Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
-referat-
Purusniuc Sebastian
Fig. 2. Ruperea
intracristalină
Comportarea la fluaj a unui metal se caracterizează prin curba de fluaj, care redă
variaţia în timp a deformării metalului sub acţiunea unei tensiuni constante. Panta unei curbe
se numeşte viteză de fluaj. După o alungire iniţială rapidă a epruvetei, e 0, viteza de fluaj scade
cu timpul şi atinge apoi un stadiu de deformare netranzitoriu, în care viteza de fluaj variază în
funcţie de timp, pentru ca, în final, să crească rapid cu timpul, până ce apare ruperea.
Comportarea la fluaj a metalelor este guvernată fie de generarea şi deplasarea
dislocaţiilor (defect liniar al reţelei cristaline), fie de îngroşarea limitelor de grăunţi (rosturi) şi
apariţia de microfisuri. Ruperea, care pune capăt fenomenului de fluaj, poate, din aceasta
cauza , să prezinte doua aspecte complet diferite:
- Ruperea intracristalină ce se produce la temperaturi relativ joase, sub sarcini mari. Ea
este precedată de o alungire şi o gâtuire apreciabilă.
- Ruperea intercristalină care se produce la temperaturi relativ ridicate, sub sarcini mici.
Metalele prezintă o trecere de la ruperea transcristalină (intracristalină) către ruperea
intercristalină pe măsură ce temperatura creşte. Când ruperea se produce transcristalin,
grăunţii sunt mai puţini rezistenţi decat limitele, în timp ce, în cazul ruperii intercristaline,
elementul cel mai slab îl constituie limitele graunţilor.
A fost introdusă noţiunea de „temperatură de echicoeziune" (TEC), care a fost definită
ca temperatura la care atât grăunţii cât şi limitele au aceeaşi rezistenţă . Temperatura de
echicoeziune nu are o valoare fixă. O scădere a vitezei de deformare conduce la o micşorare a
TEC şi, ca urmare, se măreşte tendinţa de rupere intercristalină.
In condiţiile fluajului au fost observate două tipuri de rupere intercristalină:
- în cazul în care poate apărea alunecarea limitelor, fisurile pot fi iniţiate în punctele
triple, în care se întalnesc trei grăunţi. Acest tip de rupere, datorită limitelor, este predominant
în cazul aplicării unor sarcini ridicate. In figura 9 sunt prezentate schematic mai multe moduri
în care se pot forma fisurile. S-a arătat că într-un punct triplu se dezvoltă tensiuni normale de
tracţiune mari, datorită tensiunilor tangenţiale ce acţioneaza de-a lungul limitelor.
- al doilea tip de rupere intercristalină se caracterizează prin formarea de pori la limite, în
special la acelea care sunt perpendiculare pe tensiunea normala.
Porii cresc în dimensiune şi se unesc pentru a forma fisuri la limitele grăunţilor. Acest
tip de rupere este dominant atunci cand asupra metalului se aplică tensiuni mici, care conduc
la o rupere dupa un timp relativ indelungat.
Caracteristicile la temperaturi înalte pot avea valuri cuprinse într-un domeniu destul de
mare şi adeseori se obţin rezultate diferite pentru şarje din acelaşi material sau chiar între
diferite bare obţinute din aceeaşi şarjă. Proprietăţile la fluaj ale oţelurilor sunt cu deosebire
supuse unor dispersii accentuate, legate în mod complex de compoziţie, de metoda de
elaborare, de tipul prelucrării mecanice şi de microstructură. O îmbunătăţire sensibilă a
proprietăţilor aliajelor la temperaturi înalte se obţine în cazul topirii sub vid. Se îmbunătăţesc,
de asemenea, proprietăţile tehnologice de prelucrare.
Mediul ambiant poate avea o influenţă importantă asupra comportării la temperaturi
ridicate. Atunci cand materialele trebuie să lucreze într-o atmosferă formată din gaze de
ardere fierbinţi sau în medii corozive, durata de serviciu scade.
