3.4. TENSIUNI REZIDUALE.

RUPEREA METALELOR
Tensiuni reziduale. Deformarea plastică la rece a unui material metalic conduce la consum de
energie, din care o parte rămâne sub formă de energie potenţială în metalul respectiv, fiind determinată
de deplasări elastice ale atomilor cărora le corespund tensiuni reziduale care constituie reacţii la aceste
deplasări. Tensiunile pot fi de două feluri: macrotensiuni şi microtensiuni.
Macrotensiunile pot lua naştere ca urmare a deformaţiei permanente neuniforme.
Folosirea materialelor metalice lipsite de macrotensiuni este întotdeauna necesară pentru a
asigura toleranţe de dimensiuni strânse.
Durata de funcţionare a unor piese cu macrotensiuni este periclitată de macrotensiunile iniţiale
cărora li se adaugă tensiunile din timpul exploatării şi care pot provoca ruperi la sarpini foarte mici.
În unele cazuri, macrotensiunile se produc în mod intenţionat prin durificarea prin ecruisare, ca
de pildă durificarea unor organe de maşini cu jet de alice ş.a., caz în care stratul exterior este adus în
stare de compresiune reziduală cu efecte favorabile în scopul măririi rezistenţei la uzură şi la oboseală.
Macrotensiunile reprezintă circa 0,1% din energia înmagazinată în metal.
Microtensiunile se formează de regulă la limitele dintre grăunţi, dar pot fi întâlnite şi pe
întreaga suprafaţă a grăunţilor. Prezenţa microtensiunilor determină scăderea rezistenţei la coroziune.
Efectul Bauschinger, care constă în faptul că materialul deformat prezintă o limită de
proporţionalitate crescută la întindere şi micşorată la tracţiune, în raport cu materialul iniţial, se poate
explica ţinându-se seama de prezenţa microtensiunilor.
Efectul postelastic, respectiv micşorarea deformaţifei la eliminarea lentă ă unei sarcini
exterioare, este cu atît mai mic cu cît înlăturarea sarcinii este mai rapidă. Compresiunile reziduale, la
descărcare rapidă, împiedică eliminarea părţii elastice a deformării.
Capacitatea de absorbţie a vibraţiilor este capacitatea materialelor da a absorbi energie
mecanică la cicluri de încărcare şi descărcare; ea are importanţă practică mare, întrucât, reduce riscul
ruperii la oboseală. Ea depinde mai ales de un mare grad de plasticitate. Metale cu astfel de proprietăţi
sînt nichelul, staniul, plumbul, cuprul, fierul. Deşi material fragil, fonta cenuşie, ca urmare a prezenţei
filamentelor de grafit care întrerup continuitatea masei metalice, are capacitate bună de absorbţie a
vibraţiilor.
Ruperea metalelor. Fenomenul care provoacă fragmentarea unui corp în două sau mai multe
părţi, ducînd la distrugerea integrităţii sale, sub acţiunea unor tensiuni interne sau externe, poartă numele
de rupere. Ruperea constituie ultima etapă a deformării şi este un proces complex. Ruperea se clasifică
după diferite criterii: după tensiunea care produce ruperea sau după modul cristalografie de rupere; după
deformarea plastică care precede ruperea; după aspectul microscopic. După tensiunea care o produce
ruperea, poate fi de două feluri: rupere prin clivaj sau rupere prin smulgere, care este produsă de
tensiunile normale, şi rupere prin forfecare care este produsă de tensiunile tangenţiale.

96
 Ruperea prin clivaj se produce fără deformaţii plastice vizibile, de-a lungul unui plan care se
numeşte plan de clivaj. În tabelul 3.4 sunt indicate planele de clivaj şi temperatura la care se produce
ruperea la unele metale. în mod intuitiv, acest fel de rupere se poate prezenta în felul următor: se ia un
cristal de zinc (reţea hexagonală compactă) care a fost astfel tăiat încât planul bazal să aibă o poziţie
verticală (figura 3.17, a) şi se acţionează cu un cuţit de-a lungul planului bazal. Dacă temperatura este
îndeajuns de scăzută, cristalul se va despărţi în două părţi (figura 3.17, b), separarea urmând planul
bazal.

