RUPEREA MATERIALELOR

Ruperea materialului sub acţiunea unei solicitări apare prin propagarea

unei fisuri.
Mărimea critică a tensiunii de rupere la care se produce ruperea este dată
de relaţia lui Griffith:

Unde sf este tensiunea de rupere, g este energia de suprafaţă a planelor

cristaline expuse fisurii, E este modulul lui Young a materialului si c este
lungimea fisurii.

Ruperea materialului poate să apară în două moduri:

• Rupere ductilă – cu deformare plastică

• Rupere fragilă – fără deformare plastică

→ suprafeţe de rupere diferite.

Deformarea elastică şi plastică a metalelor:

a) cristalul iniţial,
b) deformare elastică,
c) creşterea deformării elastice şi apariţia alunecării atomilor la
limita de elasticitate,
d) deformare plastică prin forfecare,
e) deformare plastică prin rotirea unor grupe de atomi faţă de
planul de deformare (maclare)
A. Rupere foarte ductilă:
o la temperatura camerei -
metale moi - Pb, Au.;
o la temperatură înaltă –
metale, polimeri, sticlă.
B. Rupere ductilă
C. Rupere fragilă
Ruperea ductilă

a. Apariţia gâtuirii;
b. Apariţia unor
cavităţi în zona
gâtuită;
c. Unirea cavităţilor
şi apariţia fisurii;
d. Propagarea
fisurii;
e. Ruperea
SEM: adânciturile „sferice” corespund micro-cavităţilor care
iniţiază ruperea
 Ruperea fragilă
Ruperea fragilă se produce prin creşterea unei fisuri preexistente,
care se propagă rapid, fără ca forţa aplicată să crească.
- fără deformare plastică, sau una foarte mică.
- ceramice, gheaţă, metale în condiţii de criogenie:
Este vorba despre dezintegrarea microstructurii, care presupune
separarea la limita grauntilor rezultand o rupere intercristalina.

Nu apar deformaţii plastice;

Propagarea fisurii este foarte rapidă,
aproape perpendicular pe direcţia de
aplicare a solicitării;
Propagarea fisurii se face prin clivaj –
ruperea legăturilor atomice de-a lungul
planelor cristalografice
 Microstructura unui material metalic supus la tracţiune

Formarea golurilor în zona gâtuită în timpul încercării de rupere la

tracţiune duce la rupere.
 Fragil

Tensiune Ductilitate moderată

Ductilitate înaltă

Sarcina
Curbe caracteristice de material: pentru un material fragil,
comparativ cu cele ale unor materiale ductile.
Curba caracteristuca de material pentru un aliaj de Al
 Ruperea în metale - microstructura

A. Rupere intracristalină - Propagarea fisurii se face prin grăuntele

cristalin. Suprafaţa de rupere are „faţete” datorită orientării diferite
a planelor de clivaj.
B. Rupere intercristalină - Propagarea fisurii se face la limita grăunţilor
cristalini – datorită segregaţiilor de la limita grăunţilor etc.
 Ecruisarea
= deformaţia la o temperatura sub 0.5 Tt,
unde Tt = temperatura de topire în 0C.

Când un material este solicitat sub limita sa de curgere şi apoi descărcat, nu îşi
mai revine la lungimea iniţială.
• deformaţia rezultată, ep, este permanentă = deformaţie plastică
• când epruveta se încarcă din nou, se constată că atât tensiunea de curgere,
cât şi tensiunea de rupere au crescut.
• mecanismul prin care are loc durificarea se numeşte ecruisare.

Ecruisarea apare datorită faptului că dislocaţiile generate în timpul

deformări plastice se încrucişează → tensiunea în jurul dislocaţiei
blochează deplasarea dislocaţiilor vecine – ca urmare va fi nevoie de
o tensiune mai mare să producă noi dislocaţii.
- apare în timpul proceselor de deformare plastică – în general
acolo unde se reduce aria secţiunii transversale.

Extrudare

Laminare
Tragere

Creşterea Sy şi Su este însoţită de scăderea alungirii

= scăderea ductilităţii

Ecruisarea se poate îndepărta prin încălzirea la temperatură

înaltă – unde apare procesul de recristalizare şi revenire.
Ecuisarea se poate pune în evidenţă folosind curbele tensiune-
deformaţie. O epruvetă solicitată peste limita sa de curgere va
suferi o deformaţie plastică. La următoarea solicitare, apare o altă
curbă şi începe deformarea la o valoare mai mare a tensiunii.
Repetând această procedură, rezistenţa continuă să crească, dar
ductilitatea scade.
 Ruperea în ceramice şi sticlă - microstructura

În ceramice, legăturile ionice sau covalente nu permit alunecări, sau

permit unele mici → rupere fragilă.
•Majoritatea ceramicelor se rup prin clivaj de-a lungul planelor
compacte.
Ex. - la grafit - de-a lungul planului de bază (0001).
•Suprafaţa de rupere tipică este netedă şi de regulă nu sunt puncte de
iniţiere a ruperii.
Sticla se rupe tot fragil – se observă o suprafaţă de rupere concoidală
– conţine o zonă oglindă lângă originea fisurii, cu linii de rupere care
cuprind restul suprafeței.
•Liniile de rupere se întorc înapoi la zona oglindă și originea fisurii,
la fel ca modelul Chevron în metale.
 Ruperea în polimeri

Polimerii se pot rupe fie ductil, fie fragil, în funcţie de

temperatura de tranziţie vitroasă pe care o au.

