UZURA ȘI DURABILITATEA

SCULELOR AȘCHIETOARE

Proiect pentru certificarea competenţelor

profesionale de nivel IV

Profesor coordonator: Elev:

Clasa a XII-a
Specializarea:
Tehnician tehnolog mecanic

Anul şcolar:
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

CUPRINS

Capitolul I.

UZURA SCULEI AŞCHIETOARE

1. Generalităţi

2. Forme de uzură

3. Criterii de uzură

Capitolul II.

DURABILITATEA SCULEI AŞCHIETOARE

1. Generalităţi

2. Dependenţa durabilitate - viteză de aşchiere

3. Analiza factorilor de influenţă ai durabilităţii

4. Calculul uzurii şi al durabilităţii sculei în cazul exploatării acesteia în

regim variabil

BIBLIOGRAFIE

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

2/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

CAPITOLUL I.

UZURA SCULEI AŞCHIETOARE

1. Generalităţi

In timpul procesului de aşchiere, datorită solicitărilor mecanice şi termice care apar pe feţele
active ale sculei, apare un fenomen de uzură, care se manifestă prin pierderea capacităţii de
aşchiere a sculei şi diminuarea calităţii prelucrării. Acest proces este continuu şi evolutiv, făcând ca
starea parametrilor de performanţă ai sculei să se diminueze treptat.
In figura 1 este prezentată o schemă, care arată factorii implicaţi în acest fenomen şi
efectele lor asupra procesului de aşchiere.

Figura 1. Factorii uzurii sculelor aşchietoare

2. Forme de uzură

Indiferent de tipul sculei şi de condiţiile de exploatare se uzează concomitent atât faţa de

aşezare cât şi faţa de degajare a acesteia. Uzura feţei de aşezare (Aα ) apare sub forma unei pete
de uzură de o lăţime VB, paralelă cu direcţia muchiei aşchietoare. Profilul transversal al acestei
pete corespunde formei suprafeţei prelucrate. In apropierea vârfului şi în dreptul suprafeţei libere a
semifabricatului, lăţimea petei de uzură poate să crească, în acest caz, datorită efectului eroziv al
stratului superficial al piesei care are o duritate mare.
Uzura feţei de degajare (Aγ) este rezultatul efectului de erodare al aşchiei şi apare sub forma
unui crater dispus la o anumită distanţă de muchie şi având dimensiunea maximă paralelă cu
aceasta şi egală cu lungimea tăişului activ. Distanţa faţă de muchie se explică prin formarea
depunerilor pe tăiş şi prin faptul că centrul de presiune al secţiunii aşchiei este la o anumită
distanţă de muchie.

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

3/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

Tipul uzurii formate depinde în primul rând de parametri regimului de aşchiere, la viteze mici
şi mijlocii predomină uzura feţei de aşezare, iar la viteze mari, uzura pe faţa de aşezare.

Figura 2. Zonele de uzură (STAS 12046/1-81)

Cauzele principale ale uzurii sculei se consideră a fi următoarele:

■ deteriorarea tăişului sculei ca urmare a solicitărilor mecanice şi termice;
■ adeziunea dintre materialul prelucrat şi sculă (depunerile pe tăiş);
■ difuziunea elementelor de aliere dinspre concentraţia mai mare din sculă spre cea mai mică,
din piesă;
■ efectul abraziv al componentelor mai dure din piesă asupra feţelor active ale sculei;
■ transportul de sarcină electrică (ioni), dinspre sculă spre piesă;
■ oxidarea de pe feţele active ale sculei.

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

4/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

Tuturor acestor cauze le corespund anumite tipuri de uzură şi anume:

a) Uzura prin deteriorarea sau ruperea muchiei

Fig. 3 Ruperea sau sfărâmarea tăişului

Acest tip de uzură apare ca urmare a ruperii sau sfărâmării muchiei aşchietoare în urma
apariţiei unor forţe mari, în special la scule având unghiuri de ascuţire (P) mici şi raze la vârf, r 8
mici. De asemenea o duritate mare a materialului favorizează şi ea ruperea tăişului.
Ca material de sculă cel mai puţin susceptibil la acest tip de uzură este materialul din oţel
de scule, care prezintă o tenacitate mai mare decât carburile metalice sinterizate sau materialele
mineralo-ceramice. Tot în această categorie se încadrează şi ruperea sau fărâmiţarea muchiei prin
tensiuni termice datorate unei încălziri neuniforme a tăişului. Se manifestă la materiale de sculă
care au o conductibilitate termică redusă sau în cazul în care acestea sunt lipite pe materiale cu
conductibilitate mai bună (lipirea plăcuţelor din carburi pe corpul sculei).
La aşchierea întreruptă solicitarea tăişului este deosebit de ridicată putând să apară rupere
prin oboseală. Variaţiile bruşte de solicitare datorate formării de aşchii lamelare pot şi ele să ducă
la asemenea ruperi , care apar ca nişte rupturi transversale.
Ruptura zimţată apare mai ales în cazul variaţiei adâncimii de aşchiere datorită vibraţiilor
din procesul de aşchiere. Prin încălzirea zonei de contact sculă-aşchie, aceasta tinde să se dilate,
dar este împiedicată de straturile inferioare, astfel că apar tensiuni termice.
De asemenea, la viteze de aşchiere mari, încălzirea este puternică şi profundă ceea ce produce
atât la încălzire, cât şi la răcire o stare de tensiuni care poate duce la ruperea tăişului. Rupturile
zimţate se observă în special la frezarea oţelurilor cu carburi metalice şi cu viteze mari de
aşchiere, la rabotarea cu secţiuni mari de aşchie şi la prelucrarea găurilor de adâncime mai mare
cu burghie elicoidale şi în prezenţa fluidului de aşchiere.

