8.

NOŢIUNI DE MECANICA RUPERII

COMPOZITELOR LAMINATE

Cele mai multe dintre compozite sunt alcătuite dintr-o matrice ductilă
(metale, polimeri) şi fibre de o înaltă rezistenţă, care au o comportare fragilă.
Fibrele pot fi făcute din sticlă, carbon, material ceramic, metal. Sarcina principală a
matricei este de a redistribui încărcarea dintre fibre atunci când unele dintre ele se
rup. Pentru compozitele care au la bază o matrice ceramică se schimbă rolul avut
înainte de matrice şi fibre – astfel, fibrele sunt cele care redistribuie încărcările şi
ca rezultat se obţine o mărire a tenacităţii şi a altor proprietăţi mecanice care duc la
îmbunătăţirea integrităţii componentei structurale considerate.
Modul de acumulare a deteriorării, iniţierea şi propagarea fisurii sunt mult
diferite la materialele compozite faţă de aliajele metalice datorită neomogenităţii
structurale şi a anizotropiei acestora. Rezistenţa şi rigiditatea ridicată în direcţia
fibrelor este, cum se ştie, însoţită de o rezistenţă scăzută şi o complianţă ridicată în
direcţie transversală.
Compozitele cu structură granulară pot fi considerate izotrope la scară
macroscopică, dar fiind eterogene sunt foarte sensibile la procesele ce se produc la
scară microscopică. În plus, în compozite apar diferite tipuri de delaminări, unele
produse în timpul procesului de fabricaţie, altele în exploatare. Cele mai multe
dintre noţiunile de mecanica ruperii, mai ales în domeniul liniar elastic, au o
aplicare limitată în cazul materialelor compozite. Aşa cum s-a putut observa în
capitolul precedent, efectul de scală devine important pentru aceste materiale şi
cunoscutele criterii de similitudine nu mai sunt aplicabile. Rezistenţa unei epruvete
este influenţată de dimensiunile acesteia, deşi acestea nu intervin în ecuaţiile
generale ale mediului continuu. Mai mult decât atât, dimensiunile particulelor,
diametrul fibrelor şi alte caracteristici ale microstructurii joacă un rol activ în
stabilirea efectelor de scală pentru aceste structuri neomogene.
Deteriorarea şi ruperea devin, în sine, procese aleatoare [1] datorită
dispersiei proprietăţilor mecanice ale componentelor compozitelor, distribuţiei
neuniforme a componentelor, posibilei ruperi iniţiale a fibrelor şi curbării acestora,
pierderii locale a aderenţei dintre componente, porozităţii matricei etc. Ruperea
capătă astfel un caracter stocastic şi devine necesară utilizarea unor modele
probabiliste. Cele mai cunoscute modele de referinţă sunt datorate lui Weibull
(1939), numit al „legăturii slabe“ şi lui Daniels (1945), numit „mănunchi de fire“.
Modelul lui Weibull, ca şi generalizările acestuia, sunt destinate unui material
ideal fragil şi nu poate include efectele date de materialul ductil şi de redistribuire a
tensiunilor. Cel al lui Daniels stabileşte că forţa la rupere a unui mănunchi de fire
314 Proiectarea plăcilor compozite laminate

este suma forţelor la rupere ale fiecăruia dintre firele componente, considerate
separat. Acest model ţine cont de caracterul ductil al ruperii, dar aplicat în
probleme de fiabilitate duce la estimări prea optimiste şi subestimează efectele de
scală.
În ultima perioadă au fost propuse o serie de alte modele probabiliste care
sunt în mai bună concordanţă cu rezultatele experimentale dacă valorile numerice
ale unor parametri care influenţează ecuaţiile de lucru sunt alese corect.
Mai sunt necesare unele precizări privind comportarea la rupere a
diferitelor materiale componente care formează compozitele uzual folosite în
aplicaţii practice. Unele aspecte sunt meţionate în capitolul 1. Se vor mai face face
unele precizări legate de fenomenele de deteriorare care apar în acestea, pentru a
sublinia influenţa constituenţilor asupra caracteristicilor mecanice ale compozitelor
rezultate, [2]. Matricile sunt polimeri combinaţi cu aditivi care modifica atât
structura cât şi proprietăţile polimerului iniţial. Sunt folosiţi mai ales aditivi care
crează lanţuri moleculare încrucişate tridimensionale puternice.
Răşinile termoplastice au o comportare ductilă şi se pot topi. Fiind încălzite
şi încărcate suficient ele se pot deforma sau curge în timp. Cele mai folosite sunt:
polipropilena, polietilena, poliimidele, diferite tipuri de policarbonaţi.
Polipropilena şi poliamida 6 (nylon) au uzual o structura semicristalină, pe când
policarbonatul este amorf.
Răşinile termorigide au o comportare fragilă şi nu se topesc, fiind mai
puţin sensibile la efectele temperaturii. Sunt mai maleabile fiind utilizate la
obţinerea formelor geometrice complicate. Ele necesită temperaturi relativ joase de
procesare şi timp îndelungat de tratare, procesul fiind ireversibil. Matricile
epoxidice şi poliesterice sunt răşinile termorigide cele mai folosite.
În materialele polimerice pot apărea trei mecanisme ireversibile de
deteriorare: formarea golurilor, formarea unor plane de alunecare şi degradarea
termică. Degradarea termică la solicitări variabile este importantă, deoarece la
temperaturi peste temperatura de tranziţie, deformarea polimerului depinde de timp
şi comportarea materialului este vâscoelastică. Energia absorbită în timpul
solicitării ciclice este transformată în căldură şi apare fenomenul de histerezis
termic, în care legăturile dintre lanţurile moleculare se slăbesc o dată cu mărirea
frecvenţei de solicitare.
Materialele ceramice sunt, în general, casante, având o ductilitate
neglijabilă. Unele studii arată că la ceramicele cu zirconiu se produce o mărire a
tenacităţii deoarece în zona vârfului microfisurilor se formează o zonă de
transformare localizată, asemănătoare zonei plastice de la vârful fisurii din metale.
Aplicaţiile importante ale materialelor ceramice sunt în domeniul
temperaturilor ridicate; din fericire, în acest caz, apare fenomenul de fluaj
intergranular care duce la redistribuirea tensiunilor şi reduce substanţial
comportarea fragilă a materialului. Materialele ceramice sunt foarte dure şi
rezistente şi au o excelentă capacitate de a înmagazina energia produsă la
8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 315

solicitarea prin impact – evident rezultând, de cele mai multe ori, distrugerea totală
sau parţială a acestora; din acest motiv ele sunt utilizate în diverse combinaţii care
formează subansamble structurale ale diferitelor blindaje.
Compozitele laminate cu matrice metalică sau polimerică sunt, desigur,
cele mai folosite în practica inginerească. Matricile sunt armate cu particule,
filamente, fibre scurte sau lungi, rowinguri, ţesături. Multitudinea tehnologiilor de
fabricare a compozitelor au ca scop final mărirea rezistenţei şi rigidităţii acestora.
Mecanismele de rupere care pot apărea au fost prezentare succint în capitolul
precedent. De fapt, evenimentele care produc deteriorările sunt diferite şi multiple,
iar acumularea deteriorărilor duce la reducerea rezistenţei şi a rigidităţii
componentei structurale. Nu se poate spune că nu există o abordare unică şi o
teorie generală care să poată estima durata de viaţă până la ruperea finală.
Procesele de rupere pot fi împărţite în două clase, cu mecanisme distincte:
intralaminare (fisurarea matricei, a fibrei) şi interlaminare (desprinderile
laminelor). Nu puţine sunt situaţiile în care cele două mecanisme de rupere
interacţionează. Ruperile interlaminare sunt foarte frecvente şi dificil de
cuantificat în cazul general, datorită aşa-numitelor fenomene de interfaţă care din
punct de vedere al ecuaţiilor comportării sub sarcină a unui anumit model sunt
complicate. Mai recent se încearcă folosirea unor materiale care să îşi modifice
proprietăţile discret, pe grosime, prin aşezarea succesivă a unor straturi
omogenizate cu proprietăţi diferite. Experţii în materiale încearcă să realizeze un
material ale cărui proprietăţi să se modifice uniform, având un rol funcţional
adaptat situaţiei concrete de încărcare şi utilizare. În limba engleză terminologia
destinată utilizării unui astfel de material este consacrată: functionally graded
material.
Nu este uşor ca cineva să găsească o modalitate coerentă de analiză şi
descriere a noţiunilor de mecanica ruperii pentru compozite laminate. Probabil că
cea mai echilibrată abordare este realizată, după experienţa a 15 ani de lucru, de
European Structural Integrity Society (Societatea Europeană de Integritate
Structurală) prin publicarea unei monografii recente [3], elaborată de Comitetul
Tehnic 4, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul polimerilor şi compozitelor.
Lucrarea este structurată în patru capitole: mecanica ruperii liniar elastice (include
determinarea tenacităţii la impact şi propagarea fisurii prin oboseală în polimeri),
mecanica ruperii elasto-plastice, mecanica ruperii adezivilor, mecanica ruperii prin
delaminare. Sunt prezentate principalele noţiuni precum şi protocoalele de realizare
a încercărilor specifice. Cartea este un îndrumar indispensabil oricui este interesat
de acest domeniu.
În cele ce urmează nu vor fi prezentate noţiunile clasice de mecanica
ruperii, cunoscute în literatura de specialitate. Desigur, anumite particularităţi
caracteristice polimerilor şi, în general, materialelor compozite necesită unele
noţiuni suplimentare. Trebuie să se remarce faptul că specialiştii au încercat, în
timp, să aplice metodele de lucru şi standardele de specialitate, stabilite pentru
316 Proiectarea plăcilor compozite laminate

