Sunteți pe pagina 1din 157

UNIVERSITATATEA “DUNAREA DE JOS” DIN GALATI

Studiul si ingineria materialelor

Note de curs

Conf.Dr.Ing. Sanda Levcovici

Galati, 2008

1. Materiale

1

Capitolul 1. Materiale

1.1 Introducere

Materialele reprezintă substanţele din care se produc diferite obiecte utile omului. Toate domeniile activităţii umane sunt dependente de materiale, de la fabricarea unui circuit integrat la construirea unui nave, de la biomaterialele necesare pentru armarea sau substituirea organelor sau ţesuturilor umane la cele necesare pentru hrană, energie sau informaţie. Materialele definesc nivelul de dezvoltare al unei societăţi. Primii paşi ai omenirii au fost marcaţi prin epoca pietrei, bronzului şi a fierului. Astăzi materialele joacă un rol determinant în dezvoltarea tehnologică şi cercetare. Indiferent de

specializarea unui inginer, acesta nu poate concepe sau nu poate realiza noi produse sau tehnologii fără a ţine cont de comportarea materialelor folosite în condiţiile concrete de solicitare. Proprietăţile materialelor limitează adesea performanţele maşinilor şi instalaţiilor. De exemplu, creşterea randamentului energetic al unei turbine cu gaz de la un de avion sau al unui motor Diesel se poate realiza prin mărirea temperaturii de funcţionare. Performanţele acestora sunt condiţionate de obţinerea de noi materiale metalice sau ceramice, rezistente la temperaturi înalte. Utilizarea materialelor depinde de asemenea de resurse, preţ de cost, prelucrabilitate şi compatibilitate cu mediul înconjurător.

O cunoaştere empirică a materialelor şi experienţa acumulată de-a lungul miilor

de ani nu mai satisfac necesităţile actuale şi adaptarea la tehnologiile moderne. Este necesară o abordare unificată şi fundamentală a descrierii comportării materialelor. A apărut Ştiinţa materialelor ca o necesitate de a controla proprietăţile materialelor prin

cunoaşterea legilor fundamentale care le determină comportarea. Ştiinţa materialelor studiază producerea, prelucrarea şi utilizarea raţională a materialelor. Aceste obiective sunt atinse în cadrul a două discipline de studiu:

- Tehnologia materialelor, care se ocupă de producerea şi prelucrarea materialelor;

- Studiul materialelor, care are ca obiectiv utilizarea raţională a materialelor.

Pentru a alege corect un material trebuie înţeleasǎ comportarea materialelor la diferite condiţii de solicitare. Se impune cunoaşterea legăturii dintre fenomenele care au loc în material, la scara microscopică şi submicroscopică şi proprietăţile macroscopice.

În funcţie de mijloacele de investigare, la un material se pot evidenţia:

- macrostructura, care indică alcătuirea materialului, rezultată prin observare cu

ochiul liber sau cu lupe ce măresc până la 50x;

- microstructura, care descrie ansamblul grăunţilor cristalini şi a particulelor observabile prin microscopie optică sau electronică;

- aranjamentul atomic, observabil prin difracţie cu raze X.

În figura 1.1 se prezintă observaţiile efectuate asupra structurii unei palete de la

o turbină cu gaz, executată dintr-un aliaj metalic pe bază de nichel, cobalt şi crom, care îşi conservă rezistenţa mecanică până la 1000ºC. Între macrostructura şi aranjamentul atomic rezoluţia variază cu 9 ordine de mărime: mm pentru analiza macroscopică, µm

prin microscopie optică, zeci de nm prin microscopie electronică şi zecimi de nm pentru aranjamentul atomic. Proprietăţile materialelor sunt definite atât de compoziţia chimică, natura legăturilor interatomice şi aranjamentul atomic, cât şi de microstructură. Constituenţii microstructurali sunt caracterizaţi prin compoziţie chimică, aranjament atomic, cantitate relativă, morfologie, mărime şi mod de distribuţie. De aceea, modificarea controlată a microstructurii dă posibilitatea obţinerii unei game largi de proprietăţi.

1. Materiale

2

Ochiul liber Microscopie opticǎ Microscopie electronicǎ Raze X Aranjamentul Microstructura Macrostructura
Ochiul
liber
Microscopie
opticǎ
Microscopie
electronicǎ
Raze X
Aranjamentul
Microstructura
Macrostructura
atomic
Stiinţa materialelor
Chimia si fizica solidului
Mecanica
Mecanica fină

Fig. 1.1 Legătura dintre observaţiile macroscopice, microscopice şi submicroscopice cu principalele domenii ale ştiinţei şi tehnologiei

Studiul materialelor are ca obiect cunoaşterea legilor de corelaţie dintre compoziţia chimică şi organizarea atomică sau moleculară, microstructura şi proprietăţile macroscopice ale materialelor, cât şi a legilor de modificare a acestor proprietăţi pe cale termică, chimică, mecanică, electromagnetică şi radioactivă. Se exemplifică modificarea pe diferite căi a rezistenţei de rupere la tracţiune a fierului şi a unor aliaje Fe-C:

- metal pur, policristalin: fierul tehnic pur – 300 N/mm 2 ;

- aliaj în stare de echilibru: oţelul cu 0,8%C recopt – 800 N/mm 2 ;

- aliaj tratat termic, în afară de echilibru: oţelul cu 0,8%C călit – 2600 N/mm 2 ;

- aliaj tratat mecanic: oţelul cu 0,8%C deformat la rece, ecruisat – 4000 N/mm 2 ;

- monocristal filiform de fier pur cu densitate redusă a defectelor structurale (whisckers) – 13000N/mm 2 . Studiul materialelor este multidisciplinar. El face apel atât la cunoştinţe fundamentale de chimie şi fizică, cât şi la discipline inginereşti ca: mecanica, electrotehnica, construcţiile civile, tehnologia materialelor, rezistenţa materialelor. Lucrarea de faţă se limitează la studiul materialelor solide din construcţia de maşini, excluzând fluidele şi materialele energetice.

1.2 Clase de materiale

Diversitatea materialelor decurge din multitudinea şi complexitatea funcţiilor pe care acestea trebuie să le îndeplinească. Un exemplu este linia suspendată de înaltă

1. Materiale

3

tensiune, care are următoarele componente: cablul electric, stâlpii de susţinere, elementele izolatoare şi fundaţia (fig. 1.2). Cablul purtător al curentului electric trebuie să fie un bun conducător de electricitate. Cei mai buni conductori electrici sunt metalele pure, cum sunt cuprul şi aluminiul.

1 Pentru a limita numărul stâlpilor de susţinere, cablul trebuie să fie uşor şi rezistent. Ca urmare se foloseşte un cablu compus. Inima cablului este
2

sub forma unei sârme din oţel, un aliaj metalic

foarte rezistent la solicitări mecanice, dar cu o conductivitate electrică mai redusă. Un fir din aluminiu, dispus în jurul inimii din oţel, asigură transportul celei mai mari părţi din energia

electrică. Deoarece tensiunea electrică este înaltă, cablul se suspendă pe stâlpi, aerul fiind izolator electric. Stâlpii sunt construcţii metalice din oţel,

pentru a rezista la tracţiunea cablului. Pentru a-i proteja de coroziunea atmosferică (rugina) se foloseşte vopsirea cu un polimer organic sau acoperirea cu un metal, cum ar fi zincul.

