Laborator:

Metode si
procedee
tehnologice

Lucrare tehnica 2:
Metale si aliaje utilizate
in constructia echipamentelor electrice
I NOTIUNI DE BAZA:

Se cunoaste, din studiul chimiei, ca elementele chimice se impart in doua grupe

principale: metale si nemetale. Se numesc metale elementele chimice care au urmatoarele
proprietati fizice comune:
sunt bune conducatoare de electricitate si caldura:
prezinta un luciu metalic caracteristic;
sunt maleabile si ductile;
in stare solida au o structura cristalina.
Aliajele sunt acele materiale metalice care se obtin prin topirea sau difuzinnea
metalelor intre ele sau a metalelor cu nemetalele si care pastreaza caracteristicile generate
ale metalelor. Ca exemplu de aliaje se pot mentiona: otelul, care este un aliaj al fierlui cu
carbonul, sau bronzul,un aliaj al cuprului cu staniul. Elementele principale care intra in
alcatuirea unui aliaj constituie componentii aliajului. Componentul care predomina in
raport cantitativ in aliaj se numeste component de baza. In aliaj se introduc si elemente de
aliere, in mod intentionat,pentru conferirea anumitor proprietati. De asemenea se
intalnesc si componente nedorite, numite impuritati.
Prin standard, fiecare calitate de metal sau aliaj primeste un symbol conventional
alcatuit din litere si/sau din cifre.
Exp: OL60 STAS 500/2-80 Oteluri de uz general pentru constructii cu rezistenta
minima de rupere la tractiune de 60 kgF/mm2.
PROPRIETATILE FIZICE ALE METALELOR SI ALIAJELOR
Proprietatile fizice ale metalelor si aliajelor se refera la comportarea metalelor sub
actiunea diferitelor fenomene si procese fizice, cum ar fi actiunea gravitatiei, schimbarea
temperaturii, actiunea campului electric sau magnetic. Principalele proprietati fizice ale
metalelor si aliajelor sunt:
a) Densitatea
Densitatea metalelor variaza de la 530 kg/m3 pana la 22500 kg/m3. Din punct de
vedere al densitatii metalele se impart conventional in: metale ultrausoare (cu densitatea
mai mica de 2000 kg/m3). metale usoare (cu densitatea intre 2000...4000 kg/m3). metale
semiusoare (cu densitatea intre 4000...6000 kg/m3). metale grele (cu densitatea intre
6000... 10000 kg/ m3) si metale foarte grele (cu densitatea mai mare de 10000 kg/m3).

b)Greutatea specifica
c) Fuzibilitatea
Fuzibilitatea reprezinta proprietatea metalului de a trece, in urma incalzirii sale,
din stare solida in stare lichida. Temperatura de topire (punctul de topire) este
temperatura la care sub actiunea caldurii, un metal pur trece din stare solida in stare
lichida. Legatura intre temperatura absoluta T, masurata in grade Kelvin (K) si
temperatura t" exprimata in grade Celsius (C) este data de relatia:
T = t[C] +273.16 [K]
In functie de temperatura de topire. metalele se grupeaza, conventional, in: metale
usor fuzibile (cu punctul de topire sub 1000 ), metale greu fuzibile (cu punctul de topire
intre 1000...2000 C), metale refractare (cu punctul de topire peste 2000 C). In tabelul
de mai jos sunt date densitatile si punctele de topire pentu cateva metale.
Prin adaugarea unui alt element in compozitia aliajului, punctul de topire al
acestuia este, de obicei, mai scazut decat al metalului de baza. Majoritatea aliajelor nu au
un punct de topire fix, ci un interval de topire, numit si interval de solidificare. Aceasta
inseamna ca majoritatea aliajelor incep sa se topeasca la o anumita temperature, numita
punct de inceput de topire, si se topesc complet la o temperatura mai inalta, numita punct
de sfarsit de topire. La solidificare fenomenul se petrece invers. De exemplu. un aliaj
cupriu-staniu, format din 90% Cu si 10% Sn, se topeste in intervalul cuprins intre
890...1050C si se solidifica in intervalul 1050...890 C.
Nr. crt. Metalul

