 CAPITOLUL II.

PROPRIETĂȚILE MATERIALELOR
 

 Microstructura–Procesarea–Compoziţia materialelor sunt

interconectate şi afectează raportul Performanţă/Cost (Figura
2.1.).
 2.1. Proprietățile materialelor și încercări [15], [2]
Proprietățile materialelor pot fi:intrinseci și de utilizare .
Proprietățile intrinseci sunt legate de material și sunt
independente de locul și modul de folosire.
Intrinseci:
- Fizice
- Mecanice
- Termice
- Electrice
- Magnetice
-- Chimice.
 Utilizare:
- Tehnologice
- De exploatare

Proprietățile de utilizare sunt dependente de metoda de

prelucrare tehnologică, de domeniul de utilizare și
condițiile de exploatare.

În funcţie de tipul aplicaţiei, respectiv de tipul solicitărilor

la care este supus materialul, se disting următoarele clase
de proprietăţi (care acoperă majoritatea aplicaţiilor
inginereşti) (Tabelul 2.1.).
 Tabelul 2.1.

Clase de Aplicaţii/solicitări la care este supus materialul

proprietăţi
Fizice Electronegativitatea, Coroziunea, Oxidarea, Greutatea Moleculară,
Hidratarea
Chimice Structura cristalină, Densitatea, Punctul de topire, Vâscozitatea, Presiunea
de vapori, Porozitatea
Mecanice  Rezistenţa la tracţiune, compresiune, încovoiere, forfecare, torsiune
 Rezistenţa la oboseală, Limita de curgere, Duritatea
 Modulul de elasticitate (longitudinal, transversal), Rezistenţa la uzură,
Fluajul
Electrice Conductivitatea electrică, Constanta dielectrică, Mobilitatea sarcinilor,
Densitatea de sarcină
Optice Transparenţa, Reflectivitatea, Indicele de refracţie, Emisia şi Absorbţia
Termice Conductivitatea termică, Căldura specifică, Coeficientul de dilatare,
Emisivitatea termică, Coeficientul de difuzie
Magnetice Permeabilitatea magnetică, Susceptibilitatea magnetică, Curba de
histerezis
Nucleare Timpul de înjumătăţire, Radioactivitatea, Secţiunea eficace de interacţiune,
energia de legătură a nucleului
 2.2. Proprietăți fizice
Conductibilitatea termică
Energia termică găsește în materialele metalice un mediu de
propagare privilegiat. Altfel spus, materialele metalice au
proprietatea de a transporta energia termică.
Într-un material aflat dincolo de punctul de echilibru termic,
apare un flux de energie îndreptat de la partea mai caldă spre
partea mai rece.
Cantitatea de căldură care trece în unitatea de timp printr-o
secțiune unitară, perpendiculară pe direcția fluxului termic în
materiale, este dată de legea lui Fourier:
  landa
q  
t
unde:  este temperatura; λ este coeficientul de conductibilitate.
 Dilatarea corpurilor. Fenomenul de creștere a dimensiunilor
corpurilor la încălzire este numit dilatare termică. Dacă se
consideră creșterea unei singure dimensiuni a corpului se vorbește
despre dilatare liniară, caracterizată prin coeficientul de dilatare
liniară. ΔT=T1-T0, și coeficientul de dilatare liniară reală α când
variația de temperatura este infinit mică.

unde: l1 si l0 sunt lungimile corpului la temperatura T1 respectiv

T0.

Coeficientul de dilatare volumetrică β, care este aproximativ egal

cu: β= 3α (α este coeficientul de dilatare real).
 Căldura latentă de topire, mărimea fizică egală cu energia
absorbită/cedată de un mol de substanță pentru a se
topi/solidifica în condiții normale de temperatură și presiune.
Se constată că odată cu încălzirea unui corp se produce o
modificare a evoluției normale a temperaturii, în sensul creșterii
acesteia în momentul în care este afectată structura internă a
corpului.
Cantitatea de căldură absorbită de corp între timp, la
temperatură constantă, se numește căldură latentă a corpului
respectiv.
Această proprietate fizică a materialelor metalice este utilă în
multe cazuri practice, anume la dimensionarea instalațiilor de
încălzire pentru tratamente termice sau pentru topirea aliajelor, la
estimarea consumurilor energetice aferente unor astfel de procese
tehnologice etc.
 Punctul de topire al unui solid este temperatura la
care își schimbă starea de agregare din solid în lichid.
Spre deosebire de punctul de fierbere, punctul de
topire este relativ indiferent la presiune, însă numai la
variații nesemnificative ale acesteia.
Punctele de topire şi de fierbere ale metalelor se
înscriu într-o plajă largă:
-Mercurul are punctul de topire de –38,84oC şi punctul

de fierbere de 357oC;
-Wolframul are punctul de topire de 3410oC şi punctul

de fierbere de 5930oC.
 Metalele care au temperaturi de topire sub 1000oC
se numesc metale uşor fuzibile (ex. metalele alcaline,
alcalino-pământoase, metalele pământoase, germaniu,
staniu, plumb, bismut, zinc, cadmiu, argint),.

