II.

COROZIUNEA ÎN CONDIłII DE SOLICITARE

MECANICĂ

2.1. Starea de tensiuni a materialelor

Starea tensionată a structurii metalice aflată în anumite medii corozive

poate determina fisurarea şi ruperea.
În conductele de transport produse petroliere se pot considera tensiunile
active, tensiunile remanente şi tensiuni generate de solul în care lucrează.
Tensiunile din exploatarea conductelor de transport, considerate ca
tensiuni active, pot fi statice sau variabile.
Tensiunile statice au valori relativ bine cunoscute. Efectul de concentrator
al unor detalii constructive modifică distribuŃia locală a tensiunilor. Zona cea mai
sensibilă la coroziune devine cea care conŃine tensiunea maximă. Cunoaşterea
zonei de maximă solicitare permite luarea unor măsuri care să întârzie
distrugerea prin coroziune sub tensiune.
Tensiunile variabile sunt caracteristice utilajelor dinamice. Mediul coroziv
face să scadă numărul de cicluri de solicitare necesar amorsării şi propagării
fisurii de rupere. Adesea se formează un front de fisuri care grăbeşte mult
ruperea.
Tensiunile remanente sunt generate în principal de operaŃiile de sudare şi
cele de montaj. DistribuŃia acestora în masa materialului are un caracter aleator.
Pe timpul exploatării, când materialul vine în contact cu mediul coroziv,
localizarea tensiunilor remanente de întindere nu se cunoaşte. Zonele cu tensiuni
remanente maxime sunt marcate de o coroziune mai profundă deoarece acestea
se însumează algebric cu tensiunile active la care este supus materialul. În cazul
sudării se recurge la detensionare pentru ca în material să acŃioneze numai
tensiunile „utile”. Tensiunile remanente pot provoca fisurarea în medii corozive
chiar în absenŃa încărcării exterioare.
 OperaŃia de montaj introduce tensiuni suplimentare în material. O primă
categorie o formează cele rezultate ca urmare a existenŃei abaterilor dimensionale
ale elementelor asamblate. O a doua categorie o constituie tensiunile create
pentru ca în îmbinare să se asigure strângerea necesară etanşării. Procesele care
au loc în timp la nivelul suprafeŃelor de strângere, în prezenŃa mediului corosiv,
îngreunează sau fac imposibilă demontarea fără degradarea ansamblului. Un caz
tipic este cel al asamblărilor filetate, care la demontare prezintă un moment
rezistent mai mare decât momentul iniŃial de montaj.
Coroziunea însăşi introduce în material tensiuni suplimentare. Pe de o
parte, prin reducerea grosimii materialului, eforturile unitare reale devin tot mai
mari. Pe de o parte, coroziunea locală introduce tensiuni importante prin efectul
de concentrator de tensiune al adânciturilor formate. Coroziunea însoŃită de
procese de difuzie contribuie şi mai mult la creşterea stării de tensiuni din
material.
În cercetarea procesului de coroziune sub tensiune nu trebuie neglijată nici
natura şi gradul de puritate ale materialului, natura mediului de lucru şi tendinŃa
materialului de a se pasiva, procesele clasice şi particulare de distrugere ale
stratului pasivant etc.

3.2. PotenŃialul materialelor solicitate la tracŃiune

Sub acŃiunea tensiunilor de întindere, potenŃialul de electrod al

materialului se deplasează către domeniul anodic.
Dacă se trasează variaŃia potenŃialului ∆E în funcŃie de tensiunea creată se
constată că valoarea maximă de potenŃial se obŃine când în material se atinge
limita de curgere Rp02 (fig. 2.1). Această caracteristică este specifică fiecărui
material metalic. Piesele reale sau zone ale acestora, solicitate la tracŃiune, devin
anodice în raport cu starea iniŃială, nesolicitată sau cu restul de material. La unele
oŃeluri, deplasarea către valori mai electronegative a potenŃialului la solicitarea
de tracŃiune poate să ajungă până la 30 - 80 mV.

2
 Fig. 2.1. Modificarea potenŃialului la solicitarea de tracŃiune.

În domeniul deformaŃiilor elastice, potenŃialul se modifică şi ca urmare a

fisurării stratului protector, pasivant, ce nu se poate reface într-un timp foarte
scurt. Între zonele startului pasivant afectate de fisurare şi cele intacte se creează
o diferenŃă de potenŃial apreciabilă.
Orice modificare a compoziŃiei chimice la nivelul interfeŃei, a stării
structurale, a condiŃiilor de solicitare, amplifică diferenŃa de potenŃial şi prin
aceasta distrugerea locală a zonei devenită anodică.

