UNIVERSITATEA TRANSILVANIA

BRAOV

PROIECT BIOMATERIALE

AN 2014-2015

TEMA

Profesor ndrumator: STOICANESCU MARIA

Nume: BOERIU LOREDANA

JITIANU ANDREEAADRIANA
NAMAESCU ANA-MARIA

tiina i Ingineria Materialelor

Grupa: IAIM-3111

CUPRINS
1

DEFINITIE BIOMATERIALE

DESTINATIA BIOMATERIALELOR

CLASIFICAREA BIOMATERIALELOR

PROPRIETATILE BIOMATERIALELOR METALICE

PROTEZE DE GENUNCHI

MATERIALE METALICE PENTRU ARTICULATII

MATERIALE METALICE UTILIZATE IN OFTALMOLOGIE

1 DEFINITIE BIOMATERIALE
Biomaterial este un material sintetic folosit pentru a inlocui o parte a unui sistem viu sau
pentru a functiona in stransa legatura cu un tesut viu.
Biomaterialele reprezinta materiale naturale, sintetice sau compozite aflate in contact cu
tesuturile vii si cu fluidele lor biologice. Ele sunt folosite pentru a ajuta sarcinile tesutului afectat
sau functiile afectate ale unui organ bolnav.
Stiinta care se ocupa cu studiul materialelor folosite in medicina se numeste bioinginerie.
Ea implica cercetari fundamentale si dezvoltarea unor tehnologii de obtinere la standardele
medicale de siguranta in exploatare a materialelor. Autoritatea din Europa ce a dictat etica
implanturilor, directiile internationale de dezvoltare, dar si conditiile tehnice ce tin de obtinerea
efectiva a implanturilor sau a dispozitivelor medicale, este Comisia Europeana.

2 DESTINATIA BIOMATERIALELOR
Cunoasterea si utilizarea metalelor au fost inca din preistorie factori de progres pentru
civilizatia umana. Unul dintre cele mai nobile domenii de utilizare a materialelor metalice
(alaturi de alte materiale) este cel al medicinii, sub forma de implante, proteze si alte component
care intra in constitutia celor mai complicate dispozitive medicale.
Metalele au fost utilizate in chirurgia osoasa. Ulterior, evolutia utilizarii metalelor a
cunoscut o dezvoltare rapida, alaturi de materiale ceramice, polimerice si compozite in cadrul
stiintei care s-a conturat ca domeniu de specialitate si anume STIINTA BIOMATERIALELOR.
Procesarea metalelor si aliajelor sub forma de componente si dispozitive protetice,
constituie un domeniu de varf al stiintei si tehnologiei materialelor metalice. Sunt necesare
cunostinte si experient aprofundate in privinta structurii, proprietatilor, producerii si
utilizarii biomaterialelor in concordanta cu cele mai noi tehnologii cunoscute si aplicate pe plan
mondial.

Metalele sunt unele dintre cele mai folosite biomateriale in cazul implanturilor
ortopedice, si nu numai. Acestea sunt cunoscute pentru rezistenta mare la uzura, ductibilitate si
duritate ridicata.

Cel mai des folosite metale pentru realizarea implanturilor, sunt otelurile inoxidabile,
aliajele de cobalt-crom-molibden, titanul si aliajele de tiatan.
Titanul si aliajele acestuia sunt folosite pentru realizarea implanturilor ortopedice,
datorita faptului ca proprietatile mecanice ale acestuia sunt asemanatoare cu cele ale tesutului
osos.
Principalele dezaavantaje alea acestor metale sunt rigiditatea pe care o au in comparative
cu tesutul gazda si tendinta acestora de a crea artefacte in cazul procedeelor de diagnosticare
ridicata (investigarea cu computerul tomografic si rezonanta magnetic).
De asemenea, otelurile inoxidabile si aliajele de cobalt cu crom sunt predispose la
coroziune, eliberand in organisc ioni metalici ce pot cauza reactii alergice.
Aplicatiile biomaterialelor:
Domeniul

Exemplu

Inlocuirea unei parti bolnave sau vatamate articulatii artificiale de sold, rinichi artificiali
Asistarea la vindecare

suturile, placile si suruburile la os

Imbunatatirea functiei

stimulator cardiac, lentile de contact

Corectarea anomaliilor functionale

tija verticala Harrington

Corectarea unor probleme estetice

mamoplastie de marire, marirea barbiei

Ajutor in stabilirea diagnosticului

sonde, tuburi de drenaj

Ajutor in aplicarea tratamentelor

tuburi de drenaj, canule

Biomateriale folosite in diferite organe:

Organul

Exemple

Inima

stimulator cardiac, valv artificial de inim

Ochiul

lentile de contact, nlocuirea cristalinului

Plmnul

aparat de oxigenare (plmn artificial)

Rinichi

rinichi artificial (aparat de dializ)

Urechea

agrafe artificiale, corectarea estetic a urechii externe

Vezica urinar

tuburi de drenaj

Biomateriale folosite in diferite sisteme ale corpului omenesc:

Sistemul

Exemple

Osos

placi de os, inlocuirea articulatiilor

Muscular

Suture

Digestive

Suture

Circulator

valve de inima si vase de sange artificiale

Respirator

aparate de oxigenare (plaman artificial)

Tegumentar

suturi, acoperirea arsurilor, piele artificial

Urinar

tuburi drenaj, rinichi artificiali

Nervos

canal hidrocefal, stimulator cardiac

Endocrin

celule pancreatice microencapsulate

Reproductiv

mamoplastie, alte inlocuiri estetice

3 CLASIFICAREA BIOMATERIALELOR
I
-

Dup origine:
Biomateriale naturale - proteine (keratina, fibrinogene, colagenul, gelatina), fibre proteice
(matase, lana, par, panza de paianjen, pielea ), polizaharide (bumbac, celuloza, amilaza),
metale (Titan, Nichel, Magneziu, Zinc), nemetal - compozite (fibra de Bor) si plastic.

Biomateriale sintetice - polimeri, aliaje ale metalelor, nemetalelor, materiale ceramice si

compozite (fibra de carbon).

II

Dup compozitia chimica:

-

Metale si aliaje - au conductibilitate electirica si termica bune, rezistenta mecanica si

rigiditate mare, ductibiliatate si rezistenta la socuri. Sunt folosite in ortopedie, chirurgie
orala si maxilo-faciala, in chirurgia cardiovasculara.

Polimeri au conductibilitate electrica, termica si rezistenta mecanica slabe, nu se pot

prelucra la temperaturi mari, sunt foarte ductili, plastici si rezistenti la socuri. Sunt
folositi in aplicatii medicale. De exemplu, hidrogelurile sunt structuri polimerice
reticulare utilizate pentru lentile de contac, membrane pentru hemodializa, inlouiri de
coarde vocale, piele artificiala, tendoane.

Materiale compozite - acestea au proprietati diverse, in functie de formula de obtinere din

care sunt formate:

compozite metal/metal, metal/polimer, polimer/polimer,

polimer/ceramic, etc.
-

Materiale ceramice biomedicale au rezistenta mare raportata la masa, rigiditate si

rezistenta la soc, rezistenta la coroziune. Sunt utilizate in dentistica, oftalmologie,
indicatoare (termometre, esantioane, mostre, fibre optice endo-scoptice).

III

Dup gradul de tolerare in organism:

-

Temporare - fibre de sutur, proteze esofagiene, unele atele ortopedice, sonde-diagostic.

Permanente - sarme de sutur, proteze cardiace, proteze ortopedice, opto-lentile ocular.

IV

Dup functia pe care o realizeaza:

Inlocuire de tesut dur - in ortopedie (atele, capace), stomatologie (implanturi, coroane).

Inlocuire de tesut moale - in cardiologie (artere), oftalmologie (ochelari).

Biomateriale cu functii specifice - membrane pentru industria farmaceutica si sange,

membrane de dializa, stimulare cardiaca, plaman artificial, biomateriale de diagnostic,
terapie, instrumentatie.

V
-

Dup localizare:
Biomateriale intracorporale - realizate sub forma de dispozitive complexe de stimulare a
proceselor fiziologice (rinichi artificiali pentru dializa sangelui, plaman artificial de
oxigenare a sangelui, inima artificiala, pancreas artificial pentru eliberare de insulina),
sub forma de dispozitive semipermanente sau pentru dispozitive temporare.

Biomateriale paracorporale - utilizate la interfata cu mediul biologic.

Biomateriale extracorporale - utilizate pentru transportul sangelui si a lichidelor

transfuzabile, containere farmaceutice, tuburi, seringi, instrumente chirurgicale, materiale
de impachetare (sterile si nesterile).

VI

Dup interactiunea cu organismul materiale pot fi:

-

Bioinerte - care nu provoaca raspuns (sau provoaca raspuns minim) din partea gazdei,
deci nu interactioneaza cu tesutul viu, cum ar fi: portelanul dentar sau unele biosticle, in
contact direct cu osul sau separate de acestea printr-un strat subtire.