Simbolul
Al

Densitatea
[kg/dm3]
2.7

Temperatura
topire[C]
660

Aluminiul

2
3
4
5

Argint
Crom
Cupru
Fier

Ag
Cr
Cu
Fe

10.5
7.5
8.9
7.8

960
1600
1083
1528

Magneziu

Mg

1.7

650

1
8
9

Nichel
Plumb
Staniu

Ni
Pb
Sn

8.9
1.3
7.3

1490
327
232

10

Titan

Ti

4.5

1800

11
12

Wolfram
Zinc

W
Zn

19.3
72

3380
420

d)dilatare termica
e)conductibilatate termica
f)conductibilatate electrica
g)magnetismul
h)culoarea

de

i)luciul
j)structura

PROPRIETATILE CHIMICE ALE METALELOR SI ALIAJELOR

a) Rezistenta la coroziune
Rezistenta la coroziune este proprietatea metalelor de a se opune actiunii chimice
sau electrochimice distructive ale mediului inconjurator. Metalele nobile (platina, aurul,
argintul), unele aliaje neferoase (in special cele pe baza de nichel sau cupru), precum si
unele oteluri sau fonte aliate (inoxidabile, anticorozive) prezinta rezistenta la coroziune.
Piesele din oteluri sau fonte obisnuite nu au aceasta proprietate, se degradeaza de aceea
trebuie protejate impotriva coroziunii;
b) Refractaritatea
Refractaritatea este proprietatea metalelor si aliajelor de a rezista actiunii
atmosferei oxidante, la temperature inalte. Otelurile si fontele refractare (adica aliate cu
siliciu si aluminiu) prezinta rezistenta la formarea oxizilor (arsuri) si astfel pot fi folosite
la confectionarea pieselor care lucreaza in conditii de temperature inalte.
c) Pasivitatea
Majoritatea metalelor neferoase si in special aluminiul au proprietatea de a se
acoperii, in mod natural, cu un strat protector de oxid sau carbonat bazic care le
protejeaza impotriva coroziunii. Fenomenul se numeste pasivitate si are loc in conditii
atmosferice obisnuite. De exemplu, aluminiul se acopera cu un strat de trioxid de
aluminiu, compact, aderent si rezistent chimic. Metalele feroase nu prezinta acest
fenomen.
d) Afinitatea
Afinitatea este proprietatea metalelor de a se combina cu diferite elemente, in special cu
oxigenul si sulful. Ca dovada, majoritatea metalelor se gasesc sub forma de combinatii
chimice numite minereuri. Afinitatea pentru un anumit element variaza de la un metal la
altul si aceasta proprietate are aplicabilitate in procesele metalurgice de elaborarea a
metalelor.

PROPRIETATI MECANICE ALE METALELOR SI ALIAJELOR

a) Rezistenta la rupere
Rezistenta la rupere este proprietatea metalelor de a se opune fortelor exterioare
care cauta sa le distruga integritatea. Aceasta este principala caracteristica mecanica a
organelor de masini. In functie de solicitarile la care sunt supuse metalele, se deosebesc
urmatoarele forme de rezistenta: la intindere (tractiune), la compresiune, la rasucire, la
forfecare si la incovoiere, dupa cum fortele exterioare tind sa intinda, sa comprime, sa
rasuceasca, sa foarfece sau sa incovoaie piesa metalica.
b) Elasticitatea

Elasticitate este proprietatea metalelor si aliajelor de reveni la forma si la

dimensiunile initiale dupa indepartarea sarcinilor care au produs deformarea. Este
proprietatea de baza a pieselor care au rolul de a amortiza socurile si vibratiile.
c) Plasticitatea
Plasticitatea este proprietatea metalelor deformate sub actiunea unei sarcini de a
nu mai reveni la forma si dimensiunile initiale dupa incetarea solicitarii care a produs
deformarea.
d) Tenacitatea
Tenacitatea este proprietatea metalelor de a se rupe sub actiunea sarcinilor
puternice numai dupa deformari permanente vizibile mari.

