Titulari de curs: Cătălin CROITORU

Ionuț ROATĂ
e-mail:
c.croitoru@unitbv.ro
ionut.roata@unitbv.ro
Birou: GI 23
 Defectele liniare: Dislocațiile

✓ Defecte liniare: două dintre dimensiuni sunt aproximativ egale cu o distanţă interatomică (cu foarte mică
extindere), a treia dimensiune fiind mult mai mare. Cele mai importante defecte liniare sunt dislocaţiile, care
pot fi:
- marginale;
- elicoidale sau în şurub;
- mixte.

✓ Dislocaţiile sunt acele defecte ale reţelei prin intermediul cărora se realizează deformarea plastică prin
alunecare în cristale reale. Dislocaţiile pot fi definite ca fiind zone de perturbare ale reţelei care separă
regiuni de cristal în care s-a produs alunecarea, de regiuni în care alunecarea nu s-a produs.
✓ Dislocaţiile joacă un rol important în transformările de fază, creşterea cristalelor, conductivitatea electrică,
deformare și rupere.
✓ Dislocaţiile se formează în procesul de solidificare a cristalelor, iar densitatea lor poate fi mărită prin
procedee mecanice şi termice.
 Plan suplimentar de atomi

Reprezintă marginea unui plan suplimentar de

atomi care există în rețeaua cristalină.
Totuși dislocația nu este planul de atomi
suplimentar în sine ci linia care unește atomii de
la marginea inferioară a planului suplimentar.
Atomii din jurul dislocației nu prezintă distanțele
lor interatomice obișnuite, astfel încât în cristalul
respectiv există eforturi mecanice de
compresiune (deasupra liniei dislocației) și
eforturi de tensiune (dedesubtul liniei
dislocației).
Mărimea și direcția de deplasare a dislocației
sunt date de vectorul Burgers. Linia dislocației
Poate fi vizualizată ca o spirală în rețeaua cristalină
înfășurată în jurul unei imperfecțiuni de rețea. Rețeaua este
deplasată cu o unitate de distanțare interatomică față de
poziția normală.
Dislocație marginală Dislocație elicoidală
În momentul în care o serie de forțe acționează asupra unui material, mai întâi
acesta se deformează elastic: (a) rețeaua inițială, (b) deformare elastică,
nepermanentă (atomii pot reveni în poziția inițială odată ce încetează acțiunea
forțelor).

Dacă forțele aplicate materialului le depășesc pe cele care mențin

atomii în pozițiile lor de echilibru are loc deformarea plastică, în care
atomii sunt deplasați permanent în noi locații. (c).
Deformarea plastică joacă un rol important în procedeele de formare a
materialelor. Pentru majoritatea materialelor, în special metale, dacă
planele de atomi alunecă unul față de celălalt, se produce deformarea.
Acest mecanism de deformare a materialului se numește deformare
prin alunecare.
Deformarea prin alunecare este mult ușurată/ favorizată de prezența dislocațiilor. În absența dislocațiilor, ar fi
necesar un efort mecanic mult mai mare prentru a produce mișcarea relatică a unui plan de atomi față de
celălalt. Atunci când dislocațiile sunt prezente, cristalul se deformează prin deplasarea acelui semiplan
suplimentar de atomi, care necesită mult mai puțin efort mecanic.
Deformarea prin alunecare în absența sau prezența dislocațiilor poate fi conceptualizată prin mișcarea unui covor
foarte greu pe suprafața unei podele. Este mult mai greu să mișcam covorul prin târârea lui în întregime pe
podea, decât dacă am face o cută (buclă) la un capăt al covorului și am deplasa acea buclă de-a lungul
suprafeței până la celălalt capăt al covorului.
Dislocațiile sunt importante deoarece sunt implicate direct (împreună cu
vacanțele) în deformarea plastică a materialelor. Deformarea plastică se
produce atunci când dislocațiile se mișcă în rețeaua cristalină.
Prezența dislocațiilor determină atât aspecte pozitive cât și negative:
▪ Aspect pozitiv pentru procesele tehnologice: materialele reale sunt mai
ușor de deformat: prelucrare prin deformare plastică (laminare, forjare,
trefilare, etc.)
▪ Apect negativ pentru design: materialul va fi mult mai slab d.p.d.v. al
rezistenței mecanice decât vaoarea teoretică (până la 1000 mai puțin).
Nu putem înlătura complet defectele din interiorul unui material. Pentru orice
temperatură diferită de 0 K va exista o anumită densitate de defecte în
cristalul real.
 Plan de
alunecare

Planul care conține linia dislocației se numește plan de alunecare.

