Şcolile de design

Primele organizaţii de
design

Primele personalităţi şi primele orgnaizaţii ce aparţin efectiv

istoriei desing-ului au apărut în cadrul artei 1900. Un rol deloc
neglijabil l-au jucat şi atelierele Şcolii din Nancy, şi vestitele
Wiener Werkstätte, fondate la începutul sec.XX în capitala
Austriei de J.Hoffman şi K.Moser sau principalele ateliere
secesionise din München şi Darmstadt, precum şi atelierele
organizaţiei de la New York ale lui Louis Comfort Tifanny.
 Charles Rennie
Mackintosh
În momentul de apogeu al curentului Arts & Crafts în
Scoţia şi Anglia, Charles Rennie Mackintosh a fost
fondatorul "Scolii de la Glasgow", un stil arhitectonic şi
decorativ deosebit, precursor al modernismului în Scoţia. În
1884 s-a pregatit pentru arhitectura într-o firma locala şi a
studiat arta şi designul la cursurile serale la Şcoala de Arta
din Glasgow.
În 1890 işi deschide propria firmă de arhitectură şi în
1894 infiinţeaza grupul numit "The Four" (Cei patru) alaturi
de mai mulţi colegi pe care îi cunoscuse la cursurile de arta.
Influenţaţi de Art Nouveau, arta japoneza, simbolism si
stilurile neo-gotice, membrii grupului au expus în mai multe Şcoala nou de Arta din Glasgow
rânduri lucrări în metal, mobilier şi ilustraţii  la Glasgow,
Londra, Viena şi Torino, toate manifestările bucurându-se de
un deosebit succes. Majoritatea lucrărilor şi proiectelor lui
Mackintosh au fost realizate într-o scurta perioada de
activitate intensa, între 1890 si 1911.
 În 1902 işi prezintă la Expoziţia
Internaţională de la Torino mobilierul pentru
cameră "Mackintosh", realizand ulterior mai
multe seturi similare.
Charles Rennie Mackintosh este una dintre
figurile importante ale Art Nouveau, datorită
inovaţiilor arhitecturale aduse şi a creaţiilor în
arta decorativă. A folosit cu fineţe lumina
naturală şi artificială şi a explorat noi concepte
spaţiale, avand la bază elemente scoţiene
tradiţionale, adaptate la stilul de viata modern.
Clădirile sale erau construite ca adevarate opere
de artă, unde fiecare detaliu era inclus în cadrul
liniilor clar definite.

"scaunul Hillhouse“ (1898)

