Încercarea la tracţiune este o încercare de bază a materialelor.

Ea constă din
aplicarea unei solicitări, asupra unei epruvete confecţionate din materialul testat şi
măsurarea alungirii sale. Solicitarea corespunde unei tracţiuni simple, două forţe F
coliniare, egale şi de sens contrar supun un corp cilindric la o solicitare de întindere.
Epruvetele standardizate (figura 3.2) sunt încercate în maşini de tracţiune care prezintă
dispozitive pentru măsurarea forţei şi alungirii.
Forţa aplicată creşte lent provocând întinderea epruvetelor până la rupere; la fiecare valoare a
forţei Fi îi corespunde o alungire  li astfel că perechile de valori determina curba caracteristică
de tracţiune F = f(l)

d0
L0

Lc

Lt
 Forţa F, N
Alungirea l, m m

Figura 3.3. Curba caracteristică de tracţiune

Materialele supuse tracţiunii pot prezenta trei comportamente posibile

(figura 3.4.): fragil, ductil şi elastic neliniar.
În cazul comportamentului fragil, materialul se rupe atunci când deformaţiile
sunt elastice, neexistând practic domeniu plastic. Este cazul sticlelor, fontelor cenuşii,
oţelurilor călite, ceramicelor, betonului, polimerilor termorigizi.

Forţa F, N
Forţa F, N

Forţa F, N

Alungirea l, mm Alungirea l, mm Alungirea l, mm

• b) c)
Figura 3.4. Tipuri de comportament ale materialelor supuse tracţiunii
• fragil; b. ductil; c. elastic neliniar

Comportamentul ductil este caracterizat prin prezenţa unei deformaţii plastice

permanente ce urmează celei elastice. Majoritatea metalelor şi aliajelor precum şi
polimerii termoplastici se comportă în acest mod.
Comportament elastic neliniar este specific în primul rând elastomerilor şi
unor polimeri termoplastici. În cazul de faţă deformaţia elastică nu este proporţională
cu sarcina F care a provocat-o.
Pentru a utiliza curbele de tracţiune este necesar a se elimina influenţa
geometriei epruvetei. În acest scop sarcina F s-a raportat la secţiunea iniţială So
obţinându-se tensiunea  ( = F/So), iar alungirea l la lungimea l0, rezultând
deformaţia  ( = l/l0). Curba  = f() se numeşte curbă de tracţiune (figura 3.5).
 • Comportamentul metalelor şi aliajelor metalice

În funcţie de compoziţia chimică şi starea structurală a metalelor, curbele

caracteristice pot prezenta atât un comportament ductil cât şi unul fragil.
O descriere completă a curbei de tracţiune şi a informaţiilor obtenabile se
poate face analizând comportarea la tracţiune a unui material ductil (figura 3.7).

I II
III IV
Tensiunea σ, N/mm 2 Rm
Rp0,2
Ruperea
Re

0,2 Deformaţia , %

Figura 3.7. Curba carateristică la tracţiune a unui material ductil ;

I - domeniul deformării elastice; II - domeniul deformării plastice;
III - deformarea omogenă; IV – deformarea neomogenă (gâtuirea)

În prima parte a încercării (limitată superior de Re), epruveta are un

comportament elastic liniar şi urmează legea lui Hooke E = . Teoretic panta dreptei
este egală cu modulul de elasticitate (modulul lui Young), E.
În domeniul deformării plastice (peste R p 0,2), panta curbei scade pe măsură ce
tensiunea creşte, atingând valoarea 0 la o valoare maximă a tensiunii.
Când alungirea creşte peste cea care corespunde sarcinii maxime atinse (R m),
apare un nou fenomen: deformaţia nu mai este omogenă fiind localizată numai în zona
gâtuirii. Prin urmare, ruptura se produce în zona gâtuirii unde secţiunea este mică.
Din analiza curbei de tracţiune se obţin valorile unor caracteristici mecanice
dintre care cele mai semnificative sunt: limita la curgere, rezistenţa la tracţiune,
alungirea la rupere, gâtuirea la rupere.
Limita de curgere, Rp corespunde solicitării ce produce deformarea plastică
(comportarea materialului se îndepărtează de legea Hooke, nemaiexistând deci
proporţionalitatea între  şi ). Este destul de greu de apreciat practic şi de aceea se
utilizează limita convenţională la curgere, Rp0,2 (figura 3.8); ea reprezintă, valoarea
tensiunii la care alungirea totală a epruvetei este 0,2%
 Rm
Re