Componentele structurale ce lucrează la temperaturi înalte pot ceda prin rupere vâsco-
elastică (fluaj). După ce a fost unanim acceptat conceptul integralei J ca parametru care
să caracterizeze ruperea, numeroşi cercetători (Landes şi Begley, 1976, Ohji şi al., 1976,
Nibkin şi al., 1976) [165, 204, 201], au propus o versiune a integralei J care să cuprindă şi
fenomenul de fluaj. Acest concept începe să devină cunoscut ca integrala C* (creep) ce
caracterizează zona de la vârful fisurii în materialul vâscos.
Studii experimentale (Landes şi Begley, 1976, Riedel, 1989) [247], au confirmat
predicţiile teoretice privitoare la faptul că, la viteze mici de deformare starea dominantă din
unele materiale o reprezintă fluajul ce se stabileşte înainte de apariţia fisurilor. Cele mai multe
mecanisme de fisurare aplicabile pentru oţeluri nu pot fi în mod direct aplicate pentru
polimeri, mecanismele de rupere vâsco-elastice necesitând căutarea unui răspuns adecvat
al materialului. S. N. Zurkov contribuie la elucidarea fenomenelor fizice care au loc la
vârful fisurii într-un polimer supus solicitării prin punctarea faptului că ruperea
legăturilor lanţului de macromolecule joacă un rol fundamental în ruperea polimerilor.
Contribuţii majore în cadrul mecanismelor de fisurare vâsco-elastică pot fi găsite în
cartea lui J.G. Williams, 1984 [312].
După cel de al doilea război mondial, americanii au fost în măsură să adopte cicluri
termice care comportau temperaturi de 540°C, iar, în anul 1948, 565°C.
Atingerea temperaturii de 565°C, ce se găseşte aproape de limita de utilizare a
oţelurilor termolabile de tip ferito-perlitic, a pus în competiţie oţelurile de acest gen cu cele
austenitice, mai rezistente la cald decat primele.
S-a arătat că deformarea plastică începe la limita de curgere şi continuă numai dacă
tensiunea aplicată creşte permanent. Această comportare a materialelor metalice are loc însă
numai atunci cand deformarea se produce într-un timp foarte scurt. Dacă sarcina aplicată
acţionează un timp foarte lung (zile, luni sau ani), metalul se deformează plastic la tensiuni
mult mai mici, chiar mai mici decat limita de curgere şi continuă să se deformeze şi în cazul
în care, după începerea deformării plastice, tensiunea este menţinută constantă. La
temperatura camerei, deformaţia plastică, în timp, a unui metal sub acţiunea unei sarcini
exterioare este, în general, foarte mică, astfel că se poate neglija. Cu creşterea temperaturii,
deformaţia plastică sub acţiunea unei sarcini constante, care acţionează un timp lung, se
măreşte continuu, devenind la o anumită temperatură foarte importantă.
Aşa cum s-a arătat, fluajul depinde de temperatură şi, în mod particular, de raportul
între temperatura de încercare „T" şi temperatura de topire a metalului studiat (T/Tf). Acest
raport este denumit „temperatură echivalentă".
Diferite lucrări experimentale şi teoretice au stabilit că metale ale căror puncte de
fuziune şi rezistenţe mecanice la temperatura ambiantă sunt diferite pot avea comportări la
fluaj analoage. In consecinţă, la fluaj, o temperatură va fi considerată ca ridicată sau scăzută,
în funcţie de temperatura de fuziune.
Folosind scara temperaturii echivalente, pentru toate metalele, dependenţa de timp a
deformării plastice devine importantă, din punct de vedere practic, începand de la o
temperatură echivalentă, aproximativ egală cu 0,4. Pentru wolfram, fier, aluminiu şi plumb,
această temperatură corespunde la aproximativ 1 473°K, 783°K, 373°K şi 300°K.