 Deutcher
Wekbund
Asociaţie germană de arhitecţi, artişti, reprezentaţi ai unor meserii, ai
inudustriei şi comerţului, având drept scop înobilarea estetică (a formei) şi,
totodată, perfecţionarea funcţională a obiectelor uzuale, a produselor industriale, a
construcţiilor etc., precum şi o nouă sinteză între arhitectură şi obiectele de artă
decorativă şi aplicată. Înfiinţată în 1907, la München, de arhitectorul Hermann
Muthesius (1861-1927) – care cunoscuse în Anglia mişcarea “Art and Crafts”, -
preconizează un ansamblu de activităţi şi acţiuni, mergând de la un program
educativ de bază, susţinut de publicaţii proprii, până la organizarea de reuniuni,
congrese şi expoziţii. La manifestarea asociaţiei (unde au fost demonstrate, printre
altele, marile virtuţi ale arhitecturii moderne din oţel, beton şi sticlă) au participat
H. van de Velde, W.Gropius, P.Behrens, L. Mies van der Rohe, Le Corbusier, L.
Moholy-Nagy ş.a. În 1933 naziştii au suprimat asociaţia, această mişcare de
avangardă, care va fi relansată, în zonele occidentale ale Germaniei, abia ăn 1946.
Expoziţia din Turino, Peter
Behrens, 1902
 Peter Behrens
Peter Behrens (n. 14 aprilie 1868 – d. 27 februarie 1940) a fost un arhitect şi
designer german, care a fost un adevărat deschizător de drumuri în multe domenii
ale arhitecturii şi designului secolului 20, aşa cum sunt, de pildă, domeniile
designului şi al arhitecturii industriale. Pentru o perioadă scurtă, dar esenţială, de
timp a fost mentorul a trei arhitecţi importanţi ai secolului trecut, Walter Gropius,
Ludwig Mies van der Rohe şi Le Corbusier, care i-au fost învăţăcei aproape
simultan la începuturile carierelor acestora.
În 1907, AEG (Allgemeine Elektricitäts-Gessellschaft) l-a angajat pe Behrens
în calitate de consilier artistic. În această calitate, Behrens a creat o întreagă
personalitate totalmente diferită a corporaţiei, creând logo-ul companiei,
publicitatea acesteia şi linii de produse având un anumit design, ceea ce a făcut din
Behrens primul designer industrial din istorie. Peter Behrens şi-a păstrat statutul de
artist liber profesionist pe toată durata vieţii sale, incluzând perioada lucrată pentru
AEG. În 1910, Behrens a designat Fabrica de turbine A.E.G.
Ceas realizat de
Behrens în 1909, al
cărui design
industrial a
influenţat enorm
crearea conceptului
de identitate a AEG.
 Staatliches
Bauhaus
Staatliches Bauhaus ("Şcoala de stat pentru arhitectură"), este o şcoală de
artă, design şi arhitectură, precum şi un curent artistic extrem de influent în
arhitectura, artele plastice, designul, fotografia, mobilierul şi decorările
interioare ale secolului XX. Această şcoală şi mişcare artistică, generată de
către arhitectul şi pedagogul german Walter Gropius în oraşul Weimar în 1919,
a funcţionat la maxima sa anvergură între anii 1919 - 1933 în trei oraşe
germane: Weimar, Dessau şi Berlin, devenind în timp, în ciuda interzicerii lor
de către nazişti în 1933, unul dintre cele mai importante şi inspirante curente
ale arhitecturii moderne şi, mai ales, al stilului cunoscut sub numele de stil
internaţional. Chiar mai mult, odată cu emigrarea fondatorului lui Bauhaus,
Walter Gropius, în Statele Unite ale Americii, această mişcarea artistică
cunoaşte o renaştere cunoscută sub numele generic de "Stilul The New
Bauhaus", numit şi "Stilul New Bauhaus". La rândul său, The New Bauhaus
devine un factor educativ, inspirant şi stimulativ pentru multe alte generaţii de
arhitecţi şi artişti plastici, care au propagat sau încă propagă esenţa stilului
originalului Bauhaus până în prezent (sec. XXI).
 Şcoala de artă Bauhaus a existat în trei oraşe
diferite sub conducerea a trei directori diferiţi, toţi
arhitecţi. A fost creată şi a început să funcţioneze la
Weimar, între 1919 şi 1925, a continuat şi a atins
apogeul artistic la Dessau (unde se găseşte şi cunoscuta
clădire Bauhaus), între 1925 şi 1932, şi a fost mutată la
Berlin, unde a funcţionat între 1932 - 1933, cunoscând
atât declinul său artistic, cât şi brutala ei închidere de
către nazişti, în 1933.
Cei trei directori ai şcolii Bauhaus au fost
fondatorul acesteia, Walter Gropius, între 1919 şi 1928,
continuatorul "tradiţiei Bauhaus", Hannes Meyer,
între 1928 şi 1930,
şi directorul declinului artistic şi existenţial,
Ludwig Mies van der Rohe, între 1930 şi 1933.

Stuttgart, complex de locuinţe

 Bauhausul urmrea realizarea unei simbioze organice între “viaţă,
industrie, arhitectură, design şi artele plastice”, totul petrecându-se sub
primatul arhitecturii şi într-o permanentă şi intensivă preocupare
petnru materiale. Accentul era pus pe meşteşug, profesorii purtau titlul
de meşteri, activitatea didactică desfăşurându-se, în bună parte, în
ateliere.
Viziunea programatică a lui Walter Gropius era ca să creeze spaţii
ambientale funcţionale, ieftine, practice şi reproductibile cu ajutorul
producţiei de masă, fiind în acest fel accesibile absolut fiecăruia.
Corespunzând viziunii sale artistice şi a felului în care Staatsliches
Bauhaus fusese gândită şi concepută iniţial, Walter Gropius a dorit (şi
a realizat, de altfel, în bună parte) ca instituţia Bauhaus să fie locul în
care artiştii, arhitecţii, inginerii, proiectanţii şi constructorii se găsesc,
creează şi lucrează împreună realizând orice produs final ambiental, de
la clădirea propriu-zisă până la acea combinaţie unică de decoraţiuni
interioare şi artefacte care s-ar potrivi numai unui client anume.
 Programa şcolii
Bauhaus
- Bazele design-ului (6 luni) (cunoştinţe de baze despre material
şi secretele tehnologice de prelucrare, despre formă şi culoare);
- 3 ani de învăţătură la una din 7 secţii (care era împărţit în două
părţi: tehnico-meşteşugăresc şi artistic):
1)Sculptura în piatră
2)Lucru în lemn
3)Lucru în metal
4)Ceramica
5)Pictura pe sticlă
6)Frescă
7)Tapiserie (Desenul pe materie )
- Curs cu durată diferită – aprofundarea talentului pentru
studenţii cu abilităţi deosebite (echivalentul - doctoratul)
 Design-ul şi arhitectura
Statelor Unite

