Autorul: Univ.

Valahia din Tgv

Fac. de Ing.Mat si Mec.

Specializarea : SM 2

CAIET DE PRACTICA

-Stiinta Materialelor-

Numele studentului > PETRESCU GABRIEL

Indrumator practice:Conf.dr. Angelina Flavia Violeta

1.Definitia “Stiintei Materialelor” .Relatie cu alte ramuri ale stiintelor tehnice

Ştiinţa materialelor reprezintă studiul relaţiilor existente între structura şi proprietăţile lor generale.

Studiul Materialelor se ocupă cu studierea proprietăților materialelor metalice și nemetalice, modul de

interacțiune cu diferite suprafețe sau material, domeniul de utilizare a lor. La fel, această disciplină
prevede studierea elementelor din știința despre metale şi aliajele lor, materialele utilizate în construcția
de mașini şi utilaje

Știința materialelor alături de tehnologia materialelor şi tratamentele termice reprezintă ştiinţe tehnice
de bază pentru ramurile de tehnologii în ingineria industrială, mecanică şi economică.

Studiul şi cercetarea legăturii dintre compoziţie, structură şi proprietăţile materialelor metalice precum
şi modificarea acestora prin tratamente termice, chimice, mecanice etc., fac obiectul ştiinţei
materialelor.

Disciplina prezintă conceptele despre elaborarea materialelor metalice, structura cristalină a metalelor,
teoria aliajelor (diagrame de echilibru binare şi ternare), teoria tratamentelor termice pe baza
transformărilor izotermice şi continue, tratamentele termochimice şi termofizice, oțelurile şi fontele
aliate, metalele şi aliajele neferoase, materialele plastice şi aliajele sinterizate din pulberi metalici.
Cunoscând legătura dintre compoziția chimică, structură şi proprietățile materialelor metalice şi
nemetalice şi legile de modificare ale acestora sub influența acțiunilor termice, mecanice, chimice fizice
etc

2.Corelatia compozitie –structura-proproietati-utilizari

Metalele pure(fierul, aluminiul, cuprul, nichelul, magneziul, zincul, titanul, etc.) şi aliajele(oţelul, fonta,
alama, bronzul, etc.) au în general o conductivitate termică şi electrică bună o rezistenţă general o
conductivitate termică şi electrică bună, o rezistenţă mecanică şi rigiditate în general ridicate,
maleabilitate şirezistenţăla şoc.

Proprietăţile mai sus menţionate sunt datorate legăturii metalice. ́Metalele pot fi feroase sau neferoase.
́Au structură cristalină sau amorfă

Metalele pure sunt mai rar utilizate, în schimb combinaţiile dintre acestea numite aliaje permit
satisfacerea diferitelor condiţii impuse de utilizarea ulterioară sau utilizarea ulterioara

Proprietăţile intriseci sunt independente de locul şi modul de folosire.

Proprietăţile de utilizare sunt dependente de metoda de prelucrare tehnologică,

de domeniul de utilizare şi condiţiile de exploatare.

Proprietăţile mecanice sunt cele corespunzătoare comportării lor la solicitările

mecanice. Un material solid poate fi solicitat la solicitãri ca: trac

ţiune,compresiune, încovoiere, forfecare, răsucire

Materialele metalice posedă următoarele proprietăţi mecanice:

1) Elasticitatea - proprietatea materialelor metalice de a se deforma sub
acţiunea unor forţe exterioare şi de a reveni la forma lor iniţială după ce
solicitarea a încetat.
2) Rigiditatea - proprietatea metalelor de a se opune deformaţiilor elastice.
Este o proprietate contrară elasticităţii. Cu cât modulul de elasticitate
longitudinal (E) creşte cu atât rigiditatea creşte.
3) Plasticitatea - proprietatea materialelor deformate de a nu mai reveni la
forma iniţială după ce forţele exterioare şi-au încetat acţiunea.
4) Fragilitatea - proprietatea materialelor de a nu permite deformaţii
plastice până la rupere. Este o proprietate opusă plasticităţii. (o întâlnim
la fontã).
5) Fluajul - proprietatea unor materiale de a se deforma în timp lent şi
continuu sub acţiunea unor sarcini constante.
6) Tenacitatea - proprietatea materialelor de a acumula o energie mare de
deformare plastică până la rupere. Materialele tenace se rup după
deformatii plastice mari. Ca o măsură a tenacitătii este rezilienţa.
7) Duritatea - proprietatea unui material de a opune rezistenţă la
pătrunderea din exterior în stratul Sãu de suprafaţă a unui material mai dur. Duritatea se poate
determina prin metodele Brinell, Rockwell,
Vickers şi se exprimă în HB (unit
ãţi Brinell), HR (unitãţi Rocwell), HV
(unitã
ţi Vickers);
Proprietăţile tehnologice - sunt cele corespunzatoare prelucrabilităţii prin