materialele omogene şi acestor clase noi de materiale. Astfel, tenacitatea la rupere

critică, K c , sau forţa critică de extensie a fisurii, Gc , sunt parametri globali de
evaluare în mecanica ruperii liniar elastice, iar integrala de contur J este utilizată
în mecanica ruperii elasto-plastice, precum şi pentru polimeri şi compozite. În
subcapitolele următoare atenţia va fi îndreptată asupra fenomenelor de rupere
interlaminare şi intralaminare, care se constituie de fapt în cele mai importante
aspecte ale mecanicii ruperii compozitelor laminate.

8.1. Fenomene de rupere interlaminare

8.1.1. Generalităţi
Fisura, la interfaţa comună sau în suprafeţe paralele cu interfaţa dintre două
materiale cu proprietăţi elastice diferite, poate fi întâlnită în multe cazuri în care
stabilirea câmpurilor de tensiuni şi deformaţii din zona vârfului fisurii cât şi a
modului de propagare a fisurii sunt de un real interes practic, fiind deja analizate în
lucrările [4-9].
În ultimele patru decenii a crescut constant interesul pentru caracterizarea
fenomenelor de rupere – într-un mod mixt – la interfaţa dintre materiale, iar
cercetările au condus la amplificarea bazei de date privind valorile tenacităţii
materialelor. Recent, interesul cercetărilor specifice s-a deplasat de la determinarea
tenacităţii, la înţelegerea mecanismelor ce sunt implicate în procesele de
delaminare şi fisurare; este momentul stabilirii unor câmpuri complete de tensiuni
la nivel micromecanic pentru compozitele laminate cu fisuri la interfaţă şi paralele
cu interfaţa. Există cercetări teoretice şi numerice în acest sens, materialul fiind
considerat cu comportare liniar sau neliniar elastică. Prezenţa interfeţelor (ca
amestecuri intime dintre materiale diferite) amplifică valorile tenacităţii la nivel
global. La nivelul microstructurii, la baza deteriorării, dimensiunea zonei plastice
se amplifică de mai bine de două ori faţă de cea datorată forfecării (lunecării), fiind
mult mai mare decât cea preconizată.
Teoriile folosite la ora actuală nu pot modela neomogenităţile
micromecanice considerând materialul continuu şi anizotrop [10-12]. Detaliile
proceselor de microfisurare sunt astfel neglijate, iar modurile de deteriorare nu pot
fi analizate. Cunoaşterea microtensiunilor reale este esenţială pentru estimarea
fenomenelor de neliniaritate datorate curgerii în straturile ductile, a deteriorării prin
clivaj a matricei, a unirii fisurilor şi reiniţierii lor, precum şi a altor fenomene de
deteriorare ce însoţesc ruperea în compozitele laminate. S-a arătat că modul în care
fisura deviază de la interfaţă depinde de condiţiile locale de la vârful fisurii, care
sunt la rândul lor influenţate de proprietăţile diferite ale materialelor de la interfaţă.
Devierea fisurii poate fi instabilă sau stabilă, în funcţie de condiţiile locale. De
multe ori este folosită metoda elementelor finite pentru a prezice traiectoria fisurii,
8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 317

dar observarea propagărilor reale arată că traiectoriile sunt mult mai complicate, de
regulă deviind către materialul cu rigitate mai mică.
Delaminarea şi fisura la interfaţă sau paralelă cu interfaţa comună dintre
două materiale cu proprietăţi elastice diferite poate fi întâlnită în multe situaţii
practice, astfel încât determinarea câmpurilor de tensiuni şi de deformaţii din zona
deteriorării, cât şi modul de propagare a fisurii sunt de un real interes. Însăşi
interfaţa poate avea o tenacitate ridicată, ceea ce complică şi mai mult problemele
ce apar. Dacă interfaţa dintre cele două medii diferite este de tenacitate scăzută
atunci propagarea fisurii se va face într-un mod mixt şi nu în modul I, aşa cum s-ar
întâmpla într-un solid omogen şi izotrop. Nesimetria modulelor de elasticitate ca şi
posibila nesimetrie a încărcării va face posibilă ruperea conform modului II, uneori
şi III. Pot apărea tendinţe complicate, între înaintarea fisurii pe linia de interfaţă şi
devierea traseului de propagare printr-o schimbare rapidă a direcţiei, comportările
diferite fiind influenţate de structura materialelor, a încărcării şi a condiţiilor de
mediu. Câmpul local al tensiunilor este stabilit folosind teoria numerelor complexe
şi are un caracter oscilant, fenomele de deteriorare şi delaminare producându-se la
nivelul microstructurii prin fenomene complicate. În acest caz este necesară o
cercetare interdisciplinară, ştiinţa materialelor având rolul de a identifica
fenomenele la nivelul microstructurii, în timp ce modelarea şi analiza comportării
la nivel macrostructural revine celor specializaţi în studiul mecanicii solidului
deformabil.
Studierea fenomenelor ce apar la interfaţa dintre două materiale diferite sau
între două lamine ale unui laminat compozit este importantă pentru materialele
stratificate, deoarece deteriorările la interfeţe şi delaminările materialelor folosite
constituie cauza frecventă care compromite fiabilitatea compozitelor stratificate.
Realizarea unor determinări experimentale şi numerice în domeniul
„ruperii la interfaţă“ este un subiect de cea mai mare actualitate, demonstrând
necesitatea cunoaşterii fenomenelor locale, microstructurale, care se produc între
elementele ce intră în componenţa materialelor, pentru proiectarea unor materiale
cu destinaţii precizate.
O caracteristică a propagarii fisurilor în moduri mixte este aceea că
propagarea se face într-un mod nesimilar; fisura îşi schimbă direcţia de propagare,
iar valoarea vitezei de propagare devine importantă şi se modifică continuu. Pentru
iniţierea şi propagarea fisurii au fost propuse mai multe criterii şi s-au sugerat
diferiţi parametri pentru corelarea vitezelor de propagare. Fenomenele sunt foarte
complicate şi inexistenţa încercări standardizate nu este de loc surprinzătoare.
Fenomenele de propagare pot fi de cele mai multe ori tridimensionale, suprafaţa şi
frontul fisurii având forme complicate. Recent [13] s-a încercat separarea
modurilor mixte şi determinarea factorilor de intensitate a tensiunii pentru fiecare
mod în parte prin intermediul unor integrale de tipul integralei J [14] care se obţin
prin analiză tridimensională prin utilizarea unor câmpuri plane de tensiuni
318 Proiectarea plăcilor compozite laminate

auxiliare. Se determină separat, pentru fiecare mod, integrale de contur prin metoda
elementelor finite.
O altă abordare introduce anumite integrale de domeniu, bazate pe
formulări energetice [15]. Tot prin analize cu elemente finite 3D, în prezenţa
modurilor mixte, sunt determinate [16] atât câmpurile singulare de la frontul fisurii
cât şi energia specifică de deformaţie eliberată, folosind o metodă modificată care
evaluează integrala unei închideri virtuale a fisurii [17].
Problemele plane legate de ruperea materialelor în moduri mixte a fost
subiect al diferitelor cercetări din ultimele trei decenii. Când modurile I şi II sunt
prezente, criterile stabilite pentru iniţierea propagării unei fisuri existente şi a
unghiului de iniţiere la propagare pot fi formulate prin evaluarea următorilor
parametri: tensiuni, energie, deformaţii specifice, adică la atingerea valorii maxime
respectiv atingerea unei valori maxime a uneia dintre aceste mărimi.
Criteriile care se bazează pe valorile extreme ale tensiunii şi energiei au
cea mai largă utilizare. O bună prezentare a criteriilor folosite pentru moduri mixte
şi propagarea fisurii la oboseală este prezentată în lucrarea [18].
În modurile mixte fenomenele locale sunt extrem de complicate, cu
schimbări bruşte de direcţie, ramificări, apariţia de fisuri secundare care ulterior se
unesc cu fisura principală ş.a.m.d. Toate aceste fenomene trebuie explicate prin
observaţii la nivelul microstructurii. Apariţia ramificării fisurii nu este încă
explicată, iar tendinţa este aceea de a prezenta rezultatele experimentale prin
prelucrarea lor statistică [19].
Modele analitice precum şi metodele de analiză numerică aplicată sunt de
cele mai multe ori specifice unei anumite configuraţii a structurii şi dispunerii
laminelor materialului compozit.

