Introducere în Ingineria Materialelor I

CURS_4_ PROPRIETĂŢILE FIZICE, TERMICE, ELECTRICE ŞI MAGNETICE ALE

MATERIALELOR METALICE

În exploatare materialele sunt supuse la acţiuni mecanice, termice, chimice, electrice,

magnetice etc. Răspunsul materialelor la aceste acţiuni poartă denumirea de proprietăţi.
Criteriul fundamental în alegerea şi utilizarea materialelor, este dependent de proprietăţile
acestora. Materialele metalice se deosebesc între ele prin proprietăţi specifice ce ţin de: natura lor,
compoziţia chimică, structură, mod de prelucrare etc.
Materialele metalice sunt corpuri cristaline care la nivelul unui mono cristal prezintă
anizotropie - respectiv valorile proprietăţilor sunt diferite în funcţie de direcţia de măsurare. În
general metalele sunt policristaline astfel încât caracterul proprietăţilor acestora este cvaziizotrop.
Criteriile de clasificare ale proprietăţilor materialelor metalice sunt multiple însă, în mod
obişnuit, există două criterii importante:
A) După natura lor, acestea pot fi: intrinseci (proprietăţi fizice, chimice şi mecanice) şi de
utilizare sau exploatare şi tehnologice.
B) După sensibilitatea faţă de structură, sunt: insensibile la defecte structurale
(conductibilitate electrică şi termică, paramagnetism, temperatura de topire şi fierbere) şi sensibile
structural (forţă corectivă, rezistenţă la rupere, plasticitate, fragilitate, duritate, fluajul, tenacitate).
Proprietăţile unui metal, precum rezistenţa, duritatea, punctul de topire şi conductivitatea
electrică, depind de structura sa cristalină. Aceasta se modifică atunci când metalul este amestecat cu
o altă substanţă. Aliajul rezultat are o structură diferită de a componentelor sale, astfel încât şi
proprietăţile sale sunt diferite. Unele aliaje conţin nemetale, precum carbonul, siliciul şi fosforul, dar
majoritatea aliajelor sunt compuse în întregime din metale. Oţelul este un aliaj de fier şi carbon, dar
oţelurile aliate au elemente de aliere adiţionale, precum nichelul, siliciul, manganul şi cromul.
Acestea modifică structura de bază a oţelului, astfel încât se pot aplica forme variate de tratare
pentru a face oţelul să fie mai dur, mai moale, mai elastic sau mai rezistent, în funcţie de necesităţile
aplicaţiei.
Proprietăţile metalice deosebite precum: conductibilitate termică şi electrică, luciul metalic,
opacitatea, tenacitatea, deformabilitatea, turnabilitatea (fluiditatea), sunt explicate prin intermediul
tipului de legatură interatomică ce se manifestă la aceste materiale şi anume legături de tip metalic.

Noţiuni de curs Page 1

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Proprietăţile mecanice ale materialelor caracterizează comportarea acestora în raport cu

solicitările mecanice la care sunt supuse fie în timpul proceselor de prelucrare fie în exploatare.
Răspunsul materialelor metalice la solicitările mecanice, depinde de tipul legăturilor interatomice, de
aranjamentul atomilor în reţeaua cristalină şi de tipul respectiv, concentraţia de defecte în structură.
Datorită acestei dependenţe de structură proprietăţile mecanice ale metalelor şi aliajelor sunt
sensibile la efectul proceselor de fabricaţie şi pe de altă parte pot fi manevrate spre o valoare optimă
prin alegerea unei tehnologii adecvate pentru fabricarea produselor metalice.

Cunoaşterea proprietăţilor materialelor metalice este necesară pentru a putea alege în

cunoştinţă de cauză materialul potrivit pentru o anumită necesitate tehnică.