e) Fragilitatea
Fragilitatea este proprietatea opusa tenacitatii. Materialele fragile se rup brusc,
fara deformari permanente vizibile.
f) Duritatea
Duritatea este rezistenta metalelor la actiunea fortelor exterioare, care cauta sa le
distruga suprafata, sa le deformeze superficial.
g) Ecruisarea
Ecruisarea este proprietatea metalelor de a se durifica in urma prelucrarii
mecanice la rece.
h) Rezistenta la soc
Rezistenta la soc sau rezilienta reprezinta capacitatea unui material de a absorbi o
anumita cantitate de energie inainte de a se rupe, atunci cnd este lovit brusc de un corp
solid.
i) Rezistenta la oboseala
Rezistenta la oboseala este proprietatea metalelor si aliajelor de a rezista la
actiunea unor solicitari repetate (ciclice).
PROPRIETATI TEHNOLOGICE ALE METALELOR SI ALIAJELOR
Proprietatile tehnologice sunt acele proprietati ale metalelor si aliajelor care arata
modul lor de comportare la diferite metode de prelucrare la cald sau rece. Prelucrarea se
produce asupra produselor in stare solida si are drept scop principal fie modificarea
formei, fie schimbarea structurii materialului metalic. In unele prelucrari se realizeaza
ambele scopuri simultan. Ca procedee de prelucrare aplicate in industrie, se mentioneaza:
prelucrarea prin deformare plastica (laminare, forjare, trefilare, stantare, ambutisare etc.),
sudarea, prelucrarea prin aschiere si tratamentele termice. Un loc aparte il ocupa turnarea
materialelor metalice topite in forme speciale, operatie prin care se obtin produsele
turnate. Consider nd mai multe materiale metalice diferite si supunndu-le acelorasi
operatii de prelucrare, se observa ca unele se prelucreaza mai usor, altele mai greu, astfel

inc t se poate afirma ca materialele poseda caracteristici tehnologice diferite. Cele mai
importante proprietati sunt:
a) Capacitatea de turnare
Capacitatea de turnare este proprietatea metalelor si aliajelor de a umple in stare
lichida tot interiorul (toate golurile) formei de turnare.
Un material va fi indicat pentru turnare numai daca poseda urmatoarele conditii:
fluiditate buna, contractie mica si tendinta redusa de segregare. Acestea sunt si
principalele proprietati de turnare ale metalelor si aliajelor. Astfel, fluiditatea este
proprietatea unui material de a umple bine o forma de turnatorie. Contractia este
proprietatea metalelor de a-si micsora volumul la racire, dupa solidificare. Ea poate
provoca deformari, fisuri sau crapaturi ale materialului. Contractia depinde de
temperatura de turnare, de viteza de racire si de compozitia chimica a metalului.
Segregatia este proprietatea aliajelor de a prezenta neomogenitate chimica dupa
solidificare, in diferite zone ale pieselor. Ea se naste fie ca urmare a separarii
constituentilor cu puncte de topire diferite, fie datorita diferentei de greutate specifica
dintre cristalele solidificate si topitura ramasa inca lichida, fie ca urmare a unui interval
mare de solidificare a aliajului. Fonta are proprietati bune de turnare - fluiditate buna,
contractie mica si tendinta scazuta de segregare. Otelul prezinta o fluiditate mai mica
dec t fonta, o contractie si o tendinta de segregare mai mari. Metodele cele mai uzuale
pentru indepartarea segregatiei sunt: o racire brusca a lichidului, amestecarea aliajului in
timpul turnarii sau aplicarea unui tratament termic dupa turnare (recoacere da
omogenizare).
b) Deformabilitatea
Proprietatile de plasticitate permit prelucrarea metalelor prin deformare plastica.
Din aceasta categorie de proprietati fac parte:
- maleabilitatea - este capacitatea metalelor de a fi laminate sub forma de foi. Aurul si
cuprul sunt metale foarte maleabile;
- ductilitatea - este capacitatea metalelor de a putea fi trase in fire subtiri. Se pot trefila s
rme foarte subtiri din cupru si aliajele lui;
- forjabilitatea - este capacitatea metalelor de a prezenta o rezistenta redusa la deformare
atunci cnd sunt lovite sau presate, la temperaturi c t mai joase. Forjabilitatea este
influentata de compozitia chimica a materialului, de temperatura si viteza de deformare.
Otelurile sunt forjabile daca au un procent redus de carbon in compozitie, daca
temperatura la care are loc deformarea este mare, iar viteza de deformare este mica.
Forjabilitatea otelului creste prin introducerea elementelor mangan si nichel si scade la
combinarea cu crom, sulf, cupru. Fonta si in general toate aliajele dure si casante nu pot fi
prelucrate prin deformari plastice;
- sudabilitatea - este o caracteristica complexa a unui metal sau aliaj, care determina, in
anumite conditii de sudare date, aptitudinea lor tehnica pentru realizarea diferitelor
deformari. Fonta, aliajele de cupru sau cele de aluminiu au o sudabilitate redusa in
comparatie cu otelul cu continut redus de carbon;
- prelucrabilitatea prin aschiere - este caracteristica unui material de a putea fi prelucrat
prin aschiere, respectiv prin strunjire, frezare, gaurire, rectificare etc. Se apreciaza prin
diferite criterii specifice prelucrarilor prin aschiere, ca determinarea durabilitatii unei