8.1.2. Metode şi protocoale experimentale

Într-o abordare logică a analizei fenomenului de rupere interlaminară a
materialelor compozite laminate se disting următoarele etape:
• analiza, la nivel macrostructural, a modurilor mixte de rupere folosind
dispozitive specifice de încercare a materialelor;
• studiul deteriorărilor, delaminărilor la interfaţă şi fenomenelor intralaminare
prin microscopie electronică;
• modelarea micromecanismelor de rupere, pentru diferite tipuri de materiale,
pentru diferite condiţii de încărcare.
Este necesară trecerea de la o abordare globală, macroscopică, a
fenomenelor de delaminare, la una microscopică. O serie de detalii ce privesc
încercările specifice mecanicii ruperii pentru materiale compozite, tipurile de
epruvete care sunt recomandate, detalii ale aspectelor teoretice cât şi practice sunt
8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 319

conţinute de monografia [20], recent publicată. Nu există un consens deplin asupra

modului de interpretare a rezultatelor, precum şi asupra tipurilor de epruvete
recomandate.
Încercările pentru determinarea tenacităţii la rupere interlaminară în
modurile I şi II, pot fi făcute după standardele ASTM şi ESIS, după cum urmează :
• Modul I: „Standard Test Method for Mode I Interlaminar Fracture Toughness of
Unidirectional Fiber-Reinforced Polymer Matrix Composites“, ASTM D 5528-
94a, [21];
• Modul II: European Structural Integrity Society (ESIS), „Protocol for
interlaminar fracture testing of composites (Mode I DCB – ISO CD 15034.2
and Mode II ELS – ESIS TC4 Version 95-11-10)“, Polymers and Composites
Task Group, 1998, [22].
Pentru încercări într-un mod mixt de rupere, se pot folosi recomandările
din „Standard Test Method for Mixed ModeI-Mode II Interlaminar Fracture
Toughness of Unidirectional Fiber Reinforced Polymer Matrix Composites“,
ASTM D 6671-01, 2001, [23].
Tenacitatea la rupere interlaminară este de cele mai multe ori stabilită
prin determinarea energiei critice eliberate la propagarea fisurii (tenacitatea la
rupere, notată GIc [21, 22]).
Standardul ASTM D 5528-94a este recomandat pentru încercarea
compozitelor unidirecţionale cu fibre şi matrice polimerică. Sunt încercate epruvete
cu o fisură iniţială (creată special prin introducerea unei inserţii de grosime mai
mică de 13 m), care se poziţionează la jumătatea grosimii laminatului, respectiv a
grinzii. Epruveta este numită în limba engleză double cantilever beam (DCB), ceea
ce ar putea fi tradus ca fiind epruveta tip grindă dublu încastrată (GDI); în acest fel
se admite că frontul fisurii despică epruveta în cele două jumătăţi ce pot fi
modelate, fiecare în parte, ca o grindă încastrată chiar la frontul fisurii. De fapt,
aceasta ipoteză de lucru nu este întocmai verificată practic, fiind necesare corecţii
în privinţa rotirii ce se produce la frontul fisurii.
În cazul compozitelor stratificate multidirecţionale, încercările realizate şi
popularizate în lumea cercetătorilor domeniului arată că energia critică eliberată,
GIc , este mai mare decât la compozitele laminate unidirecţionale.
Într-o primă etapă a determinărilor experimentale realizate în modul I de
rupere au fost încercate epruvete cu matrice epoxidică sau poliesterică şi armătură
din materiale textile, rowing sau satin, din fibre de sticlă. S-a determinat tenacitatea
la rupere a acestor materiale laminate multidirecţionale, precum şi a unor materiale
stratificate, de tip sandwich, cu feţele dintr-un compozit similar şi miezul dintr-o
spumă poliuretanică rigidă. Au fost observate ruperile interlaminare şi cele
intralaminare fiind înţelese ceva mai bine fenomele locale.
O atentă urmărire a producerii fenomenului de rupere poate conduce la
introducerea celor mai importanţi parametri de influenţă în relaţiile care descriu
320 Proiectarea plăcilor compozite laminate

fenomenul, precum şi la alegerea celei mai convenabile modelări numerice.

Rezultatele pot servi simulărilor fenomenelor de rupere la încărcarea limita (statică
sau dinamică) a anumitor componente structurale.
Epruveta GDI este arătată în figura 8.1, unde 2h este grosimea epruvetei,
a0 este lungimea delaminării iniţiale realizată artificial, a este lungimea fisurii
propagate şi d este deplasarea de deschidere a epruvetei sub acţiunea celor două
forţe P care acţionează de fiecare parte a epruvetei şi deschid fisura în modul I.

d 2h

P
a0

Fig. 8.1. Epruveta tip grindă dublu încastrată (GDI) folosită

pentru încercarea în modul I.

Forţa de extensie a fisurii (energia specifică eliberată) este de regulă definită prin
relaţia generală


G=− , (8.1)
ba

în care b este lăţimea epruvetei şi  este energia potenţială acumulată, care, în

cazul unui sistem liniar elastic, este
u
dv − P(u )du ,
1
=
2 
v
ij ij 
0
(8.2)

în care  ij şi ij sunt tensiunile şi deformaţiile specifice, v este volumul corpului

şi P (u ) forţa aplicată, care poate fi exprimată în funcţie de deplasarea parcursă.
Primul termen din relaţia (8.2) este energia de deformaţie acumulată în corpul
liniar elastic şi al doilea este lucrul mecanic produs de forţa exterioară aplicată.
Deplasarea u (sau d în figura 8.1) este deschiderea totală a capetelor epruvetei,
8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 321

acolo unde forţele P sunt aplicate. Primul termen poate fi scris şi în funcţie de
forţa ce acţionează în sistem,

u
 = Pu − P(u )du .
1
2 0
 (8.3)

Din ecuaţiile (8.1) şi (8.3) rezultă că

1 P 1 u 1 u 1  u P 
G=− u− P + P = P − u  sau
2b a 2b a b a 2b  a a 

P 2 c
G= , (8.4)
2b a
în care c = u P este complianţa sistemului.
Formula de calcul (8.4) este generală şi folosită extensiv. Nu s-a făcut nici
o ipoteză simplificatoare privind tipul şi forma structurii sau asupra mecanismelor
de formare a fisurii şi de propagare a acesteia. Din păcate, însă, valorile G
obţinute experimental pot rezulta ca fiind diferite, în funcţie de tipul epruvetei şi nu
numai al materialului, aşa cum ar fi de aşteptat. Energia specifică eliberată, G ,
depinde de complianţa c = u P care este măsurată experimental sau calculată
teoretic.
Deplasarea unei grizi – considerată ca fiind încastrată la frontul fisurii – de
lungime a şi rigiditate la încovoiere EI , sub acţiunea forţei P , este egală cu
Pa3 3EI . Deschiderea totală a GDI este dublul săgeţii de la capătul încărcat cu
forţa P al unei grinzi încastrate [24],
2 Pa 3
d= , (8.5)
3EI

caz în care complianţa este

2a 3
c= . (8.6)
3EI
Din relaţiile (8.4) şi (8.6), rezultă cea mai cunoscuta formulă (în cazul
GDI) pentru calculul energiei specifice eliberate, în funcţie de valoarea forţei şi de
lungimea fisurii,
P 2a 2
G (P , a ) = . (8.7)
EIb
Combinând ecuaţiile (8.7) şi (8.5), s-au obţinut alte trei relaţii de calcul
pentru G :
322 Proiectarea plăcilor compozite laminate

G (P , a , d ) =
3Pd
, (8.8)
2ba
23
P 2  3EId 
G (P , d ) =   , (8.9)
EIb  2 P 
9 EId 2
G (a, d ) = . (8.10)
4ba 4