b) Uzura prin deformare plastică

Apare la materiale de sculă din oţel aliat de scule,

care prezintă o oarecare capacitate de deformare
plastică şi se manifestă prin deformarea plastică a
tăişului ducând la schimbarea geometriei sculei, fără a
se preleva material din sculă. Poate apare şi la carburi
metalice care au un conţinut mare de cobalt. Fenomenul
apare mai puternic la materiale de sculă care au o
termorezistenţă scăzută cum este cazul oţelurilor de
scule, oţelurilor rapide şi chiar la plăcuţele din carburi
metalice de tip K.
Fig. 4 Uzura prin deformare plastică
Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV
5/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

c) Uzura prin abraziune

Incluziunile şi particulele dure din materialul de prelucrat sau din aşchie provoacă zgârieturi
ale sculei producând un efect abraziv, care duce la apariţia de şanţuri de uzură. Intensitatea
abrazării este direct proporţională cu conţinutul de particule dure cum ar fi cementita sau carburile
din oţeluri, cementita sau incluziunile de siliciu din fonte şi carbura de siliciu din aliaje de aluminiu.
Acest tip de uzură apare atât pe faţa de aşezare cât şi pe cea de degajare, dar este determinantă
pe prima, putându-se considera că uzura pe faţa de aşezare este în special datorată abraziunii.
Această uzură predomină la începutul aşchierii când temperatura încă nu este ridicată.

d) Uzura prin adeziune

Se produce datorită depunerilor pe tăiş, care la desprindere smulg particule de material din
sculă şi produc în acest fel craterul de uzură de pe faţa de degajare.
Pentru evitarea acestui tip de uzură se evită zonele care se produc depuneri pe tăiş sau se
iau măsurile referitoare la geometria sculei sau tratarea materialului de prelucrat pentru a se
micşora tendinţa de lipire pe sculă. Se poate reduce acest fenomen prin folosirea de fluide de
aşchiere potrivite.

Fig. 5 Influenţa vitezei asupra depunerilor pe tăiş şi a uzurii

Din figura 5 rezultă influenţa vitezei de aşchiere asupra formării depunerilor pe tăiş şi
asupra uzurii sculei. Se poate observa că uzura are un maxim în dreptul valorilor vitezei la care şi
depunerea pe tăiş are un maxim. Explicaţia scăderii uzurii cu creşterea vitezei de aşchiere după
depăşirea primului maxim este dată de reducerea durităţii depunerii prin recristalizare datorită
depăşirii temperaturii de recristalizare. In aceste condiţii depunerea devine instabilă şi particulele
desprinse vor fi antrenate în exclusivitate în aşchie.

e) Uzura prin difuziune

Odată cu creşterea temperaturii şi depăşirea pragului de difuziune are loc o migrare a

atomilor sau ionilor dinspre sculă înspre piesă şi invers, (fig. 6), lucru care duce la apariţia unei
uzuri de difuziune predominantă la temperaturi ridicate. Fenomenul este cu atât mai intens cu cât
diferenţa de concentraţie a elementelor de aliere este mai mare şi cu cât conductibilitatea termică
a sculei este mai bună. Oţelurile carbon de scule şi oţelurile rapide nu prezintă acest tip de uzură,
deoarece, în general temperatura la care acestea lucrează nu depăşeşte pragul de difuzie
(temperatura la care energia particulelor este suficientă pentru a migra prin zona de contact).
Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV
6/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

Fig. 6 Schema fenomenului de difuzie

In cazul carburilor metalice la care temperatura atinge 700-800oC pot avea loc următoarele reacţii:
■ difuzia Fe în fază intermediară de legătură din cobalt;
■ difuzia Co în oţel, unde fierul şi cobaltul formează un şir continuu de cristale mixte;
■ descompunerea carburii de wolfram (WC) şi formarea carburilor duble şi mixte sub
formă de Fe3 C W 3C , ( Fe W )6 şi (Fe W )23 C6 .