2.3. Coroziunea sub tensiune

Coroziunea sub tensiune sau coroziunea fisurantă a unui material sensibil

la fisurare este dirijată de acŃiunea concomitentă a mediului coroziv şi a
tensiunilor de întindere.
Coroziunea sub tensiune se consideră ca un proces mecano-electrochimic
ce presupune acŃiunea a patru factori:
- mediu activ electrochimic;
- material sensibil la fisurare;
- sursă de tensiuni de întindere sau forfecare;
- timp de acŃiune.
Distrugerea materialului prin coroziune fisurantă prezintă trei etape
succesive de desfăşurare:
- amorsarea fisurii ca urmare a coroziunii neuniforme sau locale;

3
 - creşterea fisurii ca urmare a efectului său de concentrator de tensiune;
- ruperea în momentul când aria restantă devine insuficientă pentru
încărcarea aplicată.
În medii corozive, fisura de rupere se creează când are loc un proces de
coroziune selectiv, intergranular sau concentrat în defectele stratului pasivant.
Conform teoriei mecanicii ruperii, propagarea fisurii se desfăşoară după
trei modele elementare (fig. 2.2 ):

Fig. 2.2. Modele de propagare a ruperi.

– modelul I, prin deschiderea fisurilor, când tensiunile normale create de

sarcinile de întindere sunt maxime la vârful fisurii;
– modelul II, prin lunecare, sub acŃiunea tensiunilor de forfecare după
direcŃia de acŃiune a sarcinii de încărcare;
– modelul III, prin forfecare în planul fisurii.
Dintre aceste trei modele, cel mai activ este modelul I şi el stă la baza
determinării caracteristicilor mecanice ale materialelor în medii corozive.
ExperienŃa arată că nu se poate prestabili care dintre aliajele metalice se
fisurează într-un anume agent coroziv, sau care agent produce fisurarea. Cu toate
acestea, se pot arăta următoarele:
– metalele pure nu pot fi distruse prin coroziune fisurantă sub tensiune;
– aliajele omogene pot deveni susceptibile la fisurarea corozivă sub
tensiune, chiar dacă au o puritate înaltă;

4
 – fiecărui aliaj îi corespunde un anumit mediu care produce mai rapid
fisurarea;
– impurităŃile din material grăbesc fisurarea;
– unele elemente de aliere acŃionează în sensul evitării fisurării, altele o
accentuează;
– tratamentele termice pot favoriza sau pot întârzia fisurarea, în funcŃie de
material şi de tratamentul aplicat.
Una din cauzele care determină amorsarea fisurii este degradarea stratului
pasivant prin fisurarea sub acŃiunea tensiunilor, dizolvarea locală a acestuia de
către mediul coroziv, polarizarea anodică, frecare etc. În figura 2.3 este prezentat
un model de iniŃiere şi propagare a fisurii în prezenŃa ionilor de clor.
Atât în faza incipientă de formare, cât şi într-o fază mai târzie, când
intervine propagarea, flancurile fisurii sunt acoperite cu un strat protector ce face
ca dizolvarea anodică să se concentreze la vârful fisurii. Măsurătorile de potenŃial
efectuate pe microzone arată că stratul ce acoperă pereŃii fisurii au un caracter
catodic, iar vârful fisurii, un caracter anodic. Între aria pereŃilor acoperiŃi ai fisurii
şi aria zonei plastifiate de la vârful fisurii există o diferenŃă foarte mare de
potenŃial. Această diferenŃă creşte pe măsură ce fisura avansează. Se ajunge astfel
ca densitatea de curent la vârful fisurii să capete o valoare considerabilă.

Fig. 2.3. Propagarea fisurii în prezenŃa ionilor de clor.

5
 În cazul cel mai simplu, viteza de avansare a fisurii poate fi stabilită cu
relaŃia:
i ⋅ M
v= [cm/s]
z ⋅ F ⋅ ρ

în care:
- i este curentul de dizolvare anodică, în A/cm2
- M – greutatea moleculară a metalului
- z – valenŃa metalului
- F – constanta lui Faraday
- ρ – densitatea metalului, în g/cm3.
Dacă fisura este asimilată cu o crestătură în V, cu unghiul la vârf α şi se
presupune că procesul de coroziune este concentrat pe o zonă de lăŃime h aflată la
o distanŃă x1 de punctul de intersecŃie al flancurilor fisurii, respectiv la o distanŃă
x2 – x1 faŃă de suprafaŃa materialului, atunci densitatea de curent de pe zona
activă, anodică de la vârful fisurii este:
α.λ.∆ϕ a
i =
x2
h. ln
x1