diferite procedee tehnologice.

După proprietăţile lor tehnologice, materialele se pot prelucra prin
mai multe metode şi procedee.
1) Turnabilitatea - proprietatea materialelor de a lua dimensiuni impuse
după solidificarea materialului topit introdus în cavitatea de turnare;
2) Deformabilitatea - proprietatea unor materiale de a se obţine deformări
remanente sub acţiunea solicitărilor.
3) Sudabilitatea - proprietatea materialelor de a realiza asamblãri
nedemontabile prin stabilirea unor legături între atomii marginali ai
pieselor de îmbinat;
4) Călibilitatea - proprietatea unor materiale de a deveni mai dure în urma
încãlzirii şi răcirii lor bruşte la o anumită temperatură;
Proprietãţile economice ale materialului sunt definite de o sumã de rela
tii de interdependenţã dintre material şi piaţa de desfacere şi utilizare

CERAMICE Sunt material dure dar în acelaşi timp şi foarte fragile. Tehnicile actuale de obţinere fac ca
materialele ceramice să devină suficient de rezistente la rupere pentru a fi utilizate de exemplu la
confecţionarea paletelor de rotor ale turbinelor .Cărămizile, sticla, materialele refractare şi abrazive au
conductivitate electricăşitermică scăzutăşi adesea sunt utilizate drept izolatori. Ś unt materiale
anorganice,cu o structură cristalină sau amorfă. ́Legătura ce caracterizează materialele ceramice poate
să fie covalentă sau ionică. ́Ceramica tradiţională (porţelan, gresie, faianţă). ́Ceramica tehnică (alumină,
carbură de W, carbură de Ti, carbură de bor etc )

POLIMERI Au conductivitate termică şi electrică scăzută, rezistenţă mecanică scăzută şi nu sunt

recomandaţi pentru utilizarea la temperaturi ridicate. Ś unt substanţe compuse din molecule mici
identice, numite monomeri, legate prin legături covalente. Polimerii pot fi termoplastici sau termorigizi,
cu proprietăţi diferite, ca urmare a lanţului molecular diferit. ́În categoria polimerilor intră cauciucul,
materiale plastic şi diferite tipuri de adezivi

MATERIALE COMPOZITE ́ Sunt materiale confecţionate din două sau mai multe materiale distincte,
prezentate anterior, cu proprietăţi chimice şi fizice diferite faţă de materialele din care sunt alcătuite.
Sunt utilizate în toate domeniile, începând cu cel aerospaţial şi nu în ultimul rând cel casnic. A
́ vantajul
major al materialelor compozite constă în obtinerea unei game diverse de materiale cu proprietăţi
controlate şi îmbunătăţite. ́În general orice material compozit este o structură paţială formată ́În
general,din două elemente fundamentale:

-matricea(mediul solid continuu), reprezentată de componentul cu cea mai mare proporţie

volumică;ceamaimareproporţievolumică;

-armătura(umplutura) constituită din formaţiuni solide izolate (discontinue) din componentul sau
componentele de armare, care împarte matricea în volume mai mici, dar comunicante între ele Interfaţa
este suprafaţade separaţie dintre acestea

Legătura dintre structură, proprietăţi şi prelucrarea materialelor este influenţată de mediul exterior în
care se găseşte materialul incluzînd temperatura ridicată şi coroziunea

Schimbările de temperatură alterează dramatic proprietăţile materialelor

Metalele care au fost durificate prin anumite procedee de tratament termic sau de deformare plastică îşi
pot pierde brusc rezistenţa mecanică când sunt încălzite

Temperaturile ridicate modifică structura ceramicelor şi determină înmuierea sau arderea polimerilor

La cealaltă extremitate, temperature foarte scăzute pot cauza o rupere fragilă metalelor sau polimerilor,
chiar dacă forţele aplicate sunt mici

COROZIUNEA ́ Majoritatea metalelorşi polimerilor reacţionează cu oxigenul ş ialte gaze, în mod special la
temperaturi ridicate.