Aplicând ecuaţiile (8.7) - (8.10) cazului grinzii încastrate, din material

izotrop, se obţin aceleaşi rezultate. Strict vorbind însă, ecuaţiile în cauză sunt
incorecte pentru GDI, deoarece condiţiile de contur la marginea epruvetei dinspre
frontul fisurii nu sunt aceleaşi ca şi pentru partea fixată a unei grinzi încastrate.
Deplasarea epruvetei reale, determinată experimental, este mai mare la o anumită
forţă şi lungime a fisurii decât cea rezultată din calcul, prezisă conform teoriei de
bară (ecuaţia (8.5)). Deplasarea este mai mare în cazul compozitelor
unidirecţionale, deoarece în ecuaţia (8.5) sunt neglijate tensiunile tangenţiale
interlaminare. În ansamblu, erorile devin foarte mari pentru o lungime scurtă a
fisurii şi scad atunci când lungimea fisurii este mai mare în raport cu lungimea
totală a epruvetei.
Experienţa acumulată din analiza încercărilor realizate şi menţionate în
literatura de specialitate arată că formula (8.9) este mai apropiată de rezultatele
experimentale, pentru fisuri scurte [24].
În cazul unor deplasări mari, d este mai mică decât cea prezisă prin
adoptarea ipotezei teoriei micilor deformaţii, dată fiind scurtarea braţului forţei,
adică a lungimii „epruvetei dublu încastrate“. Pentru îmbunătăţirea predicţiei lui d,
standardele sugerează folosirea unui factor de corecţie. Cu toate acestea, dacă
încărcarea este aplicată prin intermediul unor „balamale cu articulaţie“, atât
standardul ASTM cât şi protocolul ESIS recomandă ca factorul de corecţie să fie 1.
Aplicarea încărcării prin intermediul unor bacuri rigide poate mări rigiditatea
epruvetei, iar capătul acesteia se poate roti micşorând braţul forţei, caz în care
trebuie utilizat factorul de corecţie.
Determinările experimentale descrise în cele ce urmează se referă la
compozite laminate, cu matrice poliesterică sau epoxidică [25, 26], şi armate cu
ţesătură din fibre cu 8 până la 12 lamine. Epruvetele tip sandwich sunt formate din
două straturi alcătuite din patru sau şase lamine pe feţele exterioare şi un miez rigid
din spumă poliuretanică (coremat). Epruvetele încercate au avut lungimea de 200
mm, lăţimea de 20 mm şi grosimi între 3,5 şi 9 mm, în funcţie de tipul epruvetei.
Delaminarea iniţială, introdusă artificial prin inserarea unui film din material
plastic, a avut o grosime de 10 m şi lungimea de 65 mm.
8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 323

Unele dintre încercările care vor fi prezentate au fost făcute la Austrian

Research Centers, Seibersdorf, Austria, cu sprijinul financiar asigurat prin
contractul Uniunii Europene No. HPRI-CT-1999-00024, ARCS-W-0144, utilizator
II-78. Alte încercări au fost realizate la DLR Braunschweig, Institutul de Mecanica
Structurilor, prin contractul Uniunii Europene No. HPRI-CT-2002-00184.
În figura 8.2 este arătată poziţionarea epruvetei pentru încercarea şi
încărcarea aplicată în modul I. Încercarea experimentală este înregistrată cu o
cameră video prin filmare intermitentă, timp de una sau două secunde la un interval
de 30 secunde.

Fig. 8.2. Încercarea în modul I pentru un compozit laminat.

Primele teste au fost realizate [25, 26] pentru determinarea tenacităţii

interlaminare la materialele: laminate 12FER5 şi 12RT350 (poliester armat cu
ţesătură din fibre, cu 12 straturi) şi tip sandwich – stratificat – 6FER5/C4/6FER5 şi
6RT350/C4/6RT350 (6 lamine/spumă rigidă/6 lamine). Delaminarea iniţială este la
jumătatea grosimii laminatului şi între straturile feţelor şi miez în cazul
materialelor stratificate cu miez.
Perechile de valori forţă-deplasare au fost reprezentate grafic folosind
sistemul de achiziţie, cu cinci valori citite pe secundă. Pot fi obţinute şi grafice
forţă-timp sau deplasare-timp. Lungimea delaminării (fisurii) iniţiale a fost
a0 = 50 mm, fiind măsurată de la linia de aplicare a forţelor până la frontul fisurii.
Viteza de încărcare aplicată la bacurile maşinii a fost de 0,5 mm/min, până la o
324 Proiectarea plăcilor compozite laminate

propagare a fisurii cu a = 10 mm, apoi de 1 mm/min, până la a = 40 mm.

Descărcarea a fost efectuată cu viteza de 4 mm/min, conform ASTM D 5528-94a.
Standarde importante care pot fi folosite pentru determinarea tenacităţii
interlaminare în modul I de rupere a epruvetei GDI sunt următoarele:
• ASTM D 5528 – 94a pentru compozite unidirecţionale cu fibre şi matrice
polimerică, [21];
• EN 6033 – 1995 (normă europeană) pentru materiale plastice cu fibre de
carbon;
• JIS K 7086 – 1993 (standard japonez) pentru materiale plastice cu fibre de
carbon;
• ESIS TC4 – 1995 pentru compozite unidirecţionale armate cu fibre şi
matrice polimerică (o nouă versiune a protocolului în 1999), [22];
• ISO/DIS 15024 – 1999 (standard internaţional) pentru materiale
unidirecţionale armate.
Diferenţele între prevederile unora dintre standardele menţionate pot fi
sintetizate după cum urmează:
1) ASTM: viteza deplasării bacurilor de 0,5 mm/min pentru 5 mm de propagare a
fisurii; viteza se măreşte la 1 mm/min, pentru o propagare de 25 mm; se
utilizează un film polimeric pentru a simula fisura iniţială;
2) EN: viteza de deplasare a bacurilor este de 10 mm/min pentru o propagare a
fisurii de 100 mm; fisura iniţială trebuie să fie obţinută prin prefisurare şi nu ca
o fisură artificială;
3) ESIS: viteza bacurilor este de 1-5 mm/min, la o propagare a fisurii de până la 50
mm; se acceptă că prin folosirea prefisurării se obţin valori mai mici ale
tenacităţii interlaminare.

În figura 8.3 se poate observa modul de propagare a fisurii prin încărcarea în

modul I pentru o epruvetă din materialul stratificat 12FER5. Comportarea la
propagarea fisurii, „în salturi“, nu este în general acceptată în standarde pentru
determinarea tenacităţii. Ea este, probabil, datorată, mai ales comportării fragile a
răşinii epoxidice la nivel interlaminar.
În cazul compozitului stratificat 12RT350 (tot cu 12 lamine, dar o altă calitate
ţesăturii) comportarea fragilă a epruvetei se accentuează, asa cum se poate observa
din figura 8.4. La iniţierea delaminării, pentru o deplasare de deschidere a bacurilor
(între punctele de aplicare a forţelor) d = 5,56 mm, propagarea fisurii s-a produs cu
a = 12 mm.
Graficele din figurile 8.3 şi 8.4 sunt trasate în programul Excel prin medierea
a zece valori determinate experimental pentru un punct reprezentat grafic (10 per.
Mov. Avg.).
8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 325

12FER5 - Modul I
50

45

40

35

30
forta (N)

25

20

15
test 10
10

5 10 per. Mov. Avg.

(test 10)
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25
deplasare (mm)

Fig. 8.3. Graficul forţă-deplasare cu propagarea fisurii în salturi succesive, pentru materialul 12FER5.

12RT350 - Modul I
30
28
test13
26
24 10 per. Mov. Avg.
(test13)
22
20
18
forta (N)

16
14
12
10
8
6
4
2
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
deplasare (mm)

Fig. 8.4. Graficul forţă-deplasare pentru materialul 12RT350.

326 Proiectarea plăcilor compozite laminate

O astfel de formă a graficului forţă-deplasare poate fi explicată prin

comportamentul foarte fragil al matricei din raşină epoxidică, a cărei calitate ar
putea fi îmbunătăţită.
În cazul unui compozit stratificat armat cu tesătură din fibre, tip satin
dispare comportarea „fragilă“ a materialului, încercarea fiind dominată de apariţia
deplasărilor de deschidere mult mai mari. În calculul tenacităţii interlaminare este
necesară o corecţie pentru a putea ilustra dependenţa neliniară a deplasării de
mărimea forţei aplicate. Graficul forţă-deplasare îşi schimbă complet forma iar
propagarea fisurii (de la delaminarea iniţială) se observă la microscop (punctul VIS
din Fig. 8.5, cu a = 0,07 mm). Aceasta se produce atunci când deplasarea de
deschidere dintre punctele de aplicare ale forţelor depăşeşte 21 mm. ASTM D 5528
– 94a recomandă o corecţie f datorată neliniarităţii comportării atunci când
raportul d a  0,4 ( a fiind lungimea fisurii) propunând ecuaţia de corecţie,
menţionată în figura 8.5. Se spune că în calculul tenacităţii la rupere interlaminară
se aplică teoria cu neliniaritate a grinzii (nonlinear modified beam theory –
NMBT).