în care:
- λ este conductivitatea electrică a agentului corosiv din fisură
- ∆φ = φf – φs – diferenŃa dintre potenŃialele materialului de la vârful
fisurii şi cel de la suprafaŃă.
Înlocuind expresia curentul în relaŃia vitezei de creştere a fisurii se obŃine:
v = β.∆ϕ a

unde:
α.λ.M
β =
x1
h.z.ρ.F. ln
x2

Pentru cuplul metal – electrolit, viteza de propagare a fisurii prin

coroziune sub tensiune este determinată de mărimea momentană a potenŃialului
din fisură. Mărimea creşterii vitezei de evoluŃie a fisurii poate fi folosită pentru

6
determinarea cantitativă a intensităŃii dizolvării anodice a metalului, utilizându-se
valoarea medie a parametrului Sa:
τ0
β
S
a
=
τ0 ∫ [∆ϕ (τ )]dτ
0
unde τ0 este timpul de evoluŃie al procesului.
În cazurile reale, viteza de propagare a fisurii este mai mare decât cea dată
de această relaŃie. Asta înseamnă că fisurarea sub tensiune este însoŃită şi de alte
procese. Unul dintre aceste procese este cel de acidizare a fluidului existent în
fisură. Acidizarea electrolitului se datorează în general hidrolizei ionilor metalici
rezultaŃi în timpul corodării metalului. Oxigenul dizolvat joacă un rol important
în procesul de acidizare.
La oŃeluri, prin oxidarea ionilor bivalenŃi de fier (Fe2+ → Fe3+), pH-ul
scade cu 1 - 3 unităŃi. Scăderea pH-ului la vârful fisurii se încheie odată cu
consumarea oxigenului dizolvat în electrolitul stagnant în fisură. Dacă electrolitul
este împrospătat prin degajarea hidrogenului, scăderea pH-ului continuă.
Asupra mărimii vitezei de creştere a fisurii mai acŃionează şi alŃi factori
cum ar fi prezenŃa tensiunilor remanente de întindere, reducerea secŃiunii reale
generată de coroziune uniformă, difuzia hidrogenului în zona plastifiată de la
vârful fisurii etc.
Pentru simplificarea prezentării procesului de fisurare sub tensiune în
medii corozive, se consideră o lege liniară de variaŃie a vitezei de coroziune
fisurantă în funcŃie de mărimea tensiunii de întindere, de forma:
vf = v0 + k.σ
în care:
- vf este viteza de coroziune fisurantă sub tensiune
- v0 - viteza de coroziune în absenŃa tensiunii de întindere, σ – tensiunea de
întindere ce acŃionează
- k – un coeficient ce depinde de natura şi starea materialului, de mediul
de lucru etc.
În prezenŃa unei fisuri cu efect de concentrator de tensiune, expresia
vitezei de coroziune devine:

7
 vfc = voc + α k1 σ
în care α este factorul ce Ńine seama de efectul de concentrator de tensiune al
fisurii.
Dacă în zona cercetată acŃionează numai tensiunea remanentă σrem, viteza
de coroziune fisurantă va fi:
voc = vo + k σrem
În situaŃia reală, când în material acŃionează atât tensiunea utilă, cât şi cea
remanentă, viteza de coroziune fisurantă devine:
vfc = vo + k σrem + α k1 σ
Se observă că tensiunea remanentă de întindere (σrem > 0) intensifică
viteza de coroziune fisurantă chiar în absenŃa tensiunii exterioare de întindere.
În zona adiacentă concentratorului se desfăşoară un proces continuu de
avansare a fisurii, a cărei viteză este:
va = v0a + k2 σ
În aceste condiŃii, adâncimea h a fisurii va fi:
h = (vfc – va) t
în care t este timpul de acŃiune a tensiunii de întindere în prezenŃa mediului
coroziv.
Înlocuind vitezele vfc şi va se obŃine:
h = [σ (α k1 – k2) – (voa – vo – k σrem)] t
ÎmpărŃind ambii termeni prin (α k1 – k2) şi făcând următoarele notaŃii:
h
c=
α .k1 − k 2
v0 a − v0 − kσ rem
σ0 =
αk1 − k 2
se obŃine următoare relaŃie:
(σ – σ0) t = c
Din această ultimă relaŃie rezultă:
– legea de variaŃie a timpului de fisurare sub tensiune în mediu coroziv
este hiperbolică (fig. 3.4);

8
 – timpul scurs până la apariŃia fisurii descreşte odată cu mărirea tensiunii
de întindere;
– la o tensiune exterioară egală sau mai mică decât σ0 materialul nu se
fisurează în medii corozive;
- tensiunea remanentă de compresiune întârzie fisurarea.

