Oboseala materialelor

Majoritatea pieselor ce compun diversele constructii tehnice sunt supuse unor solicitari
variabile, periodice sau neperiodice, care fac ca materialele acestora sa cedeze, rupandu-se la o
tensiune mai mica decat cea necesara pentru ruperea in conditii statice. Apare astfel ruperea
materialului prin oboseala conditionata de actiunea simultana a trei factori: tensiuni de
intindere, deformatii plastice si solicitari variabile in timp.
In general oboseala se poate defini ca o modificare permanenta, localicata, progresiva care
apare in materialele supuse unor tensiuni alternante. Ea poate avea ca rezultat fisurarea sau
ruperea dupa un numar suficient de cicluri.
Prin urmare, fenomenul de distrugere prin oboseala a pieselor din cauza solicitarilor variabile
este complex, fiind necesara luarea in considerare, inca din faza de proiectare a factorilor care
pot contribui la rupere si definirea exacta a conditiilor de exploatare.
Procesul de distrugere a pieselor prin oboseala implica parcurgerea a 3 faze distincte: initierea
(amorsarea) microfisurii, propagarea fisurii in sectiunea piesei, prin mecanisme specifice
fenomenului de oboseala si ruperea finala.

Fig. 1 Fazele ruperii prin oboseala

Faza initierii microfisurii este un process de rupere locala datorata unor modificari structurale
(dislocatii) successive ale materialului sau altor defecte interne (incluziuni atomice, vacante,
precipitari de faze, etc) sub actiunea unui numar suficient de cicluri de solicitare si a tensiunilor
tangentiale maxime.
Propagarea fisurii se datoreaza tensiunii maxime de intindere si presupune cresterea lenta, de
ordinul 10-4 µm/ciclu, a acesteia ca urmare a unui process de deformare plastica repetata si
rupere in imediata vecinatate a punctului de inceput al fisurii. Cresterea lungimii fisurii
determina accelerarea procesului de fisurare.
Ruperea finala se produce in momentul in care una din fisuri se dezvolta si atinge dimensiunea
(lungimea) critica.
Examinarea sectiunii unei piese rupte prin oboseala conduce la constatarea existentei a doua
zone distincte pozitionate in functie de tipul solicitarii suferite:
- zona netedă (de amorsare a fisurii) - 1, cunoscută şi sub
numele de zonă de oboseală; se formează progresiv prin
apariţia unei microfisuri datorate unui defect (incluziuni
nemetalice, treceri bruşte de secţiune, rizuri de prelucrare)
şi propagarea acesteia sub acţiunea eforturilor repetate.
- zona de rupere bruscă - 2, ce poate prezenta aspect
cristalin în cazul materialelor fragile, sau fibros, la 1 2
Fig 2 Ruperea prin oboseală
materialele ductile, rezultată după ce fisura de oboseală
conduce la o secţiune efectivă mai mică decât cea necesară, rezultată din calculele de
dimensionare.
Oboseala poate fi si termica manifestata prin fisurarea pieselor supuse unor ternsiuni termice
variabile ciclice reprezentand un proces de deformare si degradare a elementelor structurale.
Capacitatea materialelor de a rezista la solicitari de oboseala poarta denumirea de anduranta.
Rezistenţa la oboseală este definită de limita de oboseală, respectiv de tensiunea maximă pe
care un material o poate suporta N cicluri fără a se rupe.
O metoda experimentala de determinare a rezistentei la oboseala este inercarea de oboseala prin
incovoiere rotativa.
Pentru experimentări sunt necesare minimum 10 epruvete; prima este supusă unei tensiuni 1
= 0,6 Rm (Rm este rezistenţa la rupere a materialului) , stabilindu-se numărul de cicluri N1 care
antrenează ruperea.

Fig.3 Montarea probei la încercarea de oboseală prin încovoiere rotativă

Tensiunile 2, 3 etc. aplicate succesiv epruvetelor următoare, sunt micşorate sau mărite cu 20
sau 40 N/mm2, în funcţie de numărul de cicluri care a provocat ruperea primei epruvete.
Rezultatele încercărilor permit trasarea curbei de oboseală sau curbei Wöhler (fig.4). Palierul
orizontal corespunde tensiunii maxime care nu provoacă ruperea după un număr infinit de
cicluri; aceasta este limita de oboseală.