scule aschietoare in anumite conditii de lucru, masurarea sculelor aschietoare, a fortelor

de aschiere necesare etc.
Determinarea prelucrabilitatii prin aschiere se executa numai pentru productia de
serie mare si de masa, unde este necesar sa se stabileasca un regim de prelucrare stabil si
economic si care sa asigure precizia dimensionala pieselor, calitatea suprafetelor
prelucrate si consum minim de energie si scule aschietoare.
- calibilitatea - este proprietatea unor materiale de a deveni mai dure in urma incalzirii la
o anumita temperatura si racirii lor bruste.
FONTE SI OTELURI
Aliajele Fe-Fe3C se clasifica in functie de continutul de carbon si de
microstructura in: oteluri si fonte.
Otelurile sunt aliajele ce contin p na la 2,14%C si se caracterizeaza prin faptul
ca pot fi deformate plastic la cald sau la rece, prin presare sau lovire, fara sa se rupa.
Dupa continutul in carbon se deosebesc trei grupe:
- oteluri hipoeutectoide, care contin p na la 0,8%C si au microstructura formata din
ferita si perlita;
- oteluri eutectoide, care contin in jur de 0,8%C si au structura formata din perlita
(fig.3.4a);
- oteluri hipereutectoide, care cotin intre 0,8...2,14%C si au o structura formata din perlita
si cementita secundara.
Fontele albe sunt aliajele care contin intre 2,14...6,67%C si se caracterizeaza prin
aceea ca nu pot fi deformate plastic. Denumirea de fonte albe provine de la faptul ca in
spartura proaspata au cristale de culoare argintie. Att culoarea in spartura c t si in
fragilitatea fontelor albe se datoreaza prezentei cementitei primare in structura. Dupa
continutul in carbon, fontele albe se clasifica astfel:
- fonte albe hipoeutectice, care contin intre 2,14...4,3%C si au o structura formata din
perlita si ledeburita
- fonte albe eutectice, care contin in jur de 4,3%C si au structura formata numai din
ledeburita;
- fonte albe hipereutectice, care contin intre 4,3...6,67%C si au structura formata din
cementita primara si ledeburita. Aliajele fier-carbon cu mai mult de 2,14%C si in care
carbonul se afla sub forma de grafit poarta numele de fonte cenusii. La continuturi mai
scazute de carbon si siliciu, conditiile sunt favorabile separarii carbonului sub forma de
cementita si obtinerii deci a unor structuri de fonte albe, in timp ce, la continuturi mai
mari de carbon si siliciu, conditiile sunt favorabile separarii carbonului sub forma de
grafit si obtinerii de structurii de fonte cenusii. Aliajele feroase folosite in tehnica contin,
pe lnga fier si carbon si late elemente, numite elemente permanente insotitoare, ce ram
n in urma proceselor de extragere si de elaborare. Dintre acestea, cele mai importante
sunt siliciul, manganul, fosforul si sulful. Ele sunt prezente in compozitia aliajelor in
proportii relative mici (sutimi...zecimi de procent), influent nd intr-o oarecare masura
cristalizarea, structura si proprietatile acestora. Influenta acestora creste pe masura ce
creste si continutul lor in compozitia otelurilor si fontelor. De aceea, la studiul aliajelor
feroase obtinute pe cale industriala trebuie sa se tina seama de prezenta si influenta
elementelor insotitoare.