Rezistenţa la fluaj este definită prin limita conventională de fluaj, aceasta fiind
tensiunea care provoacă într-un timp dat de încercare la o temperatură dată o alungire dată a
epruvetei sau o viteză de deformare dată. Un fluaj important poate conduce la ruperea
materialului metalic. Rezistenţa la rupere ca urmare a menţinerii prelungite sub sarcină la
temperaturi ridicate poartă denumirea de rezistenţă de lungă durată.
Rezistenţa metalelor la fluaj şi la rupere sub actiunea prelungită a unei sarcini în
domeniul temperaturilor ridicate se numeşte rezistenţa la cald.
Pentru definirea rezistenţei la cald se efectuează încercări de tractiune la cald de scurtă
durată şi încercări de fluaj.
Încercările de tractiune la cald de scurtă durată sunt aplicate cînd timpul în care piesa
suferă acţiunea temperaturilor ridicate este foarte scurt sau cînd temperatura în serviciu nu
este foarte ridicată şi valoarea fluajului este neglijabilă. Aceste încercări se desfaşoară de o
manieră analoagă cu cele uzuale de tracţiune, dar epruveta este plasată într-un cuptor.
Încercările de fluaj se folosesc pentru determinarea rezistentei la rupere. Pentru aceasta
se folosesc maşini speciale la care epruveta plasată într-un cuptor electric şi încălzită pînă la o
temperatură impusă suferă acţiunea unei sarcini constante. Deformatia epruvetei este măsurată
cu o precizie de 0,001mm printr-un instrument optic. Mai multe epruvete sunt puse la
încercare la fiecare temperatură impusă sub sarcini variate după care se trasează pentru fiecare
epruvetă curbele alungire-timp (curbele de fluaj – fig. 3).
Sectorul OX al curbei corespunde unei deformatii elastice şi plastice produsă printr-o
sarcină instantanee; urmează sectorul I pentru care deformaţia metalului are loc la o viteză
inegală şi descrescătoare şi sectorul II la care viteza de fluaj este aproximativ constantă şi
minimă. Efortul aplicat, temperatura şi materialul supus încercării fac ca deformaţia să
antreneze fie ruperea (zona III A figura 10.3) fie încetinirea şi încetare fluajului (zona III B
fig. 5).
Iniţierea fluajului secundar are loc după 700-l000 h, iar durata totală a unui asemenea
test este de mai multe mii de ore.
Temperaturile de serviciu ale aliajelor moderne rezistente la cald variază între 0,45…0,8 din
Tf. Duratele de serviciu ale acestor aliaje variază de la (l-2)h (rachete) la sute (turbine cu gaz
pentru avion) şi mii de ore (turbine staţionare cu gaz şi cu vapori).
La temperaturi inferioare lui 0,45 *Tf sau 0,8*Tf, rezistenţa unui aliaj este determinată
stabilitatea structurii dislocaţiilor.
La temperaturi mai ridicate, această stabilitate este distrusă (densitatea dislocaţiilor
micşorează, numărul de lacune creşte, etc.). Se observă dezvoltarea proceselor înmuiere prin
difuzie (revenire şi recristalizare, sferoidizarea şi coalescei particulelor de fază în exces, etc.).
Degradarea metalelor la temperaturi ridicate nu este încă suficient studiată. Dacă la
temperaturi joase, marginile grăunţilor frînează deplasarea dislocaţiilor şi durifică aliajul, la
temperaturi înalte fenomenul este invers: alunecarea limitelor devine mecanismul
predominant al deformării şi ca urmare ele favorizează înmuierea accelerată a metalelor
policristaline. Un grăunte mai mare contribuie la creşte rezistenţei la cald, cu toate că deseori
în aceste condiţii plasticitatea este mai mică.
Rezistenţa la cald a unui otel şi a altor aliaje metalice depinde în mare măsură fortele
de legătură interatomică şi de starea lor structurală. În primă aproximatie poate admite că cu
cît temperatura de tranzitie este mai ridicată, cu atît fortele legătură dintre atomi sunt mai mari
şi temperatura maximă de utilizarc a acestor aliaje este mai înaltă.