Fig. 2.4. VariaŃia tensiunii de fisurare în timp.

O asemenea lege de variaŃie a timpului de rupere în medii corozive în

funcŃie de mărimea tensiunii este admisă de normele NACE pentru caracterizarea
materialelor.
Dacă se consideră un timp t planificat de menŃinere a materialului în
mediul coroziv sub o tensiune mai mică de σ1, aceasta nu se va fisura în timpul
normat. Dacă tensiunea se măreşte la σ2, materialul se va fisura după un timp
t’< t.
Mărimea lui σ0 se poate considera ca o caracteristică proprie a
materialului în prezenŃa unui anumit mediu coroziv.
Modificarea structurii materialului şi compoziŃiei mediului coroziv,
determină deplasarea lui σ0 în sens pozitiv sau negativ. Sunt cazuri, cum este cel
al oŃelurilor călite, aflate în medii cu hidrogen, la care valoarea lui σ0 tinde către
zero.

9
 2.4. Factorii care influenŃează coroziunea sub tensiune

Factorii cei mai importanŃi care determină sensibilizarea aliajului la fisura-

re sub tensiune în medii corozive sunt:
– structura metalografică;
– calitatea suprafeŃei;
– nivelul tensiunilor de întindere;
– conŃinutul în hidrogen;
– mediul de lucru.
Este greu de stabilit direct care dintre aceşti factori sunt mai importanŃi.
Fiecare din ei contribuie la fisurare şi acŃionând împreună grăbesc ruperea.
Susceptibilitatea materialului faŃă de coroziunea fisurantă este legată de
dimensiunile cristalelor. Cu cât grăuntele este mai mare, cu atât viteza de
propagare a fisurii este mai mare, chiar la o tensiune aplicată mai mică. Între
tensiunea care produce fisurarea şi dimensiunea cristalelor poate fi stabilită o
relaŃie de forma:
k
σ =σ0 +
d
unde:
- σ0 şi k sunt constante,
- d – dimensiunea cristalului.
Structurile globulare sunt mai puŃin afectate de prezenŃa hidrogenului, pe
când structurile martensitice sunt cele mai sensibile la fragilizare.
Tratamentele termice care asigură omogenizarea structurală întârzie
fisurarea.
PrezenŃa impurităŃilor de orice natură favorizează propagarea fisurii atât
prin discontinuităŃile create în material cât şi prin caracterul catodic pe care îl
prezintă în raport cu materialul din jur.
Starea ecruisată favorizează adsorbŃia şi difuzia hidrogenului şi contribuie
la grăbirea fracturării.

10
 În starea iniŃială, suprafeŃele pieselor expuse acŃiunii mediului coroziv au
o rugozitate relativ mică. Sub acŃiunea corozivă a mediului de lucru se creează în
suprafaŃă adâncituri, a căror formă geometrică determină concentrarea tensiunilor
şi constituie amorse de fisuri. Dacă adânciturile sunt orientate în lungul fibrelor,
efectul lor devine cel mai puternic. Rezultă că pentru a întârzia fisurarea în mediu
coroziv se cere ca fibrajul să fie orientat după direcŃia de acŃiune a tensiunilor de
întindere. La conducte această condiŃie nu este îndeplinită.
Relaxarea ce intervine la deschiderea fisurii face ca tensiunea locală să
scadă şi poate conduce la oprirea procesului de fisurare.
Hidrogenul în stare atomică este prezent la vârful fisurii, unde acŃionează
tensiunile maxime de întindere. Acest hidrogen se obŃine:
- în urma unei reacŃii chimice sau electrochimice;
- când în vecinătatea defectului se află un produs hidrogenat, care prin
disociere pune în libertate hidrogen atomic ce ajunge la vârful fisurii prin
intermediul mediului de lucru;
- când mediul de lucru conŃine hidrogen sulfurat, care prin reacŃii
succesive conduce la formarea hidrogenului atomic.
În contact cu mediul ce conŃine H2S, pe suprafaŃa oŃelului se formează
sulfura de fier (FeS). PrezenŃa acesteia nu poate fi considerată în toate cazurile ca
fiind cea care determină fisurarea. Într-adevăr, sulfura de fier este cea care
facilitează difuzia hidrogenului în medii acide. In medii cu un pH mărit,
solubilitatea sulfurii de fier scade, iar stratul ce acoperă întreaga suprafaŃă
frânează într-o anumită măsură difuzia hidrogenului.
Caracteristic pentru coroziunea sub tensiune în prezenŃa hidrogenului este
absenŃa ramificaŃiilor fisurii de rupere. Fisura se propagă perpendicular pe
direcŃia tensiunilor de întindere, micile abateri fiind determinate de dispunerea
constituenŃilor metalografici. Hidrogenul atomic ce difuzează uşor prin zona
plastifiată de la vârful fisurii contribuie la fragilizarea locală şi prin aceasta, la
creşterea vitezei de propagare a fisurii.
ProtecŃia catodică nu poate opri procesul de fisurare sub tensiune în medii
acide cu H2S decât la densităŃi mari de curent.