Elementele izolatoare electric au rolul de a fixa cablul pe stâlpii metalici. Acestea se realizează din porţelan sau sticlă, care sunt un material ceramic. Fundaţia are rolul de a ancora stâlpii în teren. Se execută din beton - un material

ceramic compus din nisip, pietriş şi ciment. Diversitatea materialelor se poate clasifica, după compoziţie chimică, structură şi proprietăţi, în patru mari grupe de materiale:

3 4
3
4

Fig. 1.2 Schema liniei suspendate de înaltă tensiune: 1. cablu electric; 2. stâlp de susţinere; 3. izolator; 4. fundaţie.

metale şi aliaje;

polimeri organici;

materiale ceramice;

materiale compozite.

A. Metalele reprezintă majoritatea elementelor chimice cunoscute în natură. Din cele 109 elemente cunoscute, peste 80 sunt metale. Cele mai utilizate metale sunt fierul, aluminiul şi cuprul. Aliajele metalice conţin două sau mai multe elemente, metale sau nemetale, preponderent fiind un metal. Astfel sunt oţelurile şi fontele - aliaje Fe-C; alamele - aliaje Cu-Zn etc. În stare solidă, materialele metalice sunt agregate atomice cu legătura interatomică de tip metalic. Aceasta le conferă proprietăţi caracteristice: conductibilitate electrică şi termică, coeficient termic de rezistivitate pozitiv, opacitate la lumina vizibilă

şi luciu metalic, emisie termoelectronică, deformabilitate plastică, duritate, rigiditate. B. Polimerii organici sunt materiale compuse din macromolecule. Conţin lanţuri lungi ale atomilor de carbon, pe care sunt fixate diferite elemente ca hidrogenul, clorul, florul, radicalul metil etc. În compoziţia lanţului pot interveni şi elemente ca sulful, azotul, siliciul etc. Cei mai cunoscuţi polimeri organici sunt: polietilena (abreviat PE), policlorura de vinil (PVC), polistirenul (PS), poliamidele (PA), politetrafluoretilena (PTFE) cunoscută şi sub denumirea comercială de teflon, sticlele organice, cauciucul etc.

Legătura între atomii lanţului molecular este covalentă. Legătura intermoleculară poate varia de la legături slabe de tip van der Waals la legături punctuale covalente. De aceea, polimerii organici au proprietăţi foarte diversificate ca: termoplasticitate, elasticitate, termorezistenţă. Ei sunt izolatori termici şi electrici, uşori, foarte uşor de pus în formă, cu rigiditate redusă şi stabilitate termică limitată, în general, până la 200ºC. C. Ceramicele sunt materiale anorganice care rezultă din reacţia unor metale (Mg, Al, Fe etc.) cu metaloizi (O, C, N etc.). Iniţial termenul de ceramice s-a atribuit

1. Materiale

4

oxizilor (alumina Al 2 O 3 , silicea SiO 2 etc.), apoi s-a extins şi la carburi (WC, SiC), nitruri (Si 3 N 4 ), boruri (TiB 2 ), sticle minerale (amestecuri de oxizi SiO 2 , Na 2 O, CaO), diamant, grafit etc. În stare solidă sunt agregate atomice cu legatură interatomică covalentă, iono- covalentă sau mixtă. Materialele ceramice se disting prin refractaritate, care se manifestă prin rezistenţă mecanică şi termică la temperaturi ridicate. Majoritatea sunt izolatori termici şi electrici (excepţie grafitul, V 2 O etc.), în general foarte dure şi fragile. D. Materialele compozite sunt formate din două sau mai multe materiale diferite aparţinând grupelor A, B sau C, care îşi combină proprietăţile specifice. Un material compozit conţine o matrice consolidată cu un element de armare. Ex. 1: poliesterii consolidaţi cu fibre de sticlă (B+C) formează un compozit uşor şi rezistent mecanic, folosit la fabricarea bărcilor de salvare. Ex.2: aliajele dure obţinute prin sinterizarea particulelor de WC în matrice de Co (A+C) reprezintă un compozit termostabil, dur, rezistent la uzură şi suficient de tenace, folosit la creşterea durabilităţii tăişului sculelor aşchietoare. Ex.3: În construcţiile civile şi industriale se foloseşte betonul armat, la care creşterea rezistenţei betonului se realizează prin armarea cu sârmă din oţel (C+A). Trebuie remarcat că această clasificare a materialelor, bazată pe caracteristici atomice, structurale şi de proprietăţi, are un caracter relativ. Astfel diamantul, care conţine atomi de carbon, poate fi considerat un polimer organic tridimensional, dar prin proprietăţile sale mecanice aparţine clasei materialelor ceramice.

1.3 Proprietăţile materialelor

Proprietăţile materialului reprezintă o evaluare cantitativă a comportarii acestuia la diferite solicitări.

chimice

fizice

mecanice

independente de

microstructură

dependente de

microstructură

după natura solicitării intrinseci după sensibilitatea la microstructură tehnologice de utilizare de exploatare
după natura
solicitării
intrinseci
după sensibilitatea
la microstructură
tehnologice
de utilizare
de exploatare

Proprietăţi

Fig. 1.3 Clasificarea proprietăţilor materialelor

Se face distincţie între proprietăţile intrinseci materialului, şi proprietăţile de utilizare (fig. 1.3).

1. Proprietăţile intrinseci se determină în urma unor încercări în condiţii standard de solicitare, indiferent de locul şi modul de utilizare, cum sunt: încercarea de tracţiune, încercarea de duritate, încercarea de încovoiere sub şoc mecanic etc. După natura solicitării, proprietăţile intrinseci pot fi: chimice, fizice şi mecanice.