De exemplu, la temperaturi ridicate Al este mai rezistent decât Zn, iar Cu este mai
rezistent decât Al. Cu toate că metalele care au punctele de topire cele mai ridicate ar trebui să
aibă cea mai bună rezistenţă la fluaj, alti factori limitează utilizarea practică a acestora.
Astfel, metalele refractare Nb, Mo, Ta şi W (tabelul 10.1) nu pot fi prelucrate uşor sub
formă de piese mari cu formă complexă şi au o rezistentă la oxidare scăzută. Titanul are o
rezistenţă mai mică la fluaj raportată la temperatura de topire, dar aliajele cu bază de titan sunt
utilizate în aplicaţii aerospatiale datorită masei specifice reduse. Cromul nu este utilizat din
cauza ductilităţii reduse, dar este folosit ca element de aliere în multe asemenea aliaje. Fe, Co
şi Ni, principalele elemente ale celor mai bune aliaje rezistente la fluaj, au punctele de topire
nu prea ridicate.
Mecanismele utilizate pentru creşterea rezistenţei la fluaj sunt similare cu cele folosite
pentru îmbunătătirea caracteristicilor de rezistentă mecanică la temperatura camerei: călirea
pentru punere în soluţie urmată de îmbătrânirea prin revenire. Diferentele de la un material la
altul în privinţa rezistenţei la fluaj sunt legate de persistenta mecanismului de durificare cu
creşterea temperaturii.
Otelurile cu continut redus în carbon, care au dizolvat interstitial atomii de azot şi de
carbon, sunt susceptibile la îmbătrânire prin deformare, fapt care justifică utilizarea lor până la
temperaturi de 315°C.
Prelucrarea anterioară prin deformare la rece este utilizată pentru creşterea rezistenţei la
fluaj, deşi la temperatari în jur de 0,5-Tf se constată o reducere a acesteia ca urmare a
recristalizării.
Cea mai importantă metodă de îmbunătăţire a rezistenţei la fluaj constă în încorporarea
unei dispersii fine de particule de fază secundară în interiorul grăuntilor. Durificarea produsă
prin dispersia oxizilor la alierea mecanică poate favoriza mărirea rezistenţei la fluaj.
În cazurile cînd snnt necesare proprietăţi de întrebuinţare pe o durată mai lungă de timp
(pană la 100.000 h) pentru care nu există date disponibile, singura alternativă este
extrapolarea rezultatelor experimentale.
4.Fluajul – tratare teoretica
Mecanismele prin care se realizează fluajul sunt două şi ele se suprapun. Prima
componentă este fluajul tranzitoriu care predomină în zona fluajului primar şi a doua
componentă, fluajul vâscos sau stabilizat care predomină în zona fluajului secundar.
Fluajul tranzitoriu se caracterizează printr-o viteză continuu descrescătoare, la
început deformaţia este rapidă dar apoi devine din ce în ce mai mică apropiindu-se de o
valoare fixă. Acest tip de fluaj se produce la orice temperatură, chiar la temperaturi
aproape de zero absolut, şi este dependent de temperatură.
Fluajul stabilizat se dezvoltă la tensiune constantă şi cu o viteză constantă, egală cu
viteza minimă de fluaj. El este de asemeni dependent de temperatură dar nu se produce
decât la temperaturi echivalente mai mari de 0,4.
Explicarea fluajului poate fi făcută presupunând depăşirea de către dislocaţii a
obstacolelor care se opun deformării prin acţiunea combinată a tensiunii şi fluctuaţiilor
termice. La temperaturi echivalente mai mici de 0,4 unde difuzia nu este importantă
depăşirea obstacolelor se realizează prin procese care nu implică difuzia.