Metalele ş iceramicele se pot sfărâma/rupe iar polimerii pot deveni fragili.

Materialele sunt atacate şi de lichidele corozive, ajungînd la rupere premature

STRUCTURA ATOMICĂ

Structura unui material poate fi examinată ca: structură atomică,microstructură şi macrostructură

3 CLASIFICAREA MATERIALELOR DUPA NATURA LOR

Materialele pot fi clasificate dupa mai multe criterii, insa cel mai utilizat este cel al naturii materialului
(din punct de vedere fizico-chimic si structural). Astfel, dupa acest criteriu materialele se impart in trei
mari categorii de materiale si anume: metalice, ceramice si polimerice. Ele fac parte din clasa de
materiale clasice, cunoscute si sub numele de conventionale sau traditionale (fig. 2). Materialele
ceramice si polimerice sunt materiale nemetalice. Din punct de vedere al caracteristicilor de
conductivitate electrica, din categoria materialelor nemetalice mai fac parte si materialele
semiconductoare. Materialele semiconductoare sunt materiale pure sau compusi care au patru electroni
de valenta si au nevoie de o mica energie spre a deveni liberi, adica sa devina materiale bune
conducatoare de electricitate.

Materialele compozite reprezinta combinatii ale materialelor traditionale si intra in categoria

materialelor noi, moderne si anume a materialele neconventionale/avansate , Din categoria materialelor
noi, din punct de vedere al comportamentului materialelor sub influenta unor factori externi acestea
mai sunt clasificate in materiale inteligente si sunt considerate o categorie de materiale aparte,
neconventionale. Din punct de vedere al marmii lor (la scara nano) exista o categorie aparte de
materiale cunoscute sub numele de nanomateriale, iar din puncte de vedere al biocompatibilitatii
materialelor cu tesutul/corpurile vii exista un nou tip de materiale numite biomateriale. Biomaterialele
sunt materiale de frontiera, la care atat oamenii de stinta de la institutele de medicina si cele din
domeniul ingineriei materialelor, ingineriei mecanice sau mecatronice conlucreaza in vederea obtinerii
de materiale performante cu aplicabilitate in domeniul medical

Materialele metalice sunt metalele si aliajele lor, bimetalele si pulberile metalice. Materialele metalice
sunt caracterizate prin opacitate, luciu metalic, plasticitate, ductilitate, au rezistenta mecanica buna sau
foarte buna (in functie de elementul/ele de aliere), au caracter bazic al oxizilor si au conductibilitate
termica si electrica ridicate. In plus,o caracteristica specifica a metalelor este aceea ca in functie de
temperatura, rezistivitatea electrica a acestor materiale creste.

La scara atomica, atomii metalelor se pot gasi fie ca atomi de acelasi fel (metalul pur), fie asociati in
diferite moduri cu alte tipuri de atomi formand agregate mari de atomi (aliajele metalice), ce constitue
starea metalica a materiei.

Materialele metalice se impart in doua mari categorii si anume in materiale feroase (fierul si aliajele sale
otelurile si fontele) si neferoase.

Otelul este un aliaj care contine ca elemente principale fierul si carbonul, avand un continut de carbon
sub 2,11 %. Otelurile sunt materialele cu cea mai larga utilizare in industrie. Proprietatile lor pot sa
varieze in limite foarte largi in functie de continutul de carbon si de alte elemente de aliere. In functie de
continutul in elemente de aliere, otelurile se impart in: oteluri nealiate (numite si oteluri carbon), care
contin ca elemente principale doar fierul si carbonul si oteluri aliate, care pe langa fier si carbon contin si
alte elemente: nichel, crom, molibden, vanadiu etc. Dupa starea de livrare pot fi deformabile (la cald sau
la rece) si turnate, iar dupa destinatie se clasifica in oteluri pentru constructii metalice sau constructii de
masini, oteluri pentru scule aschietoare si oteluri cu destinatie speciala (pile, arcuri, rulmenti, etc.).