1. Materiale

5

Proprietăţile chimice caracterizează comportarea materialelor sub acţiunea mediului înconjurător. Exemple: rezistenţa la coroziune, la oxidare etc. Proprietăţile fizice măsoară comportarea materialelor sub acţiunea temperaturii,

câmpurilor electrice şi magnetice sau a luminii. Acestea sunt proprietăţile termice, electrice, magnetice, optice. Proprietăţile mecanice caracterizează comportarea materialelor sub acţiunea unui sistem de forţe. Exemple:

• elasticitatea – proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea unei forţe şi a reveni la forma iniţială după încetarea solicitarii;

• rigiditatea – proprietatea materialelor de a se opune deformării elastice;

• plasticitatea – proprietatea materialelor deformate de a nu reveni la forma

iniţială la încetarea solicitării;

• fragilitatea – proprietatea materialelor de a nu prezenta deformare plastică până

la rupere;

• fluajul – proprietatea materialelor de a se deforma plastic lent, în timp, la

temperatură şi sarcină constante; • tenacitatea – proprietatea materialelor de a înmagazina o energie mare de deformare plastică până la rupere. Când forţele sunt aplicate lent, tenacitatea este numită statică, iar la aplicarea cu şoc tenacitatea este numită dinamică;

• duritatea – proprietatea materialelor de a se opune la pătrunderea din exterior a

unui corp în stratul superficial;

• rezistenţa la oboseală – proprietatea materialelor de a rezista timp îndelungat la solicitări mecanice variabile;

• rezistenţa la uzură – proprietatea materialelor de a avea variaţii reduse de masă

(pierderi sau adaosuri) la frecarea unor suprafeţe în contact. După sensibilitatea la microstructură, proprietăţile intrinseci sunt independente sau dependente de microstructură. Proprietăţile independente sau puţin dependente de modificările microstructurale, care apar în procesul de producţie, se pot explica pe baza naturii atomilor şi a legăturii interatomice. Este cazul proprietăţilor chimice, termice şi a unor proprietăţi magnetice (diamagnetismul şi paramagnetismul), optice (opacitatea metalelor, transparenţa sticlelor) sau mecanice (elasticitatea sau rigiditatea metalelor şi a cauciucurilor). Proprietăţile dependente de microstructură pot fi explicate pe baza naturii materialului şi a defectelor microstructurale introduse în procesul de fabricaţie. Sunt proprietăţi puternic modificate de natura şi cantitatea acestor defecte. Aşa cum se va vedea mai departe majoritatea proprietăţilor mecanice ale metalelor (rezistenţa de rupere, duritatea, plasticitatea, tenacitatea, etc.) şi o serie de proprietăţi electrice (rezistenţa electrică a metalelor, conductibilitatea electrică a semiconductorilor), magnetice (feromagnetismul), sunt strict dependente de microstructură.

2. Proprietăţile de utilizare depind de metoda de prelucrare, domeniul şi condiţiile de exploatare. Ele pot fi tehnologice şi de exploatare.

Proprietăţile tehnologice caracterizează prelucrabilitatea materialelor prin diferite metode şi procedee de prelucrare, cum sunt:

• turnabilitatea – proprietatea materialelor de a lua forma şi dimemensiunile

impuse, în urma solidificării materialului topit, turnat în forme de turnare;

• deformabilitatea - proprietatea materialelor de a lua forma şi dimemensiunile

impuse prin deformare plastică;

• prelucrabilitatea (uzinabilitatea) - proprietatea materialelor de a se prelucra prin detaşarea de particule sub acţiunea unei energii (prelucrarea prin aşchiere, prin electroeroziune etc.);

1. Materiale

6

• sudabilitatea - proprietatea materialelor de a forma asamblări nedemontabile prin forţe de legatură interatomică; • călibilitatea - proprietatea materialelor de adopta microstructuri în afară de echilibru, în urma răcirii rapide de la o anumită temperatură. Proprietăţile de exploatare pun problema alegerii materialului adecvat pentru o anumită aplicaţie. Se exprimă prin una sau mai multe proprietăţi intrinseci. Astfel capacitatea de reflecţie a luminii a aluminiului devine proprietate de exploatare la construcţia reflectoarelor; temperatura de topire a wolframului devine proprietate de exploatare la fabricarea filamentelor becurilor cu incandescenţă.

1.4 Resurse. Costuri de producţie

Un rol deosebit în utilizarea materialelor îl prezintă resursele şi costurile de producţie. Resursele unui element sunt constituite din cantitatea disponibilă în scoarţa terestră (1 km de la suprafaţa pământului), oceanul planetar şi atmosferă, care ar putea fi extrasă în viitor. Partea din aceste resurse, care poate fi exploatată în condiţii economice la un moment dat reprezintă rezervele. Limita dintre resurse şi rezerve variază în timp. Ea depinde de factorii economici şi tehnologici ai exploatării şi de strategia economică a diferitelor state şi grupuri industriale. În tabelul 1.1 se prezintă concentraţiile medii ale principalelor elemente în procente de masă. Zece elemente constituie 99,75% din masa scoarţei terestre. Printre ele sunt şi cele mai utilizate metale: aluminiul şi fierul. Cuprul, deşi este în cantităţi medii mici, se produce în cantităţi apropiate de ale aluminiului.

Tabel 1.1 Repartizarea principalelor elemente în natură (% de masă)

Scoarţa terestră ~10 18 t

Oceanul planetar ~10 17 t

 

Atmosfera ~10 16 t

O 2

47

O 2

85

N 2

79

Si

27

H 2

10

O 2

19

Al

8

Cl

2

Ar

2

Fe

5

Na

1

 

Ca

4

 

Na

3

K

3

Mg

2

Ti

0,4

C

0,35

Cu

0,01

Scoarţa terestră este compusă 96% din oxizi, ceea ce constituie o sursă inepuizabilă pentru materialele ceramice. Polimerii organici se elaborează din carbon şi hidrocarburi, care prezintă de asemenea rezerve importante. Pentru a se obţine diferite produse, materia primă (resursele) parcurge un ciclu de prelucrări fizice, chimice şi mecanice numit circuitul materialelor în procesul de producţie (fig. 1.4). După extracţie, materialul brut suferă o serie de transformări fizice şi chimice în cadrul procesului de elaborare, care conduc la materialul pentru fabricaţie. Din procesul de fabricaţie rezultă piese, care după asamblare formează diferite produse. Utilizarea echipamentelor şi bunurilor de consum este însoţită de formarea de materiale uzate, numite deşeuri. În scopul reducerii costurilor de producţie se pune problema recuperării materialelor din deşeuri prin reciclare şi valorificarea lor ca material brut sau de fabricaţie.

1. Materiale

7

Material pentru fabricaţie
Material pentru
fabricaţie
Elaborare
Elaborare

Material brut

Extracţie Resurse
Extracţie
Resurse

Reciclare

Elaborare Material brut Extracţie Resurse Reciclare De ş euri Fabrica ţ ie Piese Asamblare Produse Fig.1.4

Deşeuri

Material brut Extracţie Resurse Reciclare De ş euri Fabrica ţ ie Piese Asamblare Produse Fig.1.4 Circuitul