Carbonul devenit liber în urma descompunerii carburii de wolfram se deplasează spre zona de
concentraţie mai redusă din oţelul de prelucrat. Este de remarcat faptul că difuziunea nu atinge
niciodată starea de saturaţie deoarece la zona de contact se află tot timpul alt material datorită
mişcării de aşchiere.
Uzura prin difuziune este relativ mică la sculele care conţin carburi duble de wolfram şi titan
(W-Ti), deoarece acestea au o stabilitate mică în oţeluri. La suprafaţa sculei se formează un strat
protector care duce la reducerea difuziei. Dacă sculele sunt acoperite cu straturi extradure, de
exemplu cu nitrură de titan sau nitrură de bor şi alte materiale mineralo-ceramice, viteza de difuzie
este de asemenea redusă ceea ce face ca la aceste scule uzura să fie mai redusă. Stratul de
protecţie se recomandă să fie dintr-un material cât mai inert chimic sau fizic faţă de materialul
prelucrat astfel acest tip de uzură se reduce la minim.

f) Uzura prin oxidare

Datorită activităţii chimice ridicate a straturilor de material de pe feţele active din zona de
contact a sculei cu aşchia şi a temperaturii ridicate din zonă, se observă culori de revenire pe
lângă zona de contact, semn că are loc o oxidare a materialului.
Uzura propriu-zisă se produce datorită îndepărtării acestor oxizi prin frecarea cu aşchia şi
cu piesa prelucrată. Oxidarea are loc la temperaturi ridicate, astfel pentru carburile metalice
aceasta se produce la circa 700 -800 o C, temperatură la care carburile pe bază de cobalt şi
carbură de wolfram (tip K) se oxidează mai puternic decât cele care conţin şi carburi de titan sau
altele (tip P şi M).
La sculele din carburi de wolfram se formează în apropierea muchiei un strat de oxizi (Co 3O7
, CoO, WO3 ), chiar în codiţii normale de temperatură şi prezenţa oxigenului.

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

7/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

Fig. 7 Zonele uzate prin oxidare

g) Uzura de natură electrică

Având în vedere că scula şi semifabricatul formează prin intermediul dispozitivelor şi

maşinii-unelte un circuit electric închis, (bineînţeles în cazul când acestea sunt bune conducătoare
de electricitate), la care există un contact cald, în zona de aşchiere şi un contact rece, în zona
prinderii sculei şi semifabricatului, va apare efectul Peltier manifestat prin curentul de termocuplu,
care participă la uzura sculei, lucru demonstrat prin izolarea electrică a piesei şi sculei, care a făcut
ca uzura să scadă.
In procesul de aşchiere diferitele tipuri de uzură se manifestă în acelaşi timp fiind
preponderent un anumit tip în funcţie de condiţiile concrete de lucru.
In figura 8 este redată ponderea în uzura totală a diferitelor tipuri de uzură în funcţie de
temperatura, (viteza de aşchiere), care este factorul determinant. Se observă că la viteze mici de
aşchiere predomină uzura mecanică şi de adeziune, iar peste o anumită limită predomină uzura
prin oxidare şi cea prin difuzie.
Maximul curbei de uzură coincide cu maximul depunerilor pe tăiş.
Apariţia unui minim local după primul maxim este explicată de unii specialişti prin apariţia
unui strat protector pe suprafeţele active ale sculei.
Suma tuturor tipurilor de uzură formează
uzura totală, iar reprezentarea acesteia în timp
prin unul din parametrii indicaţi la criteriile directe
de apreciere a uzurii se numeşte caracteristica
de uzură şi are aceeaşi formă ca şi la alte organe
de maşini, figura 8.
Se pot observa zonele de uzura de
amorsare sau de rodaj, palierul de uzură normală
şi zona de uzură catastrofală.

Fig. 8 Caracteristica de uzură

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV
8/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

3. Criterii de uzură

Pentru aprecierea gradului de uzură există criterii indirecte şi criterii directe. Cele indirecte
se bazează pe măsurarea unor indici nelegaţi direct de uzură, cum ar fi forţele de aşchiere,
rugozitatea suprafeţei şi forma aşchiei. Se consideră că scula este uzată când se atinge valoarea
unuia din indicii prestabiliţi indiferent dacă este un indice direct sau indirect. Indicii direcţi de
apreciere sunt cei legaţi de măsurarea efectivă a uzurii şi sunt standardizaţi. Se referă la
măsurarea uzurii pe faţa de aşezare sau pe cea de degajare şi exprimarea acestei mărimi ca
indice de uzură. Mărimea uzurii corespunzătoare acestui indicator se consideră a fi uzura
admisibilă sau uzura critică şi ea se stabileşte în funcţie de tipul sculei, operaţiei sau preciziei
impuse la aşchierea piesei.
In practică se consideră că scula este uzată în următoarele cazuri:
■ înrăutăţirea bruscă a calităţii suprafeţei;
■ micşorarea preciziei, în special datorită retragerii vârfului sculei;
■ apariţia unor trepidaţii puternice;
■ încălzirea puternică a semifabricatului ;
■ creşterea forţei aşchietoare ducând la pericolul de rupere al sculei;
■ deteriorarea tăişului din etapa uzurii avansate care poate afecta serios fiabilitatea şi
durata de exploatare totală a sculei.
Folosirea criteriilor indirecte pentru stabilirea uzurii admisibile este imprecisă şi se ia de
obicei numai împreună cu un alt indice direct pentru a avea o mai bună siguranţă în apreciere .