Fontele sunt aliajele fierului cu carbonul care contin mai mult de 2,08 respectiv 2,11%C. Fontele au, in
general, foarte slabe proprietati plastice (de ex. forjabilitatea) sunt casante si au proprietati reduse de
sudabilitate, rezistenta mecanica mai mica decat a otelurilor, dar buna turnabilitate (temperatura de
topire mai scazuta, fluiditate mare, interval de solidificare si implicit tendinta de segregare reduse,
contractie mica la solidificare — pina la max 2%), precum si capacitate de amortizare a vibratiilor. Ca
atare, fontele sint utilizate in constructia de masini cu precadere pentru piese turnate, chiar
pretentioase, ce rezulta la un pret de cost mai redus decit piesele prelucrate prin deformare plastica sau
sudare.

Fontele se pot clasifica dupa constituentii ei: in fonte albe (contin carbonul legat intr-un compus numit
cementita, ce-i confera culoarea deschisa) , fonte cenusii (sau de turnatorie, ce contin carbonul sub
forma libera de grafit, care in ruptura ii confera culoarea cenusie) si fonte pestrite (ce contin atat
cementita cat si grafit). Fontele albe sint dure, fragile (au duritatea cuprinsa intre 350-500 HB, Rm=
20 . . . 40 daN/mm2, rezistenta la soc aproximativ zero) si neprelucrabile prin aschiere. Dintre acestea
cele de compozitie hipoeutectica (carbonul mai mic de 4,3%) prezinta interes limitat, in scopuri
antiuzare, precum si la obtinerea fontelor maleabile. Fontele cenusii sint, in functie de forma grafitului
prezent in structura lor: cu grafit lamelar, nodular (fonte modificate) sau in cuiburi (de recoacere —
fonte maleabile), iar dupa constituentii structurali: fonte perlitice, perlito-feritice sau feritice. Fontele
pestrite au simultan caracter de fonta alba cementitica si de fonta cenusie (cu grafit).

Un alt criteriu de clasificare al fontelor este alierea, existind fonte nealiate, care, in afara de Fe si C,
contin maxim: 3%Si, 1,5% Mn, 0,3% P, 0,1% S, si fonte aliate, care contin in plus elemente de aliere, ca
Cr, Ni, Cu, Al(min 0,3% fiecare), min 0,1% Mo, V, Ti, precum si Si peste 3—4%, Mn peste 1,5—2%, P
peste 0,3%, toate adaugate in mod voit in vederea obtinerii unor proprietati superioare. In functie de
continutul total de elemente de aliere fontele sint: slab aliate (suma elementelor de aliere sub 4%),
mediu aliate (4—8%) si inalt aliate (peste 10%).

Materialele metalice neferoase sunt metalele neferoase (Al, Cu, Mg, Mn, Zr, Ni, Zn, Sn, Cr, Ti, etc.) si
aliajele acestora. Metalele neferoase sunt clasificate dupa greutatea specifica (denistate) in: metale
neferoase mai usoare ca apa, cu densitatea (r) mai mica de 1g/cm3, de ex. : Li, K, Na; neferoase
ultrausoare, cu densitatea cuprinsa intre 1 si 2 g/cm3 din aceasta categorie facand parte: Ca, Cs, Mg, Be;
neferoase usoare ( 2 <r<4g/cm3) cum ar fi: Sr, Ba, Al; neferoase semiusoare (Ti, Ge, V) cu densitatea
situata intre 4 si 6g/cm3. Din categoria neferoaselor grele (6<r<10 g/cm3) fac parte Zr, Sb, Zn, Sn, Cr, In,
Mn, Nb, Co, Ni, Cu si Bi).
Metalele neferose foarte grele sunt Mo, Ag, Pb, Tl, Rh, Pd, Hf, Hg, cu densitatea cuprinsa intre 10 si 15
g/cm3 iar in categoria metalelor neferoase foarte grele (15<r<22.5 g/cm3) sunt cuprinse Ta, Au, U, W,
Pt, Ir, Os. Din aceasta clasificare cel mai usor metal neferos este litiul (r=0,53 g/cm3) si cel mai greu este
osmiul (r=0,53 g/cm3). Cele mai uzale metale neferoase sunt Cu, Ni, Co, Cr, Mn, Zn si Sn. Acestea se
incadreaza in clasa metalelor grele.