Fabricaţie

Piese Asamblare
Piese
Asamblare

Produse

Fig.1.4 Circuitul materialelor în procesul de producţie

Capacitatea de producţie a materialelor este dependentă atât de resursele naturale, cât şi de costurile de producţie şi de posibilităţile de reciclare a materialelor. Extracţia, elaborarea şi fabricaţia materialelor necesită cantităţi mari de energie şi de aceea costurile de producţie sunt puternic dependente de preţul energiei. Metalele, în special aluminiul şi titanul, sunt puternic energofage. Din punct de vedere energetic, materialele organice sunt mult mai rentabile, pentru că sinteza şi punerea lor în formă necesită consumuri de energie mult mai mici decât metalele sau materialele ceramice. Pe de altă parte, preţul de cost se reduce prin reciclarea deşeurilor. Recuperarea metalelor este realizată curent şi este mai dificilă pentru polimerii organici datorită structurii lor complexe. reducerea costurilor unui material determină o creştere a consumului. Cel mai folosit este betonul, materialul cu cel scăzut preţ de cost. Cele mai reduse capacităţi de producţie sunt la titan si alumniu. Datorită resurselor inepuizabile cât şi a costurilor mai mici de producţie, materialele ceramice şi polimerii organici sunt cele mai de perspectivă materiale. În dezvoltarea unei tehnologii se substituie frecvent un material altuia, din motive economice sau de performanţă. Caroseria automobilelor s-a confecţionat iniţial din lemn - un material uşor, existent în natură. Apoi lemnul a fost înlocuit cu tabla din oţel, un material mai greu, dar mai rezistent, cu proprietăţi controlabile şi uşor prelucrabil în forme complexe. Pentru reducerea consumurilor energetice s-a trecut la materiale mai uşoare. Aceasta a condus la folosirea tablelor subţiri din oţel de înaltă rezistenţă, a aliajelor de aluminiu, cât şi a materialelor compozite unidirecţionale, foarte uşoare, din fibre de carbon înglobate în polimeri organici. Fabricarea sticlelor de ceas a suferit o evoluţie asemănătoare. Iniţial s-a înlocuit sticla minerală fragilă cu sticla organică rezistentă la şoc mecanic, dar care se zgâria uşor. Actualmente se promovează un material ceramic - plachete din monocristale de safir sintetic, care asociază rezistenţa la şoc mecanic cu rezistenţa la zgâriere.

1.5 Rezumat şi concluzii

Materialele joacă un rol deosebit în progresul tehnologic, care este influenţat favorabil de ameliorarea proprietăţilor unor materiale sau de apariţia de noi materiale. Stiinţa materialelor realizează o descriere unificată, fundamentală şi cantitativă a structurii şi a comportamentului materialelor la diferite solicitări. Are ca obiectiv producerea, prelucrarea şi utilizarea raţională a materialelor. Studiul materialelor are ca obiectiv utilizarea raţională a materialelor prin cunoaşterea legilor de corelaţie între compoziţia chimică, aranjamentul atomic sau molecular, microstructura şi proprietăţile fizico-mecanice ale materialelor, precum şi a posibilităţilor de modificare a acestor proprietăţi pe cale chimică, termică sau mecanică.

1. Materiale

8

Materialele se pot clasifica în trei categorii de bază: metale şi aliajele lor, polimeri organici şi materiale ceramice. Fiecare categorie are proprietăţi specifice, care depind de compoziţia chimică, legătura şi aranjamentul atomic. Îmbinarea proprietăţilor acestor clase de materiale o realizează materialele compozite. Proprietăţile materialelor pot fi intrinseci şi de utilizare. Proprietăţile intrinseci caracterizează comportarea materialului în condiţii standard de solicitare. Proprietăţile de utilizare caracterizează comportarea materialului la diferite metode de prelucrare şi condiţii de exploatare. Dintre proprietăţile intrinseci o deosebită importanţă o prezintă proprietăţile fizico-mecanice dependente de microstructură, în care se încadrează majoritatea proprietăţilor mecanice (plasticitate, tenacitate, rezistenţă mecanică, la uzură, la oboseală etc.). Aceste proprietăţi depind atât de compoziţia chimică, organizarea atomică şi moleculară cât şi de natura şi cantitatea defectelor structurale introduse în procesul de fabricaţie. Sunt proprietăţi care pot fi modificate în limite largi, acţionând asupra microstructurii. Promovarea unui material se face pe criterii de performanţă şi economice (resurse şi costuri). Cele mai mari resurse sunt de materiale ceramice. Datorită consumurilor energetice mari la elaborare şi fabricaţie, materialele metalice au cele mai mari costuri de producţie, dar au avantajul valorificării deşeurilor prin reciclare. Datorită resurselor inepuizabile cât şi a costurilor mai mici de producţie, materialele ceramice şi polimerii organici sunt cele mai de perspectivă materiale.

2. Structura materialelor

9

2. Structura materialelor

2.1 Starea fizică a materialelor

Orice substanţă este un sistem de particule (atomi, ioni, molecule), care se poate găsi teoretic în una din cele trei stări fizice: gazoasă, lichidă sau solidă. Starea fizică este determinată de raportul dintre energia de coeziune şi energia termică a particulelor constitutive. Energia de coeziune E o reprezintă aportul de energie necesar separării substanţei în particulele constitutive, respectiv vaporizării. Ea este puternic dependentă de natura legăturii interatomice şi se poate considera, într-o primă aproximaţie, independentă de temperatură. Energia termică (cinetică) E t caracterizează agitaţia termică a particulelor şi este proporţională cu temperatura absolută:

E t = k T unde k = 1,381· 10 -23 JK -1 este constanta lui Boltzmann.

Se consideră T t – temperatura de echilibru topire- solidificare şi T f – temperatura de echilibru fierbere- condensare a unei substanţe pure. Starea fizică stabilă se modifică cu temperatura astfel (fig. 2.1):

– T > T f , E t >> E o , agitaţia termică a particulelor constitutive face ca interacţiunea dintre ele să fie instabilă şi neglijabilă. Corespunde stării gazoase, la care dispunerea particulelor constitutive este dezordonată. La limită, în gazul perfect, interacţiunile dintre particule sunt neglijabile şi distanţa de ordonare este nulă. Proprietăţile fizice (compresibilitatea, conductibilitatea termică etc.) depind exclusiv de energia termică. Un exemplu de gaz perfect este neonul, la presiunea 1atm şi temperatura ambiantă. – T t < T < T f , E t > E o , interacţiunea particulelor constitutive este parţială. Apare tendinţa de organizare mai

compactă, corespunzătoare stării lichide. Lichidul se caracterizează prin ordonarea particulelor pe scurtă distanţă, după un model variabil în timp. Distanţa de ordonare variază între 3 şi 10 raze atomice. Analiza difractometrică cu radiaţii X a lichidului a arătat, că acesta este un sistem eterogen, în care particulele constitutive se organizează sub formă de insule mai dense, separate de spaţii vide. Aceste spaţii vide pot atinge până la 10% de masă. Mobilitatea lor este foarte mare, asemănătoare atomilor sau moleculelor din gaze, ceea ce determină curgerea lichidelor sub acţiunea unor forţe relativ reduse, proprietate caracterizată prin vâscozitatea lichidului. – T < T t , E t < E o , are loc dispunerea compactă a particulelor, legate prin forţe de coeziune, specifică stării solide.

În stare solidă substanţele pot avea structură cristalină sau amorfă. Materialele cristaline prezintă ordonarea regulată şi periodică a particulelor pe lungă distanţă. Ele există sub formă monocristalină sau policristalină.

(2.1)

sub form ă monocristalin ă sau policristalin ă . (2.1) gaz lichid solid Fig.2.1 Gradul de

gaz

lichid

solid

Fig.2.1 Gradul de ordo-nare al atomilor în starea gazoasă, lichidă şi solidă

a. b.
a.
b.