3.1 Criterii directe de apreciere a uzurii

Prin STAS 12046/1-81 s-au stabilit diferiţi parametri pentru caracterizarea uzurii sculei
aşchietoare (fig. 2). Sunt considerate 4 zone de uzură notate A , B, C şi N, trei pentru faţa de
aşezare principală şi una pentru cea secundară :
- zona A, care se află pe faţa secundară de aşezare şi are lungimea egală cu lungimea
tăişului secundar activ a = Tact şi se notează cu VAA, iar lăţimea uzurii maxime cu VAAmax
considerându-se ca lăţime a uzurii medii valoarea:

VAmed = ( X VAi ) / n (1)

tot în această zonă apărând şi o uzură sub formă de crestătură, specifică prelucrării cu
avans foarte mare sau cu scule cu raza la vârf prea mică;
- pentru faţa de aşezare principală de lungime b= Tact (lungimea activă a muchiei principale),
lăţimea se notează cu VB afectată de indicele zonei pentru care se consideră uzura: VBB,
VBC, VBN şi respectiv VBmax pentru zonele B, C, N şi respectiv pentru valoarea maximă, iar
valoarea medie se obţine cu relaţia:

VBmed = ( X VBi ) / n (2)

Tot pe această zonă apare şi uzura sub formă de crestătură în cazul prelucrării de piese
forjate sau cu strat dur de oxizi;
- pentru cazul burghiului apare şi tăişul transversal unde se notează cu VBT.

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

9/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

Pentru faţa de degajare se consideră următoarele criterii:

■ KT, adâncimea craterului de uzură;
■ KM, distanţa adâncimii maxime a craterului faţă de vârful sculei;
■ KB, lăţimea craterului de uzură.
Pe lângă cei trei parametri se utilizează şi alţi parametri derivaţi cum sunt:
K=KT/KM numit şi caracteristica de profunzime şi KS=KL/KB, caracteristica de suprafaţă în care
KL este distanţa originii craterului de la vârful sculei.
In practică se folosesc mai mult indicii care se referă la suprafaţa de aşezare deoarece aici
uzura se produce mai repede, are o mai puternică influenţă mai puternic negativă asupra aşchierii
şi se măsoară mai uşor.

Standardele ISO recomandă următoarele valori limită pentru indicii de uzură:

a) pentru scule din oţel rapid sau carburi metalice:

1. Uzura catastrofală;
2. VBB = 0.3 mm pentru uzura regulată în zona B;
3. VBmax= 0.6mm pentru uzură neregulată, zgârieturi, sfărâmături sau
crestături;

b) pentru materiale mineralo-ceramice:

4. VBB = 0.3 mm;
5. VBmax = 0.6 mm pentru uzură neuniformă;
6. KT = 0.06 + 0.3f , unde f este avansul în mm/rot.
Nu se permite uzura sculei până la uzura catastrofală deoarece îngreunează reascuţirea şi
se reduce durata totală de folosire a sculei precum şi deteriorarea suprafeţei prelucrate .

3.2 Date practice privind uzura sculelor

a) Cuţite de strung. In funcţie de parametri regimului de aşchiere şi materialul sculei şi al

semifabricatului, uzura cuţitelor de strung se produce simultan pe cele două feţe active sau numai
pe una din ele. In cazul strunjirii oţelului cu cuţite din oţel rapid, fără răcire, uzura predomină pe
faţa de degajare , dar spre momentul uzurii catastrofale şi se distruge muchia aşchietoare prin
avansarea craterului de uzură, apare şi o uzură pe faţa de aşezare, care se limitează la VBB = 0,5
mm. Pentru aşchierea cu fluide de aşchiere lucrurile sunt diferite, în sensul că uzura apare pe faţa
de aşezare admiţându-se o uzură VBB= 2 mm.
In cazul strunjirii fontei uzura are loc pe faţa de aşezare, iar pe faţa de degajare apare
numai o dungă strălucitore. Pentru degroşare se consideră VBB = 4 mm (deoarece la această
valoare are loc o creştere bruscă a forţei de aşchiere) , iar la finisare se admite VBB = 2 mm,
deoarece peste această valoare are loc o înrăutăţire a suprafeţei prelucrate.
La strunjirea oţelului cu plăcuţe din carburi metalice din grupa de utilizare P, uzura are loc atât pe
faţa de aşezare cât şi pe cea de degajare şi se admite o uzură VBB = 1,0... 1,2 mm.
La strunjirea fontei cu plăcuţe din grupa K se admite o uzură VBB = 0,8...1,0 mm.
La strunjirea oţelului şi a fontei cu plăcuţe din materiale mineraloceramice, uzura are loc
mai ales pe faţa de aşezare şi se admite o uzură VBB = 0,5..0,7 mm.
Pentru cuţitele de rabotat armate cu plăcuţe din carburi metalice grupa K30 se admite o
uzură VBB = 0,9...1,2 mm, iar pentru cuţite din Rp 3 se admite pentru prelucrarea oţelului VBB = 2
mm şi pentru fontă VBB = 4 mm .
Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV
10/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