In tehnica moderna pentru constructii de masini si in special pentru aviatie si rachete se impune
folosirea unor aliaje cu greutati specifice mici si in acelasi timp cu rezistente apreciabile, cum ar fi aliajele
usoare sau ultrausoare (cu Al, Mg, Be) sau semiusoare (Ti). In functie de temperaturile de topire foarte
diferite metalele si aliajele neferoase isi gasesc multiple aplicatii. De exemplu wolframul are
temperatura de topire ridicata si ca urmare se utilizeaza la confectionarea becurilor/lampilor cu
incandescenta si a tuburilor electronice.

Dintre materialele metalice cu utilizare generala sunt otelurile carbon (de uz general), oteluri carbon de
calitate si slab aliate, oteluri pentru turnarea in piese, oteluri pentru deformarea plastica la rece, oteluri
cu aschiabilitate ridicata, oteluri cu inalta rezistenta mecanica, sudabile. Cele mai utilizate fonte sunt
fontele cenusii cu grafit lamelar, fontele modificate, fontele maleabile, fontele aliate, iar cele mai
utilizate neferoase sunt aluminiul, cuprul, magneziul, beriliul, zincul, cadmiul, staniul, plumbul titanul si
melalele pretioase (aurul, argnitul si platina paladiul, iridiul).

Metalele in stare naturala se gasesc indeosebi sub forma de compusi in mineruri in afara de metalele
pretioase care se gasesc sub forma nativa. Metalele se extrag din minereuri prin diferite procedee si se
topesc si se toarna in lingouri constituind astfel produsul final al metalurgiei extractive.

Aliajele se obtin prin retopirea elementelor componente, care apoi sunt si ele turnate in lingouri sau
piese (tehnica numita metalurgie clasica) urmate apoi, dupa caz, de deformare plastica si/sau
tratamente termice sau chimice in vederea imbunatatirii proprietatilor materialelor.

Otelul se obtine din lingourile de fonta bruta ce se topesc in cuptoare Siemens - Martin (existente la
Hunedoara, Resita) sau cuptoare electrice sau in convertizoare (la Galati), impreuna cu fier vechi, calcar,
minereuri. Aliajul topit obtinut se toarna in lingouri, iar dupa solidificare se lamineaza. Produsele
laminate se pot prezenta sub forma de produse laminate finite (profile, table, benzi, tevi) si
semifabricate destinate relaminarii la cald sau forjarii. Pentru a imbunatati cat mai mult duritatea si
rezistenta otelurilor, acestea se supun de regula unor tratamente termice.

Fontele se obtin prin topirea si reducerea minereurilor de fier in cuptoare speciale numite furnale.
Fontele obtinute in furnale se numesc fonte brute. Dupa compozitia chimica se deosebesc in fonte brute
obisnuite si fonte brute aliate.

Materialele metalice se mai pot obtine si prin metalurgia pulberilor (dozare, amestecare omogena a
pulberilor, punere in forma si consolidare printr-un tratament termic numit sinterizare, urmate optional
de alte tratamente secundare) sau pot fi prelucrate prin imbinare (sudare, lipire sau cu adeziv).
Materialele ceramice sunt oxizi, carburi, nitruri, boruri, etc. adica compusi ai metalelor, legati de acestia
prin legaturi ionice sau covalente. Materialele ceramice sunt caracterizate printr-o excelenta rezistenta
la temperaturi inalte (sunt refractare), rezistenta la coroziune in diverse medii, proprietati optice,
electrice si termice deosebite.

Cele traditionale sunt teracota, faianta, gresia, portelanul, caramida iar cele tehnice sunt materiale
pentru scule abrazive aschietoare, al acestora.materiale utilizate in electronica si electrotehnica
(izolatori, ceramice feroelectrice, ceramice cu proprietati magnetice), materiale refractare, sticle,
grafitul, cimenturi si betoane.