Fig.2.2 Structura cristalină:

a. monocristalină; b. policristalină

2. Structura materialelor

10

În cazul cristalului perfect sau ideal, distanţa de ordonare este practic infinită

(fig. 2.2a). Un exemplu de cristal aproape perfect este monocristalul de siliciu folosit pentru circuite integrate. Cristalul real păstrează aşezarea ordonată şi periodică a particulelor, dar este afectat de o serie de defecte (capitolul 4). Gradul de perfecţiune al

monocristalelor depinde de tehnici de solidificare foarte complexe. Materialele curent folosite (metale, ceramice, anumiţi polimeri) prezintă o

structură policristalină (fig. 2.2b), alcătuită dintr-o mulţime de microcristale (grăunţi cristalini) legate prin zone mai puţin ordonate, numite limite de grăunte. Distanţa de ordonare a particulelor depăşeşte 100 raze atomice.

O serie de sticle minerale, majoritatea polimerilor organici şi unele aliaje

metalice răcite ultrarapid din faza lichidă prezintă starea amorfă. Este o stare în afară de

echilibru, care menţine în stare solidă ordonarea particulelor pe scurtă distanţă specifică stării lichide. Dintre grupele de materiale prezentate, metalele şi ceramicele pot exista în toate cele trei stări (gazoasă, lichidă sau solidă). Polimerii organici au un comportament mai complex. Macromoleculele nu pot exista în stare gazoasă, deoarece energia termică necesară vaporizării implică temperaturi atât de ridicate, încât se rup legăturile covalente dintre atomii lanţului molecular. Materialele metalice au tendinţă mare de cristalizare. Comparativ cu metalele, polimerii organici cristalizează cu dificultate. Această dificultate creşte cu complexitatea lanţului molecular. De aceea, în stare solidă, polimerii organici există sub formă semicristalină sau complet amorfă. Din punct de vedere al tendinţei la cristalizare, materialele ceramice se plasează între metale şi polimerii organici. Se întâlnesc atât materiale ceramice cristaline, cum sunt diferiţi oxizi (MgO), cât şi materiale cu structură amorfă, cum sunt sticlele minerale.

Se exemplifică dificultăţile de obţinere a monocristalelor prin tehnologia de obţinere a monocristalului de siliciu, un material de o deosebită importanţă în microelectronică, la fabricarea circuitelor integrate folosite la calculatoare, instalaţii audio de mare fidelitate, robotică, automatizări. Din punct de vedere al resurselor, siliciul este al doilea element din scoarţa terestră, unde se găseşte sub formă de oxizi sau silicaţi. Siliciul tehnic pur se obţine prin reducerea în cuptor electric a dioxidului de siliciu (SiO 2 ) cu carbon sau carbură de calciu (CaC 2 ). Din siliciu tehnic pur se produce tetraclorura de siliciu (SiCl 4 ), care se reduce în mediu de hidrogen la siliciu de înaltă puritate. Urmează un proces de purificare zonară pentru obţinerea siliciului ultrapur (99,99999%). Pentru obţinerea proprietăţilor semiconductoare, în siliciul ultrapur se adaugă o mică cantitate de impurităţi, cca 10 ppm (10 -5 ) atomi de fosfor sau aluminiu. Una din metodele de obţinere a monocristalului de siliciu este metoda Czochralski (fig. 2.3). O cantitate de siliciu ultrapur se topeşte într-un creuzet de cuarţ, încălzit cu rezistenţă electrică, într-o atmosferă reducătoare sau de gaz inert. La 1420 ˚C, când baia topită este stabilizată, un germene monocristalin fixat la capătul unei tije de extracţie vine în contact cu suprafaţa băii. Germenele este apoi extras lent în sus, conducând la obţinerea unui cristal cu aceeaşi orientare a reţelei cristaline ca şi a germenelui. Pentru omogenizarea condiţiilor de

creştere, baia topită şi tija sunt antrenate într-o mişcare în sens invers. În anul 1952, tehnologia existentă permitea obţinerea unor monocristale de siliciu cu diametrul în jur de 20 mm. Astăzi, diametrul lor atinge 150 până la 200mm, cu lungimi de 1 până la 2m.

Monocristale sunt apoi tăiate transversal cu ferăstraie diamantate pentru obţinerea de plachete circulare de 1mm grosime. După polizarea şi lustruirea

oglindă a unei suprafeţe plane, se gravează circuitele integrate prin microlitografie cu radiaţie laser.

integrate prin microlitografie cu radia ţ ie laser. Fig. 2.3 Schema de principiu a extragerii monocristalului

Fig. 2.3 Schema de principiu a extragerii monocristalului de siliciu: tija de tragere; 2. fereastra de observare; 2. intrare gaz inert; 4. interfaţa germene - cristal; 5. interfaţa cristal - lichid; 6. creuzet de cuarţ încălzit cu rezistenţă electrică; 7. evacuare gaz inert.

2. Structura materialelor

11

2.2 Structura cristalină

2.2.1 Noţiuni de bază Starea cristalină este caracterizată prin dispunerea ordonată pe lungă distanţă a particulelor constitutive în structuri cristaline specifice. Cristalul (0,1µm…. 0,1mm) este un agregat de atomi, ioni sau molecule, cu aranjamentul spaţial periodic, conform legilor simetriei. Cristalografia este disciplina care studiază arhitectura cristalelor, respectiv repartiţia particulelor în spaţiu şi legile geometrice care le fixează poziţia. Pentru descrierea structurii cristaline se folosesc două concepte fundamentale:

reţeaua spaţială şi motivul. Reţeaua spaţială este un ansamblu infinit de puncte (noduri), obţinut prin translaţia în spaţiu a trei vectori necoplanari a r , b r ,c r , care determină direcţiile de translaţie şi distanţa între puncte. Motivul reprezintă baza materială, care se asociază fiecărui punct al reţelei. Motivul poate fi o particulă (atom, ion, moleculă) sau o grupare de particule cu orientare şi geometrie determinate. Structura cristalină este determinată concomitent de motiv şi reţeaua spaţială. Dacă reţeaua este o ficţiune geometrică, structura cristalină este o realitate fizică. Elementele geometrice ale reţelei cristaline sunt (fig. 2.4):

- punctul sau nodul de reţea, definit prin vectorul de poziţie al punctului faţă de un sistem de referinţă; - şirul reticular sau direcţia reticulară, definit de două puncte ale reţelei. Se caracterizează prin vectorul de translaţie b r , care determină direcţia şi distanţa dintre puncte. Mărimea b, egală cu modulul vectorului de translaţie este numită parametru liniar sau constantă reticulară; - planul reticular este definit de trei puncte ale reţelei. Se caracterizează prin vectorii de translaţie a r , b r , care dau parametrii liniari a şi b şi pe cel unghiular γ; - celula elementară este cel mai mic poliedru, care translat în spaţiu după trei direcţii necoplanare, reproduce reţeaua spaţială. Se caracterizează prin vectorii de translaţie a r , b r ,c r , care determină parametrii liniari a, b, c şi pe cei unghiulari α, β, γ.

z r a. y c x b b. β α b b a a γ
z
r a.
y
c
x
b b.
β α
b
b
a
a
γ
γ
c.
d.
e.
Fig. 2.4 Elementele geometrice ale reţelei cristaline: a. punctul; b. şirul
reticular; c. planul reticular; d. reţeaua spaţială; e. celula elementară.