Regiunea deformată a cristalului este separată de regiunea
nedeformată prin linii de alunecare, conținute în planul de
alunecare.
O dislocație nu se poate termina abrupt în interiorul unui cristal. În
cele din urmă va ajunge la marginea cristalului, formând trepte de
alunecare. Intersecțiile acestor trepte de alunecare cu suprafața
materialului generează benzile de alunecare.
Deplasarea unei dislocații marginale
 Benzi de alunecare (benzi Lüders) formate prin
deformarea plastică a materialului

(a): înainte de deformare (b): după deformare

plastică plastică
 Deformare plastică prin alunecare

În materialele metalice, o serie de sisteme cristaline favorizează alunecarea:

• Rețeaua CFC este cea mai deformabilă (maleabilă). De ex. Cu, Au și soluția
solidă austenită (C în Fe) existentă în oțeluri la temperaturi ridicate și în oțelurile
aliate la temperatura camerei se pot deforma foarte ușor (de aceea oțelurile se
tratează termic până când structura lor este formată complet din austenită, apoi
se supun deformării plastice la cald);
• Rețeaua CVC prezintă deformabilitate medie (de ex., Cr și soluția solidă ferită (C
în Fe) existentă în oțeluri la temperaturi joase);
• Rețeaua HC este cea mai puțin deformabilă prin alunecare (ex. Cd, Zn, Zr, Ti):
materialele care cristalizează în acest sistem prezintă ductilitate mai scăzută.
Maclele
Deplasarea unei părţi din reţea sub influența unei forțe de deformare astfel încât aceasta să se plaseze în
raport cu un plan (plan de maclare) într-o poziţie simetrică cu suprafața nedeformată se numește maclare.

Zonele de trecere de la macle la cristalele în care se găsesc (limitele de macle) prezintă abateri de la
aranjamentul atomic propriu unei structuri cristaline ideale şi sunt considerate imperfecţiuni.

Maclarea se produce în cazul forțelor de forfecare foarte mari aplicate materialelor. Materialele ceramice
și cele cu structură cristalină CFC sau HC se pot deforma prin maclare (în cazul ultimelor două mai ales la
temperaturi ridicate).

(a) Deformarea prin alunecare; (b) deformarea prin

maclare.
Pentru a reduce gradul de deformare plastică și a mări rezistența mecanică a unui material
este necesară oprirea/încetinirea deplasării dislocațiilor în cristale. Acest lucru se poate
realiza:
Prin durificarea prin punere în soluție solidă: În jurul unui dislocații se creează o serie de
tensiuni mecanice de comprimare sau întindere. Atomii străini pot să interfere cu aceste
tensiuni mecanice în sensul amplificării/atenuării lor.
Prin deformarea plastică a unui material se creează continuu un număr foarte mare de
dislocații. Înițial materialul suferă o ușoară deformare, dar dacă numărul dislocațiilor crește
peste o anumită valoare, atunci mișcarea acestora este încetinită (ca un blocaj în trafic
dintr-o intersecție aglomerată). Această modalitate de durificare a unui material prin
introducerea suplimentară de dislocații se numește durificare prin deformare plastică la
rece sau ecruisare.

durificare prin deformare plastică la rece durificarea prin punere în soluție solidă
Dislocații obținute prin ecruisare vizualizate la microscop
 Defectele de suprafață
➢ Sunt defecte de reţea care au o singură mărime egală cu o distanţă interatomică, iar celelalte două mult
mai mari.

➢ Aceste defecte sunt suprafeţe în interiorul corpului care separă porţiuni din material care se deosebesc
între ele după orientarea cristalografică.
➢ Din această categorie de defecte fac parte:

✓ limitele cristalelor (limitele grăunților),

Limite de grăunte

De obicei cristalele se formează și cresc din faza lichidă (topitură) până

ce ajung să se învecineze unul cu celelalt. La un moment dat pot să
exercite o serie de forțe unul asupra celuilalt și să se deformeze
reciproc. De accea în materialele reale cristalele nu au forma celulei
unitate (de ex. cubică), ci sunt deformate. În plan (pe suprafață
aspectul lor este asemenător cu al unor grăunți de porumb, de accea
aceste cristale deformate se mai numesc și grăunți.
Limitele cristalelor (limitele grăunților)

➢ Metalele au o structură policristalină, alcătuită dintr-un număr mare de cristale (grăunţi cristalini);