Acest fluaj tranzitoriu care se obţine la temperaturi mici se numeşte fluaj logaritmic
sau fluaj α, şi este descris de ecuaţia: log (4.1) unde este o constanta.
Fluajul tranzitoriu la temperaturi mai mari se numeşte fluaj şi se supune legii:
1
Fluajul tranzitoriu constă din deformaţii plastice puţin extinse datorate activării
termice. La aplicarea tensiunii se produce deformaţia plastică obişnuită care încetează
după atingerea unei mărimi date.
Faptul este explicat prin ecruisarea care se opune, ajungând să neutralizeze
tensiunea, deformarea producându-se mai departe sub acţiunea activării termice. Sub acţiunea
unor impulsuri termice unele dislocaţii scapă de obstacolele care le blocaseră şi produc
creşteri restrânse ale deformaţiei, care produc o nouă creştere a ecruisării, deformarea
devenind din ce în ce mai dificilă şi de aceea viteza de fluaj scade. Fluajul α este determinat
de acest proces.
Alt proces care nu implică difuzie, şi care contribuie la dezvoltarea fluajului
tranzitoriu este alunecarea peste obstacole a dislocaţiilor elicoidale. Se consideră că
fluajul β este determinat de acest tip de proces.
La temperaturi echivalente mari, peste 0,4…0,5 fluajul vâscos este cel predominant el
fiind descris corespunzător de relaţia: (4.3) , unde este o constantă egală cu
viteza minimă de fluaj.
Se poate scrie o relaţie unică pentru a descrie diferitele forme de fluaj:
n
A (4.4) , unde A şi n sunt constante empirice.
Pentru n = 0 se obţine ecuaţia fluajului vâscos, pentru n = 1 se obţine ecuaţia
fluajului logaritmic, iar pentru n = 2/3 rezultă ecuaţia fluajului .
La temperaturi mari difuzia controlează multe procese printre care recoacerea.
Prin recoacere este influenţat şi fluajul vâscos.
Viteza de fluaj relativ constantă care caracterizează fluajul vâscos se explică
prin apariţia ecruisării. Efectul ei - creşterea limitei de curgere - este balansat de efectele
recoacerii care duc la scăderea limitei de curgere.
Recoacerea care produce înmuierea materialului implică difuzia unui mare număr de
atomi şi vacanţe a căror energie scade permiţând creşterea mobilităţii dislocaţiilor. Pe de altă
parte, difuzia are loc mai uşor de-a lungul limitelor de grăunţi decât în interiorul grăuntelui;
astfel se poate explica fluajul mai mare al materialelor cu granulaţie mai fină.
Încă un fenomen care contribuie la producerea fluajului la temperatură ridicată
este alunecarea, care diferă de cea de la temperaturi reduse prin creşterea numărului de
sisteme pe care se realizează.
Mai mult decât atât, la temperaturi mai înalte se produce odată cu deformaţia şi
formarea sublimitelor de grăunţi. Procesul permite mişcarea dislocaţiilor prin căţărare
prevenind ecruisarea, uşurând fluajul. Curgerea grăunţilor specifică deformării materialelor
policristaline la temperaturi înalte contribuie puţin la deformaţie dar este importantă pentru
ruperea produsă prin fluaj.
Pentru fluajul vâscos, viteza minimă de fluaj poate fi exprimată prin ecuaţia:
v0 A Ua
RT (4.5) unde Ua este energie de activare , iar A este o constanta.
e
Variatia vitezei cu tensiunea aplicata respecta relatia:
v0 B n (4.6) , unde B si n sunt constante, (n>1)
Daca se scriu sub forma logaritmica, relatiile de mai sus devin:
log v0 log A M Ua
(4.7) , unde M log e 0,4343 si
R
T
log v0 log B n (4.8)
log
T logτ C m P1 f
logτ (4.12)
Pσ1 T, unde
Fig.9 familia de drepte de ecuaite 4.11 pentru C
G f σ si U=constant
logτ r
f T prezinta o liniaritate mai mare.