Celula elementară trebuie să fie reprezentativă pentru elementele de simetrie ale reţelei. Celula elementară poate să fie simplă, atunci când conţine noduri la colţurile

2. Structura materialelor

12

celulei, sau multiplă, dacă conţine noduri şi în interior sau pe feţele celulei. În funcţie de tipul celulei elemntare, reţelele cristaline pot fi de patru tipuri (fig. 2.5):

P B Fig. 2.5 Tipuri de reţele Bravais: P-primitivă; I-centrată intern; F-cu feţe centrate; B-cu
P
B
Fig. 2.5 Tipuri de reţele Bravais: P-primitivă; I-centrată intern;
F-cu feţe centrate; B-cu baze centrate
I
F

primitivă (P) sau simplă, cu puncte la colţurile celulei elementare; centrată intern sau cu volum centrat (I), având puncte la colţuri şi un punct care centrează volumul celulei; cu feţe centrate (F), având puncte la colţuri şi puncte care centrează fiecare faţă a celulei; cu baze centrate (B), având puncte la colţuri şi puncte care centrează bazele celulei.

Există 14 moduri de repartizare periodică şi compactă de puncte în spaţiu. Acestea constituie cele 14 reţele spaţiale Bravais, repartizate în 7 sisteme cristalografice, care diferă între ele prin relaţiile dintre parametri şi prin elementele de simetrie. În tabelul 2.1 se prezintă sistemele cristalografice şi reţelele Bravais. Majoritatea elementelor chimice (metalele) cristalizează în sistemele cubic şi hexagonal şi ca urmare în continuare vom analiza structuri cristaline din aceste sisteme.

Tabelul 2.1 Sisteme cristalografice şi reţele Bravais

Nr.

Sistem cristalografic

Relaţii între parametrii

Nr. reţea

Reţea

sistem

sistemului

Bravais

Bravais

1.

Cubic

a = b = c

1.

P

α = β= γ = 90 o

2.

I

2.

F

2.

Tetragonal

a = b c

4.

P

α = β = γ = 90 o

5.

I

2.

Ortorombic

a b c

6.

P

α = β = γ = 90 o

7.

I

8.

F

 

9.

B

4.

Romboedric

a = b = c

10.

P

α = β = γ ≠ 90 o

5.

Hexagonal

a = b c

11.

P

α = β = 90 o ; γ = 120 o

6.

Monoclinic

a b c

12.

P

α = γ = 90 o β

12.

B

7.

Triclinic

a b c

14.

P

α ≠ β ≠ γ≠ 90 o

2.2.2 Notaţii cristalografice Proprietăţile fizico-mecanice ale cristalelor sunt vectoriale. Mărimea lor depinde de direcţia de măsurare, ceea ce impune indicarea unor plane şi direcţii reticulare. Planul reticular se simbolizează prin indicii Miller (h k l) între paranteze rotunde pentru structurile din sistemul cubic, respectiv prin indicii Miller-Bravais (h k i l) pentru sistemul hexagonal, unde i = - (h+k). Indicii Miller reprezintă cele mai mici numere întregi proporţionale cu valorile inverse ale tăieturilor planului faţă de un sistem de referinţă, exprimate în unităţi axiale.

2. Structura materialelor

13

La reţelele din sistemul cubic celula elementară se raportează la un sistem de trei axe rectangulare (fig. 2.6a). Se exemplifică calculul indicilor Miller pentru planul cubului (ABCD):

axe:

ox

oy

oz

tăieturi:

1

valori inverse:

1/

1/

1/1

indicii Miller:

0

0

1

t F E z z (0001) [111] G (001) C C A D D D
t
F
E
z
z
(0001)
[111]
G
(001)
C
C
A
D
D
D
(1120)
A
B
A
B
B
C
(0111)
[101]
G
z
G
O
O
y
y
S
R
M
(010)
Q
x
F
E
x
E
[110]
F
(100)
P
(1100)
N
y

(111)

(110)

x

a.

b.

c.

Fig. 2.6 Indicii Miller pentru plan şi direcţie reticulară.

Planul cubului (ABCD) se simbolizează (001). În mod similar, planul dodecaedrului rombic (ACGE) se indică (110), iar planul octaedrului (DGE) - (111). În cazul sistemului hexagonal (fig. 2.6c), celula elementară se raportează la un sistem de 4 axe, dintre care 3 axe sunt în planul bazei şi formează între ele un unghi de 120º, iar a patra axă este perpendiculară pe ele. Astfel, planul bazal (ABCDEF) se notează (0001), planul prismatic (DCPQ) cu

( 1 100), planul diagonal (ACPM) cu (11 2 0), iar planul piramidal (GNP) cu (01 1 1). Bara de deasupra indicelui arată că planul intersectează axa în domeniul negativ. Planele paralele se indică prin aceiaşi indici Miller. O familie de plane cuprinde toate planele cu aceeaşi densitate de puncte. Familia de plane se simbolizează prin indicii Miller ai unuia din planele familiei între acolade şi conţine toate planele care au aceiaşi indici, cu valori negative sau pozitive, permutaţi. Exemplu: familia planelor cubului se indică {100} şi cuprinde planele: (100), (010),

(001), ( 1 00), (0 1 0), (00 1 ). Direcţia reticulară se notează prin indicii [u v w] între paranteze drepte la structurile din sistemul cubic, respectiv prin [u v j w], unde j = - (u+v) la sistemul hexagonal. Pentru aceasta se translează direcţia în origine, după care indicii direcţiei se determină ca cele mai mici numere întregi proporţionale cu coordonatele unui punct al direcţiei, exprimate în unităţi axiale. De exemplu, la sistemul cubic (fig. 2.6b), diagonala BG a feţei cubului se translează în poziţia OA şi se notează prin coordonatele punctului A: [101]. Diagonala OB a volumului cubului se notează prin coordonatele punctului B: [111]. Se observă că indicii unei direcţii coincid cu cei ai planului perpendicular pe direcţie. Astfel, planul (DEG) şi direcţia OB perpendiculară pe plan au aceiaşi indici. În figura 2.6c direcţia NR, exprimată prin indicii Miller ai planului (ACPM) perpendicular pe direcţie, se va

nota [11 2 0]. O familie de direcţii cu aceeaşi densitate de puncte se notează prin indicii uneia dintre direcţii între paranteze frânte. Astfel, familia diagonalelor volumului cubului este notată <111>.