Satin/Epoxi E7 - Modul I

70
NL (deviation from linearity - deviere de la liniaritate) F = 42 N
VIS (visual onset of del. - observarea vizuala a delaminarii) F = 52 N Co
60 M AX (maximum force - forta maxima) F = 58 N

 a = 0,2 mm
50

VIS (observarea vizuala a

delaminarii)  a = 0,07 mm
40
forta [N]

d = 19,78 mm
NM BT: a = 45,07 mm
l 1 = 5,9 mm
30 f = 0,856

20
Cu valoarea fortei la VIS
M BT (M odified Beam Theory - teoria de grinda modificata) G I = 1704 J/m2
NM BT (Nonlinearity M odified Beam Theory - teoria de grinda
modificata cu neliniaritate) G I = 1458 J/m2
10

corectie pentru deplasari mari daca; d /a = 0,439 >0,4

0
0 5 10 15 20 25 30
deplasare [mm]

Fig. 8.5. Graficul forţă-deplasare şi tenacitatea la rupere interlaminară a unui compozit laminat,
armat cu ţesătură din fibre, tip satin.
8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 327

O atenţie deosebită trebuie acordată încercării materialelor stratificate tip

sandwich, cu diferite tipuri de miez. Astfel, s-a încercat compozitul RT350, cu
matrice din răşină epoxidică, 6 straturi la feţe şi miez dintr-o spumă poliuretanică
rigidă, de grosime 4 mm.
O comportare interesantă este prezentată în graficul forţă-deplasare din figura
8.6. La apariţia primei microfisuri, în faţa delaminării iniţiale, apare o deviere de la
liniaritate în comportarea epruvetei (dependenţa forţă-deplasare). „Rigidizarea“ ar
putea fi datorată formării unor microfisuri şi goluri succesive, urmate de
propagarea lentă a fisurii. Forţa creşte până în momentul în care delaminarea
artificială se uneşte cu microfisurile, dupa care apare o deteriorare majoră a
matricei. Apoi forţa scade. Tenacitatea la rupere este calculată pe baza forţei care
corespunde iniţierii propagării pentru delaminarea principală, observată cu ajutorul
microscopului. Relaţiile de calcul sunt recomandate de ASTM D 5528 – 94a şi nu
este cazul să intrăm în detalii.

Sandwich RT350/Coremat Epoxi D2 - Modul I

120

NL (devierea de la liniaritate) F = 61 N
VIS (observarea vizuala a delaminarii) F = 75 N
100 MAX (forta maxima) F = 111 N
Co - complianta initiala

80
Co
apar microfisuri in miez in fata
forta [N]

delaminarii principale
60

Cu forta la VIS
MBT (teoria de grinda modificata) GI = 1387 J/m2
40 CBT (teoria de grinda corectata) GI = 1346 J/m2
ECC (calibrarea experimentala a compliantei) GI = 1357 J/m2
fara corectie pentru deplasari mari; necesara doar daca d/a > 0,4
20
ecuatie care interpoleaza curba de variatie forta-deplasare
y = 0.0003x6 - 0.0124x5 + 0.1945x4 - 1.2773x3 + 3.135x2 + 8.068x
0
0 2 4 6 8 10 12 14 16
deplasare [mm]

Fig. 8.6. Graficul forţă-deplasare al unui tip de material stratificat (sandwich) cu miez coremat
şi evaluarea tenacităţii la rupere în modul I pe baza forţei la iniţierea delaminării.

Pentru încercările în modul II de rupere este utilizată o epruvetă

standardizată, simplu rezemată, solicitată la încovoiere în trei puncte (three-point
bending – 3PB, în limba engleză) ca în figura 8.7, [25, 26], de tip ENF (end-
328 Proiectarea plăcilor compozite laminate

notched flexure) adică

epruvetă de încovoiere cu
fisură de margine (IFM).
Această încercare este
descrisă de protocolul ESIS
(European Structural Integrity
Society) pentru ruperea
interlaminară a laminatelor
unidirecţionale [22].
În general, pentru
compozite cu matrice
epoxidică, raportul G IIc GIc
depăşeşte valoarea 2. La
propagarea fisurii, în modul II,
Fig. 8.7. Încercarea în modul II de rupere a unui pot să apară anumite dificultăţi
compozit laminat. de urmărire a fenomenului,
datorită frecărilor dintre suprafeţele fisurii. În unele situaţii s-ar putea ca fisura să
nu se propage datorită deplasărilor mari şi închiderii acesteia. Uneori este posibilă
alunecarea epruvetei de pe rolele de sprijin de la capete. Pentru a argumenta
observaţia făcută se prezintă graficul forţă-deplasare de la încercarea unei epruvete
la care nu s-a produs propagarea fisurii în figura 8.8, cu observaţia că saltul în
diagramă se datorează alunecării de pe reazem.

FER3 Epoxi - Modul II

340
320
300
280
260
240
220
200
forta (N)

180
160
140
120
100 test6
80
10 per. Mov. Avg.
60
(test6)
40
20
0
0 3 6 9 12 15 18 21 24 27
deplasare (mm)

Fig. 8.8. Graficul forţă-deplasare de la încercarea unei epruvete, fără propagarea fisurii
(în modul II).
8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 329

Scopul unei astfel de încercări la încovoiere în trei puncte este de a

determina tenacitatea la rupere în modul II, GIIc . În acest scop, norma europeană
EN 6034 – 1995 conţine prevederi privind încercarea compozitelor cu fibre de
carbon şi preconizează folosirea unor epruvete prefisurate în modul I (după
realizarea încercării), care ulterior sunt scurtate. Protocolul ESIS TC4 – 1999, [22],
este destinat numai compozitelor unidirecţionale cu matrice polimerică. În
literatura de specialitate, singurul standard cunoscut este JIS K 7086 – 1993
(japonez). Acesta foloseşte însă o epruvetă cu modificări.
Diferenţele esenţiale dintre prevederile celor mai importante documente
publicate care prevăd condiţiile de încercare la rupere în modul II, sunt
următoarele:
1) EN: viteza de încărcare este de 1 mm/min şi încercarea se desfăşoară până la
începerea propagării;
2) ESIS: viteza de încărcare este de 1-5 mm/min; delaminarea trebuie sa fie
propagată la cel puţin 30 mm de la vârful fisurii obţinute prin prefisurare; sunt
aplicate corecţii în calculul tenacităţii, pentru a ţine cont de modificarea, în
timpul încercării, a complianţei epruvetei.

Satin/Epoxi E3 - Modul II

90

80

NL (devierea de la liniaritate) F = 48 N
70 VIS (observarea vizuala a delaminarii) F = 80 N
Co
Co complianta initiala

60
VIS
observarea vizuala a delaminarii
50
forta [N]

40

30
Cu forta la VIS G II = 239 J/m2
a = 35 mm; d = 4,1 mm
20

10

0
0 0.5 1 1.5 2 2.5 3 3.5 4 4.5
deplasare [mm]

Fig. 8.9. Graficul forţă-deplasare la încercarea în modul II

al epruvetei E020 satin/epoxi.
330 Proiectarea plăcilor compozite laminate

În figura 8.9 este prezentat graficul forţă-deplasare, pentru una dintre

epruvetele din laminatul E020 satin/epoxi, cu 12 straturi şi fisură artificială, la care
propagarea fisurii a fost pusă în evidenţă prin observarea apariţiei unor goluri care
se unesc cu fisura principală, după care deplasările la încovoiere ale epruvetei
devin mari şi fisura staţionează închizându-se din cauza frecărilor dintre flancurile
sale.
Încercările materialelor stratificate pentru determinarea tenacităţii la rupere
în modurile I şi II au pus în evidenţă apariţia unor fenomene complexe care apar
la nivelul microstructurii, diferite în funcţie de caracteristicile materialul.
Dacă în modul I de rupere încercarea este simplu de realizat, cea destinată
analizei modului II este însoţită de efectele de închidere a fisurii, anulând
posibilitatea propagării delaminării iniţiale.
În lucrarea [27] s-au analizat diferite aspecte „delicate“ ale încercărilor
interlaminare, în cele două moduri de rupere. Standardele care conţin recomandări
privind încercările la rupere ale compozitelor laminate sunt aplicabile numai
compozitelor unidirecţionale şi nu celor multidirecţionale, mai des folosite în
practică. Analizând tenacitatea la rupere interlaminară O’Brien, [28], a observat că
fenomenul de rupere a fibrelor şi anumite efecte ce apar în alura curbelor R , de
rezistenţă la înaintarea fisurii, sunt caracteristice epruvetelor utilizate pentru modul
I (GDI) şi nu materialelor compozitele laminate încercate. Astăzi, comunitatea
ştiinţifică internaţională încearcă să depăşească diferitele probleme ivite, [29], dar,
probabil, eforturile care vor urma în acastă direcţie sunt de lungă durată.
Un alt aspect, cu implicaţii extrem de importante, a fost observat în urma
unor determinări experimentale prin care se poate arăta că traseul de propagare a
fisurii este de multe ori ondulat. Moura ş.a. [30] arată că, mai ales în materiale
compozite cu suport textil, este posibilă o astfel de comportare la propagarea
fisurii. În plus, ruperea interlaminară poate fi însoţită şi de cea intralaminară. Vor

Fig. 8.10. Propagarea fisurii după un traseu ondulat.