Pentru frezare uzura apare mai ales pe faţa de aşezare, dar poate apare simultan şi pe cea
de degajare. Pentru diferite materiale de sculă şi pentru tipuri de freze uzura admisibilă se alege în
aşa manieră încât să se obţină o durabilitate totală cât mai ridicată după un număr de reascuţiri.
De asemenea se va alege uzura admisibilă şi în funcţie de tipul operaţiei: degroşare (mai mare) şi
finisare (mai mică). Tinând cont de aceste criterii uzura VBB se alege între 0,3 şi 2,0 mm, valorile
mai mici la finisare şi la prelucrare oţel şi mai mari la degroşare şi prelucrarea fontei.

Pentru burghie şi alte scule de prelucrarea găurilor se ia criteriul de uzură VBmax la

racordarea tăişului principal cu cel secundar luându-se ca valori recomandate următoarele:
• VBmax = 0,4 mm la diametre D = 10...12 mm;
• Vbmax = 0,6 mm la diametre D = 13...18 mm;
• VB max = 0,8 mm la diametre D = 19..25 mm;
• VB max = 1,2 mm la diametre D = 25...50 mm.
La lărgire se admit uzuri de până la 1,5 mm, iar la alezare pentru obţinerea unei rugozităţi Ra =
0,8...1,6 μm se admite o uzură VB = 0,4...0,7mm.

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

11/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

CAPITOLUL II.

DURABILITATEA SCULEI AŞCHIETOARE

1. Generalităţi

Pornind de la caracteristica de uzură şi stabilind uzura admisibilă se poate determina

durabilitatea efectivă a sculei aşchietoare, pornind de la valoare uzurii admisibile stabilită pe
ordonată şi căutând timpul corespunzător pe abscisă, conform paragrafului anterior. Timpul T, se
numeşte durabilitate efectivă.

Durabilitatea efectivă este timpul efectiv de lucru al sculei, în minute, între două ascuţiri
consecutive şi în anumite condiţii bine definite de aşchiere.

La atingerea uzurii admisibile scula nu şi-a pierdut încă capacitatea de aşchiere, dar nu mai
asigură satisfacerea cerinţelor impuse de criteriul de uzură ales şi capacitatea de aşchiere a sculei
trebuie refăcută prin reascuţire sau prin schimbarea muchiei aşchietoare la sculele cu plăcuţe din
carburi metalice.
Durabilitatea mai poate fi exprimată sub următoarele forme:
- timpul efectiv de aşchiere, T, în minute;
- timpul de maşină la aşchierea întreruptă, Tm , în minute;
- drumul de aşchiere efectiv, corespunzător durabilităţii sculei, L = T • v, în m, unde v este
viteza de aşchiere, în m / min;
- suprafaţa aşchiată pe perioada durabilităţii sculei: ST = T • v • b , în m , unde b este lăţimea
aşchiei;
- numărul de piese executate în timpul unei perioade egală cu durabilitatea: N T = T/ t b ,
unde tb este timpul de bază al operaţiei;
- volumul de aşchii îndepărtat în timpul T: VT = t • f • v , T în mm , unde t
şi f sunt adâncimea şi respectiv avansul de aşchiere.

Folosirea uneia din expresiile de mai sus se face în funcţie de tipul operaţiei şi de factorul
pe care dorim să-l determinăm în procesul de aşchiere. Studiul durabilităţii în funcţie de parametri
regimului de aşchiere a relevat faptul că principala influenţă asupra acesteia o are viteza de
aşchiere urmată de ceilalţi parametri ai procesului de aşchiere.
Toţi factorii procesului de aşchiere care influenţează uzura influenţează automat şi durabilitatea
sculei, aceasta reflectând legătura uzură- durabilitate. Primul care a studiat această problemă a
fost Taylor, [17] care în urma cercetărilor efectuate asupra legăturii viteză - durabilitate, în 1905 a
obţinut cunoscuta relaţie:
v • T m = Ct (3)

Această relaţie arată că durabilitatea nu variază liniar cu viteza de aşchiere şi că

durabilitatea scade cu creşterea vitezei.