Substanta de baza pentru fabricarea materialelor ceramice este argila, care contine o cantitate mare de
silicat de aluminiu si alti oxizi metalici (Fe2O3, TiO2, CaO, MgO, etc.). Materialele ceramice sunt
substante obtinute prin modelare in stare plastica a unor amestecuri de substante minerale, care apoi se
incalzesc si se intaresc prin ardere.

Materialele polimerice sunt materialele organice solide constituite pe baza de compusi macromoleculari
naturali sau sintetici dintr-un mare numar de unitati fundamentale numite monomeri.

Monomerii sunt molecule organice al caror miez este in principal alcatuit dintr-un atom de carbon sau
de siliciu, in cazul polimerilor siliconati, de hidrogen sau alte elemente nemetalice. Atomul elementelor
nemetalice poate stabili legaturi covalente cu atomi de acelasi fel sau cu atomi diferiti, formand astfel
lanturi lungi cu structura liniara sau ramificata. Aceste tipuri de materiale au densitate foarte mica, au
plasticitate si ductilitate foarte mare, se comporta bine la socuri mecanice si au o excelenta rezistenta la
coroziune.

Polimerii au in componenta liantul ca masa de baza, iar ca adaosuri materiale de umplutura, plastifianti
si coloranti. Polimerii se obtin in principal prin injectie in matrite, prin turnare in vid, extrudare, etc

Materialele semiconductoare sunt materiale a caror conductivitate electrica este cuprinsa aproximativ
intre (10-10103 ) si se situeaza din acest punct de vedere intre conductoare (104106 ) si izolatoare (10-
1210-18 ).

Proprietatile lor electrice legate de conductivitate sunt puternic influentate de prezenta dorita a
anumitor impuritati.

Semiconductoarele se deosebesc fundamental de conductoare nu numai prin valoarea conductivitatii

dar si prin modul in care aceasta variaza cu temperatura (valoarea conductivitatii creste cu temperatura
in timp ce in conductoare aceasta scade).

Materialele compozite sunt obtinute prin amestecarea si consolidarea amestecului dintre doua sau mai
multe tipuri de materiale distincte obtinand un material nou cu proprietati distincte de cele ale fiecarui
component in parte. Prin combinarea acestor materiale se urmaresc combinatii de proprietati, ce nu pot
fi regasite la materialele traditionale, avand astfel posibilitati nelimitate de aplicabilitate.
Proprietatile materialelor compozite in general respecta regula amestecurilor si anume sunt o medie
ponderata a proprietatilor componentelor din material.

Materialele compozite, in functie de natura materialului pot fi clasificate in compozite cu matrice (ce
reprezinta materialul de baza) metalica, ceramica sau polimerica. Un alt criteriu important de clasificare
este in functie de geometria materialului de adaos - care mai este cunoscut si sub denumirea de
ranforsaj, armatura sau material complementar – si anume se clasifica in materiale compozite cu
armatura sub forma de fibre lungi (armare continua), sub forma de particule, fibre scurte sau foarte
scurte (armare discontinua), sau sub forma de benzi stratificate (compozite laminate sau stratificate).

Materialele si structurile inteligente sunt materialele considerate materialele viitorului. Ele constitue
una dintre ultimele descoperiri ale stiintei materialelor cu largi aplicatii in toate domeniile de utilizare.

Materialele inteligente sunt materiale capabile sa-si modifice comportarea, forma, rigiditatea sau
frecventa de vibratii sub actiunea unor forte externe. Termenul de inteligente are sensul de
autoadaptabilitate, memorie si/sau multipla functionalitate a acestora sub actiunea unor forte externe
care produc aceste modificari. Fortele externe ce produc modificarile pot fi generate de variata
temperaturii sau de variatia campului electric sau magnetic care actioneaza asupra lor.

Dintre materialele considerate inteligente sunt incluse materialele sau aliajele cu memorie a formei,
piezomaterialele, materialele magnetostrictive sau fluidele electroreologice. Materialele 'cu memorie' isi
'amintesc' de forma lor initiala si, dupa ce sunt deformate, revin la forma initiala, sub actiunea caldurii
sau luminii.