8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 331

urma exemple în acest sens. Astfel, în figura 8.10 este prezentat (prin mărire de 50
de ori) traseul de propagare a unei fisuri, într-un compozit stratificat format din
lamine cu suport textil ţesut şi stratimat. Traseul este ondulat şi urmăreşte interfaţa
laminei textile [27].
Metoda de încercare pentru un mod mixt de rupere este descrisă, cu
recomandările specifice, în ASTM D6671-01, [23]. Dispozitivul necesar realizării
încercării a fost propus, în urma efectuării de determinări experimentale de către
cercetătorii de la NASA, Reeder şi Crews, pe parcursul a 15 ani. Numai una dintre
referinţele bibliografice fiind [31].
Scopul încercării este de a determina tenacitatea la rupere interlaminară,
Gc , pentru materiale compozite armate cu fibre, la diferite rapoarte ale energiilor
specifice eliberate la ruperile prin modurile I şi II, folosind un dispozitiv special.
Standardul conţine proceduri aplicabile compozitelor laminate unidirecţionale cu
matrice polimerică fragilă şi fibre de carbon. Metoda a fost folosită cu succes la
evaluarea tenacităţii şi pentru compozite cu fibră de sticlă, precum şi pentru diferite
îmbinări cu adezivi.
Determinarea tenacităţii laminatului cu o fisură artificială, introdusă în
epruvetă printr-un film de plastic, urmează acelaşi procedeu ca şi cel pentru modul
I de rupere. Metodologia recomandată este rezultatul unor încercări „round robin“
realizate în diferite laboratoare, pentru aceleaşi materiale şi în aceleaşi condiţii
iniţiale, precizate.
Metodologie de evaluare a forţei interlaminare de extensie a fisurii (o
măsură a energiei eliberate), Gc , se bazează pe ipoteza comportării liniar elastică a
epruvetei, în timpul încercării, ipoteză ce nu este acceptabilă decât atunci când
zona deteriorată, cât şi deformaţiile neliniare la frontul delaminării, sunt mici în
comparaţie cu cea mai mică dimensiune a epruvetei, care, de regulă, este grosimea
acesteia.
Raportul între energiile specifice eliberate la rupere prin modurile I şi II
este dat de relaţia
2
GI 4  3c − L 
=   , (8.11)
GII 3  c + L 

în care L este jumătate din deschiderea epruvetei tip GDI, rezemată la

extremitatea fără fisură şi c este braţul forţei, calculat faţă de mijlocul epruvetei.
Raportul (8.11) poate fi modificat pentru o aceeaşi epruvetă prin schimbarea
lungimii braţului, c. Această epruvetă este o combinaţie între epruveta tip grinda
dublu încastrată (GDI) şi epruveta de încovoiere cu fisură de margine (IFM),
solicitată la încovoiere în trei puncte.
O altă variantă de epruvetă este propusă în protocolul ESIS [32] publicat în
anul 2000, care consideră o încercare tipică modului I, pe o epruvetă GDI, cu
332 Proiectarea plăcilor compozite laminate

fisură articifială sau cea rezultată prin prefisurare, poziţionată asimetric. Această
epruvetă este numită ADCB (Asymmetric Double Cantilever Beam Specimen).
Raportul dintre energiile specifice eliberate la rupere prin modurile I şi II este
calculat în funcţie de poziţia delaminării, după relaţia
2
GI 1  h1  h 
=  1 + 1  , (8.12)
GII 3  h2  h2 

în care h1 şi h2 sunt distanţele de la planul delaminării până la fibra superioară,

respectiv cea inferioară a epruvetei. Dezavantajul acestui tip de determinare constă
în existenţa unui singur raport pentru aceeaşi epruvetă. În plus este dificilă, din
punct de vedere practic, modificarea semnificativă a distanţelor h1 şi h2 .
Cei mai mulţi cercetători preferă metodologia recomandată în ASTM
D6671-01 şi dispozitivul pentru modul mixt de rupere, pentru diferite rapoarte
dintre mărimile G , pentru modurile de deschidere a flancurilor fisurii.
Câteva încercări preliminare au fost realizate pentru 10 epruvete din
compozit stratificat cu suport textil din satin, câte cinci pentru fiecare dintre cele
două rapoarte GI GII = 0,035 şi GI GII = 0,77, [33, 34]. Astfel de epruvete au mai
fost încercate, separat, în modurile I şi II. Ca şi mai înainte, forţa la observarea
propagării delaminarii (VIS) a fost considerată ca fiind critică. Datorită prezenţei
excesive a modului II, în ambele situaţii nu a fost posibilă propagarea fisurii, astfel
încât graficul forţă-deplasare este reprezentat numai pe intervalul variaţiei liniare,
după care se poate observa la microscop o mică delaminare.
În figura 8.11 este prezentat graficul forţă-deplasare cu GI GII = 0,035
(modul II dominant). Ca alură, graficul este similar celui obţinut la o încercare
numai în modul II. Trebuie precizat că ar fi necesară o corecţie din cauza apariţiei
deplasărilor mari, dar prevederile ASTM nu includ o astfel de evaluare.
Principalele relaţii de calcul sunt recomandate în acest standard.
Modulul de elasticitate E11 a fost evaluat pe baza unor încercări la
tracţiune şi se consideră ca fiind egal cu E22, admiţându-se că pentru o astfel de
armare cu ţesătură din fibre, tip satin, proprietăţile pe cele două direcţii sunt
aceleaşi.
Modulele de elasticitate G12 şi G13 au fost evaluate pe baza datelor din
literatura de specialitate, [20]. Modulul de elasticitate la încovoiere (notat E1 f ) a
fost stabilit pe baza valorilor înregistrate la încercare pe porţiunea de variaţie
liniară, cu panta m = 11,91.
Pentru GI GII = 0,77 graficul forţă-deplasare are, pentru una dintre
încercări, forma din figura 8.12.
8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 333

Mod mixt de rupere GI/GII = 0,035 Satin/Epoxi E1

100
NL (devierea de la liniaritate) P = 54 N
90 VIS (observarea vizuala a delaminarii) P = 86 N

80

70 VIS
Co observarea vizuala a delaminarii
60
forta [N]

50

40 Cu forta la VIS GI/II c = GI c + GII c

E11 = E22 = 6700 MPa; E1f = 3200 MPa; G12 = G13 = 2500 MPa
30 GI c = 44 J/m2
GII c = 1255 J/m2 ??? (din teste in Modul II GII c = 200 J/m2)
a = 44 mm; B = 20 mm; 2h = 4,4 mm; I = 17,746 mm4
20 c = 25 mm; L = 61 mm; c > L /3
m = 11,91
necesara corectia pentru deplasari mari; nu este stabilita in ASTM
10

0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
deplasare [mm]

Fig. 8.11. Graficul forţă-deplasare, pentru un mod mixt cu GI GII = 0,035.

Mod mixt de rupere GI/GII = 0,77 Satin/Epoxi E9

100
NL (deviere de la liniaritate) P = 65 N
90 VIS (observarea vizuala a delaminarii) P = 87 N
Co
80
microfisura in fata
inseriei artificiale
70 VIS
observarea vizuala
60 deschiderea insertiei a delaminarii
forta [N]

artificiale
50

40
Cu forta la VIS GI/II c = GI c + GII c
E11 = E22 = 6700 MPa; E1f = 2100 MPa ?; G12 = G13 = 2500 MPa
30
GI c = 1454 J/m2 (GI c = 1700 J/m2 fara corectie de neliniaritate)
m = 5,97 GII c = 1890 J/m2 ???? (din test in Modul II GII c = 200 J/m2)
20 a = 45 mm; B = 20 mm; 2h = 4,6 mm; I = 20,278 mm4
c = 55 mm; L = 70 mm; c > L /3
10 necesara corectia pentru deplasari mari; nu este stabilita in ASTM
incepe ruperea jumatatii superioare
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
deplasare [mm]

Fig. 8.12. Graficul forţă-deplasare, pentru un mod mixt cu GI GII = 0,77.