Elaborarea otelului
Elaborarea otelurilor se poate face in cuptoare electrice cu arc sau cu inductie, in
cuptoare Siemens-Martin sau in convertizoare Bessemer. Ca materii prime se utilizeaza:
fier vechi, deseuri de otel, fonta de prima fuziune, feroaliaje. Elaborarea otelului cuprinde
urmatoarele etape: incarcarea, topirea, af narea, dezoxidarea si alierea. Incarcarea si
topirea sunt doua etape deosebit de importante din punct de vedere economic si
metalurgic. Desfasurarea proceselor in cursul acestor etape influenteaza at t calitatea
otelului c t si durata de elaborare a sarjei. Afnarea se refera la decarburarea baii
metalice, care trebuie sa se desfasoare cu viteza mare pentru a realiza o buna degazificare
a metalului. Dezoxidarea baii metalice se face prin difuziune, process care are la baza
reactia de trecere in zgura a oxigenului dizolvat in otel pe baza legii repartitiei. Scaderea
continutului de oxid de fier din zgura se realizeaza prin adaugarea unor reducatori (praf
de cocs, oxid de calciu) pe gura. C nd zgura devine reducatoare atunci oxizii din baie
metalica difuzeaza in zgura. In cazul otelurilor aliate, dupa dezoxidare se introduc
elementele de aliere: crom, mangan, molibden, vanadiu, wolfram, siliciu. Dintre
proprietatile tehnologice ale otelului amintim: fluiditatea si contractia. Fluiditatea este
mai redusa dec t la fonte deoarece otelul contine mai putin carbon si siliciu si ca urmare,
capacitatea de turnare a otelului este inferioara fontelor. Contractia otelului este relativ
mare, fiind cuprinsa intre 2,18...2,4 % ceea ce ii confera tendinta spre formarea
retasurilor si crapaturilor in timpul solidificarii. Otelul prezinta si o tendinta mare de a
absorbi gazele din procesul de turnare. Pentru obtinerea pieselor de buna calitate se
impun luarea unor masuri speciale cum ar fi: realizarea unor retele de turnare cu sectiuni
mari, care sa permita curgerea linistita a materialului topit; solidificarea dirijata prin
utilizarea racitoarelor; evitarea aparitiei retasurilor prin prevederea de maselote. Dupa
turnare, piesele cu structuri fine se supun operatiilor de recoacere si de normalizare.
Optimizarea elaborarii otelurilor se face prin extinderea metodelor moderne de
dezoxidare si modificare a otelurilor in stare lichida, la un nivel de 2,5 ori fata de cel
actual, precum si prin implementarea diverselor echipamente si tehnici de tratare in vid,
prin insuflare de argon, sau prin desulfurare avansata.
Aceste tehnologii contribuie la reducerea consumurilor de feroaliaje si conduc,
prin ridicarea caracteristicilor otelurilor, la inlocuirea otelurilor inalt aliate cu unele slab
aliate.
Clasificarea otelurilor standardizate se face pe baza destinatiilor lor iar gruparea
in cadrul standardelor pe baza compozitiei sau proprietatilor.
In functie de compozitia chimica, exista oteluri aliate si oteluri nealiate.
Otelurile nealiate sunt de trei feluri:
a)oteluri nealiate de uz general
b)oteluri nealiate de calitate
c)oteluri nealiate speciale
Otelurile de uz general sunt folosite pentru fabricarea suruburilor, arborilor,
axelor.Aceste piese sunt cele mai ieftine piese si sunt produse in masa.
Exp: OL30, OL32, OL34, OL37, OL42, OL44, OL50, OL 60;
Oteluri nealiate de calitate sunt folosite pentru fabricarea bucselor, arborilor,
rotilor dintate, camelor.
Exp: STAS 880-88 Carbon de calitate pentru tratament de calitate
OLC10, OLC15, OLC20, OLC25, OLC30, OLC35, OLC40, OLC45

Otelurile nealiate speciale au urmatoarele proprietati: puritate superioara, numar

