere, se acceptă
valori mai mici.
Trebuie verificate, dacă este posibil, eforturile din şuruburile de ancoraj în
situaţia în care încărcarea permanentă este maximă.

5- Betonul de subturnare.
Betonul de subturnare va fi realizat cu agregat mărunt de maxim 7 mm
(sau de 3 mm, în funcţie de grosimea stratului). Va fi superior ca marcă betonului
din cuzinet. Va avea o grosime mai mare de 30 mm, pentru a putea umple
spaţiul dintre placa de bază şi cuzinet.
Pentru structurile importante betonul de subturnare se va realiza din
mortare epoxidice, care au rezistenţe de minim 30 N/mm 2 la 24 de ore de la
turnare şi ajungând la 80÷100 N/mm 2 la 3 zile. Betonul de subturnare pentru
utilaje dinamice se face exclusiv cu mortare epoxidice. Cele mai folosite mortare
epoxidice sunt Sika Grant 311 şi Sika Grant 314.
Pentru a se evita fisurarea şi expulzarea betonului de subturnare de sub
placa de bază a construcţiei se vor respecta următoarele:
● presiunea maximă pe betonul de subturnare nu va depăşi 50% din marca
acestuia ;
● betonul de subturnare va depăşi conturul plăcii de bază cu minim 50 mm ;
● pe contur, betonul de subturnare va fi prelucrat astfel încât să aibe o pantă de
45˚, pantă ce începe după minim 50 mm faţă de placa de bază.

  - 58 -
 

6- Folosirea şabloanelor pentru amplasarea şuruburilor de ancoraj.

La fundaţiile care au un număr mare de şuruburi sau care au amplasarea
şuruburilor pe o curbă sau la care şuruburile sunt dispunse neuniform, este
recomandabil să se folosească şabloane metalice. Aceste şabloane se folosesc
obligatoriu pentru: coloane tehnologice; prize de aer; coşuri de fum; stâlpii
turnurilor cu secţiune triunghiulară sau rectangulară.
Şablonul este obţinut ca amprentă a plăcii de bază realizată în uzină. Acest
şablon este executat de unitatea care execută confecţia metalică şi transmis
firmei de execuţie a fundaţiilor. Găurile pentru şuruburi prevăzute în şablon vor
avea diametrul cu maxim 2 mm mai mare decât diametrul brut al şuruburilor.
Cu ajutorul a două şabloane şi a unor bare metalice suplimentare se obţine
o carcasă rigidă. Aceasta are rolul de a menţine şuruburile în poziţii relative (unul
faţă de altul) corecte. Carcasa trebuie să fie rigidă pentru ca poziţiile relative ale
şuruburilor să rămână corecte, chiar şi în cazul în care carcasa s-ar deplasa în
fundaţie.
Şuruburile de ancoraj tratate termic nu se vor suda de carcasă.

7- Forma şi dimensiunile şaibei groase (şaibei inferioare).

Şaibele groase vor avea forma pătrată sau rotundă. Şaibele inferioare se
vor monta deasupra plăcii de bază a elementului metalic, la montaj. Dimensiunile
 în plan vor fi suficiente, astfel încât să rezeme pe întreg conturul găurii din placa
de bază. Găurile din placa de bază se fac minim cu 10÷12 mm mai mari decât
diametrul brut al şurubului pentru a se putea asigura, la montaj, o centrare
uşoară a elementului metalic.
Gaura şaibei groase va fi cu 1÷2 mm mai mare decât diametrul brut al
şurubului. Prin introducerea şaibelor groase de deasupra plăcii de bază se asigură
preluarea forţei tăietoare prin toate şuruburile de ancoraj. Acestea vor intra în
lucru simultan, fără deteriorarea prematură a unora dintre ele (deteriorare
cauzată de suprasolicitare, din forţă tăietoare).
Forţa tăietoare transmisă şuruburilor va rezulta ca diferenţă între forţa
tăietoare efectivă, de la nivelul bazei stâlpului, şi forţa tăietoare preluată prin
frecarea plăcii de bază pe coronamentul cuzinetului. Momentul încovoietor de la
nivelul bazei stâlpului va produce o forţă de compresiune în cuzinet egală cu
suma eforturilor de întindere din şuruburi. Această compresiune va spori forţa de
frecare.