11
 ProtecŃia împotriva fisurării corozive prin acoperirea cu lacuri, vopsele,
grunduri, bitumuri etc., este eficientă până în momentul fisurării acestora, după
care fisurarea corozivă se intensifică.

2.5. Coroziunea şi fisurarea îmbinărilor sudate

În construcŃia instalaŃiilor de transport şi depozitare a produselor

petroliere, îmbinarea prin sudare este un procedeu curent de asamblare.
Ideal, ar trebui ca proprietăŃile îmbinării sudate să fie identice cu cele ale
materialului de bază. Dar cum se cunoaşte, modul de comportare al îmbinării
sudate se deosebeşte mult de cel al metalului de bază.
Cordonul de sudură are o structură în afară de echilibru, caracteristică unui
material topit şi solidificat, care favorizează manifestarea proceselor de coroziune
sub tensiune. Defectele din cordon (pori, incluziuni, microfisuri) accentuează
distrugerea prin coroziune.
De o parte şi de alta a cordonului de sudură se află zonele influenŃate
termic, cu o structură eterogenă ce îndepărtează materialul de la starea de
echilibru. Adesea, zonele influenŃate termic sunt acoperite cu zgură aderentă,
care dacă nu este complet îndepărtată, contribuie şi mai mult la scăderea
rezistenŃei locale la coroziune.
Fisurarea în medii corozive a cordonului de sudură se datorează în
principal acŃiunii unor puternice tensiuni.
Tensiunile remanente din îmbinare creează o stare defavorabilă,
coroziunea concentrându-se în apropierea cordonului, unde secŃiunea
materialului este mai mică.
SupraînălŃarea cordonului contribuie la concentrarea tensiunilor în zona
influenŃată termic, care deja se află într-o stare ce nu prezintă rezistenŃă ridicată
la coroziune. În acelaşi timp, supraînălŃarea modifică local caracterul curgerii
fluidului şi contribuie local la generarea şi colectarea bulelor de gaz formate în
procesul electrochimic de coroziune. Deplasarea bulelor, în marea lor majoritate

12
având membrana acidă, conduce la o formă caracteristică de distrugere, cea de
eroziune corozivă.
O altă sursă importantă de tensiuni o constituie hidrogenul dizolvat în
cordon. La sudarea cu flacără conŃinutul în hidrogen din cordon este de numai
0,002 – 0,003 %, pe când la sudarea cu arc, ajunge până la 0,03 %. Formarea
suflurilor de hidrogen este favorizată de răcirea rapidă a cordonului.
Îndepărtarea hidrogenului din masa cordonului se realizează parŃial cu
ocazia tratamentului de detensionare efectuat la 600 – 650 0C timp de 1 – 2 ore,
imediat după sudare.
În prezenŃa mediului coroziv, cordonul prezentă fisuri longitudinale şi
transversale, având ca punct de pornire craterul de la capătul cordonului. Pentru a
evita astfel de distrugeri este necesar ca pe lângă alegerea unor materiale cu o
mare rezistenŃă să se aplice o tehnologie de sudare care să garanteze lipsa
defectelor ascunse, obŃinerea unei structuri omogene şi o stare de tensiuni cât mai
redusă.
Dacă se măsoară potenŃialul pe direcŃia transversală a îmbinării sudate, se
constată o variaŃie foarte importantă, cu maxime de o parte şi de alta a cordonului
(fig. 2.5, a). Aceste maxime de potenŃial corespund zonelor influenŃate termic în
care acŃionează cele mai puternice tensiuni remanente. Dacă îmbinarea sudată
este supusă tratamentului termic de detensionare se ajunge la uniformizarea
potenŃialului (fig. 2.5, b). Cu toate acestea, viteza de coroziune nu devine şi ea
uniformă datorită structurilor diferite din zonele caracteristice ale îmbinării.
Pentru a întârzia distrugerea îmbinărilor sudate în medii corozive se
recomandă:
– alegerea de materiale recunoscute ca rezistente la coroziune sub
tensiune;
– executarea fără defecte a cusăturii sudate şi plasarea în afara zonelor de
maximă solicitare;
– reducerea tensiunilor remanente prin tratamentul de detensionare;
– îndepărtarea pe cale mecanică a supraînălŃării şi rădăcinii cordonului;.