scazut de incluziuni nemetalice.Sunt folosite la fabricarea sculelor, foarfecelor,
matritelor.
Exp: STAS 1700-90 otel carbon pentru scule
Otelurile aliate sunt de doua feluri: de calitate, speciale.
Exp: STAS 7382-88 oteluri rapide pentru scule
Rp 1 5, 9, 10, 11.
Otelurile de calitate sunt de patru feluri: de constructie, pentru electrotehnica,
pentru sina si pentru produse plato-laminate la cald sau la rece.
Otelurile speciale sunt de trei feluri: inoxidabile, rapide si alte oteluri speciale.
Exp: SR CR 10260 2000 sisteme de simbolizare a otelurilor
Cuprul
Cuprul are o greutate specifica ridicata (8.96 gf / mm ), o foarte buna plasticitate si
deosebite proprietati fizico-chimice. Astfel, are temperatura de topire 1083C,
conductivitate termica si electrica foarte ridicata, inalta rezistenta la coroziune, atat in
atmosfera cat si in agentii organici si gaze de combustie.
Exp: STAS 270/3-80 cupru de inalta puritate pentru industria electrotehnica si
electronica
SR EN 1412 1997 cupru si aliaje din cupru
In cuprul tehnic pot exista impuritati ca: Bi, Sb, As, Fe, Ni, Pb, Sn, S, O, Zn, etc.
In mod deosebit scad conductibilitatea elementelor care sunt solubile in Cu.
Conductivitatea cuprului racit lent este mai mare decat a celui racit brusc, deoarece prin
racire brusca elementele dizolvate la temperaturi ridicate raman in solutia solida.
Impuritatile cele mai daunatoare sunt Bi si Pb, caci ele nu se dizolva in Cu si
formeaza eutectice usor fuzibile, din metale aproape pure.
Aceste elemente cristalizand la urma (Bi, 270C; Pb, 327C) se aseaza in jurul
grauntilor de Cu, iar la incalzire acestea se topesc usor provocand fragilitatea la rosu si
deci aparitia de crapaturi la forjare si laminare. La continuturi mai mari de Bi si Pb,
cuprul devine fragil si la rece.
Oxigenul se afla sub forma de Cu2O, acesta fovorizand in prezenta hidrogenului
aparitia bolii de hidrogen,care se manifesta sub forma de fisuri microscopice.
Proprietatile mecanice ale cuprului depind de starea de prelucrare. Astfel,
rezistenta la rupere a cuprului laminat si recopt este Rm=200-250 N / mm2 si duritatea de
35-50HB. Prin deformare plastica la rece cuprul se ecruiseaza si caracteristicile cresc la
Rm=400-500 N / mm2 si 100-120HB; plasticitatea scade foarte mult, de la A=40% la
A=1-2%. Coprul ecruisat devine din nou moale prin recoacere la 600-800C si racire
brusca.
Cuprul se toarna greu; dizolvand multe gaze cuprul turnat prezinta porozitati.
Structura metalografica a cuprului este formata din graunti poliedrici de Cu si
insule de incluziuni globulare izolate de Cu2O si Cu2S. Cuprul recopt apare in cristale
mari poligonale cu macle caracteristice.
Datorita proprietatilor sale Cu are o larga intrebuintare in industrie; cca 50% din
productia de Cu se utilizeaza in electrotehnica si 30-40% la elaborarea de aliaje.
3

Aliaje ale cuprului

Aliaj Cu Zn (alama)
Practic alamele tehnice contin pana la 48-50%Zn, deoarece la procente de Zn mai
mari apar constituentii fragili, care impiedica aliajul sa aiba intrebuintari in tehnica. Dup
cum se tie din diagrama de echilibru, constituentii metalografici a elementelor tehnice
sunt: solutia solida , solutia solida si solutia solida .
Solutia solida are, ca si Cu, o retea cubica cu fete centrate. In cazul unei raciri
lente se obtine o solutie solida omogena, care se prezinta sub forma poliedrica, cu
numeroase macle bine conturate. De cele mai multe ori racirea decurge insa repede, asfel
incat segregatiile cristaline nu pot fi uniformizate, obtinindu-se structura dendritica tipica
pentru solutia solida.
Solutia solida prezinta cristale cu retea cubica conturata in spatiu, statistica
neordonata; la temperaturi mari, ia trece in suprastructura ordonata . In aceasta
suprastructura, atomii de Zn formeaza totdeuna atomul care centreaza volumul, in timp ce
atomii de Cu se gasesc la colturile cubului. Faza corespunde compusului CuZn.
Alamele avand un continut de Zn de 38-46% sunt bifazice in conditii de echilibru,
structura lor putand fi modificata prin tratament termic. Astfel, conform diagramei de
echilibru (fig. 10.1) o alama cu 42%Zn racita lent de la 800C consta din 60% cristale
si 40% cristale .
Incalzirea la 500C urmata de calire, determina o micsorare a cantitatii de ,
intrucat la temperaturi inalte liniile de separatie a fazelor se curbeaza spre continuturi de
Cu mai mari. Marirea temperaturii de incalzire pana la 750C duce in continuare la
micsorarea cantitatii de faza , iar la depasirea temperaturii de 800C urmata de racire
in apa (calire) aliajul este format numai din faza suprasaturata. La o astfel de alama
calita, daca este revenita, din cristalele suprasaturate se separa cristalele realizandu-se
echilibrul distributiei fazelor si . Faza se separa sub forma aciculara, cu predilectie
la marginea grauntilor.
Aliaj Cu Sn (bronzul)
Bronzurile avand pana la 22%Sn (bronzurile tehnice) au urmatoarele faze si
constituenti:
-solutie solida de substitutie cubica cu fete centrate care contine la 798C
maximum 13.2%Sn; la 520C 16%Sn iar la temperatura ambianta sub 10%Sn
-solutie solida , stabila peste 520C, cu o retea cubica centrata in spatiu. Sub
aceasta temperatura se transforma intr-o solutie ordonata .
-faza cu circa 32%Sn, care cristalizeaza intr-o retea cubica cu fete centrate
complicata, continand in celula elementara 416 atomi. Faza I se atribuie compozitia
compusului definit Cu31Sn8 si este foarte dura.
-eutectoidul + cu 28.6%Sn.
Exp: STAS 94/2-89 table si benzi din aliaje Cu-Sn deformabile
Structura bronzului cu mai putin de 8-9%Sn este formata numai din solutie solida
(bronz monofazic) iar la procente mai mari el este format din solutia si eutectoidul
+ (bronz hipoeutectoid). Din cauza intervalului mare de cristalizare in bronzurile
turnate apar segregatii cristaline pronuntate (structura dendritica).
Structura bronzului hipoeutectoid poate fi modificata prin tratament termic.
Astfel, daca se incalzeste la 550C un bronz cu 20%Sn si dupa aceia se caleste in apa,