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

12/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

Deşi de-a lungul anilor această relaţie a fost completată de o serie de cercetători ai
domeniului aşchierii, care au adus noi contribuţii la forma ei, dar în esenţă, modificările s-au
dovedit utile doar la limitele uzurii sau în condiţii speciale cu toţii fiind de acord că atâta timp cât
uzura se menţine pe palierul de uzură normală, relaţia lui Taylor este suficient de exactă şi
rezultatele practice sunt foarte bune.
De altfel, experimentările au fost programate pentru 6 luni şi au durat 26 de ani,
consumându-se 400 tone de oţel şi executându-se mai mult de 50.000 de experienţe.

2. Dependenţa durabilitate - viteză de aşchiere

Pentru stabilirea acestei dependenţe se fac experimente de aşchiere cu diferite viteze de

aşchiere şi păstrând constante uzura limită, avansul şi adâncimea de aşchiere. In aceste condiţii
se obţin curbe de variaţie de genul celor din figura 9. Domeniul de variaţie al vitezei de aşchiere
este totuşi păstrat între anumite limite pentru a avea o bună precizie, iar uzura trebuie menţinută
pe palierul de uzură normală, destul de departe de uzura catastrofală.

Fig. 9 Relaţia durabilitate-viteză

Considerând relatia (5) si scriind-o sub o alta forma:

T = CT * v k (4)

si logaritmând se obtine:
lgT = lgCT + k lgv (5)

de unde se obtine:

(6)

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

13/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

Valoarea k este negativă şi reprezintă panta dreptei din figura 10.

Constantele din formulele (6) şi (7) reprezintă viteza pentru o durabilitate T = 1 min. şi
respectiv durabilitatea pentru o viteză de 1 m/min. Influenţa mărimii pantei asupra comportării
sculei faţă de viteza de aşchiere se explică în felul următor: cu cât panta este mai mare la o
variaţie mică a vitezei se obţine o variaţie mare de durabilitate, (fig. 10) deci scula este mai
sensibilă la variaţia de viteză, iar dacă panta este mai mică variaţia durabilităţii la aceeaşi variaţie
de viteză este mai mică, deci scula este mai puţin sensibilă la viteză. In domeniul vitezelor mici de
aşchiere sensibilitatea sculei este mai mică, dar la viteze mari cum sunt cele de finisare panta
devine mai mare.

3. Analiza factorilor de influenţă ai durabilităţii

Din punct de vedere al proiectării unui proces de aşchiere, pe lângă stabilirea vitezei optime
de aşchiere, un rol determinant îl au avansul de lucru şi adâncimea de aşchiere.

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

14/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

Fig. 11 Poziţia curbelor T-v faţă de origine

Urmărind figura 11 se observă că îndepărtarea curbei de durabilitate de origine înseamnă o

creştere a durabilităţii. Dacă se consideră T= const. Se obţine aceeaşi durabilitate la viteze mai
mari, iar dacă se menţine viteza constantă se obţin durabilităţi mai ridicate.

Fig. 12 Influenţa unor factori asupra curbelor T-v

Cu cât exponentul m este mai mic cu atât dreapta se va apropia mai mult de orizontală şi la
aceeaşi variaţie de viteză se va obţine o variaţie mai mică de durabilitate.
In acest mod se pot aprecia influenţele diferiţilor factori prin deplasarea curbei de
durabilitate şi prin schimbarea pantei acesteia de către parametri vizaţi. Astfel din figura 12 se
poate trage concluzia asupra unor parametri ai procesului de aşchiere, cum sunt:

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

15/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

- avansul de lucru, f în mm/rot, adâncimea de aşchiere, t, în mm, unghiurile de aşezare şi

de degajare. Materialul părţii active al sculei împreună cu unghiul de atac, duritatea şi rezistenţa la
rupere, uzura limită admisă şi folosirea fluidelor de aşchiere.
Pentru a determina influenţa avansului şi adâncimii de aşchiere se iau constante, pe rând,
adâncimea şi respectiv avansul de lucru şi se trasează curbele v T = f (f) şi v T = f(ap) obţinându-se
relaţii de forma:

(7)

şi, respectiv:

(8)

Din relaţiile de mai sus se obţine relaţia principală a vitezei de aşchiere în funcţie de
durabilitate, avansul de lucru şi adâncimea de aşchiere:

(9)

In figurile 13 şi 14 sunt redate influenţele avansului şi adâncimii de aşchiere asupra

durabilităţii sculei de unde se poate observa că cea mai mare influenţă o are viteza de aşchiere
urmată de avans şi apoi de adâncimea de aşchiere.