Metalele prezintă proprietăţi diferite de cele ale nemetalelor. Toate proprietăţile caracteristice
metalelor sunt valabile pentru metalele în stare solidă şi lichidă. În stare gazoasă metalele nu se mai
deosebesc de nemetale. Metalele sunt substanţe solide la temperatură obişnuită, cu excepţia
mercurului care este lichid la această temperatură.

Figura 1. Starea solidă şi lichidă (mercur) a metalelor

Structura metalului şi prezenţa defectelor de reţea sunt responsabile de modificarea

majorităţii proprietăţilor fizico-mecanice ale metalelor. Odată cu creşterea numărului de proprietăţi
cunoscute ale metalelor a apărut nevoia clasificării acestora; astfel, principalele proprietăţi ale
materialelor metalice pot fi clasificate astfel:

Noţiuni de curs Page 2

 Introducere în Ingineria Materialelor I

- Proprietăţi fizice şi termice: culoare, densitate, temperatura de topire şi de fierbere;

- Proprietăţi chimice: refractaritate (rez. la foc), rezistenţa la coroziune;
- Proprietăţi electrice: conductivitate, permitivitate, rezistivitate;
- Proprietăţi magnetice: diamagnetice (slab respinse de câmpul magnetic): Ni, Cu, Cr, Bi;
paramagnetice (slab atrase de câmpul magnetic): metale alcaline; feromagnetice (puternic
atrase de câmpul magnetic): Fe, Co.
- Proprietăţi mecanice: elaticitate, plasticitate, fragilitate, fluaj, duritate, rezist. mecanică;

1. PROPRIETĂŢI FIZICE ŞI TERMICE

Sunt cele care stabilesc comportarea materialelor metalice sub acţiunea unor fenomene
fizice: gravitaţie, câmp termic, electric, magnetic, luminos etc. Ele au importanţă deosebită în
alegerea şi utilizarea materialelor metalice în domeniile speciale: electrotehnica, electronică,
aerospaţial, nuclear etc. Ele determină comportarea materialelor metalice la turnare, deformare
plastică, tratamente termice şi termochimice etc.
a) Densitatea exprimată în g/cm3, este cuprinsă între 0,53 pentru litiu şi 22,59 pentru osmiu.
Metalele cu densitatea mai mică decât 5 g/cm3 se numesc metale uşoare (metalele alcaline, metalele
alcalino-pământoase, aluminiu, magneziul, titan, potasiul, sodiul, calciul, scandiu, ytriu) iar cele cu
densitate mai mare de 5 g/cm3 se numesc metale grele (zincul, staniul, fierul, cuprul).
Din punct de vedere al densităţii se întâlnesc metale:
• ultrauşoare (Li, Mg),
• uşoare (Al),
• semiuşoare (Ti),
• grele (Fe, Cu, Zn, Sn),
• foarte grele (Au).
b) Temperatura de topire (fuziune) este temperatura la care un metal pur sau un aliaj trece din
stare de agregare solidă în stare lichidă. Este o constantă fizică, spre deosebire de temperatura de
solidificare, fiind cu atât mai scăzută, pentru unul şi acelaşi metal, cu cât viteza de răcire este mai
mare. Mercurul are punctul de topire de –38,84oC şi punctul de fierbere de 357 oC iar wolframul are
punctul de topire de 3410oC şi punctul de fierbere de 5930oC. În mod obişnuit metalele care au
temperaturi de topire sub 1000oC se numesc metale uşor fuzibile (metalele alcaline, alcalino-