În aceeaşi vreme, design-ul şi arhitectura Statelor Unite

suferea o eclipsă, în pofida rolului inovator pe care l-a jucat în
veacul al XIX-lea creaţia timpurie de noi prototipuri industriale
amereicane sau Şcoala din Chicago, în arhitectură. Americanii
produceau în primele decenii ale secolului nostru serii uriaşe de
obiecte ieftine, dar urâte, greoaie şi încărcate cu ornamentaţie
parazitară.
 Din aceiaşi ani datează, pe de altă parte, “ororile” urbanistice
şi arhitecturale comise cu “zgîrie-norii” din New York. Deşi
tehnica americană a construcţiei marca recoduro uimitoare –
atingând de pildă, în 1913, cu Woolworth Building, a arhitectuliu
Cass Gilbert, înălţimea de 237 m – concepţia arhitectuii decădea.
Manhattan-ul mai întâi şi apoi Broadway-ul au dispărut sub o
îngrămădire de mase uriaşe de zidărie, ce par că se încalecă, care
reprezintă poate cele mai stridente şi mai absude exemple de
eclectism istoricist, întârziat: formule neogotice sau
neorensacentiste, amestecate cu stilistică antică, supraîncărcate cu
ornamente false, repatate pe zeci şi zeci de etaje.
 Şcoala din
Chicago Incendiu din 1871

Totuşi orientarea inovatoare, funcţională, a arhitecturii Şcolii

din Chicago nu căzuse în totală declin. Ea s-a dezvoltat atât prin
creaţia unora din fondatorii săi, în special Louis H.Sullivan, cât şi
prin ceea ce vor aduce discipolii săi, încă dinantea primului
război mondial, printre care cel mai strălucit va fi Frank Lloyd
Wright (1867 sau 1869-1959), părintele arhitecturii americane
moderne, autorul doctrinei organiciste, variantă a
funcţionalismului. Experienţa Şcolii din Chicago, ce a influenţat
în general arhitectura europeană.
Arhitectorii din şcoala din Chicago au folosit o construcţie de
tip nou – utilizând carcasa metalică. Această construcţie a
devenit atît de importantă, că dicta şi alegerea formei
exterioare.
Importanţa şcolii din Chicago în istoria arhitecturii, constă în
aceea că pentru prima dată au fost unificată forma cu
construcţia într-un tot unitar.
 Louis Sullivan
Louis Henri Sullivan, adesea doar Louis Sullivan (n.
3 septembrie 1856 – 14 aprilie 1924) a fost un arhitect
american, denumit "părintele arhitecturii moderniste".
Sullivan, care este considerat de mulţi specialişti şi
arhitecţi ca fiind creatorul zgârie-norilor moderni, a fost
un arhitect care a exercitat o puternică influenţă asupra
arhitecturii şi arhitecţilor, critic al "Şcolii din Chicago" (în
original, Chicago School of Architecture) şi mentor al lui
Frank Lloyd Wright.
După marele incendiu de la Chicago (1871), care
impune un vast program de reconstrucţie, este pasionat de
prblemele structurale impuse de realizarea de poduri,
viaducte etc.
A dezvoltat teroria unui funcţionalism sever,
fromulând teza “forma urmează funcţia”
Аuditorium Building (teatrul muzical) (1886-89)
Planul Auditriumului
Interiorul sălii, decoraţie vegetală, 4000 de locuri
 Primul clădirea în care au fost formulate
principiile construcţiei a zgârâie-norilor.

Waywrigh building în San-Luis.