13
 – aplicarea protecŃiei catodice, dar densitatea de curent ce trebuie
asigurată este de ordinul a 1 A/dm2.

Fig. 2.5. DistribuŃia potenŃialului electrochimic

după sudare (a) şi după detensionare (b).

2.6. Coroziunea asamblărilor filetate

Asamblările filetate, indiferent de construcŃie, sunt expuse coroziunii sub

tensiune şi coroziunii de contact. Aceste forme de coroziune sunt generate de
tensiunile axiale şi de tensiunile care acŃionează pe zona de înşurubare.
Forma geometrică a filetului şi raza mică de la fundul filetului favorizează
concentrarea tensiunilor. Tensiunile mari de întindere pot depăşi limita de
elasticitate şi aici se poate forma o zonă deformată plastic, foarte sensibilă la
coroziunea sub tensiune, lucru confirmat de ruperile frecvente produse la nivelul
primelor spire angajate.
Pe flancurile filetului, în faza finală de strângere, se creează presiuni mari
de contact. La vitezele mici de rotaŃie relativă, caracteristice finalului strângerii,
asperităŃile cele mai înalte ale flancurilor se rup, iar altele se deformează plastic,
care ulterior se corodează. Prin coroziune volumul produşilor rezultaşi este mai

14
mare decât volumul metalic consumat. Se ajunge în final la creşterea momentului
la demontare şi la imposibilitatea efectuării operaŃiei de deşurubare.
Pentru a evita degradarea sau distrugerea asamblării filetate trebuie
adoptate o serie de măsuri de preîntâmpinare a acŃiunii corozive sub tensiune a
mediului de lucru, cum ar fi:
– evitarea executării asamblării din materiale care pot forma între ele
macropile galvanice;
– zona de acces a agentului coroziv în îmbinare să fie prevăzută cu un
element de etanşare executat dintr-un material sintetic ce rezistă la mediul de
lucru şi are un coeficient de dilatare termică mai mare decât materialul metalic;
– la înşurubare, suprafeŃele filetului să fie acoperite cu un lubrifiant
mineral sau sintetic.

2.7. Cercetarea coroziunii sub tensiune

2.7.1. Principiu. DefiniŃii

În studiul procesului de fisurate sub tensiune în medii corozive se folosesc

epruvete netede şi epruvete prefisurate (SR ISO 7539-1).
La epruvetele nefisurate, concentrarea tensiunilor în zona de maximă
solicitare se obŃine prin înrăutăŃirea progresivă a calităŃii suprafeŃei ca urmare a
procesului de coroziune. Acest lucru face ca la unele materiale să se prelungească
durata până la rupere. Pentru scurtarea timpului până la rupere este necesar să se
lucreze la tensiuni apropiate de limita de curgere, dar acest procedeu conduce la
îndepărtarea de la conceptele mecanicii ruperii, dar şi faŃă se situaŃiile reale.
Pe epruvetele prefisurate se pot aplica principiile mecanicii ruperii pentru
evaluarea tensiunilor la vârful fisurii în funcŃie de intensitatea tensiunii, în
condiŃiile stării plane de deformaŃie.

15
 Prin asemenea încercări se urmăreşte stabilirea tensiunii care favorizează
iniŃierea sau creşterea fisurii fără ca să se ajungă la distrugere sau, care poate fi
tolerată fără riscul ruperii brutale.
În cadrul încercărilor se stabileşte factorul de intensitate a tensiunii în
condiŃiile stării plane de deformaŃie, (KI) ca o funcŃie ce depinde de tensiunea
aplicată, lungimea fisurii şi geometria epruvetei şi se exprimă ca produsul dintre
tensiune şi lungime:
KI = tensiune aplicată x lungime [(N.m)-3/2]
De asemenea se stabileşte tenacitatea la rupere în condiŃiile stării plane de
deformaŃie (KIC), ca valoarea critică a lui KI în care se produce prima extindere
semnificativă a fisurii, independentă de mediu, sub influenŃa creşterii intensităŃii
tensiunii în condiŃii de limitare puternică a deformaŃiei plastice.
Un alt factor determinat este factorul de intensitate al tensiunii limită
(KISCC) pentru susceptibilitatea la coroziune fisurantă sub tensiune.
Pentru stabilirea câmpului de tensiuni la vârful fisurii, descris în
coordonate polare, se consideră un corp elastic de dimensiuni infinite, solicitat
după modelul I, în care există o fisură al cărui front de propagare este o linie
dreaptă. În cazul prezentat în figura 3.6, valoarea factorului KI este dată de
relaŃia:
KI = σ π ⋅ a