8- Şaiba groasă de la capătul şurubului (şaiba superioară) 

Şaibele de catalog sunt dimensionate pentru şuruburi grosolane, unde
diferenţa între gaura din placă şi diametrul brut al şurubului este de maxim
2mm. Gaura în placa de deasupra casetei sau distanţa dintre profilele „L”
necesare asigurării lungimii libere de deformare a şuruburilor de ancoraj sau
  - 59 -
 

diametrul interior al ţevii prin care trece tija şurubului este cu mult mai mult de
2 mm mai mare decât diametrul şurubului.
Din acest motiv şaibele superioare trebuie calculate, rezultând dimensiuni
mult mai mari decât a celor de catalog.

9- Alegerea piuliţei. Dispunerea contrapiuliţei. 

Din experienţa comportării în timp a şuruburilor de ancoraj şi a încercărilor
de laborator în regim pulsatoriu s-a constatat că piuliţele se distrug prin
forfecarea filetului. În cadrul încercărilor de laborator s-au înlocuit piuliţele
normale, cu înălţimea de 60% din diametrul şurubului, cu piuliţe cu înălţimea de
(80÷120)% din diametrul şurubului şi fenomenul de rupere a filetului sub
solicitare pulsatorie nu a mai apărut.
Din acest motiv piuliţele şuruburilor de ancoraj vor avea o înălţime minimă
de 80% din diametrul şurubului şi recomandabil de (100÷120)%.
Pentru a preveni desfacerea piuliţei atunci când şurubul este sub sarcină,
se dispune o a doua piuliţă, de înălţime normală, în contact cu prima. Această
poartă denumirea de contrapiuliţă. Este necesară asigurarea unei lungimi filetate
a şurubului de ancoraj suficiente dispunerii şi strângerii ambelor piuliţe.
 ________

ANEXE
Anexa A - Anexă pentru compararea metodelor
de dimensionare a şuruburilor de ancoraj,
 în cazul elementelor metalice
de secţiune circulară cu diametru mare.

Anexa A.1 – Calcul matematic necesar demonstraţiei relaţiei de

determinare a efortului din şurubul de ancoraj cel mai solicitat al elementelor a
4 ⋅ M 
căror placă de bază este reprezentată de o flanşă inelară:  N 1max(
  M  )
= .
Φ⋅n

Anexa A.2 – Calcul matematic necesar demonstraţiei relaţiei de

determinare a efortului din şurubul de ancoraj cel mai solicitat al elementelor a
8  M 
căror placă de bază este reprezentată de o flanşă inelară: max(
 N 1
  M  )
= ⋅ .
3 Φ⋅n
Anexa A.3 – Analiza efortului de dimensionare a şuruburilor de ancoraj, în
cazul încovoierii după o direcţie oarecare a elementelor a căror placă de bază
este reprezentată de o flanşă inelară.

  - 60 -
 

 
Anexa B - Elementele constructive recomandate
şi elementele de calcul ale principalelor
tipuri de şuruburi de ancoraj.

Anexa B.1 – Elementele constructive recomandate şi elementele de calcul

ale şuruburilor cu ancoraj normal.
Anexa B.2 – Elementele constructive recomandate şi elementele de calcul
ale şuruburilor cu ancoraj scurt şi placă de distribuţie.
Anexa B.3 – Elementele constructive recomandate şi elementele de calcul
ale şuruburilor de ancoraj cu cap ciocan.

Anexa C - Definiţii şi explicaţii (corelate contextului)

pentru termeni tehnici întâlniţi în teza de doctorat.
 ________

BIBLIOGRAFIE 
1- Bibliografie.
1.1- Cărţi. Publicaţii.
[1] „Construcţii cu structură metalică” – C. Dalban, E. Chesaru, Ş. Dima, C.
Şerbescu – 1997.
[2] „Clădiri înalte cu schelet din oţel”– D. Mateescu – 1997.
[3] „Construcţii metalice - Calculul şi proiectarea elementelor din oţel” – D.
Mateescu, C. Caraba – 1980.
[4] „Rezistenţa materialelor” – Gh. Buzdugan – 1980.
[5] „Rezistenţa materialelor pentru uzul studenţilor” – Mircea Ieremia
– 1988.
[6] „Dinamica fundaţiilor de maşini” – Gh. Buzdugan – 1968.
[7] „Tratamente termice şi tratamente termochimice” – Tudor Andrei Muţiu –
2002.
[8] „Îndreptar pentru construcţii metalice” – E. Fluture, I. Oltescu, P. Cristea.
[9] „Les pieds de poteaux encastres en acier” - Yvon Lescouarc. 
[10] „Organe de maşini, vol 1” – M. Gafiţeanu, I. Bostan, C. Racocea, V.
Dulgheru, Gh. Hagiu – 1999.