334 Proiectarea plăcilor compozite laminate

Într-un prim interval de încărcare, anumite instabilităţi ale sistemului de

încărcare au produs variaţii mici ale deplasării, faţă de dreapta dependenţei liniare.
Tenacitatea la rupere interlaminară în modurile I şi II este, în acest caz (Fig. 8.12),
mult mai mare, inadecvată rezultatelor obţinute anterior. Un alt semn de întrebare
asupra încercării este legat de diminuarea drastică a modulului de elasticitate la
încovoiere, E1f , ceea ce nu are o justificare clară. Valoarea parametrului GIc este
mult mai mare decât pentru cazul GI GII = 0,035, dar comparabilă cu cea obţinută
la încercarea numai prin modul I. Mult mai discutabile sunt valorile obţinute pentru
tenacitatea interlaminară în modul II de rupere. Aceastea trebuie să fie mai mare
decât cele rezultate pentru modul I. Numai că pentru o încercare realizată numai în
modul II tenacitatea a rezultat mult mai mică, arătând că încercările în modul II
trebuie reevaluate şi repetate.
Determinările experimentale necesare pentru stabilirea valorii tenacităţii la
rupere în modurile I şi II au fost realizate pentru stratificate epoxidice sau
poliesterice cu suport textil din fibre de sticlă.
Studiul realizat a pus în evidenţă apariţia unor fenomene specifice care
apar la nivelul microstructurii, în funcţie de materialul utilizat. Dacă în modul I
încercarea este simplu de realizat, cea destinată modului II este însoţită de efectele
de închidere a fisurii, fără posibilitatea de a se propaga delaminarea iniţială. Pentru
determinarea tenacităţii în modul II se propune să se aibă în vedere şi utilizarea
unui sistem care să solicite epruveta la încovoiere în patru puncte. De altfel, se pare
că aceasta este şi tendinţa actuală ce va sta la baza unui nou standard propus de
ASTM.

8.1.3. Exemple ale ruperii interlaminare

În multe situaţii fisura rămâne la interfaţă, chiar dacă urmează un contur
ondulat, aşa cum s-a arătat în figura 8.10. Însă, nu de puţine ori fenomenele se
complică şi apar microfisuri intralaminare care tind să pătrundă în laminele
învecinate de rigiditate mai mică, unde se pot bifurca, revenind către fisura
principală, aşa cu se observă în figura 8.13.
Au fost observate aspecte interesante asupra ruperilor interlaminare cât şi a
celor intralaminare care necesită, în viitor, o mult mai atentă observare şi evaluare
cantitativă.
În cazul unor ruperi cu distrugerea locală a laminatului, deteriorările
interlaminare şi intralaminare coexistă, producându-se şi smulgerea fibrelor de
sticlă din textură. Figura 8.14 exemplifică această observaţie.
8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 335

Fig. 8.13. Fisuri interlaminare şi intralaminare bifurcate.

Fig. 8.14. Ruperea generalizată în secţiunea unui compozit laminat, armat cu fibre de sticlă .
336 Proiectarea plăcilor compozite laminate

Sunt şi situaţii în care

(Fig. 8.15) fisurarea interlaminară
se dezvoltă ca o succesiune de
microfisuri formate una în faţa
celeilalte, care apoi tind să se
unească. În observarea la
microscop a proceselor de rupere
intervine şi apariţia golurilor care
se propagă ulterior şi se unesc cu
microfisurile. Toate procesele de
rupere sunt, de fapt, tridimensio-
nale prin natura lor.
Fig. 8.15. Fisuri multiple interlaminare.

8.2. Fenomene de rupere intralaminare

Observaţiile se referă mai ales la materialele compozite stratificate, cu

miez, pentru care de cele mai multe ori laminele care formează feţele sunt
confecţionate dintr-un material mult mai rigid decât miezul.
Aşa cum se observă în figurile 8.16 şi 8.17, fisura se deschide la interfaţa
uneia dintre lamine cu miezul iar direcţia de propagare se schimbă, fisura avansând
către miez prin formarea unor microfisuri în faţa fisurii principale, urmate de
unirea acestora (Fig. 8.16). Astfel, după o propagare semnificativă a deteriorării, se
poate observa, în figura 8.17, traseul în zig-zag al acesteia. Ruperea matricei se
produce lent, iar ruperea acesteia este ductilă.

Fig. 8.16. Deteriorare intralaminară a epruvetei 6RT350/C4/6RT350.

8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 337

Fig. 8.17. Deteriorare extensivă şi propagarea fisurii în zig-zag.

Traseul de propagare nu este previzibil, o abordare deterministă în studiul

direcţiei de propagare nefiind posibilă. Aşa cum se arată în lucrarea [19],
fenomenele ruperii materialelor eterogene trebuie evaluate cu mijloace statistice de
analiză.
Un alt exemplu este acela al unui compozit laminat format din straturi
rowing şi stratimat, cu o mult mai „spectaculoasă“ dispunere a microfisurilor
intralaminare, însoţite de multiple delaminări şi bifurcări (Fig. 8.18).

Fig. 8.19. Schimbarea direcţiei de propagare a fisurilor

intralaminare la întâlnirea laminelor cu rigiditate mai mare.

Fig. 8.18. Multiple deteriorări interlaminare şi intralaminare.

338 Proiectarea plăcilor compozite laminate

Fig. 8.19. Schimbarea direcţiei de propagare a fisurilor intralaminare

la întâlnirea laminelor cu rigiditate mai mare.

Microfisurile avansează prin schimbarea direcţiei de propagare, uneori cu

schimbarea semnificativă şi bruscă a unghiului, chiar aproape de 90º (Fig. 8.19). La
întâlnirea unei lamine mai rigide, direcţia de propagare se schimbă din nou. Dacă
se măreşte încărcarea materialului compozit şi fisurile continuă să se propage,
deteriorarea se generalizează şi laminatul cedează complet.
Se remarcă în mod deosebit faptul că fenomenele de rupere interlaminare
şi intralaminare se produc în mod aleator, iar determinările experimentale pot pune
în evidenţă în mică măsură multitudinea situaţiilor şi numai atunci când acestea se
produc separat. În acelaşi timp însă, de cele mai multe ori, fenomenele de rupere
menţionate coexistă.
Nu este însă eficient, din punct de vedere al costurilor, să se realizeze
încercări pe componente structurale compozite la scară naturală, decât în situaţii
mai rare. O alternativă este cea a simulării numerice a fenomenelor de delaminare,
în contextul general al formulării unor modele de interfaţă. Complexitatea
fenomenelor de rupere a compozitelor nu mai face posibilă utilizarea unor
parametri globali, adoptaţi de contextul clasic al mecanicii ruperii. Pare a fi viabilă
o abordare care foloseşte conceptele utilizate în mecanica deteriorării şi
implementarea unor modele şi tehnici numerice eficiente, bazate pe ecuaţii cât mai
generale. Problema majoră constă în a putea identifica cât mai corect parametrii
modelului, care depind în primul rând de material, dar şi de tipul încărcării aplicate,
[35].
O tendinţă în analiza iniţierii şi propagării delaminării face apel la
simulările numerice realizate prin aplicarea metodei elementelor finite, folosind
elemente decoezive (decohesion elements) care includ diferitele criterii de rupere
pentru prognozarea procesului de înmuiere de la interfaţă la iniţierea delaminării,
8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 339

precum şi noţiunile de mecanica ruperii necesare în estimarea propagării

delaminării.
Simularea acestor fenomene se face fără a cunoaşte poziţia iniţială a fisurii
şi direcţia ei de propagare. Trebuie să se menţioneze direcţiile de cercetare propuse
într-o serie de lucrări, cum ar fi [36-38] precum şi tendinţa de utilizare a unor
elemente decoezive continue, care derivă din elemente de volum. Astfel de
elemente sunt capabile să prezică momentul iniţierii delaminării în condiţiile date
de un mod mixt de încărcare. Răspunsul materialului este dat de o curbă
caracteristică, modelată printr-o ecuaţie liniară sau pătratică şi o lege mixtă (modul
I separat de modurile de forfecare II şi III, considerate simultan) de înmuiere la
iniţierea şi propagarea delaminării. Criteriul de cedare folosit este simplu, fiind al
deplasării relative maxime dintre flancurile fisurii. Pentru simularea numerică
trebuie cunoscute proprietăţile elastice ale compozitului, tenacităţile la rupere şi un
parametru de material, adiţional, folosit în criteriul de delaminare într-un mod mixt.
Trebuie însă să se sublinieze că elementele decoezive sunt amplasate la interfaţă,
iar dacă deteriorarea devine intralaminară, procedeul de simulare descris nu mai
poate fi utilizat.