în care:
σ este tensiunea la vârful fisurii;
a – lungimea fisurii.

Fig. 2.6. Câmpul de tensiuni la vârful fisurii.

16
 Pentru simplificarea analizei se consideră că în planul fisurii (ϕ = 0 ) , raza
zonei plastice rpl este:
- în suprafaŃă, unde starea de tensiune este plană (STP):
K I2
rplSTP =
2πR p2 02

- în miez, unde starea de deformare este plană (SDP):

rplSDP =
(1 − 2υ )2 K I2
2πR p2 02

în care:
Rp02 este limita de curgere a materialului;
ν - coeficientul lui Poisson.
Dacă ν = 0,3 rezultă:
rp l STP ≈ 6rp l SDP

Considerând zona plastifiată ca fiind cilindrică, de rază rpl, iar vârful

fisurii are deschiderea δI (fig. 2.7) valoarea lui KI este:
π ⋅a
K I = σ π (a + rpl ) = 2
1  σ 
1 − 
2  R p 02 

Fig. 2.7. Deschiderea la vârful fisurii.

Din această relaŃie se observă că factorul de intensitate KI creşte foarte

mult când tensiunea de încărcare σ se apropie de valoarea limitei de curgere Rp02
şi îşi schimbă valoarea în funcŃie de poziŃia şi mărimea fisurii.

17
 Intensitatea tensiunilor, la care intervine propagarea bruscă a fisurii
urmată de rupere, este caracterizată prin aşa numitul factor de intensitate critic
KC. Valoarea lui KC este dependentă de raportul participaŃiilor ruperilor în
condiŃiile de deformare plană (fig. 2.8). Începând de la o anumită grosime B a
probei, marginile dispuse sub un unghi de 450 se micşorează foarte mult, încât
practic se poate considera că ruperea are loc în condiŃiile unei stări de deformare
plană.
Factorul de intensitate a tensiunilor KI descrie fisurarea lentă. Când fisura
se propagă brusc, acest factor corespunde unei valori critice KIC. Cu cât mate-
rialul este mai rezistent la propagarea fisurii, cu atât valoarea lui KIC este mai
mare. Cunoscând mărimea lui KIC şi tensiunea de întindere la care este supus
materialul se poate calcula dimensiunea critică a fisurii care duce la ruperea
bruscă într-un mediu neutru.
Mărimea grosimii, B, la care KC atinge o valoare constantă KIC , factorul
poartă numele de tenacitate de rupere.

Fig. 2.8. InfluenŃa lăŃimii epruvetei asupra valorii lui KC.

Sub influenŃa mediului coroziv, fisura existentă în material se dezvoltă

până atinge mărimea critică, după care se produce ruperea bruscă. Pornind de la
aceste condiŃii de solicitare la tracŃiune şi de acŃiune a mediului, materialul se
caracterizează prin o tenacitate de rupere KISCC mai mic decât KIC (indicele SCC -
Stress Corrosion Cracking).
Reprezentând grafic funcŃia σ a = ct pentru KIC şi KISCC (fig. 2.9), se
ajunge ca să se diferenŃieze domeniile şi cauzele ruperilor la sarcini mai mici
decât Rp02. Se observă din această figură că lungimea fisurii, a , ce conduce la
rupere în mediul coroziv este cu mult mai mică decât în situaŃia unui mediu

18
neutru. De asemenea există o lungime minimă de fisură a0 care nu produce
ruperea nici în prezenŃa fluidului coroziv. Pentru fiecare tip de material există o
valoare a tensiunii sub care mediul coroziv nu poate contribui la dezvoltarea
fisurii.

Fig. 2.9. Domeniile caracteristice de rupere.