Cele care au temperaturi de topire peste 1000oC se

numesc metale greu fuzibile sau refractare.

Prin răcirea ultrarapidă a topiturilor de metale se

obţin metalele în stare amorfă, denumite sticle metalice.
 Proprietățile tehnologice ale materialelor
Acestea arată modul de comportare al
materialelor la diferite procedee tehnologice de
prelucrare sau formare la rece sau la cald.

Turnabilitatea sau capacitatea de turnare este

proprietatea materialelor (în special a metalelor
și aliajelor metalice) de a umple, în stare lichidă,
tot interiorul unei forme de turnare (Figura
2.2.).
Figura 2.2. Procese de turnare [30]
 Fluiditatea se exprimă ca raport între lungimea
obținută la turnare și lungimea totală a spiralei,
proprietatea de turnare fiind cu atât mai bună cu cât
materialul umple o lungime mai mare.

Prelucrarea prin deformare plastică la rece

presupune modificări de formă și secțiuni, fără rupere.

Sudabilitatea este proprietatea metalelor și aliajelor

de a se îmbina, prin încălzirea locală a capetelor până la
starea plastică sau de topire, cu sau fără material de
adaos (Figura 2.3.).
]
Figura 2.3. Sudabilitatea [31
 Călibilitatea este proprietatea pe care o au anumite aliaje
metalice de a se durifica prin încălziri și sarcini controlate, în
vederea îmbunătățirii durității, rezistenței la uzură etc. (Figura
2.4.).

Figura 2.4. Procese de călire [32]

 Uzinabilitatea este proprietatea unor materiale de a
se lăsa prelucrate prin detașarea unor particule de
material sub acțiunea lucrului mecanic. Dacă particulele
sunt mari, se referă la așchiere, iar dacă particulele sunt
mici se referă la eroziune.

Prelucrabilitatea prin așchiere este proprietatea

materialelor (metale și aliaje) de a putea fi prelucrate
prin așchiere, cu ajutorul unor scule tăietoare, cu
consum minim de energie și viteze optime (Figura
2.5.).
Figura 2.5. Prelucrabilitatea prin
așchiere [33]
 Maleabilitatea reprezintă proprietatea materialelor de a fi trase
în foi subțiri (Figura 2.6.).

Figura 2.6. Maleabilitatea [34]

Ductibilitatea este proprietatea de a putea fi trase în sârme subțiri (Figura
2.7.).

Figura 2.7.
Ductibilitatea [35]
 Deformabilitatea este proprietatea unor materiale de a permite
deformări remanente sub acțiunea solicitărilor exterioare (Figura
2.8.).

Figura 2.8. Deformabilitatea

 2.3. Proprietăţi electrice
Legea lui Ohm stabileşte legătura dintre tensiunea U aplicată la
extremităţile unui conductor şi intensitatea de curent I care străbate
conductorul:

unde: R este rezistenţa electrică

l este lungimea conductorului m;
s este secţiunea conductorului mm2;
 este rezistivitatea sau rezistenţa specifică  mm2/m;
 Materiale metalice pentru conductori electrici
Proprietăţile pe care trebuie să le aibă un material
metalic pentru conductori sunt:
-conductivitatea electrică mare;
-rezistivitate electrică mică.

Aceste materiale trebuie să aibă o bună plasticitate,

pentru a putea fi uşor prelucrate prin deformare plastică
la cald şi la rece sub formă de fire, rezistenţă mecanică şi
rezistenţă la coroziune ridicate.
Metalele pure îndeplinesc primele două condiţii, însă
rezistenţa mecanică şi rezistenţa la coroziune sunt mai
scăzute decât în cazul aliajelor.
 Cu toate acestea, sunt răspândite ca materiale pentru
conductori electrici:
-Ag (preţ de cost ridicat);
- Cu, Al (se oxidează puternic în aer);
-Cuprul electrolitic (puritate 99,99%) este utilizat

după retopire, turnare şi deformare plastică pentru

fabricarea conductorilor electrici.