Rp0,2

0,2 Deformaţia , % Deformaţia , %

Figura 3.8. Determinarea limitei convenţionale Figura 3.9.Curba de tracţiune convenţională a

la curgere Rp0,2 (exemplu pe curba de tracţiune unui oţel durificat
a cuprului recopt)
Rezistenţa la tracţiune, Rm se defineşte ca şi tensiunea maximă atinsă în
timpul încercării:
Rm = Fmax/So (3.4)
În cazul materialelor fragile reale, deformarea plastică este redusă (figura 3.9), iar
în cazul unui material complet fragil (caz ideal), ruperea se produce la limita de
elasticitate iar rezistenţa la tracţiune şi limita la curgere au aceeaşi valoare
Alungirea la rupere, An, se poate determina fie direct de pe curba de tracţiune
(An în figura 3.5), fie prin măsurători efectuate pe probă înainte şi după rupere. Notând
cu l0 lungimea iniţială înainte de rupere şi lf lungimea finală în momentul ruperii:
l l −l
A = 100 = f 0 100 (3.5)
n

Gâtuirea la rupere, Z este expresia variaţiei secţiunii probei supuse la

tracţiune înainte şi după rupere adică ,
(S0 − S f )
Z = 100%, (3.6)
S0
unde S0 şi Sf reprezintă aria secţiunii iniţiale, respectiv finale după ruperea epruvetei.
Valoarea gâtuirii reprezintă tot o măsură a ductilităţii, fiind proprietatea cea
mai sensibilă la modificările de structură. 3.3.
Încercarea de duritate
Din punct de vedere al modului cum se desfăşoară acţiunea de deformare a suprafeţei, încercările de
duritate se împart în statice şi dinamice. Încercările statice fiind mai precise se utilizează în mod curent,
cele mai cunoscute fiind metoda Brinell, metoda Vickers şi metoda Rockwell.

Metoda Brinell
Este numită şi încercarea prin apăsare cu o bilă de oţel călit sau carbură. Diametrul penetratorului poate
să ia valori între 0,625 – 10 mm în funcţie de grosimea şi natura materialului.

D = diametrul bilei

h = adâncimea urmei

d = diametrul urmei

a = grosimea piesei

b = distanţa dintre două urme

c = distanţa dintre urmă şi marginea piesei

Valoarea forţei F este corelată cu diametrul bilei: F = f(D2). Pentru oţeluri,

forţa F se adoptă F = 30D2, iar pentru neferoase F = (5 ... 10)D2. Parametrul ce se
măsoară după aplicarea forţei F este diametrul urmei (amprentei) lăsată de penetrator
în material (figura 3.18.). Duritatea Brinell (notata HB) reprezintă raportul dintre
sarcina aplicată F şi aria calotei sferice rezultate, prin penetrarea bilei, adică
2F
HB = , daN/mm2 (3.10)
D( D − d )
2 2

Cunoscând astfel sarcina, diametrul bilei şi al amprentei, duritatea se poate afla

cu relaţia de mai sus .
Metoda este aplicabilă cu rezultate satisfăcătoare, metalelor şi aliajelor moi.
Metoda Vickers
Este tot o încercare prin apăsare utilizându-se un penetrator de diamant sub formă de piramidă.

Baza piramidei este pătrată, iar unghiul de la vârf are valoarea de 136o. Forţa F aplicată este constantă.
Se utilizează sarcini de 1 până la 120 kgf. Mărimea care se măsoară este diagonala urmei d (figura 3.19.).
Duritatea Vickers notată cu HV se determină ca şi raportul dintre sarcina F şi aria urmei piramidale S
lăsate de penetrator în piesă, HV = F/S. Prin calcularea ariei rezultă HV = 1,8544 F/d2.

Metoda Rockwell

Este numită şi metoda cu sarcină iniţială. Se utilizează un penetrator de forma unui con de diamant
având un unghi la vârf de 120o sau o unei bilă de oţel călit cu diametrul de 1,59 mm.