Fig.4 Curba Wöhler

In figura urmatoare sunt redate curbele Wöhler ale unor aliaje feroase si neferoase.
Cercetările experimentale au arătat că la oţeluri şi la aliajele de titan curba σ– N devine
orizontală la o anumită tensiune limită. Această tensiune reprezintă limita de oboseală sau limita
de anduranţă. Cele mai multe materiale neferoase nu prezintă o limită de oboseală. Curbele σ –
N ale acestora continuă să scadă cu o viteză mică la un număr mare de cicluri. Pentru asemenea
materiale, rezistenţa la oboseală este determinată de tensiunea la care materialul poate fi supus
unui număr specificat de cicluri.
Neajunsul principal al încercărilor σ – N este dificultatea de a face o distincţie între perioada de
iniţiere a fisurii şi cea de propagare a acesteia.
În componentele structurale de dimensiuni mari, existenţa unei fisuri nu implică în mod necesar
iminenta rupere a piesei. După iniţierea fisurii de oboseală, o piesă mai poate funcţiona până la
90% din durata sa totală de viaţă.
De aceea, obiectivul testelor de propagare a fisurii de oboseală este de a determina viteza cu
care fisurile subcritice cresc sub sarcini ciclice (da/dN) înainte de a se atinge dimensiunea critică
a fisurii; cu alte cuvinte, de a estima durata totală de viaţă.
Cresterea fisurii la oboseala este controlata in principal de incarcarea maxima si de raportul
dintre tensiunea minima si cea maxima.

Fig. 5 Forma curbelor Wöhler pentru unele materiale metalice

Factorii care influenteaza rezistentei la oboseala

Practica a aratat ca marimea rezistentei la oboseala a epruvetelor sau pieselor incercate depinde
de o serie de factori cum ar fi :
- materialul (structura acestuia, tehnologia semifabricatului)
- felul solicitarii
- asimetria ciclului
- concentratorii de tensiune
 - dimensiunile epruvetei (piesei)
- starea suprafetei
- tratamentele mecanice, termice sau termochimice aplicate
- tensiunile remanente
- temperatura de lucru
- agresivitatea mediului, etc
Cunoasterea efectelor acestor factori permite estimarea corecta a ruperii pieselor datorita
oboselii, precum si prevederea unor masuri constructive, tehnologice si de lucru care sa le
sporeasca rezistenta la oboseala.

Metode de imbunatatire a rezistentei la oboseala

Atunci când forma, dimensiunile şi greutatea piesei sunt limitări rigide, proiectantul poate
recurge la un număr de alternative în selecţia materialului pentru îmbunătăţirea rezistenţei la
oboseală. Acestea se bazează în principal pe controlul defectelor şi/sau al proceselor
tehnologice de prelucrare:
1. La orice aplicaţie importantă care implică fenomene de oboseală se necesită folosirea
unor oţeluri cu grad de puritate cât mai ridicat. Se ştie că cele mai multe cauze ale cedării
premature prin oboseală sunt legate de existenţa unor incluziuni nemetalice cu
dimensiuni mari aflate imediat sub suprafaţa materialului în zonele puternic tensionate.
Producătorii de oţel utilizează o serie de tehnologii de topire pentru o purificare avansată
şi anume: degazarea în vid, dezoxidarea şi degazarea în vid, topirea prin inducţie în vid,
retopirea cu arc în vid, etc.
2. Când tensiunile din exploatare conduc la oboseală de scurtă durată (de exemplu
amplitudinea deformaţiei ciclice se apropie de 0,5) se vor utiliza oţeluri rezistente şi
tenace. Optimizarea tenacităţii este posibilă prin menţinerea conţinutului nominal în
carbon sub 0,35, a celui de fosfor şi sulf sub 0,010 şi prin folosirea nichelului ca
element principal de aliere. De asemenea, este preferabil ca microstructura să fie
alcătuită din cel puţin 95 martensită, iar intervalul temperaturilor de revenire de 250-
420C să fie evitat.
3. Pentru o rezistenţă mare la oboseală de lungă durată (peste 200000 cicluri) se specifică
o combinaţie de material şi tratament termic de călire de suprafaţă care dezvoltă tensiuni
reziduale de compresiune la suprafaţa piesei de valori cât mai ridicate. De asemenea,
pentru mărirea rezistenţei la oboseală sunt eficiente procedeele tehnologice de sablare
cu alice, rularea la rece şi tratamentul termochimic de nitrurare (figura 6).
 Figura 7 arată influenţa benefică a sablării cu alice şi a tratamentului termochimic de
nitrurare asupra rezistenţei la oboseală de lungă durată.Trebuie subliniat însă că
nitrurarea este eficientă îndeosebi la oţelurile aliate cu elemente (Cr, Mo, Al, Ti) care
formează nitruri şi că este un tratament costisitor.
4. Maximizarea rezistenţei la oboseală este posibilă şi printr-un control riguros al finisării
suprafeţei în zonele critice. Experimental s-a demonstrat că prelucrarea prin aşchiere a
unui oţel durificat prin tratament termic la 40HRC este foarte dificilă atât cu scule din
oţeluri rapide cât şi cu scule din aliaje dure sinterizate; suprafaţa aşchiată este degradată
puternic şi rezistenţa la oboseală va fi mult diminuată. Efectele dăunătoare ale
prelucrării prin rectificare asupra tensiunilor de compresiune de la suprafaţa piesei,
asupra pericolului de ardere şi chiar de fisurare deşi sunt cunoscute, uneori sunt trecute
cu vederea.
5.