Cel mai utilizat aliaj de cupru pentru conductori este

cel care conține (Cu + 0,9% Cd) şi care are, în stare
ecruisată, 90% din conductivitatea cuprului pur şi o
rezistenţă mecanică la rupere de 2,5 ori mai mare decât
cea a cuprului.
 Aluminiul este utilizat, de asemenea, pentru
conductori, mai ales datorită preţului de cost mai mic,
rezistenţei la coroziune, densităţii reduse (2,7 kg/dm3).
În stare recoaptă, aluminiul are 60% din
conductivitatea cuprului, dar la aceeaşi greutate
secţiunea unui conductor de aluminiu este cu 60% mai
mare, implicând în fapt o conductivitate raportată la
greutate dublă faţă de cea a cuprului.
Datorită rezistenţei mecanice insuficiente a
aluminiului pur, pentru conductoare se utilizează
sistemul de aliaje de Al cu Mg şi Si.
Creşterea proprietăţilor mecanice are loc în dauna
celor electrice.
2.4. Proprietăţi magnetice
Intensitatea de magnetizare J este dată de relaţia:
J = m H
unde: m este susceptibilitatea magnetică;
H – intensitatea câmpului magnetic.

Inducţia magnetică a corpului magnetizat este:

B = μ0 (H+J)
deci:
B = μ0 (H+m H) = 0 H(1+m) =μ μ0 H
unde: μ reprezintă permeabilitatea magnetică.
 După proprietăţile lor magnetice, materialele pot fi
clasificate în:
- materiale diamagnetice: (│χm│<1 şi negativ),
materialele sunt diamagnetice la temperaturi mari;

- materiale paramagnetice: (│χm <1 şi pozitiv),

χm = f (H) este exprimată cu ajutorul legii lui Curie:
m = Cc/T,
unde: Cc este constanta lui Curie, care depinde de
natura materialului paramagnetic;
 -materiale feromagnetice: m>0 şi mult mai mare
decât la materialele paramagnetice, m =f (H),
proprietăţile materialelor feromagnetice la încălzire
devenind mai puţin intense, m, μ şi J scăzând la creşterea
temperaturii.
Aceste materiale la temperatura Tc (punct Curie
feromagnetic) îşi pierd proprietăţile fero-magnetice.
La T > T0 dependenţa 1/m = f(T) este liniară şi poate
fi exprimată de legea Curie-Weiss:

m = Cc/(T – T0)
 2.5. Proprietăţi mecanice şi încercări
Caracteristicile mecanice ale materialelor metalice se determină prin încercări pe
epruvete de formă şi dimensiuni standardizate sau chiar pe piese, folosind maşini speciale
[16], [3]. Sarcinile la care este supusă piesa pot fi: statice, dinamice şi variabile (Tabelul
2.2.).
Statice Tracţiune
Mecanice Compresiune
Încovoiere
Forfecare
Fluaj
Duritate
Dinamice Încovoiere prin şoc
Duritate
Variabile Oboseală
Încercările Uzinabilitate
materialelor Tehnologice Îndoire
Răsucire
Ambutisare
Refulare
Scânteie
Călibilitate
Sudabilitate
Turnabilitate
Metalografice Macro şi Microscopice
Structurale Nedistructive Ultrasunete, radiaţii
penetrante, curenţi
 Sarcinile statice reprezintă creşterea lentă de la valoarea zero
până la o anumită valoare maximă care rămâne constantă sau se
modifică în mică măsură.
Sarcinile dinamice sunt acţiuni de lovire numite şocuri.
Sarcinile variabile sunt cele care se schimbă repetat ca
mărime şi sens (piese solicitate ca pistoane, biele, arbori cotiţi,
arcuri etc.).
După tipul sarcinii, încercările se împart în: statice, dinamice
şi variabile sau de oboseală.
Sub acţiunea unor forţe exterioare corpurile metalice se
deformează, aceasta manifestându-se la nivel microscopic prin
modificarea distanţelor interatomice şi apariţia unor forţe
interioare având ca rezultantă o forţă numită efort, care se opune
forţei exterioare rezultante.
 Ruperile fragile sunt precedate de deformaţii plastice
neglijabile, energia consumată în procesul ruperii fiind mică
(Figura 2.9.).
Ruperile ductile sunt precedate de deformaţie plastică
apreciabilă, asociată cu o energie de rupere mare, având diferite
aspecte (Figura 2.10.). Epruvetele policristalelor din metale foarte
ductile (Au, Pb) se pot gâtui foarte mult, secţiunea transversală
reducându-se, înainte de rupere, la un punct.

Figura 2.9. Rupere fragilă [15] Figura 2.10. Rupere ductilă [15]
 Elasticitatea este proprietatea materialelor de a se deforma sub
acţiunea forţelor exterioare şi de a reveni la forma lor iniţială după
ce forţele exterioare şi-au încetat acţiunea.
In direcţia solicitării distanţa va creşte de x=p (Figura 2.11.a,
starea iniţială), la x’=p+p (Figura 2.11.b, starea deformată),
apărând forţe de atracţie între atomi, pentru ca în direcţie
perpendiculară distanţa să se micşoreze de la y=p la y’=p-p, între
atomi apărând forţe de respingere.

Figura 2.11. Elasticitatea

[15]
 Rigiditatea este proprietatea materialelor de a se
opune deformaţiilor elastice. Este contrară elasticităţii.