Bibliografie
[1] Bolotin, V.V., Mechanics of fatigue, CRC Press, Boca Raton, 1999.
[2] Carlson, R.L., Kardomateas, G.A., An introduction to fatigue in metals and composites,
Chapman & Hall, London, 1996.
[3] Moore, D.R., Pavan, A., Wiliams, J.G., Eds., Fracture mechanics testing methods for
polymers, adhesives and composites, ESIS Publication 28, Elsevier, Amsterdam, 2001.
[4] Williams, M.L., The Stresses Around a Fault or Crack in Dissimilar Media, Bulletin of the
Seismological Society of America, 49, pp. 199-204, 1959.
[5] Sih, G.C., Rice, J.R., The Bending of Plates of Dissimilar Materials With Cracks, Journal of
Applied Mechanics, 31, pp. 477-482, 1964.
[6] Rice, J.R., Sih, G.C., Plane Problems of Cracks in Dissimilar Media, Journal of Applied
Mechanics, 32, pp. 418-432, 1965.
[7] Erdogan, F., Stress Distribution in a Nonhomogeneous Elastic Plane With Cracks, Journal of
Applied Mechanics, 30, pp. 232-236, 1963.
[8] Erdogan, F., Stress Distribution in Bonded Dissimilar Materials with Cracks, Journal of
Applied Mechanics, 32, pp. 403-410, 1965.
[9] Bahar, L.Y., On an Elastostatic problem in Nonhomogeneous Media Leading to Coupled
Dual Integral Equations, PhD dissertation, Lehigh University, Bethlehem, Pa., 1963.
[10] Hutchinson, J.W., Mear, M. E., Rice, J. R., Crack Paralleling an Interface Between
Dissimilar Media, Journal of Applied Mechanics, 54, pp. 828-832, 1987.
[11] Suo, Z., Hutchinson, J.W., Interface Crack between Two Elastic layers, International Journal
of Fracture, 43, pp. 1-8, 1990.
[12] Hutchinson, J.W., Suo, Z., Mixed Mode Cracking in Layered Materials, Advances in Applied
Mechanics, 29, New York, Academic Press, pp. 63-91, 1992.
[13] Kim, Y.J., Kim, H.G., Im, S., Mode Decomposition of Three-Dimensional Mixed-Mode
Cracks Via Two-State Integrals, International Journal of Solids and Structures, 38, pp. 6405-
6426, 2001.
340 Proiectarea plăcilor compozite laminate

[14] Rice, J.R., A Path-Independent Integral and the Approximate Analysis of Strain
Concentration by Notches and Cracks, ASME Journal of Applied Mechanics, 35, pp. 379-386,
1968.
[15] Gosz, M., Moran, B., An Interaction Energy Integral Method for Computation of Mixed-
Mode Stress Intensity Factors along Non-Planar Crack Fronts in Three Dimensions,
Engineering Fracture Mechanics, 69, pp. 299-319, 2002.
[16] Dhondt, G., Chergui, A., Buchholtz, F.-G., Computational Fracture Analysis of Different
Specimens Regarding 3D and Mode Coupling Effects, Engineering Fracture Mechanics, 68,
pp. 383-401, 2001.
[17] Rybicki, E.F., Kanninen, M.F., A Finite Element Calculation of Stress Intensity Factors by a
Modified Crack Closure Integral, Engineering Fracture Mechanics, 9, pp. 931-938, 1977.
[18] Qian, J., Fatemi, A., Mixed Mode Fatigue Crack Growth: A Literature Survey, Engineering
Fracture Mechanics, 55, pp. 969-990, 1996.
[19] V. La Saponarra, G.A. Kardomateas, Statistical considerations in the analysis of data from
fatigue tests on delaminated cross-ply graphite/epoxy composites, Journal of Engineering
Material and Technology, 122, pp. 409-414, 2000.
[20] Hodgkinson J.M., ed., Mechanical testing of advanced fibre composites, CRC Press, Boca
Raton, 2000.
[21] ASTM D 5528 – 94a, Standard test method for mode I interlaminar fracture toughness of
unidirectional fibre-reinforced polymer matrix composites, Annual Book of ASTM
Standards, 100 Barr Harbor Drive, West Conshohocken, PA 19428, USA, Vol. 15.03, 2001.
[22] European Structural Integrity Society (ESIS), Protocol for interlaminar fracture testing of
composites (Mode I DCB – ISO CD 15024.2 and Mode II ELS -ESIS TC4 version 95-11-
10), Polymers and Composites Task Group, 1998.
[23] ASTM D 6671 – 01, Standard test method for mixed mode I- mode II interlaminar fracture
toughness of unidirectional fibre-reinforced polymer matrix composites, Annual Book of
ASTM Standards, 100 Barr Harbor Drive, West Conshohocken, PA 19428, USA, Vol. 15.03,
2001.
[24] Tamuzs, V., Tarasovs, S., Vilks, U., Progressive delamination and fiber bridging modelling in
double cantilever beam composite specimens, Engineering Fracture Mechanics, 68, pp. 513-
525, 2001.
[25] Constantinescu, D.M., Constantin, N., Goss, Th., Experimantal evaluation of mode I and
mode II interlaminar fracture toughness of textile composites, 20th Danubia-Adria Symposium
on Experimental Methods in Solid Mechanics, September 24-27, 2003, Györ, Scientific
Society of Mechanical Engineering, ISBN 963 9058 20 3, Hungary, pp. 82-83, 2003.
[26] Constantinescu, D.M., Găvan, M., Constantin, N., Goetting, H.Ch., Interlaminar mode I and
mode II fracture toughness and intralaminar damage of textile composites, Journal of
Material Testers Magazine, Hungary, 13, No. 4, pp. 122-126, 2003.
[27] Constantinescu, D.M., Constantin, N., Goss, Th., Experimental investigations of mode I and
mode II fracture toughness and intralaminar damage, The Archive of Mechanical Engineering,
Polish Academy of Sciences, LI, No. 4, pp. 565-579, 2004.
[28] T.K. O’Brien, Interlaminar fracture toughness: the long and winding road to standardisation,
Composites-Part B, 29, pp. 57-62, 1998.
[29] Davies, P., Blackman, B.R.K., Brunner, A.J., Towards standard fracture and fatigue test
methods for composite materials, Proceedings of the 6as Jornadas De Fractura, Sociedade
Portuguesa de Materiais, Portugal, pp. 151-167, 1998.
[30] Moura, M.F., Pereira, A.B., Morais, A.B., Influence of intralaminar cracking on the apparent
interlaminar mode I toughness of cross-ply laminates, Fatigue and Fracture of Engineeering
Materials and Structures, 2004
[31] Reeder, J.R., Crews, J.H.J., Redesign of the mixed-mode bending delamination test to reduce
nonlinear effects, Journal of the Composite Technology and Research, 14, pp. 12-19, 1992.
8. Noţiuni de mecanica ruperii compozitelor laminate 341

[32] European Structural Integrity Society (ESIS), Determination of the Mixed Mode I/II
Delamination Resistance of Unidirectional Fibre-reinforced polymer laminates Using the
Asymmetric Double Cantilever Beam Specimen (ADCB), version 00-05-03, Polymers and
Composites Task Group, 2000.
[33] Constantinescu, D.M., Constantin, N., Găvan, M., Götting, H.C., Energy release rate
evaluation in mixed-mode bending for textile composites, The 10th International Conference
of Fracture Mechanics – Anniversary Edition, July 8-10, Bacău, ISBN 973-8392-25-X, paper
A8, pp. 56-59, 2004.
[34] Constantinescu, D.M., Găvan, M., Constantin, N., Götting, H.C., Interlaminar fracture
toughness evaluation in mixed-mode bending for textile composites, 21st DANUBIA-ADRIA
Symposium on Experimental Methods in Solid Mechanics, Extended Abstracts, September 29-
October 2, 2004, Brijuni / Pula, Croatia, paper J05, pp. 234-235, 2004.
[35] Corigliani, A., Mariani, S., Simulation of damage in composites by means of interface
models: parameter identification, Composites Science and Technology, 61, pp. 2299-2315,
2001.
[36] Camanho, P.P., Dávila, C.G., de Moura, M.F., Numerical simulation of mixed-mode
progressive delamination in composite materials, Journal of Composite Materials, 37, pp.
1415-1438, 2003.
[37] Camanho, P.P., Dávila, C.G., Mixed-mode decohesion finite elements for the simulation of
delamination in composite materials, NASA/TM-2002-211737.
[38] Turon, A., Camanho, P.P., Costa, J., Dávila, C.G., An interface damage model for the
simulation of delamination under variable-mode ratio in composite materials, NASA/TM-
2004-213277.