Fig. 6 Efectele prelucrării suprafeţei asupra duratei de viaţă la oboseală

Figura 2: Influenţa sablării cu alice şi a nitrurării asupra rezistenţei la oboseală de lungă durată

6. Selecţia unui oţel şi a unui tratament termic care să elimine necesitatea unei operaţii
ulterioare de îndreptare. Numeroase cedări ale arborilor de autovehicule au fost datorate
îndreptării la rece după tratament termic. Deşi aceşti arbori au fost îndreptaţi perfect, în
urma unor cicluri de încărcare ei revin la forma iniţială contorsionată care are ca rezultat
bătăile şi cedarea prematură prin oboseală. Una din soluţii a fost îndreptarea la cald
(până la temperatura de revenire) şi în unele cazuri aplicarea unei reveniri după
îndreptare. Cu toate acestea, atât îndreptarea la cald cât şi la rece poate îndepărta
tensiunile reziduale de compresiune din zonele încărcate critic ale piesei.
Deseori poate fi prevenită cedarea prin oboseală în medii corozive efectuând o placare
convenţională cu nichel. O cedare prin oboseală de scurtă durată (deseori sub 100
cicluri) poate apare ca rezultat al coroziunii sub tensiune. Acest caz este specific
oţelurilor aliate cu Cr-Mo, Cr-Ni, Cr-Ni-Mo, tratate termic la nivele ale limitei de
curgere de circa 1300N/mm2. Coroziunea poate fi provocată de apă sau de soluţii uşor
corozive ale altor chimicale cum ar fi sărurile de clor. Liniile directoare care se au în
vedere în astfel de cazuri sunt:
a) Îndepărtarea tuturor zgârieturilor şi a altor defecte de pe suprafaţa piesei;
asigurarea unei rugozităţi cât mai mici;
 b) Evitarea îmbogăţirii în carbon a suprafeţei piesei în cursul procesului de
austenitizare, dacă controlul atmosferei este mai puţin perfect;
c) Efectuarea unei sablări cu alice a tuturor suprafeţelor accesibile;
d) Acoperirea suprafeţei prin cadmiere urmată de recoacere sau numai cadmiere în
vid.
e) Protejarea suprafeţei piesei prin cromare dură sau prin nichelare reduce
semnificativ (10-40) rezistenţa la oboseală a oţelurilor tratate termic; în
consecinţă, aceste operaţii trebuie evitate la piesele solicitate intens la oboseală.
7. O mare influenţă asupra rezistenţei la oboseală de lungă durată o are calitatea suprafeţei.
Existenţa unor defecte de suprafaţă ca microfisuri, zgârieturi, decarburări, etc.
diminuează considerabil rezistenţa la oboseală. Un strat decarburat are pe de o parte o
rezistenţă scăzută la rupere, iar pe de altă parte micşorează tensiunile de compresiune
de la suprafaţa piesei (figura 3).
8. În aplicaţiile care necesită rezistenţe la oboseală de lungă durată (peste 50 106 cicluri)
se impune folosirea unui oţel şi a unui tratament termic care să confere o microstructură
fără ferită, cel puţin în secţiunile critice ale piesei.

Fig.7 Efectul decarburării asupra durităţii şi tensiunilor reziduale ale unei bare din oţel C45.
Una dintre cele mai importante caracteristici ale oţelurilor folosite la temperaturi scăzute este
tenacitatea. La selecţia oţelurilor pentru o tenacitate maximă se vor avea în vedere
următoarele:
 obţinerea unei granulaţii fine;
 o dezoxidare puternică, de preferat sub vid;
 un conţinut cât mai redus în carbon, fosfor şi sulf;
 microalierea cu Zr pentru modificarea formei incluziunilor de sulfuri şi adăugarea
de pământuri rare la elaborare;
 aplicarea tratamentului termic de îmbunătăţire sau de austempering.