Plasticitatea este proprietatea materialelor deformate

de a nu mai reveni la starea iniţială după ce forţele
exterioare ce au provocat deformarea şi-au încetat
acţiunea.

Fragilitatea este proprietatea unor materiale de a nu

permite deformații plastice şi de a se rupe brusc sub
acţiunea unor forţe exterioare. Materialele fragile ajung la
rupere înainte ca deformarea plastică să înceapă (fonta,
beton, sticla).
 Tenacitatea este proprietatea materialelor de a
înmagazina o energie mare de deformaţie plastică până la
rupere.

Fluajul este proprietatea unor materiale de a se

deforma lent şi progresiv în timp, sub acţiunea unor forţe
exterioare constante la o temperatură dată.

Rezistenţa la uzură este proprietatea materialelor de a

se opune la acţiunea de distrugere prin frecare a
suprafeţelor. Distingem următoarele tipuri de uzură: de
aderenţă, ciupituri, de contact, de cavitaţie.
 Rezistenţa la rupere este proprietatea unui material de a se
opune solicitărilor care tind să-l distrugă. Figurile 2.12 și 2.13
prezintă tipuri de ruperi la nivel de structură.

Figura 2.12. Rupere intercristalină [15]

Figura 2.13. Rupere intracristalină [15]

 Rezistenţa la oboseală este proprietatea materialelor de a
rezista la solicitări variabile, este un factor determinant în alegerea
materialelor folosite la realizarea de piese puternic solicitate în
timpul funcţionării.

Duritatea este proprietatea unui material de a se opune

pătrunderii mecanice din exterior a unui corp mai dur, care va lăsa
o amprentă pe suprafața materialului.
Pentru determinarea caracteristicilor prin care se exprimă
cantitativ duritatea materialelor metalice se folosesc următoarele
metode:
 Metoda Brinell, prin care se determină duritatea
materialelor metalice care utilizează ca penetrator o
sferă (bilă) confecţionată din oţel (aliaj Fe-C) sau din
carburi metalice.
Pentru determinarea durităţii unui material metalic
prin această metodă, se apasă penetratorul sferic cu
diametrul D, un timp τd (τd = 10...25 s), cu o forţă F, pe
un eşantion (probă, epruvetă, piesă) din materialul ce se
analizează, iar după încetarea acţiunii forţei se
îndepărtează penetratorul şi se măsoară diametrul d al
urmei lăsate de acesta pe material.
 Metoda Vickers, prin care se determină duritatea
materialelor metalice care utilizează ca penetrator o
piramidă pătrată dreaptă confecţionată din diamant, având
unghiul diedru al feţelor opuse de 1360 şi unghiul dintre
muchiile opuse de 1480.

Metoda Rockwell, o metodă de determinare a durităţii

materialelor metalice care utilizează ca penetrator un con
confecţionat din diamant, având unghiul la vârf de 120 o, o
sferă (bilă) din oţel cu diametrul de 1,5875 mm (1/16 in)
sau o sferă (bilă) din oţel cu diametrul de 3,175 mm (1/8
in).
 Pentru determinarea durităţii unui material metalic prin
această metodă se parcurg următoarele etape:
- se apasă penetratorul cu o sarcină iniţială (forţă
iniţială) F0 = 10 kgf (98,07 N) pe un eşantion (probă,
epruvetă, piesă) din materialul ce se analizează, după care
se face reglarea (manuală sau automată) a dispozitivului de
măsurare şi înregistrare a durităţii;
- se aplică pe penetrator o suprasarcină (forţă
suplimentară) F1, apăsarea cu forţa F = F0 + F1
menţinându-se 2...8 s;
- se îndepărtează suprasarcina F1 şi se determină
adâncimea de penetrare remanentă (sub sarcina iniţială).
 Tablele se încearcă la ambutisare și îndoire alternantă.
Sârmele se încearcă atât la îndoire alternantă, cât și la
răsucire și înfășurare pe dorn.
Țevile se încearcă la îndoire, aplatizare, lărgire și
răsfrângere. Încercarea la aplatizare a țevilor se face între
două plăci paralele, până la atingerea unei anumite cote
prescrise z, fără să apară crăpături și fisuri în zona
deformată (Figura 2.14.).

Figura 2.14.
Încercarea țevilor la
aplatizare
 Metalele se încearcă la îndoire și la refulare la rece și la cald.
Epruveta, în fiecare caz, trebuie să aibă anumite dimensiuni.
Încercarea la refulare constă din turtirea cu un ciocan sau cu o
presă a unei epruvete cilindrice (Figura 2.15.) sau prismatice de
înălțime h0, până la o înălțime h, astfel încât pe suprafața laterală a
epruvetei să nu apară fisuri, crăpături, rupturi etc.

Figura 2.15. Încercarea țevilor la refulare