Noţiuni de curs Page 3

 Introducere în Ingineria Materialelor I

pământoase, metalele pământoase, germaniu, staniu, plumb, bismut, zinc, cadmiu, argint) iar cele ale
căror temperaturi de topire sunt peste 1000oC se numesc metale greu fuzibile sau refractare.
Cele mai uşor fuzibile metale sunt: Hg (-38,48 0C), Cs (28,5 0C), Ga (29,8 0C), Rb (38,7 0C)
iar cele mai refractare metale sunt W (3410 0C), Re (3150 0C), Os (3000 0C) etc.
În general, metalele cu volum atomic mic se topesc la temperaturi ridicate, pe când metalele
cu volum atomic mare se topesc la temperaturi scăzute, deoarece reţeaua lor cristalină se distruge
mai uşor. Diferenţa între punctele de topire a metalelor este folosită pentru separarea metalelor între
ele, la fabricarea aliajelor şi la prelucrarea metalelor.
Aliajele metalice, cu excepţia eutecticelor şi compuşilor chimici, se topesc într-un interval de
temperaturi. Aliajele au în general temperaturi de topire mai scăzute decât temperaturile de topire ale
componenţilor metalici care le formează. Trebuie menţionat că în general, aliajele metalice au
intervale de topire şi solidificare şi nu temperaturi de topire. Cunoaşterea acestor temperaturi este
utilă pentru dimensionarea instalaţiilor de încălzire cât şi pentru alegerea unor materiale metalice cu
proprietăţi de refractaritate ridicate.
c) Temperatura de fierbere prezintă aceleaşi tendinţe ca şi punctele de topire: W (5930 0C),
Re (55000C), Os (55000C) fiind metalele cu cele mai înalte temperaturi de fierbere.
Cele mai joase temperaturi de fierbere corespund metalelor: Hg (3570C), Cs (6900C),
Rb (7130C), Cd (7680C), K (7760C) etc.
d) Căldura specifică este cantitatea de căldură necesară creşterii temperaturii masei de 1 kg
cu 1 °C. Se măsoară în cal/g°C sau J/kg °K.
Este dată de relaţia Cp = ΔQ/ΔT, în care ΔQ este cantitatea de căldură furnizată masei de 1
kg, iar ΔT este saltul de temperatură (la presiune constantă). Căldura specifică a metalelor cu
greutatea atomică mare este mică (de exemplu, uraniul are Cp = 109,3 J/kg K, iar litiul are Cp =
4171,6 J/kg K).
e) Conductibilitatea termică este proprietatea materialelor metalice de a conduce şi transmite
căldura cu ajutorul electronilor liberi. Se măsoară în cal/cm°C sau W/mm °K. Practic, este
independentă de temperatură, deoarece cu creşterea temperaturii creşte energia termică a electronilor
liberi, dar accelerarea lor va fi frânată de creşterea dezordinei reţelei de ioni din metal, dată de
creşterea amplitudinii de vibraţie a ionilor. S-a constatat totuşi scăderea conductivităţii termice cu
temperatura, excepţie făcând oţelurile bogat aliate cu crom, nichel şi mangan.

Noţiuni de curs Page 4

 Introducere în Ingineria Materialelor I

𝑑𝑇 −1 1 1
Coeficentul de conductivitate este dat de relaţia: λ= -dQ ∙ 𝑑𝑆 ∙ 𝑑𝑡
𝑑𝑋

În care dQ este cantitatea de căldură care trece prin suprafaţa dS în timpul dt, la un gradient
de temperatură dT / dX pe direcţia X de transmitere a căldurii.
Cu cât coeficientul de conductivitate termică este mai mare, cu atât transmitera căldurii se
face mai rapid. Transmiterea căldurii nu poate fi instantanee, deoarece este frânata de căldura şi
densitate (cu cât produsul Cp y este mai mare, cu atât căldura se va transmite mai greu). Asfel, viteza
de uniformizare a temperaturii într-un corp la încălzirea sau răcirea lui este dată de difuzivitatea
λ
termică :𝑎 = 𝐶𝑜 ∙λ

Cea mai mica conductivitate o au bismutul si mercurul cu 0,02 cal/cm °C, iar cea mai mare o
are argintul, cu 1,0 cal/cm °C, urmat in ordine descrescatoare de Cu (0,94), Al (0,53), W (0,48), Mg
si Be (0,38).
Conductibilitatea termică depinde de compoziţia chimică şi de structura materialului şi are
mare importanţă în tehnică. Prin tratament termic şi deformare plastică se modifică sensibil
concentraţia şi distribuţia defectelor de reţea care influenţează conductivitatea termică prin
distorsiunile elastice produse de aceste defecte.
Dintre metale, cele mai mari conductivităţi termice le au argintul, cuprul, aurul şi aluminiul;
cele mai slabe conductivităţi termice le au plumbul şi mercurul.

