INTRODUCERE ÎN INGINERIA SUPRAFEȚELOR

1.1 Obiective principale

Ingineria Suprafețelor cuprinde procesele prin care se pot modifica straturile de suprafață ale
materialelor în vederea îmbunătățirii performanțelor funcționale ale acestora, a duratei de viată,
aspectului estetic și a economicității producției. Aceasta presupune modificarea suprafeței unei
componete inginerești pentru a-i conferi proprietăți diferite de cele ale materialului de bază.
Principalele scopuri urmărite vizează: creșterea rezistenței la coroziune, reducerea pierderilor de
energie rezultate prin frecare, reducerea uzurii, reparația și reconstrucția suprafețelor deterioarate
local, îmbunătățirea comportării la oboseală, realizarea unor sisteme de tip barieră termică (cu rol
de izolare termică) și de asemenea, asigurarea unei durabilități ridicate și a unor înalte performanțe
de exploatare pentru materialul de bază.

În general, scoaterea din uz a unei piese este cauzată în proporție foarte mare de trei fenomene:
uzarea, coroziunea și oboseala. Caracteristic pentru cele trei fenomene este faptul că se amorsează
/ inițiază în zona suprafeței unde solicitările sunt mai intense și mai complexe în comparație cu
miezul piesei.

Prin prisma ingineriei suprafețelor piesele mecanice sunt tratate ca niște sisteme ”strat de suprafată
– substrat” asupra cărora se intervine prin tehnologii specifice pentru modificarea proprietătilor
fiecărui element în parte pentru a obține în final performanțele funcționale dorite ale piesei în
ansamblul ei.

Cea mai concisă definiție a acestei discipline poate fi rezumată astfel: Ingineria Suprafețelor este
în esență proiectarea stratului de suprafată și a substratului ca un sistem pentru a-i conferi, la
costuri rezonabile, performanțe de care nu este capabil nici unul dintre ele, luat separat.

În figura 1.1 este prezentat schematic sistemul strat de suprafată-substrat, legătura dintre cele două
realizându-se printr-o interfață a cărei grosime și structură depinde de natura materialelor și de
tehnologia de obținere a stratului.

Sistemul prezintă patru zone distincte:

- Zona I – suprafața de contact cu piesa conjugată sau mediu, unde rugozitatea, coeficientul
de frecare și stabilitatea chimică sunt elementele cele mai importante pentru sistem;
 - Zona II – stratul de suprafață unde interesează în special adâncimea, compoziția chimică
și microstructura, ele fiind elemente determinante pentru proprietăți ca duritatea, rezistența
la rupere, modulul de elasticitate, tenacitatea, etc.;

- Zona III – interfața dintre stratul de suprafață și substrat unde aderența și interacțiunea
chimică dintre acestea sunt proprietăți hotărâtoare pentru sistem;

- Zona IV – substratul (miezul/materialul de bază) ale cărui proprietăți sunt rezistența la

rupere, tenacitatea, duritatea, modulul de elascticitate și densitatea.

Fig. 1.1 Reprezentare schematică a sistemului strat de suprafață-substrat

Proprietățile cerute stratului de suprafață diferă adesea de cele cerute substratului, fiind nu rareori
contradictorii. În această situație, este fie mai economic, fie absolut necesar să se aleagă un material
cu caracteristicile de volum cerute pentru substrat (miez), și să se trateze suprafața acestuia asftel
încât să se obțină și proprietățile de suprafață impuse.

În figura 1.2 sunt prezentate principalele proprietăți de suprafață care pot fi modificate prin
aplicarea tehnologiilor specifice Ingineriei Suprafețelor fără deteriorarea proprietăților
substratului.

La ora actuală există două categorii majore de tehnologii folosite pentru îmbunătățirea
proprietăților de suprafață ale pieselor mecanice. Prima categorie cuprinde acele tehnologii care
vizează modificarea caracteristicilor structurale și/sau a compoziției chimice în stratul de
suprafață. A doua categorie de tehnologii vizează depunerea pe suprafața pieselor a unor straturi
aderente din materiale cu structură și compoziție chimică proprie.
O clasificare schematică a principalelor tehnologii specifice Ingineriei Suprafețelor este prezentată
în figura 1.3.

Fig. 1.2 Proprietăți modificabile prin tehnologii specifice Ingineriei Suprafețelor

Principalele obiective ale Ingineriei Suprafețelor pot fi sintetizate astfel:

• să confere unei piese proprietăți superficiale de natură fizică, chimică sau mecanică, pe
care materialul de bază nu le posedă în volumul său;

• creșterea performanțelor și a durabilității produselor;

• economisirea de materii prime și materiale deficitare și valorificarea superioară a acestora;

• reducerea consumurilor energetice în procesele de fabricație și îmbunătățirea raportului

cost/performanță;

• elaborarea de materiale noi cu proprietăţi deosebite;

• reducerea gradului de poluare în tratamentele de suprafață

Realizarea acestor obiective presupune în primul rând, cunoașterea și aplicarea judicioasă a

tehnologiilor de tratare a suprafețelor. Tehnologiile avansate de ingineria suprafețelor alături de
tehnologiile de tratare volumică oferă o gamă largă de soluții pentru proiectarea și fabricarea de
piese performante pe bază de materiale metalice, ceramice, polimerice și compozite.
Fig. 1.3 Clasificarea schematica a principalelor tehnologii de Ingineria Suprafetelor