➢ Deoarece cristalele aflate în poziţii vecine în structură au orientări diferite ale planelor şi direcţiilor
cristalografice, zonele de trecere de la un cristal la altul (limitele de cristale) prezintă abateri importante
de la aranjamentul atomic propriu unei structuri cristaline ideale şi sunt considerate imperfecţiuni;

➢ Întrucât unghiurile care marchează diferenţele de orientare ale structurilor cristaline proprii grăunţilor
vecini au măsuri mari (în general, peste 20º), limitele de cristale sunt denumite şi limite la unghiuri mari

3D 2D
Materialele pot fi durificate cu scăderea dimensiunilor de grăunte. Acest aspect
poartă numele de durificare prin rafinarea mărimii de grăunte. Limitele de
grăunți blochează deplasarea dislocațiilor (acestea nu pot trece de limitele de
grăunte), astfel încât un grăunte mai mic înseamnă o deformare plastică mai
scăzută a materialului respectiv.
Există o corelație directă între limita de plasticitate a unui material (y) și
dimensiunea grăunților acestuia (d). Relația care leagă rezistența mecanică a
materialului de mărimea de grăunte se numește ecuația Hall-Petch:

σ0 este o constantă de material care simbolizează

valoarea minimă a efortului mecanic care activează
deplasarea dislocațiilor iar K se numește
coeficientul de durificare (constantă de material).
Valorile acestor constante pot fi gasite în baze de
date cu proprietățile materialelor.
Materialele care au structura alcătuită din mai multe cristale se numesc policristaline.
Materialele a căror structură este formată în întregime dintr-un cristal se numesc materiale
monocristaline.
Limitele de grăunte interferă cu transportul purtătorilor de sarcină în material, adică îi scad
conductivitatea electrică. Un material fără limite de grăunte prezintă proprietăți superioare în
anumite aplicații cum ar fi celulele fotoelectrice.

Celule solare cu siliciu policristalin (stg.) și siliciu monocristalin (dr.)

Limitele de grăunte influențează negativ rezistența la coroziune a
materialelor.
Palele de turbină de la motoarele avioanelor sunt realizate din aliaje Ni-Cr
cu temperatură de topire foarte ridicată (superaliaje). În motoarele
avioanelor cu reacție temperaturile ating în medie 1650C (temperaturile în
avioanele comerciale ating 1500C, iar în avioanele utilizate în aplicații
militare acestea ating 2000C).

Pale de turbină monocristal din avioanele cu reacție

Materialele monocristaline prezintă proprietăți optice superioare
celor policristaline. Limitele de grăunți dispersează lumina.
Safirul este alcătuit din Al2O3 (oxid de aluminiu sau alumină) dopat
cu fier, titan, crom, vanadiu sau magneziu. Poate fi de culoare
albastră (folosit ca piatră prețioasă), dar poate fi și transparent.
Sticle extrem de rezistente la uzură pot fi confecționate din safir
monocristalin (cum ar fi de ex. sticla utilizată la cadranul ceasurilor
de mână).
 Defectele de volum
✓ Au dimensiuni mari în toate cele trei direcţiile.

✓ Pot fi de tipul:

➢ precipitatelor: care sunt particule mici ale unei faze secundare a unui aliaj. Acestea pot fi:

(a) continue (există o legătură între planele cristalografice în toate direcţiile),

(b) semicontinue (există o legătură între planele cristalografice dar care nu este perfectă);
(c) discontinue (nu există nici o legătură între planele de atomi ale precipitatului și ale rețelei de
bază) ;

➢ incluziunilor: de tip oxizi, silicaţi, sulfuri, etc.

 Precipitatele și incluziunile de dimensiuni mici interferă cu mișcarea
dislocațiilor în cadrul grăunților, având ca rezultat durificarea materialului
(acesta va fi mai dificil de deformat). Acestă metodă de durificare a
materialului se numește durificare prin precipitare. O serie de aliaje de Al
și oțeluri se pot durifica prin acest mecanism.
Dimensiunile incluziunilor și precipitatelor trebuie să fie suficient de mici
pentru a putea durifica materialul. Dacă aceste incluziuni depășesc un
anumit nivel de mărire sau se concentrează la limita dintre grăunți atunci
acestea pot prezenta un efect advers asupra proprietăților mecanice ale
materialului.
Precipitate/incluziuni la limitele de grăunte Incluziuni de dimensiuni mari

Creșterea rezistenței mecanice a

Scăderea rezistenței mecanice a materialului materialului