Pe baza celor prezentate sumar se pot desprinde câteva măsuri ce trebuie

adoptate pe timpul exploatării pentru a se evita ruperea fragilă în mediu coroziv:
- cunoscând tensiunile de încărcare σ şi tenacitatea la rupere a materialului
KIC se stabileşte mărimea admisibilă a defectului pentru care propagarea acestuia
este evitată;
- cunoscând mărimea defectului, determinată printr-o metodă de control
nedistructiv, se determină solicitarea admisibilă pentru care piesa lucrează în
deplină siguranŃă;
- cunoscând solicitarea şi influenŃa mediului (prin KISCC) se stabilesc
condiŃiile în care defectul se dezvoltă sub o sarcină redusă până se ajunge la
rupere, sau care pentru un timp dat de solicitare, nu se ajunge la creşterea
defectului.
Aşa cum s-a arătat, fisura se consideră ca având la vârf o rază nulă. Deci,
nu trebuie confundat factorul de intensitate a tensiunilor KI cu factorul de
concentrare a tensiunilor, care este dependent de geometria concentratorului.

19
 2.7.2. Metode de cercetare la coroziune sub tensiune

În cercetările de acum devenite clasice, se studiază fisurarea lentă, trasând

variaŃia timpului de rupere în funcŃie de tensiunea aplicată.
În mediu corosiv fără acŃiune fragilizantă, la început fisura se poate
propaga lent. Când lungimea fisurii atinge o valoare critică, astfel încât KI = KIC ,
are loc ruperea bruscă. Dacă se trasează variaŃia lui KIC în funcŃie de timpii
corespunzători stadiului ruperii se constată că se ajunge la o valoare asimptotică
de ordonată KISCC sub care ruperea nu se mai produce (fig. 2.10, a).

Fig. 2.10. VariaŃia lui KIC în funcŃie de timp (a) şi de limita de curgere (b).

Între valorile lui KIC şi KISCC nu există o corelaŃie directă în funcŃie de

limita de curgere a materialului. Pentru acelaşi mediu coroziv, diferenŃierea
valorilor este cu atât mai importantă cu cât limita de curgere a materialului este
mai mare (fig. 2.10, b). Şi în acest caz, determinând valoarea lui KISCC şi
cunoscând tensiunea admisibilă de întindere se poate calcula pe baza mecanicii
ruperii lungimea critică a fisurii pentru ca propagarea acesteia să nu se producă
brusc sau se poate stabili dimensiunea critică a fisurii care conduce la ruperea
bruscă la finele unui timp de solicitare dat în prezenŃa mediului coroziv.
În cadrul cercetărilor se utilizează două tipuri de epruvete:
- epruvete destinate încercării cu deformare constantă, care sunt
autoîncărcate cu ajutorul unor şuruburi de tensionare montate în ele;
- epruvete destinate încercării cu sarcină constantă, pentru care sunt
necesare dispozitive adecvate pentru aplicarea sarcinii.
Stabilirea construcŃiei epruvetei de încercare are la bază factorii care
influenŃează comportarea materialului la coroziune sub tensiune. Costurile

20
ridicate ale materialelor, pregătirii epruvetei şi condiŃionării mediului de
încercare limitează atât dimensiunile epruvetelor cât şi a timpului de încercare.
Metodologia de calcul pentru epruvetele de mai jos este prezentată în
,,ProtecŃia anticorozivă şi reabilitarea conductelor şi rezervoarelor”, de I. Tudor
ş.a.
Epruvetele solicitate cu deformare constantă, destinate determinării lui
KISCC , sunt mai compacte şi pot fi mai uşor expuse mediilor de încercare.

Fig. 2.11. Exemple de epruvete solicitate cu deformare constantă.

Determinarea lui KISCC se poate face pe epruvete prefisurate încărcate

cu sarcină constantă, a căror construcŃii sunt prezentate în figura 2.12.
Avantajul major al folosirii epruvetelor prefisurate constă în faptul că
furnizează date din care pot fi calculate dimensiunile maxime admisibile ale
defectelor pentru care piesa nu se rupe pe durata planificată de utilizare.
Fisura iniŃială se realizează prin solicitarea de oboseală la tracŃiune. Pentru
a localiza şi dezvolta o singură fisură de oboseală, epruveta prezintă o crestătură

21
ascuŃită. Prefisurarea nu este recomandată când se studiază influenŃa stării
suprafeŃei.

Fig. 2.12. Epruvete prefisurate solicitate la tracŃiune sau încovoiere.

22
 Factorul de intensitate a tensiunii se poate determina şi în condiŃii de
deformare constantă, pe epruvete prezentate în figura 2.13.

Fig. 2.13. Epruvete pentru determinarea factorului de intensitate a tensiunii în condiŃii

de deformare constantă.

23