Fig. 13 Influenţa avansului asupra durabilităţii

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

16/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

Fig. 14 Influenţa adâncimii de aşchiere asupra durabilităţii

O relaţie mai completă este derivată din cea anterioară şi a fost dezvoltată de Gilbert:

(10)

relaţie valabilă pentru strunjire şi o relaţie mai completă , derivată din aceasta şi valabilă pentru
frezare:

(11)

unde Cv , m , xv, ym, qv , q , uv sunt coeficienţi determinaţi experimental;

a pi, fd - adâncimea secundară de aşchiere şi avansul qe dinte;
Ds - diametrul sculei;
z - numărul de dinţi ai sculei.

Pentru ceilalţi parametri, care nu sunt explicit cuprinşi în relaţia de mai sus, se introduce
coeficientul de corecţie kv , care este un produs al mai multor factori ce au în vedere mărirea sau
micşorarea vitezei calculate în funcţie de tipul influenţei factorului respectiv. Acest coeficient se
poate exprima prin relaţia :

(12)

unde n este numărul factorilor de corecţie care se iau în considerare. Aceşti factori de influenţă se
găsesc în literatura de specialitate sau în bazele de date pentru regimurile de aşchiere.

Printre cei mai importanţi factori, care corectează viteza de aşchiere şi care sunt luaţi în
considerare prin corecţii sub forma ki , sunt următorii:
- materialul de prelucrat - modificarea rezistenţei la rupere şi respectiv a durităţii materialului de
prelucrat duce la modificarea puternică a durabilităţii sculei, în sensul micşorării odată cu creşterea
Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV
17/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

celor două; modificarea celorlalte proprietăţi fizico-mecanice duce de asemenea la modificări ale
durabilităţii . Există în literatura de specialitate formule care arată această influenţă de genul celor
de mai jos :

(13)

unde nv = 1,5...1,75 , pentru oţel şi oţel turnat şi:

(14)

unde nv = 1,7, pentru fontă, iar

C este un coeficient determinat pentru materiale cu caracteristici apropiate.

Relaţiile de mai sus servesc la stabilirea vitezei de aşchiere pentru un material oarecare faţă de un
material etalon la care se cunoaşte viteza, folosind relaţiile:
(15)
sau:
(16)

Valorile pentru nv se pot lua din tabele din literatura de specialitate, [9]. Formulele de mai
sus au un caracter indicativ fiind valabile pentru un domeniu restrâns deoarece nu ţin cont de
compoziţia chimică, structura metalografică şi schimbarea proprietăţilor mecanice în timpul
aşchierii (de exemplu ecruisarea).
- geometria sculei influenţează prin modificarea durabilităţii sculei la modificarea unghiului
de degajare (creşterea lui T până la o creştere a lui (la valoarea optimă, după care scăderea
durabilităţii deoarece scade prea mult unghiul de ascuţire). Unghiul de aşezare influenţează şi el la
valori mari ale acestuia se pot lua viteze de aşchiere mai mari. De asemenea are influenţă si
unghiul de atac principal Kr, care modifică forma secţiunii aşchiei şi prin scăderea lui poate creşte
viteza de aşchiere. Micşorarea acestui unghi nu poate fi prea mare la semifabricatele cu rigiditate
transversală redusă, deoarece duce la apariţia vibraţiilor, astfel că se caută un optim între cele
două.
- folosirea fluidelor de aşchiere duce de asemenea la posibilitatea creşterii vitezei de
aşchiere, mai mult la scule din oţel rapid decât la cele cu plăcuţe din carburi metalice, unde peste o
anumită viteză de aşchiere efectul fluidelor este nesemnificativ. Este de remarcat faptul că
folosirea fluidelor modifică atât constanta Cv, cât şi panta curbelor T - v .
- uzura limită admisă are de asemenea un efect asupra vitezei de aşchiere deoarece
mărirea uzurii limită duce la creşterea durabilităţii în condiţiile păstrării constante a celorlalţi
parametri.
In general s-a constatat că într-un domeniu mai larg de variaţie a parametrilor de aşchiere,
durabilitatea calculată cu formula Taylor, (Gilbert) diferă mult de cea stabilită prin încercări
experimentale. In figurile 15 şi 16 se poate observa diferenţa dintre curba teoretică de cea reală .
Curba de durabilitate este monoton crescătoare, dar în unele cazuri, poate să înregistreze unele
maxime locale.
De exemplu, în cazul sculelor din oţel rapid durabilitatea scade în cazul formării
depunerilor pe tăiş instabile şi creşte în cazul formării celor stabile. La sculele din carburi metalice
există un domeniu de viteze în care există o abatere de la monotonie. Creşterea durabilităţii se
Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV
18/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

explică prin formarea locală a unui strat protector de natură nemetalică (în urma oxidării sculelor cu
conţinut ridicat de carbură de titan), care protejează la uzură, dar oxidarea prea puternică duce la o
scădere marcată a durabilităţii sculei.
Pentru eliminarea incertitudinilor date de lărgimea prea mare a domeniului de variaţie se
recomandă divizarea acestuia pe domenii mai mici, mărind în acest fel precizia determinărilor.