descompunerea eutectoida =+ este impiedicata si structura consta dintr-un amestec

eterogen format din solutia si cristalele de solutie cu aspect caracteristic acicular
asemanator cu al acelor de martensita.
Ca si alamele + si bronzurile + calite, sau mai ales bronzurile calite, isi
maresc duritatea la revenire datorita fenomenelor de precipiatare.

Aluminiu
Aluminiul este un material uor (2.7 gf / mm ), cu temperatura medie de topire
(660C), avand o plasticitate mare si rezistenta mica. Aluminiul laminat si recopt are
Rm=100 N / mm2 , HB=20-25, A=35-40%, Z=80%. Se durifica prin ecruisare ajungind la
Rm= N / mm2 si 45HB.
Aluiniul nu prezinta modificari alotropice, are o mare conductibilitate electrica si
termica si este rezistent la coroziune datorita formarii unei pelicule aderente si compacte
de Al2O3, rezistenta la coroziune crescand cu gradul de puritate.
Ca impuritati contine Fe si Si, ambele marind fragilitatea prin eutecticile ce le
formeaza compusul chimic Al3Fe si Si cu aluminiul. Aluminiul tehnic contine minim 9899.8%Al. Aluminiul tehnic primar se obtine pe cale electrolitica si este destinat pentru
prelucrare prin deformare plastica la rece sau la cald si prin turnare.
Exp: SR EN 12258 1:2002 Aluminiu si aliaje de aluminiu. Termeni generali
SR EN 1715 2 Aluminiu si aliaje de aluminiu. Conditii speciale pentru
aplicatii electrice
O importanta cantitate de Al se foloseste sub forma de aliaje, iar restul se
utilizeaza in electrotehnica, metalurgie si in constructia de masini.
3

Aliaje ale aluminiului

Aliaj Al Cu (duraluminiu)
Aliajele tip duraluminiu sunt aliaje complexe care au la baza aliajele Al Cu, dar
care contin si alte elemente cum ar fi Mg, Mn, Fe, Si, Zn. Aceste aliaja sunt denumite
duraluminiuri datorita caracteristicilor de rezistenta ridicate, apropiate de ale unor oteluri
mai moi. Modulul de elasticitate fiind mai mic decat al otelurilor, deformatiile elastice
sunt mai mari la tensiuni egale. Carecteristicile ridicate de rezistenta se obtin datorita
durificarii prin precipitarea compusului Al2Cu4 si a altor compusi cum ar fi Mg2Si,
Al3Mg. Cele mai ridicate cacteristici de rezistenta se obtin in aliajele cu 3.6 4.5%Cu,
0.6-1.8%Mg, 0.6-1.2%Mn. Tratamentul termic se formeaza in tratamente speciale. Dupa
calire in apa materialul este moale si plastic putind fi usor prin deformare plastica.
Structura in aceasta stare este formata din solutie solida supra saturata. Aceasta este
nestabila si se poate descompune chiar la temperatura ambianta precipitand compusii
intermetalici prezentati. Fenomenul poarta numele de inbunatatire si a fost descoperit
accidental. S-a constatat ca produse din astfel de aliaje aveau duritati mult mai marii dupa
5-7 zile de depozitare la temperatura ambianta. Durata precipitarii se poate scurta prin
reancalzirea aliajului la 150-180C.
Aliajele tip duraluminiu se folosesc la fabricarea prajinilor de foraj, combininduse avantajul rezistentei relativ ridicate cu greutatea redusa.