• Sub temperatura de tranziţie vitroasă, polimerii termoplastici

se rup fragil, ca şi sticla. Peste această temperatură, ei se rup
ductil.

Polimerii termoreactivi duri, a căror structură este formată din

lanţuri lungi de molecule interconectate, se rup fragil.

Unele plastice, care nu au lanţuri încrucişate se rup ductil, adesea

prezentând gâtuire înainte de rupere.
 Concentratori de tensiune în materiale
Un motiv important pentru diferenţele care apar între valorile teoretice şi cele
experimentale în cazul rezistenţelor de rupere sunt fisurile = concentratori de
tensiune.
Tensiunea este mai mare în vârful fisurii.

a) fisură pe suprafaţă; b) fisură în interiorul materialului; c) concentrator de

tensiune la vârful fisurii
 Tranziţia ductil – fragil

• Pe măsură ce scade temperatura, un material ductil poate deveni

fragil.
• Alierea poate creşte temperatura de tranziţie ductil – fragil.
• Metalele FCC rămân ductile până la o temperatură foarte joasă.
• Pentru ceramice acest tip de tranziţie apare la o temperatură
mult mai mare decât la metale.
• Tranziţia ductil – fragil poate fi măsurată prin încercarea de
încovoiere prin şoc: energia necesară ruperii scade brusc într-un
interval de temperatură relativ îngust.
 Tenacitatea

Tenacitatea = capacitatea materialului de a absorbi energie în

procesul de deformare plastică până în momentul ruperii.

Aria de sub curba tensiune/deformaţie reprezintă lucrul mecanic

consumat pentru rupere.

Tenacitatea este influenţata de:

o viteza de deformare
o prezenţa concentratorilor de tensiune
o temperatură

Estimarea tenacităţii unui material - cu ajutorul ciocanului pendul

Charpy.
– Charpy si Izod. Se estimează:
•Energia de rupere prin şoc KV, J → Rezilienţa KCU sau KCV
•Temperatura de tranziţie, care exprimă valoarea temperaturii la care se produce o
separare între comportarea ductilă şi cea fragilă a unui material.
Criteriul de proiectare s < scurgere/n, unde n este un factor de
siguranta, nu functioneaza pentru materialele cu ductilitate
scazuta, cum sunt otelurile cu rezistenta mare.

Exemplu:
• In timpul celui de-al II-lea razboi mondial câteva nave s-au
rupt de-a lungul imbinarilor sudate.
• Navele au fost construite si folosite in oceanul Pacific; cand
au fost folosite in oceanul Atlantic, care este mai rece,
materialul navelor a fost supus tranzitiei ductil - fragil.
 Temperatura şi ductilitatea
Ductilitatea ridicată este de dorit deoarece asigură:
• O rezistenţă bună la propagarea fisurilor
• Prelucrabilitate ridicată

Ductilitatea este o proprietate critică pentru aplicaţiile criogenice.

• Fe, Carbonul şi oţelul slab aliat, Mo şi Nb devin fragile la
temperaturi joase.
• Cu, Ni, aliajele Cu-Ni, Al şi aliajele lui, oţelul inox austenitic,
rămân ductile la temperaturi joase.
• Majoritatea plasticelor şi elastomerii devin fragile la temperaturi
joase.
• Ceramica şi sticla sunt fragile la temperatura camerei şi devin şi
mai fragile la temperaturi joase.
 Materiale fragile
• Încercarea de rupere la îndoire se face pentru materiale fragile.
• Epruveta este plată şi se supune unei solicitări de îndoire.

Se determină rezistenţa de
rupere la îndoire şi săgeata,
f, a barei folosite ca
epruvetă.
f

Modulul de elasticitate la indoire este dat de relatia:

Rezistenţa de rupere la îndoire este data de relatia:

Ruperea la oboseală

•exprimă comportarea materialului la solicitări alternante,

efectuate la valori mai mici decât limita de curgere (Rp0,2 ) a
acestuia.

Aspectul ruperii prezintă două zone distincte:

•suprafaţa de rupere formată gradat, în timp (pornind dintr-o
microfisură dezvoltată în macrofisuri paralele).
•zona de rupere fragilă sau fibroasă cu grăunţi grosolani.

Rezistenţa la oboseală se exprimă prin anduranţa limită ca

fiind tensiunea maximă pe care o poate suporta materialul
fără a se rupe, în urma aplicării unui număr de cicluri de
încercare stabilit. (de ex. 105 – 108).