Fig. 15 Curbe teoretice şi reale Fig. 16 Curbele T-v pe domeniu larg

Metoda este greoaie şi nu aduce beneficii importante. O altă metodă constă în a stabili pe
cale experimentală o durabilitate pentru diferite perechi de materiale sculă - piesă pentru domeniile
reale de viteze şi exprimarea curbei prin relaţii matematice. Dintre relaţiile neliniare se remarcă
modelul Konig - Depiereux, [7] care aproximează cu mare precizie dependenţa T - v .

In tabelul 1 se prezintă câteva modele ale durabilităţii .

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

19/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

4. Calculul uzurii şi al durabilităţii sculei în cazul exploatării acesteia în regim variabil

In majoritatea cazurilor practice la prelucrarea prin aşchiere scula lucrează în condiţii

variabile până în momentul atingerii uzurii limită, deci până la atingerea durabilităţii T.

Considerând:
(17)

şi presupunând legea de variaţie a vitezei de aşchiere v = v(J), unde J reprezintă timpul în

minute, după scurgerea unui anumit timp uzura poate fi exprimată prin relaţia:

(18)
Inlocuind în relaţia:

(19)
uzura limită VBlim şi respectiv în locul lui J valoarea T a sculei şi având în vedere şi relaţia:

(20)
se obţine relaţia ce permite calculul durabilităţii sculei pentru condiţii variabile de aşchiere:
(21)

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

20/23
(22)
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

Aceeaşi valoare a uzurii limită poate fi atinsă în acelaşi timp T, aşchiind cu o viteză echivalentă de
aşchiere:

din care rezultă valoarea vitezei echivalente:

In cazul variaţiei în trepte a vitezei de aşchiere conform figurii 17, care este reprezentarea fizică a
strunjirii unui arbore in trepte cu turaţie constantă, viteza de aşchiere va avea valori diferite şi luând
pentru simplificare numai două trepte cu D1 şi D2 , va rezulta v1 şi v2 , deci şi Vki şi Vk2.

Fig. 17 Diagrama uzură-timp la prelucrarea în trepte

Considerând drumuri scurte de aşchiere se poate admite că uzura este liniară, caz în care vom
avea :

(24)

şi similar pentru vvk2 , unde Vk1 şi Vk2 reprezintă uzura pentru timpii efectivi de aşchiere J1 şi J2.
Se introduce noţiunea de viteză echivalenta de aşchiere în aşa fel încât:

(25)

iar în cazul concret se poate considera că suma uzurilor pe cele două diametre prelucrate se poate
scrie ca:
Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV
21/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

(26)
respectiv,

(27)

Impărţind această relaţie cu Cvk ( J1 + J2 ) se obţine:

(28)

Notând pentru cazul general 8i = Ji / E Ji , viteza echivalentă de aşchiere pentru un arbore având
un număr oarecare de trepte, va fi dată de relaţia:
(29)

Inlocuind în relaţia de mai sus expresia vitezei de aşchiere se ajunge la relaţia:

(30)

unde Dech reprezintă diametrul unei piese imaginare pe care aşchiind-o ar rezulta o uzura egală
cu cea a arborelui în trepte real. Piesa astfel obţinută se numeşte piesă echivalentă.

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

22/23
 Uzura și durabilitatea sculelor așchietoare

BIBLIOGRAFIE

1. Deacu, L. Kerekes, L., Julean, D., Carean, M., Bazele aschierii si generarii suprafetelor,
Univ. Tehnica, Cluj-Napoca, 1992.
2. Draghici, G., Tehnologia constructiilor de masini. Bucuresti, Editura Didactica si
Pedagogica, 1977.
3. Dumitras, G., Militaru, C., Aschierea metalelor si fiabilitatea sculelor aschietoare. Bucuresti,
Editura Tehnica, 1983.
4. Lazarescu, I., Aschiere si scule aschietoare. Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica,
1976.
5. Lazarescu, I., Teoria aschierii metalelor si proiectarea sculelor. Bucuresti, Editura Didactica
si Pedagogica, 1964.
6. Oancea, N., Bazele aschierii si generarii suprafetelor. Rotaprint, Universitatea Galati, 1978.
7. Oprean, A. s.a., Bazele aschierii si generarii suprafetelor. Bucuresti, Editura Didactica si
Pedagogica, 1981.
8. Popescu, I., Optimizarea procesului de aschiere. Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987.
9. Stetiu G., Lazarescu, I., Oprean, C. si Stetiu M., Teoria si practica sculelor aschietoare. Vol.
I, II, III, Sibiu, Editura Universitatii, 1994.

Proiect pentru certificarea competenţelor profesionale de nivel IV

23/23