3.

2 Rezistenţa mecanică
Rezistenta mecanică a produselor ceramice este determinată de defectele structurale şi în
special de microfisurile produse la formarea microstructurii, de unde se pot propaga fisurile când
se aplică un nivel de efort ridicat.
Parametrii convenţionali care definesc rezistenţa mecanică a materialelor ceramice sunt:
Rezistenţa la compresiune exprimă valoarea forţei necesare pentru a rupe o probă
cilindrică sau rectangulară supusă la compresiune. Materialele ceramice sunt caracterizate prin
valori ridicate ale rezistenţei la compresiune, care pot atinge nivele de 3-10 ori mai mari decât
ale rezistenţei la întindere.
Rezistenţa la întindere definită ca efortul maxim produs în secţiunea minima a unei probe
pentru a fi ruptă prin solicitare la întindere.
Rezistenţa la încovoiere este o caracteristică mecanică frecvent utilizată şi determinată.
Valorile rezistenţei la încovoiere sunt comparabile ca ordin de mărime cu cele ale rezistenţei la
întindere, dar exprimă deformarea elastică a materialului încercat.
Rezistenţa la oboseală reprezintă comportarea materialului ceramic sub o sarcină dată, în
timp. Oboseala poate fi dinamică, sub sarcină ciclică sau statică – când sarcina este constantă în
timp. Deci rezistenţa la oboseală se determină prin timpul în care un material rezistă sub o
sarcină constantă sau ciclică până la rupere. Pentru biomaterialele ceramice rezistenţa la oboseală
se determină sub influenţa diferitelor medii bioactive, şi deci valoarea rezistenţei se exprimă
diminuată procentual faţă de mediul normal.
Rezistenţa mecanică a materialelor ceramice se manifestă diferit faţă de metale, toate
proprietăţile mecanice sunt funcţie de caracteristicile materiei prime, de tehnologia de procesare
şi de amplitudinea şi forma microfisurilor reziduale din material. Materialele ceramice sunt în
general mai dure decât aliajele metalice, aspect ce a determinat utilizarea lor în multe domenii
tehnice.

3.3 Duritatea și rezistența la uzare

Materialele ceramice sunt în general mai dure decât aliajele metalice, aspect ce a
determinat utilizarea lor în multe domenii tehnice.
Duritatea se măsoară de obicei prin urma lăsată în material de către un penetrator apăsat
cu o anumită forţă. Duritatea este dată de natura materialului ceramic şi de porozitatea sa. Din
cauza fragilităţii sale, materialul ceramic tinde să se fisureze la apăsarea cu un corp dur, pe
suprafaţa de măsurare. De aceea, pentru obţinerea unor rezultate mai reale, se practică măsurarea
microdurităţii corpurilor ceramice cu ajutorul unor piramide de diamant, prin măsurarea urmei
lăsate în material.
Rezistenţa la uzare depinde de natura materialului ceramic şi de condiţiile mecanice în
care are loc contactul dintre suprafeţele aflate în mişcare. Uzura nu poate fi redusă numai prin
creşterea durităţii materialelor, este necesar să se realizeze un film „tribochimic” de faze
secundare care să lubrifieze interfaţa de frecare şi astfel să reducă uzura. Realizarea unui
asemenea film stabil se poate obţine în următoarele condiţii:
 ceramica pe bază de oxid de aluminiu utilizată în prezenţa umidităţii favorizează
producerea unui film hidratat de alumină;
 lubrifierea la temperaturi ridicate, în prezenţa fazei sticloase, produce un film
lichid care reduce frecarea, aspect posibil în ceramicile oxidice;
 în ceramicile neoxidice, ca de exemplu cele pe bază de nitrură de siliciu-Si3N4,
se poate produce un film oxidic (de SiO2) care are rol de lubrifiere;
 prezenţa oxizilor de titan sau crom în ceramica pe bază de alumină poate produce
filme de lubrifiere care reduc frecarea;
 încorporarea unor medii lubrifiante în microstructura ceramicilor, ca de exemplu
grafitul sau nitrura de bor, pot reduce sensibil frecarea şi uzura materialelor
ceramice.