Principiile de construcţie a zgârîie-
norilor a lui Louis Sullivan:
-Etaj subteran – etaj tehnic (utilaje
pentru dotarea clădirii cu energie şi
căldură)
-Primul şi al doilea etaj trebuie oferit
pentru bănci şi magazine
-Între primul şi ultimul etaj se află
oficiile
-Ultimul etaj – etaj tehnic (sistemele
de ventelare)
Guarany Building (Buffalo) 1894/95,
Cu o structură unitară metalică în
întregime,
Subliniată prin motive continue de
ceramică accentuând verticalitatea
Magazinul universal Carson, Pirie and Scott,
1899-1904 (Chicago)
Lucrarea cea mai reprezentativă pentru Şcoala de la
Chicago, cu o claritate desăvârşită a expresiei arhitecturale.
 Frank Lloyd
Wright
Frank Lloyd Wright , numele la naştere Frank Lincoln Wright, (n. 8 iunie
1867 - d. 9 aprilie 1959) a fost unul dintre cei mai proeminenţi şi influenţi
architecţi ai primei jumătăţi a secolului 20. În prezent, este adesea recunoscut
ca cel mai faimos arhitect al Statelor Unite ale Americii, fiind extrem de
cunoscut şi apreciat în ochii opiniei publice la mai bine de 50 de ani de la
stingerea sa din viaţă.

Interiorul bisericii Clădirea administraţiei

Reşedinţa lui Wright în Oak
unitariene Unitarian companiei Larkin, terminată
Park, Illinois, 1893 - 1895.
Unity Temple, 1905 - în 1904, dar demolată în 1950
 Principii de
proiectare
•Simplitate - compartimentarea trebuie să fie minimală,
orice element inutil trebuie să dispară. Încăperile sunt divizate
prin elemente ce sugerează diferenţa de funcţionalitate (finisaje
orizontale ale pardoselii sau tavanului, orientării diferite ale
camerelor, urechi de zidărie laterale, ş.c.l.).
•Adaptabilitate stilistică - pe primul plan trebuie să fie
nevoiele beneficiarului şi abia în planul doi un anumit stil
arhitectural.
•Arhitectură organică - arhitectura ar trebui să fie în
simbioză cu natura punându-se în acelaşi timp reciproc în
valoare. Se recomandă folosirea de culori naturale (specifice
zonei) şi de materiale locale.
•Sinceritatea materialelor componente - materialele
trebuie să fie utilizate conform naturii şi potenţialului lor şi nu
ca o butaforie.
•Cladirile trebuie sa bucure oamenii.

Frank Lloyd Wright --- The Illinois, un

proiect de zgârie-nori niciodată luat în
considerare
 Casele usoniene
Casele usoniene (planificarea oraşelor şi arhitectura organică )(The "Usonian Homes") erau
tipic mici, cu un singur nivel, fără garaj, sau prea mult spaţiu de stocare. Erau, de
obicei, realizate în forma literei L pentru a se potrivi în jurul unei grădini terasate
construite pe loturi de pământ ieftine, care aveau forme ciudate, ca rezultat al împărţirii
unei suprafeţe de teren în loturi de dimensiuni şi forme variabile.
Casele erau realizate în spiritul conceptului arhitectural predominant la Wright şi
arhitecturii sale organice. Astfel, folosirea armonioasă a spaţiului aflat la dispoziţie, un
design care să se integreze în peisajul locului, utilizarea de materiale locale, acoperişuri
plate, mari zone de aerisire, sprijinite pe structura de rezistenţă a casei, care să asigure
ventilarea naturală (îmbunătăţind astfel randamentul răcirii dar şi al încălzirii casei),
iluminarea naturală maximă şi încălzirea din podea erau elementele omniprezente în
casele usoniene. Maşinile nu erau parcate în vreun garaj, ci sub o structură foarte
simplă, fără pereţi dar cu un acoperiş.
Deloc surprinzător, diferite variante ale designului caselor de tipul Jacobs House,
încorporând toate elementele tipice ale "perioadei usoniene" a lui Wright sunt încă în
uz, în bune condiţiuni de folosire şi nu par deloc a fi desuete sau inadecvate locuitului
şi. respectiv locului unde au fost construite.
Casa Willits în Highland-Park, Illinois , 1902
Planul casa Willits
Robis House Chicago 1907
Oficiu firmei «Jhonson -Weks»
Rasine (Visconsin)
 Casa Kaufmann, 1936 (Bear Run)

The Fallingwater, probabil una dintre cele mai frumoase şi mai faimoase
structuri concepute şi realizate de Frank Lloyd Wright, Pensilvania 1936
Solomon R. Guggenheim Museum ,New York,1956/59 după proiectul din 1943
Utilizează planurile curbe şi circulare, pe care le dezvoltă până la relizarea unui
“continuum” spaţial, obţinut prin integrarea de spirale şi cercuri