II COMENTAREA UNUI STANDARD

Standardul SR EN 10027-1:2006, instrument de lucru pentru
simbolizarea oelurilor
Pentru corecta aplicare a standardelor din domeniul metalurgiei, dar mai
ales pentru facilitarea contractrilor, este absolut necesar simbolizarea ct mai
semnificativ a produselor.
Standardul SR EN 10027-1:2006, Sisteme de simbolizare a oelurilor. Partea
1: Simbolizarea alfanumeric, stabilete regulile de simbolizare a oelurilor bazate
pe simboluri literale i numerice prin care se exprim caracteristicile principale,
de exemplu: mecanice, fizice i chimice, n scopul identificrii oelurilor.
Standardul EN 10027-1:2006 a fost elaborat de comitetul tehnic
ECISS/TC 7, Simbolizarea convenional a oelului, i a fost adoptat ca standard
romn n 2006 de comitetul tehnic roman CT 42, Oeluri i feroaliaje.
Standardul prevede c pentru fiecare marc de oel se aloc o singur
simbolizare alfanumeric. Sistemul de simbolizare numeric este definit n
standardul SR EN 10027-2:1996, Sisteme de simbolizare pentru oeluri. Partea 2:
Sistemul numeric.
Notarea complet a unui produs de oel, atunci cnd se utilizeaz n
comenzi i n documente contractuale, trebuie s cuprind pe lng simbolizarea
alfanumeric i indicaii referitoare la condiiile tehnice de livrare
corespunztoare oelului specificat. Pentru oelurile specificate n standarde,
aceast indicaie trebuie s fie numrul de referin al standardului de produs
corespunztor.
Detalii cu privire la structura simbolizrii alfanumerice a oelului sau a
produsului de oel sunt prezentate n standardele de produs corespunztoare
sau n standardele de dimensiuni.
Pentru simbolizarea oelurilor se utilizeaz trei grupe de simboluri, i
anume:
- simboluri principale, care semnific utilizarea prevzut a oelului, anumite
caracteristici mecanice sau cantitatea de carbon;
- simboluri suplimentare pentru oel, care semnific, n general, prelucrrile la
care a fost supus oelul;
- simboluri suplimentare pentru produse de oel, care indic tipul de acoperire
pentru produsele de oel, condiiile de tratament termic pentru acestea etc.
Simbolizrile alfanumerice se clasific n dou categorii principale:
Categoria 1: Oeluri simbolizate n funcie de caracteristici mecanice sau
fizice;
Categoria 2: Oeluri simbolizate n funcie de compoziia chimic.
n categoria 1 de simbolizare sunt cuprinse:
oelurile pentru construcii;
-oelurile pentru aparate sub presiune;
-oelurile pentru evi;

III. DOMENII DE UTILIZARE

Aliajele sunt folosite in obtinerea arborilor, alezajelor, la confectionarea pieselor
care lucreaza in conditii de temperaturi inalte, la fabricarea suruburilor, arborilor, axelor,
la fabricarea bucselor, rotilor dintate, camelor, sculelor, foarfecelor, matritelor, la
fabricarea prajinilor de foraj.
IV. ACTIVITATE DE LABORATOR

In timpul laboratorului am consultat diferite stas-uri, precum:

SR EN 13835 (anulat)
SR EN 10027-1/1996 sisteme de simbolizare pentru oteluri
STAS 880-88 oteluri de carbon de calitate pentru tratament termicdestinate
constructiei de masini
STAS 11564-82/1982 oteluri rapide pentru scule
SR ISO 430 aliaje cupru-nichel-zinc deformabile
STAS 95-90:1990 aliaje cupru-zinc deformabile
Am analizat planse tehnice cu:
corp lagar / 1,700 kg / OL37 / Nr. desen: 466-312-610-1;
corp lagar / 1,500 kg / OL37 / Nr. desen: 446-312-610-1;
semibucsa / 0,400 kg / Cu Sn 12 / 446.312.610.1;
V. CONCLUZII

Aliajele sunt combinatii chimice, amestecuri obtinute prin topirea a doua sau mai
multor elemente, unul fiind obligatoriu metal. Cele mai importante aliaje sunt otelul,
fonta, bronzul si alama. Acestea se gasesc in aproape toate obiectele fabricate din metal,
in special a pieselor de utilaje si masini electrice.
VI. BIBLIOGRAFIE
1.Catalogul Standardelor Romane
2.www.asro.ro