Duritatea Rockwell HR, se exprimă ca diferenţa dintre o adâncime de pătrundere convenţională E şi

adâncimea de pătrundere reală e a penetratorului determinată de o suprasarcină, adică

HR = E – e

1. 2. 3.
F F1
F0 F0 F0
a

c
E

Figura 3.20. Determinarea durităţii Rockwell. Schema de lucru

Se aplică mai întâi forţa iniţială F0 (figura 3.20), sub acţiunea căreia penetratorul pătrunde până la
adâncimea a. Prin aplicarea suprasarcinii F1, conul sau bila pătrund până la nivelul b; prin eliminarea lui
F1, dar menţinându-se sarcina iniţială Fo, penetratorul revine în material la o înălţime a + c. Duritatea HR
se va exprima în funcţie de această adâncime.

În relaţie intervin şi constante legate de tipul penetratorului şi modul de etalonare a comparatorului care
măsoară adâncimea. Astfel duritatea Rockwell se poate scrie:

HR = (K-c)/C

unde:

- K are valoarea 0,26 pentru bilă şi 0,2 pentru con,

- C mărimea în mm a unei diviziuni a cadranului egală cu 0,002 mm. Notând K/C = E şi c/C = e se
obţine relaţia HR = E - e.

Pentru utilizarea conului de diamant relaţia se scrie HR = 100 – e (notată HRC) şi pentru utilizarea bilei de
oţel HR = 130 – e (notată HRB).

În afara celor două tipuri prezentate mai sus, prin modificarea sarcinii totale la metoda Rockwell C (150
Kgf), se defineşte metoda Rockwell A, cu sarcina totală de 60 Kgf. Cea mai folosită este încercarea
Rockwell C, întrucât prezintă o precizie superioară, un timp scurt de măsurare şi o amprentă mică, ceea
ce permite măsurarea pe piese finite. Nu se recomandă pieselor fragile, precum şi celor cu structură
grosolană.

Pe ansamblu se apreciază că măsurătorile de duritate sunt uşor de efectuat într-un timp relativ scurt, nu
necesită probe standardizate. Ele prezintă de asemenea reproductibilitate ridicată.

Duritatea determinată prin metodele HB, HV, HR, reprezintă duritatea medie a agregatului cristalin
deoarece urma lăsată de penetrator acoperă o suprafaţă care conţine un mare număr de grăunţi
cristalini. Pentru determinarea durităţii unui singur grăunte cristalin se utilizează aparatul numit
microdurimetru. Acesta este de fapt un microscop care are ataşat un sistem de măsurare a durităţii prin
metoda Vickers. Valoarea durităţii HV se exprimă cu relaţia HV = 1,8544F/(d + 1,5)2; valoarea de 1,5
reprezintă o corecţie care ţine seama de revenirea elastică a urmei după îndepărtarea sarcinii .
Analiza termica.

Valoarea temperaturii de transformare se poate determina prin analiză termică, trasându-se grafic
variația temperaturii în funcție de timp. Analiza termică este o metodă ce permite determinarea
temperaturilor la care se produc transformările de fază şi se bazează pe faptul că toate transformările de
fază sunt însoțite de efecte termice (absorbţie sau degajare de căldură).

Cel mai simplu mod de utilizare a metodei constă din răcirea cu viteză

constantă a unei incinte în care se află proba de analizat şi urmărirea temperaturii probei în timpul răcirii
(analiza termică simplă) cu ajutorul unei instalații a cărei schemă de principiu. Proba aflată într-un
creuzet este încălzită în incinta, după care este răcită cu viteză constantă. Temperatura probei este
urmărită prin intermediul termocuplei şi este reprezentată pe înregistrator. Se obține astfel o curbă
denumită curbă de răcire pe care se pot evidenţia punctele de început şi punctele de sfârşit de
transformare.

Dacă efectele termice ale transformării sunt reduse, se recomandă utilizarea analizei termice
diferențiale.

Dacă viteza de răcire are valori mari, pe curba de răcire se poate observa o subrăcire foarte accentuată a
topiturii, urmată de revenirea la o temperatură mai apropiată de temperatura de echilibru în momentul
începerii cristalizării.