Ex. Astfel, instalaţiile la care se cere o încălzire şi răcire rapidă, cum sunt cazanele de abur,
schimbătoarele de căldură, caloriferele, radiatoarele automobilelor, se fabrică din metale cu bună
conductibilitate termică.

Noţiuni de curs Page 5

 Introducere în Ingineria Materialelor I

f) Căldura latentă de topire este cantitatea de căldură necesară pentru topirea masei de 1 kg,
masurata în J/kg sau cal/g. Ea este aceeaşi cu căldura latentă de solidificare, fiind necesară pentru
distrugerea, respectiv, refacerea aspectului cristalin al metalelor (trecerea de la ordinea îndepartată la
ordinea apropiată şi invers). Cea mai mare căldură latentă de topire o are siliciul (395,6 cal/g), iar
cea mai mică o are mercurul (2,8 cal/g).
Această proprietate fizică a materialelor metalice este utilă în multe cazuri practice, anume la
dimensionarea instalaţiilor de încălzire pentru tratamente termice sau pentru topirea aliajelor, la
estimarea consumurilor energetice aferente unor astfel de procese tehnologice etc.
g) Dilatarea termică este proprietatea materialelor metalice de a-şi mări dimensiunile
(suprafaţă, volum, lungime) la creşterea temperaturii (încălzire). Dacă se consideră creşterea unei
singure dimensiuni a corpului atunci se numeşte dilatare liniară şi este caracterizată prin
coeficientul de dilatare liniară, iar dacă considerăm creşterea tuturor dimensiunilor corpului sub
acţiunea temperaturii, avem dilatarea volumetrică, caracterizată de coeficientul de dilatare
volumetrică. Fenomenul invers se numeşte contracţie termică - micşorarea dimensiunilor la scăderea
temperaturii (răcire). Dilatarea liniară se exprimă cu relaţia: l = lo(l +α • ΔT).
în care
l este lungimea finală, când temperatura a crescut cu ΔT,
lo este lungimea iniţială,
α este coeficientul de dilatare liniară.
Dintre metale, cel mai mic coeficient îl are wolframul (2,4 • 10-6 0C-1), iar cel mai mare îl are
cesiul (98 • 10-6 0C-1). Aliajul metalic cu cel mai mic coeficient de dilatare (de 8 ori mai mic decât
fierul) este invarul (36% Ni + 64% Fe) cu 1,4- 10-6 0C-1.
h) Coloraţia reprezintă capacitatea materialelor metalice de a absorbi şi de a reflecta selectiv
lungimile de undă din spectrul vizibil. Lungimea de undă reflectată va da culoarea (cuprul - roşu,
aurul - galben). Majoritatea metalelor, în stare compactă, sunt albe-cenuşii, adică absorb proporţional
toate componentele luminii albe (înţelegând prin alb, albul metalic; astfel, plumbul, argintul sunt
considerate metale albe). Puţine metale, în stare compactă, sunt colorate: aurul – galben auriu, cupru
– roşu arămiu, plumbul – alb cu reflexe albăstrui, bismutul – alb cu reflexe roz, sodiu – alb cu
reflexe gălbui ş.a. În stare de pulbere, metalele au culoarea cenuşiu închis până la negru cu excepţia
aurului care este galben, a cuprului care este roşiatic spre negru, a aluminiului şi a magneziului care
sunt argintii. În stare compactă - şi unele numai în tăietură proaspătă – metalele prezintă luciu

Noţiuni de curs Page 6

 Introducere în Ingineria Materialelor I

metalic şi sunt opace, datorită structurii lor cu electroni liberi care reflectă radiaţia luminoasă şi o
transformă în căldură.
În tehnică, metalele sunt clasificate în: metale negre sau feroase, prin care se înţelege fierul
(împreună cu fontele şi oţelurile), şi metalele colorate, adică neferoase.