  - 61 -
 

[11] „Construcţii metalice. Exemple de calcul” – D. Mateescu, D. Roşu, I. Caraba

– 1972.
[12] „Construcţii metalice.” – C. Dalban, N. Juncan, C. Şerbescu, Al. Varga, Ş.
Dima – 1983.

1.2- Standarde. Coduri. Normative. Instrucţiuni tehnice.

[S 1] Propunere pentru „Normativul pentru proiectarea şuruburilor de ancoraj ale
structurilor metalice de rezistenţă pentru construcţii, utilaje şi instalaţii
tehnologice” – 2000.
[S 2] PD 207-82 - „Instrucţiuni tehnice departamentale pentru proiectarea,
execuţia, montarea şi verificarea sistemelor de fixare a utilajelor şi
echipamentelor din industria chimică pe elemente de susţinere” .
[S 3] STAS 2350/92 - „Şuruburi pentru fundaţii. Clasa de execuţie C”.
[S 4] STAS 10108/0-78 - „Calculul elemetelor de oţel” – Construcţii civile,
industriale şi agricole.
[S 5] Eurocode 3-92 – „Design of steel structures”.
[S 6] AISC ASD 9th Edit -1989 – „Manual of steel construction – Allowable stress
design”.
[S 7] STAS P100-1/2006: „Cod de proiectare seismică – Partea I: Prevederi de
proiectare pentru clădiri”.
[S 8] STAS 10107-0/76: „Calculul şi alcătuirea elementelor din beton,beton
armat şi beton precomprimat. Construcţii civile, industriale şi agricole”.
[S 9] STAS 922-76: „Piuliţe grosolane, hexagonale – dimensiuni,mase”;
SR EN ISO 4034:2000: „Piuliţe hexagonale. Grad C”.
[S 10] SNIP II/23 – „Stalnic konstructii.” – C.S.I.,1982.
[S 11] DIN 4132/1 – „Kranbahnen. Strahltragwerke. Grundsätze für Berechnung.
Durchbildung und Ausführung”. – Germania,1981.
[S 12] DIN 4132/2 – „Beiblatt. Krabbahnen. Strahltragwerke. Grundsätze für
Berechnung. Durchbildung und Ausführung. Erläuterungen” – Germania,1981.
[S 13] DIN 15018 – „Kräne. Grundsatze für Strahltragwerke. Berechnung.” –
Germania,1984.
[S 14] NBN B 51-002 – „Charpentes en Acier. États limite.” – Belgia,1988.
[S 15] Propunere pentru STAS 10108/0-95 - „Calculul elemetelor de oţel” –
Construcţii civile, industriale şi agricole,1995.

1.3- Încercări de laborator. Buletine de analiză.

[I 1a] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 220/12.04.2006.
[I 1b] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 223/12.04.2006.
[I 1c] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 221/12.04.2006.
  - 62 -
 

[I 1d] Rompetrol Quality Control, Buletin de analiză nr. 08/07.04.2006.

[I 1e] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 222/12.04.2006.

[I 2a] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 225/12.04.2006.

[I 2b] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 224/12.04.2006.
[I 2c] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 226/12.04.2006.
[I 2d] Rompetrol Quality Control, Buletin de analiză nr. 09/07.04.2006.
[I 2e] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 227/12.04.2006.

[I 3a] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 243/18.04.2006.

[I 3b] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 244/18.04.2006.
[I 3c] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 245/18.04.2006.
[I 3d] Rompetrol Quality Control, Buletin de analiză nr. 11/19.04.2006.
[I 3e] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 246/18.04.2006.

[I 4a] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 247/18.04.2006.

[I 4b] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 248/18.04.2006.
[I 4c] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 12/19.04.2006.
[I 4d] Rompetrol Quality Control, Buletin de analiză nr. 249/19.04.2006.

[I 5a] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 250/18.04.2006.

[I 5b] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 253/18.04.2006.
[I 5c] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 13/18.04.2006.

[I 6a] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 252/18.04.2006.

[I 6b] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 14/19.04.2006.
[I 6c] Rompetrol Quality Control, Raport de încercare nr. 251/18.04.2006.

2- Bibliografie generală.
• „Comportarea şi calculul prinderilor pe elemente de beton şi zidărie – sinteză
documentară” – T. Postelnicu, Gh. Vlaicu, M. Balcu, N. Vanghele, E. Lozincă, V.
Rosetnic, A. Şendroiu – 2002.

3- Trimiteri punctuale.
 _______

  - 63 -