Materialele multi-functionale compuse, absorb vibratiile in mod autonom, reducand astfel poluarea
fonica, sunt un exemplu de materiale inteligente care deja sunt folosite. Acestea sunt echipate cu
senzori care inregistreaza momentul cand materialul incepe sa vibreze. Senzorii lanseaza un semnal care
este apoi procesat de un regulator, care controleaza motoarele integrate, iar acestea actioneaza pentru
a absorbi vibratiile. Fibre ceramice extrem de fine sunt utilizate pentru a converti tensiunea mecanica
sau termica in semnale electrice.

4.ALIAJE DEFINITIE / ALIAJE METALICE

În cazul materialelor metalice distingem elemente pure și aliaje. În cazul elementelor pure avem o
singură specie de atomi care evident formează o singură fază.

Aliajul reprezintă o combinație a unui metal cu un alt metal (sau mai multe metale) sau cu un alt
element (sau mai multe elemente). Este evident astfel că aliajele pot fi formate din două, trei sau mai
multe specii atomice. Aliajele care au două specii atomice se numesc aliaje binare, cele cu trei ternare,
cele cu patru cuaternare ș.a.m.d. Totodată, aliajul poate fi format din una, două sau mai multe faze în
funcție de compoziția chimică a acestuia. Astfel, avem aliaj monofazic dacă în structura lui avem o
singură fază, bifazic dacă avem două faze etc. Exemplu de aliaj este oțelul carbon care este un aliaj
format din două specii atomice, Fe și C, adică un aliaj binar și care, în funcție de cantitatea de carbon din
aliaj, poate să fie monofazic sau bifazic. Un alt exemplu de aliaj este Cu-Ni-Fe care este un aliaj ternar.

Un aliaj este amestecul omogen cu proprietăți metalice a două sau mai multe materiale (elemente
chimice), din care cel puțin unul este metal și de obicei se află în cantitate mai mare. Proprietățile fizice
și chimice ale aliajelor sunt în general diferite de cele ale substanțelor componente, uneori semnificativ.
Majoritatea metalelor de folosință zilnică sunt de fapt aliaje. De exemplu, ceea ce numim în limbaj uzual
„fier” este aproape întotdeauna un oțel cu conținut redus de carbon, iar aurul folosit pentru bijuterii
este un aliaj în care mai intră cupru și argint.

Aliajele sunt materiale metalice obtinute prin amestecul intim, uneori la scara atomica, a unui

metal de baza cu alte elemente metalice sau nemetalice, aceste amestecuri realizandu-se de cele mai
multe

ori prin topire si solidificare.

Totalitatea aliajelor alcatuite din aceiasi componenti, formeaza un sistem de aliaje. Dupa numarul

componentilor (speciilor atomice din aliaj), aliajele pot fi binare, ternare, cuaternare sau polinare,

respectiv pe langa componentul de baza mai sunt prezenti unul, doi, trei sau mai multi alti componenti,

numiti si componenti de aliere sau elemente de aliere. Componentul de baza este intotdeauna metalic,
iar

elementele de aliere pot fi, fie metalice fie nemetalice.

Din punct de vedere al constitutiei fizico-chimice, componentii unui aliaj se pot asocia in

urmatoarele moduri:

- formeaza o combinatie sau un compus chimic;

- formeaza cristale separate de metal pur;

- atomii elementelor de aliere se incorporeaza in reteaua cristalina a metalului de baza formand

cristale de solutie solida. Exista deci trei tipuri de faze in aliajele solide: metal pur, solutie solida, compus

chimic.

CONSTITUENTI METALOGRAFICI
La examinarea microscopica, fazele dintr-un material metalic prezinta aspecte structurale

caracteristice, numite constituenti structurali sau metalografici.

Proprietatile aliajelor sunt determinate de tipul fazelor prezente in aliaj, dar si de modul in care

sunt distribuiti constituentii metalografici, de forma si de raportul lor cantitativ. Deci, in timpul cercetarii

microscopice, prin studierea tipului, formei, cantitatii si distributiei constituentilor metalografici, se vor

putea face aprecieri asupra proprietatilor metalelor sau aliajelor.