Figura 2. Metale şi aliaje cu coloraţii diferite

i) Luciul metalic exprimă capacitatea materialelor metalice care au suprafeţe lustruite şi

curate, de a reflecta imagini ca în oglindă. Proprietatea este legată de caracterul opac al materialelor
metalice; luciul metalic se estompează sau dispare în timp datorită oxidării. Materialele metalice cu
cel mai bun luciu sunt: aurul, argintul, staniul, aluminiul, nichelul, cuprul, cromul, plumbul, alama,
bronzul etc; fără luciu este fonţa cenuşie.
Proprietăţile fizico-termice sunt deosebit de importante la alegerea materialelor
(schimbătoare de căldură, cazane, ţevi ptr. aburi şi apă fiartă, etc.) şi la stabilirea tehnologiilor care
implică încălziri şi răciri (forjare, laminare, tratament termic, etc.).

2. PROPRIETĂŢI ELECTRICE

Legea care stă la baza studierii proprietăţilor electrice ale metalelor şi aliajelor este legea lui
Ohm, care stabileşte legătura dintre tensiunea U aplicată la extremităţile unui conductor şi
intensitatea de curent I care străbate conductorul.
U = RI

Noţiuni de curs Page 7

 Introducere în Ingineria Materialelor I

unde R = rezistenţă electrică = ρ • l/s (Ω) - unde l = lungimea conductorului - m, s =

secţiunea conductorului (mm2), ρ = rezistivitate sau rezistenţă specifică (Ωmm2/m).
Mărimea inversă rezistenţei se numeşte conductanţă şi este proprietatea corpurilor de a
conduce curentul electric = conductibilitate electrică = σ = 1/ ρ (m/Ωmm2).
a) Conductibilitatea electrică este proprietatea materialelor metalice de a conduce curentul
electric prin intermediul electronilor liberi. Se caracterizează prin mărimea denumită conductivitate
electrică :
σ = I/R • S• m-1•Ω-1 (m/Ω • mm2)
unde :
I - este lungimea conductorului;
S -secţiunea lui;
R - rezistenţa electrica.
Conductivitatea electrică este inversul rezistivităţii p•σ =1, ea scade continuu cu creşterea
temperaturii, cauza fiind frânarea deplasării electronilor liberi prin ciocnirea lor de ionii din reţeaua
cristalină, tot mai dezordonată la temperaturi tot mai mari. La scăderea temperaturii, conductivitatea
electrică creşte, putând apărea supraconductibilitatea ( p~0) în preajma a 0K la unele metale
(plumb). La aceste temperaturi, vibraţia ionilor din reţeaua cristalină este foarte mică, iar electronii
liberi se pot deplasa practic fără a fi frânaţi. Metalele au întodeauna conductivitatea electrică mai
mare decât a aliajelor metalice, care în general sunt rezistoare. Alierea metalelor şi ecruisarea lor
micşorează întodeauna conductivitatea electrica.
Valoarea coeficientului de temperatură al rezistivităţii, a = 1/ρ0 dp/dt, împarte materialele în
conductoare (α>0) şi dielectrice (α<0). La temperatura ambiantă, cele mai bune conductoare
electrice sunt : Ag (63,0 m/Ω • mm2), Cu (60,0), Au (45,7), Al (37,6), iar cele mai slabe sunt: Si (10 -
3
), Sn (0,16), Mn (0,54), Hg(1,06) etc.
Prin creşterea temperaturii conductibilitatea electrică a metalului scade. La răcire, fenomenul
este invers anume conductibilitatea electrică a metalului creşte. Conductibilitatea electrică a
metalelor este influenţată de oscilaţiile atomilor în jurul poziţiilor fixe din reţeaua cristalină, de
neregularităţile reţelei cristaline, precum şi de prezenţa unor atomi străini conţinuţi ca impurităţi în
reţea. Există materiale electroizolante, materiale semiconductoare şi materiale conductoare.
b) Rezistenţa electrică specifică sau rezistivitatea, adică rezistenţa pe care o opune curentului
electric o porţiune din metal cu o secţiune de 1 cm2 şi o lungime de 1 cm, se exprimă în Ω·cm.