2. Structura materialelor

14

2.2.3 Structuri cristaline specifice metalelor Legătura metalică este puternică şi neorientată şi ca urmare cristalele metalice adoptă un aranjament atomic compact. Majoritatea metalelor cristalizează în sistemele cu simetrie multiplă, cubic şi hexagonal, în cadrul a trei structuri cristaline: cubică cu volum centrat (CVC), cubică cu feţe centrate (CFC) şi hexagonal compactă (HC). Structura cristalină a metalelor se evidenţiază prin asocierea unui atom fiecǎrui punct al reţelei spaţiale. În fig. 2.7a este prezentată celula elementară pentru structura CVC, un cub care conţine 8 atomi la colţuri şi un atom care centrează volumul. Se caracterizează prin constanta reticulară, a, egală cu latura cubului. Celula elementară pentru structura CFC (fig. 2.8a) conţine 8 atomi la colţuri şi 6 atomi care centrează feţele cubului. Pentru a fi reprezentativǎ, celula cristalină pentru structura HC (fig. 2.9a) este alcǎtuitǎ din asocierea a trei celule elementare. Rezultǎ o prismă hexagonală dreaptă, care conţine 12

atomi la colţuri, 2 atomi care

centrează bazele şi 3 atomi care centrează volumul celor 3 prisme rombice, care alcătuiesc prisma

hexagonală. Gradul de tetragonalitate teoretic este c/a = 1,633, dar la metale variază între 1,57 la Be şi 1,86 la Zn. a. Indicatori de compactitate

Compactitatea structurii cristaline se apreciază prin numărul de coordinaţie şi gradul de compactitate. Numărul de coordinaţie, C,

reprezintă numărul de atomi aflaţi la

distanţă minimă şi egală de un atom considerat central. Se analizează vecinii unui atom A. La structura CVC, atomul A central este înconjurat de cei 8 atomi

A a
A
a

<111>

(110)

2r a
2r
a

b. Fig. 2.7 Celula elementară a structurii CVC

a.

A a
A
a
A B C 2r a
A
B
C
2r
a

<101>

(111)

b. Fig. 2.8 Celula elementară a structurii CFC

a.

<1120> A (0001) B c A A a a
<1120>
A
(0001)
B
c
A
A
a
a

b. Fig. 2.9 Celula elementară a structurii HC

a.

de colţ. Ccvc=8.

În cazul structurii CFC, atomul A centrează baza cubului. El se găseşte la aceeaşi distanţă de cei 4 atomi din colţurile bazei, şi de alţi 8 atomi care centrează feţele adiacente

bazei, 4 din celula considerată şi 4

din celula inferioară. Rezultă

C CFC =12.

La structura HC, atomul bazal

A este înconjurat de 6 atomi din

colţurile bazei şi de cei 6 atomi, care centrează volumul celulelor adiacente bazei, 3 atomi de la celula considerată şi alţi 3 atomi care centrează volumul celulei inferioare.

2. Structura materialelor

15

C HC =12.

Gradul de compactitate, ϕ, este dat de raportul dintre volumul atomilor ce aparţin celulei şi volumul celulei, conform relaţiei:

ϕ = N·Va/Vcel

(2.1)

unde N-numărul de atomi ce aparţine volumului celulei; Va-volumul atomului; Vcel- volumul celulei. Printr-un calcul simplu (vezi manual SM), rezultă: ϕ CVC = 0,68 şi ϕ CFC, HC = 0,74. Ambii indicatori de compactitate arată că structurile CFC şi HC sunt cu aranjamentul atomic cel mai compact. Aceste structuri au plane de compactitate atomică maximă (toţi atomii sunt tangenţi cu atomii vecini). În figurile 2.8b şi 2.9b, în care atomii sunt reprezentaţi mai apropiat de realitate, ca bile rigide în contact, se observă că împachetarea planelor de densitate atomică maximă are loc la structura CFC în succesiunea ABCABC… şi ABAB… la structura HC. b. Sistemele de alunecare O serie de proprietăţi fizico-mecanice sunt dependente de aranjamentul atomic. Astfel, deformabilitatea plastică a metalelor are la bază posibilităţile de alunecare în cristale sub eforturi mici. Alunecarea are loc de-a lungul unor plane, iar în cadrul planului după o direcţie de alunecare. Planul şi direcţia de alunecare formează un sistem de alunecare. Planele şi direcţiile de alunecare preferenţiale sunt cele de densitate atomică maximă. Planele cele mai compacte sunt cele mai distanţate şi au legătura interplanară cea mai redusă, ceea ce favorizează declanşarea alunecării sub eforturi mici. Capacitatea de deformare plastică a metalelor este dată deci de numărul sistemelor de alunecare şi de compactitatea planelor de alunecare. Structura CVC (fig. 2.7a) conţine 6 plane de cea mai mare compactitate atomică, care aparţin familiei planelor dodecaedrului rombic {110}. În fiecare plan sunt câte 2 direcţii de compactitate atomică maximă corespunzătoare familiei diagonalelor volumului cubului <111>. Rezultă 6 plane x 2 direcţii de alunecare =12 sisteme principale de alunecare. Din figura 2.7b, se observă că planele de alunecare nu sunt de compactitate atomică maximă (nu toţi atomii sunt reciproc tangenţi), astfel încât rezistenţa la alunecare este relativ mare. Pot fi activate sisteme secundare de alunecare după planele {112}, {123} de compactitate apropiată, păstrând aceeaşi direcţie de alunecare <111>, ajungându-se până la 48 sisteme de alunecare. Deoarece au multiple posibilităţi de alunecare dar sub eforturi relativ mari, metalele cu structura CVC au o rezistenţă înaltă şi o plasticitate moderată. Prezintă structură CVC 16 metale: Feα, Cr, Mo, W, V, Nb, Ta, Li, Na, K, Ba etc. La structura CFC (fig. 2.8a) sunt 4 plane de compactitate atomică maximă distincte (cu rezistenţă la alunecare mică) din familia planelor octaedrului {111}, cu câte 3 direcţii de alunecare corespunzătoare familiei diagonalelor feţelor cubului <110>. Rezultă: 4 plane x 3 direcţii de alunecare = 12 sisteme de alunecare. Având un număr mare de sisteme de alunecare sub eforturi reduse, metalele care cristalizează în structura CFC prezintă rezistenţă redusă şi plasticitate maximă. Structura CFC este caracteristică pentru cele mai plastice 18 metale: Cu, Ag, Au, Al, Pb, Ni, Pd, Pt, Feγ etc. La structura HC (fig. 2.9a) există un singur plan de compactitate atomică

maximă - planul bazal (0001), cu câte 3 direcţii de alunecare din familia <11 2 0>, corespunzătoare diagonalelor hexagonului. Rezultă: 1 plan x 3 direcţii de alunecare = 3 sisteme de alunecare. Pentru metalele cu grad de tetragonalitate c/a >1,633 pot apare alunecări şi după alte plane. Având un număr mic de sisteme de alunecare sub eforturi reduse, metalele care cristalizează în structura HC prezintă rezistenţă şi plasticitate scăzute. Structura HC este specifică pentru 25 metale: Be, Mg, Zn, Cd, Coα, Niβ, Tiα, Zrα, Hf, Sc, La etc.