Constituentii metalografici pot fi grupati in patru categorii distincte:

- metalul pur;

- solutia solida;

- compusul chimic;

- amestecul mecanic.

Metalul pur

Metalul pur se caracterizeaza prin conductibilitate electrica si termica ridicata, plasticitate mare,

dar cu duritate, limita de curgere si rezistenta la rupere, scazute.

Solutia solida

Grauntii de solutie solida sunt formati din atomi ai unor componenti diferiti care sunt distribuiti

intamplator in cadrul retelei. Componentul care predomina este numit component de baza sau solvent,
iar in reteaua sa cristalina vor fi inglobati atomii componentului de aliere, respectiv componentului
dizolvat.

Dupa modul in care se incadreaza atomii componentilor dizolvati in reteaua cristalina a solventului, vor

rezulta solutii solide de substitutie, de interstitie si complexe. În solutiile solide de substitutie, atomii

componentului de aliere inlocuiesc in nodurile retelei cristaline o parte din atomii metalului de baza. În

solutiile solide de interstitie atomii componentului de aliere ocupa pozitii interstitiale ale retelei
metalului

de baza. În solutiile solide complexe apar atomi straini, atat in nodurile retelei, cat si in spatiile

interstitiale.
5.DIAGRAMA DE ECHILIBRU

Construirea diagramelor de echilibru se face experimental urmarindu-se transformarile ce se produc la

incalzire si racire in conditii de echilibru, ale unui mare numar de aliaje dintr-un sistem dat.

In figura de mai jos este prezentata diagrama de echilibru a unui sistem cu componenti insolubili in
stare lichida si solida, particularizandu-se diagrama pentru sistemul Fe-Pb La temperaturi superioare
temperaturii TA , cele doua lichide metalice nu sunt miscibile. La temperatura TA , se va solidifica
metalul A, pastrandu-se metalul B in stare lichida pana la temperatura TB , cand si acesta se va solidifica.
In final se vor obtine cristale de metal pur A si cristale de metal pur B.

6.DIAGRAMA Fe-C

Diagrama Fe – C este adoptată de STAS – ul 2500 – 80. Notarea punctelor prin acelea litere este unanim
acceptată în toată lumea. Ţinând seama de cele două forme de separare ale carbonului în aliajele Fe – C,
diagrama de echilibru a sistemului Fe – C se prezintă în două variante:

1. Diagrama Fe – Fe3C (cimentita), echilibru metastabil;

2. Diagrama Fe – grafit, echilibru stabil.

În comparaţie cu diagrama de echilibru Fe – Fe3C, la diagrama Fe – grafit multe puncte sunt deplasate
puţin spre stânga şi temperaturi mai înalte (C1E1S1). Pe diagramele de echilibru Fe – Fe3C şi Fe – grafit
sunt indicaţi constituenţii structurali ai aliajelor de echilibru a sistemului Fe – C.

4.2. Particularităţile diagramei de echilibru Fe – Fe3C sunt următoarele:

a) Diagrama prezintă transformări în stare solidă, cum sunt:

- transformări alotropice ale fierului;

- variaţia cu temperatură a solubilităţii C în soluţiile solide α şi γ.

b) În partea dreaptă a diagramei Fe – C nu este construită până la 100% C, ci numai până la

concentraţia de 6,67% C, deoarece aliajele cu mai mult de 6,67% C sunt în mod practic greu de obţinut şi
puţin utilizate în consecinţă nu au fost studiate mai amănunţit.

c) Diagrama Fe – Fe3C este compusă din trei diagrame:

- diagrama cu transformare perlitică;

- diagrama cu transformare eutectică;

- diagrama cu transformare eutectoidă.

d) Pe diagrama de echilibru Fe – Fe3C se evidenţiază trei tipuri de transformări în stare solidă:

- transformări alotropice ale soluţiilor solide;

- variaţia cu temperatura a solubilităţii în stare solidă;

- transformarea eutectoidă.

La încălzire de lungă durată cementita se descompune ireversibil în grafit şi fier, potrivit reacţiei: Fe3C
↔ 3Fe + C (grafit).