Nanocompozite

Nanocompozitele reprezinta o noua clasa a compozitelor, caracterizate prin coexistenta a doua faze disticte (una organica continua-polimerul si o faza anorganica dispersata in faza continua), cea din urma fiind de dimensiuni nanometrice (1100nm) (1nm=10-9 m). Un nanometru reprezinta circa de 4 ori diametrul unui atom. In figura 1 sunt prezentate in mod comparativ diametrele unor materiale interesante.

Fig. 1: Prezentarea comparativa a diametrelor

 In cazul nanocompozitelor, marimea agentului de ranforsare este de domeniu nanometric, ceea ce face ca aria interfaciala raportata la volum sa fie extrem de mare. Cunoscand ca distanta dintre polimer si filler (material pulverulent sau granular de umplutura) este extrem de mica, iar ghemul macromolecular are diametrul de 40 nm, de acelasi ordin ca nanoparticulele, rezulta o interactie foarte puternica intre polimer si umplutura, ceea ce se va reflecta asupra proprietatilor cu totul speciale ale nanocompozitelor polimerice. Spre deosebire de compozite unde procentul de agent de ranforsare este de 30-40%, in cazul nanocompozitelor este doar de ordinul 5%. Avantajele acestor structuri consta in: proprietati globale superioare componentilor individuali (claritate optica, rezistenta mecanica, rigiditate, impermeabilitate) prezentand utilizari importante in electronica, optica, constructii, etc.

Tipuri de nanoparticule In mod evident geometria filerilor (a umpluturilor) influenteaza proprietatile nanocompozitului final. In continuare vor fi detaliate cateva tipuri de nanoparticule. Astfel se pot distinge trei tipuri de nanocompozite in functie de structura filerului: a) cele trei dimensiuni privite in spatiu a filerului sunt de ordin nanometric (ex. nanoparticulele sferice de siliciu, fulerene);

b) doua dintre dimensiuni sunt nanomerice si al treilea cu dimensiunea mai mare (ex. Nanotuburi)
c) doar o dimensiune este de ordin nanometric, a se imagina o structura geometrica ca un cearsaf de grosime pana la catava nanometrii si caracterizata prin lungimea de cateva sute sau mii de nanometrii (ex nanoargilele-structuri stratificate).

Montmorillonit-nanoargile
Bentonita (argila naturala) rezulta prin transformarea in situ a cenusei vulcanice, respectiv prin transformarea naturala hidrotermala a rocilor vulcanice. Bentonita contine montmorilonit, sticla, cuart, zeoliti si carbonati. Structura chimica a montmorilonitului este prezentata in figura 2. Silicatii stratificati utilizati in obtinerea nanocompozitelor polimerice apartin familiei cunoscute sub numele de 2:1 filosilicati. Aceasta denumire se explica prin existenta a doua straturi, unde structura centrala octaedrica de Al sau Mg este lipita prin varf de doua tetraedrere de Si exterioare, astfel ionii de oxigen al octaedrului apartin si tetraedrului.

Matrici polimere pentru obtinere nanocompozitelor

In ideea obtinerii nanocompozitelor se ridica doua mari probleme: 1) nanoparticula trebuie sa fie compatibila cu polimerul si sa prezinta interactie interfaciala satisfacatoare; 2) trebuie sa se aleaga modalitatea cea mai propice de dispersare uniforma a nanoparticulelor in matricea polimera. In cele mai multe cazuri nanomaterialele polimerice prezinta multifunctinalitate. Cateva dintre aceste proprietati sunt redate in continuare: -proprietati termice: creste rezistenta termica, creste temperatura de tranzitie sticloasa, se reduce coeficientul de expansiune termica; -mecanice: cresterea modulului, a rezistentei, scaderea elongatiei in unele cazuri; -chimice: cresterea rezistentei la solventi, creste rezistenta la umezeala; -electrice: imbunatateste conductivitatea termica, scade rezistivitatea; -optice: transparenta.

 Categoriile de polimeri utilizati se pot clasifica in trei clase: termoplastici, termoreactivi si elastomeri. In tabelele de mai jos sunt prezentati reprezentantii fiecarei clase.

Obtinerea nanocompozitelor
Urmatoarea etapa in abordarea si selectarea celei mai utile (propice, eficiente) metode de sinteza a nanocompozitelor. Problema care se ridica se reduce la modalitatea de dispersie uniforma a nanoparticulei in matricea polimera.

Fig. 11: Dispersare nanoparticule

In general pentru combinarea polimerilor solizi (prepolimeri termoreactivi sau polimeri termoplastici) cu nanoparticule se recomanda urmatoarele metode de sinteza: -intercalare din solutie; -intercalare din topitura; -roll milling (calandrare). Pentru polimerii lichizi (prepolimeri termoreactivi sau polimeri termoplastici) cu nanoparticule se recomanda urmatoarele metode de sinteza: -polimerizare in situ; -polimerizare in emulsie; -high shear mixing (malaxare). Prin dispersare din solutie, polimerizare in emulsie, polimerizare in situ, sau intercalare din topitura se obtin structuri intercalate si/sau exfoliate, avand la baza silicat stratificat. In mod evident cu cat contactul dintre polimer si nanoparticula este mai intim, cu atat dispersarea va fi mai buna, reflectandu-se in proprietatile mecanice ale nanocompozitului final.

Sesqi-organosilani cu structuta poliedrica (POSS)

Acestia prezinta doua proprietati structurale unice: 1) compozitia chimica este un hibrid, un intremediar (RSiO1.5) intre compozitia dioxidului de siliciu (SiO2) si a siliconilor cu structura (R2SiO); 2)moleculele au dimensiune nanoscopica de la 1 nm -3nm. Oligomerii siloxanici sunt mult mai stabili chimic si termic decat siliconii. Structura acestora este prezentata in figura urmatoare.

 Cele mai comune structuri sunt T8 (vinil T8), respectiv T12 (fenil).

Nanocompozitele derivate de la aceste structuri prezinta rezistenta la combustie ridicata, ceea ce permite utilizarea acestora la temperaturi extrem de ridicate. Proprietatile induse de POSS in nanocompozite sunt redate mai jos:

 Modalitatea de obtinere a nanocompozitelor polimerice se datoreaza si functiunii X, (polimerizabile), atasate la structura siloxanilor oligomerici.

Primul nanocompozit obtinut prin aceasta metoda a fost nylon 6 (N6/MMT) (montmorilonit). Aceasta s-a realizat prin gonflarea silicatul organofilizat cu , -aminoacizi cu structura [HOOC-(CH2)n+ 1-NH2 ] cu n=2-6, 8, 11, 12, 18), in monomerul -caprolactama, urmata de initierea polimerizarii la 1000C. A fost ales ca organofilizator aminoacizii datorita catalizei acide necesare pentru realizarea polimerizarii cu deschidere de inel a monomerului. Gradul de intercalare creste in mod evident odata cu cresterea volumului, respectiv a masei moleculare a organofilizatorului.