2. Structura materialelor

16

În concluzie, plasticitatea maximă o prezintă metalele cu structurile CFC şi CVC cu numeroase sisteme de alunecare şi minimă cele cu structură HC. Rezistenţa la deformare este maximă la structura CVC si minimă la CFC şi HC mai compacte.

2.2.4 Structura cristalelor ionice Legătură ionică este specifică compuşilor ceramici. Este o legătură puternică şi

neorientată. Cristalele sunt alcătuite din ioni de semn opus, care adoptă un aranjament atomic compact, ce favorizează creşterea interacţiunii ionilor de semn opus şi reducerea interacţiunii celor de acelaşi semn. Factorii care determină structura cristalină adoptată sunt:

- valenţa ionilor, care din condiţia de neutralitate electrică a cristalului,

determină formula generală a compusului:,

A

- mărimea relativă a ionilor, care determină modul de împachetare a ionilor şi

numărul de coordinaţie. Se exemplifică prin cristalele de tip AX, alcătuite din ioni de aceeaşi valenţă. În acest caz, motivul este format dintr-un cation şi un anion. Structura cristalină, care se

formează, depinde de raportul dintre raza cationului, r c , şi raza anionului, r a , (fig. 2.10):

- r c / r a > 0,73, cea mai stabilă este structura de tip CsCl. Aceasta are numărul de coordinaţie 8, fiecare ion de Cs + fiind înconjurat de 8 ioni de Cl. Celula elementară se poate deduce din structurile specifice metalelor, dacă volumul celulei cubice simple a ionilor de Cl - se centrează cu un ion Cs + .

- 0,41 < r c / r a < 0,73, se adoptă structura de tip NaCl, cu număr de coordinaţie 6. Celula elementară se obţine dacă, în structura CFC a ionilor de Cl - , se centrează spaţiile octaedrice cu ioni de Na + . Această structură este specifică pentru MgO, FeO, MnS.

-

X

+

, B

2

X

+

2

,C

3

2

2+

Y

3

etc;

- 0,23 < r c / r a < 0,41, se adoptă structura de tip ZnS, cu număr de coordinaţie 4.

Cl - Cs +
Cl -
Cs +
Cl - Na +
Cl -
Na +
S 2- Zn 2+
S 2-
Zn 2+

b.

c. Fig .2.10 Structura cristalinǎ a compuşilor ionici: a. tip CsCl; b. tip NaCl; c. tip ZnS

a.

Celula rezultă din structura CFC a ionilor S 2- , la care o jumătate din spaţiile tetraedice sunt ocupate de ionii de Zn 2+ . Un spaţiu tetraedric este delimitat de un atom de colţ şi cei 3 atomi care centrează feţele învecinate colţului. În această structură cristalizează BeO. Se observă că la scăderea raportului r c / r a, structura adoptată este mai complexă şi cu o compactitate atomică mai redusă.

2.2.5 Structura cristalelor cu legătură covalentă

Legătura covalentă este puternică şi orientată. Structura cristalină este determinată în primul rând de geometria orbitalilor şi în secundar de modul de împachetare al atomilor. De aceea cristale cu legătură covalentă au o compactitate mai

redusă, sunt uşoare şi cu rezistenţă mecanică înaltă.

2. Structura materialelor

17

Exemplul tipic îl reprezintă cele două forme alotropice ale carbonului, diamantul şi grafitul, incluse în grupa materialelor ceramice. Carbonul este un element tetravalent, cu numărul de ordine în tabelul periodic Z = 6 şi configuraţia electronică 1s 2 2s 2 2p 2 . La formarea cristalului de diamant orbitalii atomici hibridizează sp 2. Cei 4 orbitali moleculari sunt orientaţi după vârfurile unui tetraedru şi formează între ei un unghi de 109,5˚ (fig. 2.11a). Structura cristalină a diamantului este cubică complexă şi rezultă din aranjamentul regulat al tetraedrelor de carbon legaţi prin legături covalente. Celula elementară se obţine din structura CFC, la care jumătate din spaţiile tetraedrice sunt ocupate tot de atomi de carbon (fig. 2.11b). În cazul grafitului, orbitalii atomici hibridizează sp 2 . Cei trei orbitali moleculari

109,5°
109,5°

a.

b.
b.

Fig. 2.11 a. Orbitalii hibrizi sp 3 ; b. structura cristalină a diamantului

hibrizi sp 3 ; b. structura cristalin ă a diamantului a. b. Fig.2.12 a. Orbitalii hibrizi

a.

b.
b.

Fig.2.12 a. Orbitalii hibrizi sp 2 ; b. structura cristalină a grafitului

sunt coplanari şi formează între ei un unghi de 120˚ (fig. 2.12a). Structura cristalină a grafitului este hexagonală stratificată (fig. 2.12b). Conţine plane în care atomii de carbon, legaţi prin legături covalente, sunt dispuşi la vârfurile unor hexagoane regulate. Orbitalii atomici, care nu participă la legătura covalentă, se combină între ei pentru a

forma orbitali polinucleari. În planul bazal, legătura interatomică este puternică, deoarece atomii se leagă între ei atât prin legăturile covalente cât şi prin legătura creată de electronii polinucleari. Legătura interplanară este slabă şi se realizează prin interacţiunea electronilor polinucleari din plane vecine. Distanţa interplanară relativ mare face ca grafitul să prezinte o compactitate atomică mai redusă, având densitatea ρ = 2,25g/cm 2. Anizotropia structurală determină anizotropie de proprietăţi fizico-mecanice. Astfel, grafitul are rezistenţă mecanică înaltă, similară diamantului, în lungul planelor bazale şi de 30 de ori mai redusă, perpendicular pe acestea. Cristalul cliveazǎ uşor după planele bazale, ceea ce determinǎ proprietăţile lubrifiante ale grafitului. Prezenţa orbitalilor polinucleari în planele hexagonale determină o conductivitate electrică ridicată paralel cu aceste plane şi de 100 până la 1000 de ori mai redusă după direcţia perpendiculară pe ele. Electronii polinucleari mobili determină opacitatea grafitului. Proprietăţile remarcabile ale

grafitului în lungul planelor bazale au

ile remarcabile ale grafitului în lungul planelor bazale au Fig. 2.13 Reprezentarea schematic ă a sec

Fig. 2.13 Reprezentarea schematică a secţiunii transversale prin fibra de carbon

2. Structura materialelor

18

contribuit la realizarea fibrelor de carbon. Acestea sunt structuri grafitice preponderent orientate cu planele bazale în lungul fibrei (fig. 2.13). Fibrele de carbon sunt materiale de înaltă rezistenţă mecanică şi termică, conducătoare de electricitate, care se folosesc ca elemente de armare în materialele compozite şi pentru transportul energiei electrice. Comparaţia efectuată între diamant şi grafit evidenţiază rolul determinant al naturii legăturilor interatomice asupra structurii şi proprietăţilor macroscopice.

2.3 Structura polimerilor

2.2.1 Structura lanţ