Tabelul 3.4
Plane de clivaj şl temperatura la care se produce ruperea la unele metale

Tipul de reţea Plan de Tensiunea critică perpendiculară pe

Exemple de metale Temperatura °C
cristalină clivaj planul de clivaj daN/mm2
Cubică cu Feα {100} -100 26
volum centrat Feα {100} -185 27,5
Hexagonală Zn {1001} -185 0,19
compactă Zn {1010} -185 1.80
Hexagonală
Zn+0,53% Cd {0001} -185 1,20
compactă

a) b)
Figura 3.17. Reprezentarea schematică a ruperii prin clivaj:
a – epruveta înainte de încercare; b - epruveta înainte după încercare.

a) b)
Figura 3.18. a - rupere con - cupă la metale ductile; b - rupere fragilă.

Ruperea prin forfecare se produce după deformaţii plastice. După deformaţiile plastice care le
preced, ruperile pot fi: ductile, adică precedate de deformaţii plastice mari (care sunt de regulă ruperi

97
prin forfecare) şi fragile sau casante şi care se produc fără deformaţii plastice vizibile (sunt ruperi prin
clivaj). În figura 3.18 se prezintă ruperea ductilă (figura 3.18, (a)) şi ruperea fragilă (figura 3.18, (b)).
După aspectul microscopic ruperile pot fi două feluri: transcrisialine (figura 3.19, (a)), când
ruperea se produce în interiorul grăunţilor, şi intercristaline (figura 3.19, (b)), când se produce la limita
grăunţilor. Ruperea prin forfecare se produce numai transcristalin şi are aspect fibros.

a) b)
Figura 3.19. Aspectul microscopic al ruperii:
a - rupere transcristalină; b - rupere interranscristalină.

În funcţie de starea de tensiune şi de condiţiile de încercare, un material oarecare se poate rupe

fie ductil, fie fragil. Fenomenul poartă numele de tranziţie ductil-fragil şi este caracterizat prin
temperatura de tranziţie care constituie o măsură a gradului de tenacitate sau de fragilitate a unui metal.
Cu cât temperatura de tranziţie este mai joasă, cu atât metalul este mai ductil şi invers.
Temperatura de tranziţie depinde de natura materialului, de compoziţia, de structura şi de
starea de tensiune. Ea se determină cu ajutorul încercării la rezilienţă. În figura 3.20 se prezintă o curbă
caracteristică ce indică tranziţia de la comportarea ductilă la cea fragilă. Se observă că tranziţia nu este
bruscă, ci se produce într-un interval de temperatură.

Figura 3.20. Tranziția ductil - fragil.

Ruperea la oboseală. Prin oboseală se înţelege comportarea materialelor supuse unor sarcini
variabile, caracterizată prin pierderea rezistenţei şi ductilităţii, scăderea duratei de funcţionare, ruperea
producîndu-se la tensiuni mult mai mici decît rezistenţa la rupere. Ruperea la oboseală se caracterizează
prin două zone distincte (figura 3.21): o zonă netedă, lucioasă, care rezultă prin frecarea părţilor ce se

98
obţin de la formarea unei fisuri care începe la suprafaţă şi cu care începe oboseala, şi o zonă grăunţoasă
cristalină, denumită şi zona distrugerii finale.

a) b)
Figura 3.21. Ruperea la oboseală:
a - schemă; b - aspect macroscopic.

Pentru a ameliora comportarea la oboseală se acţionează în vederea îmbunătăţirii stării

suprafeţei prin aplicarea unor tratamente ale suprafeţelor (bombardarea cu alice, călire superficială ş.a.).
Este necesar ca prelucrările să conducă la o suprafaţă într-o stare cât mai bună, pentru a asigura o
comportare cât mai bună la oboseală pieselor respective, asigurându-se deci o durată de funcţionare cât
mai mare.

99