Noţiuni de curs Page 8

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Prezenţa în reţeaua cristalină a unui metal a defectelor punctiforme, a atomilor dizolvaţi prin
aliere, înfluenţează rezistivitatea electrică care este mai mare pentru aliaje decât pentru metale pure.
De aceea, pentru rezistenţe electrice se folosesc aliaje şi nu metale pure. Rezistivitatea electrică este
influenţată şi de temperatură astfel că la scăderea temperaturii se înregistrează o scădere a
rezistivităţii electrice.
Prin deformare plastică sau alte prelucrări (tratamente termice, prelucrare mecanică) care
introduc un număr important de defecte de reţea, rezistivitatea electrică este influenţată în sensul că
va creşte odată cu creşterea concentraţiei de defecte. Cu cât un metal are rezistenţa electrică specifică
mai mică, cu atât conduce mai bine curentul electric. Cea mai mare conductibilitate electrică o au
argintul (0,98 Ω-1·cm-1), cuprul (0,593 Ω-1·cm-1), aurul (0,42 Ω-1·cm-1) şi aluminiul (0,38 Ω-
1·cm-1) şi cea mai mică o au plumbul (0,046 Ω-1·cm-1) şi mercurul (0,011 Ω-1·cm-1). Aşa se
explică de ce conductoarele electrice (sârmele) se fac din cupru sau aluminiu.
c) Forţa electomotoare este caracteristica a două metale, aliaje sau semiconductoare diferite,
sub formă de fire sudate la un capăt (punctul cald), de a da naştere unei tensiuni electrice într-un
circuit deschis, sau unui curent electric în circuitul inchis, adică de a transforma energia calorică în
energie electrică. Stă la baza construirii termocuplurilor (traductoare temperatură - tensiune
electrică).

3. PROPRIETĂŢI MAGNETICE

Toate corpurile care ne înconjoară sunt magnetic active, adică interacţionează cu câmpurile
magnetice exterioare fiind atrase sau respinse de acestea. Asta înseamnă că sub acţiunea unui câmp
magnetic exterior orice corp se magnetizează, căpătând un moment magnetic.
Magnetismul este proprietatea materialelor metalice de a prezenta însuşiri magnetice. Provine
din mişcarea orbitală a electronilor în jurul nucleelor, când formează de fapt circuite electrice care,
potrivit legii lui Lentz, creează câmpuri magnetice. Materialele metalice se caracterizează, din punct
de vedere magnetic, prin două mărimi:
𝐵−4𝜋𝐼
- permeabilitatea magnetică sau constanta de inducţie, exprimată prin relaţia: 𝜇 = 𝐻

gauss/oersted
în care: B este inducţia magnetică; I - intensitatea de magnetizare; H -intensitatea câmpului
magnetic;

Noţiuni de curs Page 9

 Introducere în Ingineria Materialelor I

-susceptibilitatea magnetică, exprimată prin relaţia:

𝐼 𝐵 − 𝜇0 𝐻
𝐾= = = 𝜇0 − 1
𝜇0 𝐻 𝜇0 𝐻
Materialele care au susceptibilitatea negativă (K= -10-6 Gs/Oe), sau permeabilitatea
subunitară (μ0 < 1) - sunt diamagnetice (Cu, Ag, Au, Be, Zn, Cd, Hg, B, Ga, In, Pb, As etc.); ele
dispersează liniile de forţă magnetică, nu se magnetizează şi sunt respinse de câmpul magnetic.
Materialele care au susceptibilitatea pozitivă şi mică (K = 10-2 - 10-6 Gs/Oe) şi
permeabilitatea unitară sau supraunitară (μo > 1) sunt paramagnetice (Li, Na, Rb, Cs, Mg, Ca, Sr, Ba,
Al, Ti, Zr, Cr, Mo, W etc.), ele conduc liniile de forţă magnetică mai bine decât vidul şi sunt puţin
atrase de câmpul magnetic. Materialele care au susceptibilitatea pozitivă şi mare (K = (10 - 105
Gs/Oe) şi permeabilitatea foarte mare ( μo >> S1) sunt feromagnetice (Fe, Ni, Co, şi Gd, Dy, Tb, Ho,
Er, Tm); ele se magnetizează uşor, până la saturaţie, în câmpuri magnetice slabe, fiind puternic
atrase de acestea. Aceste materiale prin încălzire la anumite temperaturi (punctul Curie) devin
paramgnetice (770°C - Fe; 372°C - Ni; 1131°C - Co).
Aliajul Heusler este feromagnetic deşi este compus din metale para şi diamagnetice, cum
sunt manganul, aluminiul, şi cuprul. Permeabilitate magnetică cea mai mare o are permalloyul (75%
Ni, 25% Fe) 100 000 Gs/Oe; nichelul şi oţelul cu siliciu au 10000 Gs/Oe, iar fierul are 5000 Gs/Oe.
Clasificare. Materialele magnetice se împart în materiale magnetice:
- moi (câmpul coercitiv Hc < 800 A/m) folosite la miezuri de transformatoare, relee,
electromagneţi, rotor şi statori ai maşinilor electrice,
- dure (câmpul coercitiv Hc > 800 A/m) folosite la obţinerea magneţilor permanenţi.
Ca exemple de materiale magnetice moi menţionam fierul moale utilizat la miezurile şi
piesele polare ale electromagneţilor, la membrane telefonice, ecrane magnetice etc. Din aceeaşi
categorie fac parte aliajele Fe - Si. Ele sunt utilizate pentru proprietăţile lor mecanice, magnetice dar
şi electrice pentru frecvenţe joase şi puteri mari. Aliaje Fe - Ni (Permalloy - conţinutul de Ni variază
între 65…80%, cel mai bun fiind Permalloy 78,5) sunt utilizate pentru puteri mici, în detecţia şi
transmiterea semnalelor slabe, în comunicaţii, automatizări etc. Pentru frecvenţe înalte se utilizează
feritele iar pentru aplicaţii speciale se utilizează materiale magnetice care au comportări specifice în
diferite condiţii externe.
Materialele metalice magnetice utilizate la fabricarea magneţilor permanenţi au fost iniţial
oţelurile. Mai târziu au apărut utilizări ale aliajelor din sistemele ternare Fe-Ni-Al, Fe-Ni-Cu

Noţiuni de curs Page 10

 Introducere în Ingineria Materialelor I

forjabile. Dezavantajul major este valoarea energiei magnetice care este mică şi faptul că
proprietăţile magnetice nu sunt stabile, îmbătrânesc magnetic. Prin aliere cu W, Cr, Mo, Co, aceste
neajunsuri pot fi înlăturate.
Ameliorarea proprietăţilor magnetice se poate face şi prin asigurarea unei maxime
omogenizări structurale a materialelor (prin micşorarea concentraţiei de porozităţi) şi a eliminării
avansate a impurităţilor. Proprietătile magnetice sunt afectate şi de mărimea, forma şi distribuţia
fazelor secundare şi a defectelor de reţea (limita de grăunte).

Noţiuni de curs Page 11