Bioactive - care presupun interactiuni fizico-chimice cu tesutul viu si dau raspunsuri

benefice, refacerea in zona de contact si stimularea cresterii de celule endoteliale.

Biotolerate - separate de organism printr-o interfata suficient de groasa incat nu apar

perturbari importante de compatibiliate cu acestea.

Bioresorbabile - supuse unui proces de dizolvare/ resorbtie dupa introducere in organism,

sunt treptat inlocuite prin avansul tesutului viu.

Hibride - care presupun asocierea unui material inert cu celule vii.

4 PROPRIETATILE BIOMATERIALELOR METALICE

Proprietatile materialelor sunt guvernate direct chiar de structura lor. La nivel atomic,
metalele sunt formate din ioni pozitivi, aflati in interiorul norului de electroni liberi. Acest nivel
atomic este responsabil pentru caracteristicile si proprietatile distincte ale metalelor. Legaturile
metalice permit atomilor sa se autoaranjeze intr-o anumita ordine, sa se repete si sa se
organizeze

intr-un

model

cristalin

tridimensional . E l e c t r o n i i

liberi

sunt

responsabili pentru proprietatile electrice si de conductibilitatea termica a

m e t a l e l o r. Datorita faptului ca legaturilor interatomice din structura metalelor nu
sunt spatial orientate, atomii aflatii la capatul straturilor pot aluneca de pe un strat pe altul dand
astfel nastere deformatiei plastice.
Proprietatile chimice ale metalelor depind tot de natura legaturilor lor atomice. Cu cat
legaturile d i n t r e a t o m i s u n t m a i p u t e r n i c e s i g r e u d e r u p t , c u a t a t m a t e r i a l u l
e s t e m a i i n a c t i v. D e o a r e c e i n t e r a c t i u n e a d i n t r e t e s u t u l u m a n s i b i o m a t e r i a l
a r e l o c l a n i v e l u l i n t e r f e t e i d i n t r e c e l e d o u a componente, proprietatile suprafetei
materialului implantat sunt de mare importanta.
Metalele in stare pura sunt mai rar utilizate, aliajele acestora fiind mai des
folosite datorita faptului ca imbunatatesc unele dintre proprietati, cum ar fi rezistenta la
coroziune si duritatea. Trei grupe de materiale domina grupa biomaterialelor metalice: otelurile
inoxidabile 316 L, aliajele de cobalt-crom-molibden si titanul pur sau aliaje de titan.
Primul tip de otel inoxidabil folosit in implanturi a fost otelul de
v a n a d i u ( 1 8 - 8 Va) , d a r rezistenta la coroziune a acestuia nu a fost prea buna.
Pentru a-i mari rezistenta la coroziune, in compozitia acestuia s-a adaugat molibden (188Mo), care mai tarziu a devenit otelul inoxidabil 316.

5 PROTEZE DE GENUNCHI
Clasificarea protezelor de genunchi:
Actual exista suficiente date care sa demonstreze ca proteza de genunchi este fiabila
pentru tratamentul gonartrozei. Proteza de genunchi nu este o simpla balama care sa inlocuiasca
articulatia genunchiului, ci inlocuieste doar cartilajul acolo unde este uzat (artroza), conservand
la maxim restul structurilor anatomice ale articulatiei in mod particular ligamentele genunchiului.
De aceea exista mai multe tipuri de proteze, in functie de diferitele leziuni artrozice
intalnite in practica curenta. Protezele de genunchi se caracterizeaza prin diversitatea lor legata
de variabilitatea acestei articulatii. Diferitele tipuri de proteze se disting printr-un anumit numar
de parametrii:
-

Caracterul lor partial (unicompartimentala) sau complet (proteza tricompartimentala).

Dupa sistemul de stabilizare, cu conservarea sau nu a ligamentelor incrucisate, protezele

superstabilizate in balama.

Dupa sistemul de fixare la os: cimentate sau

necimentate.

Dupa mobilitatea pieselor protezei: proteze cu

platou tibial fix sau mobil.

Proteze cu un singur ax de miscare (proteza in balama)

Proteze cu doua axe de miscare

Proteza cu trei axe de miscare (cea mai utilizata astazi)

Proteza din 3 axe de miscare este facuta din:
-

Polietilena de inalta densitate.

Metal Cobalt, Crom sau Titan.

Fixarea protezelor se pate face cu ciment sau fara ciment la os. De asemeni unii chirurgi

aleg o tehnica hibrid, adica cimentarea componentei tibiale fara cimentarea componentei
femurale. Alegerea tehnicii operatorii si a tipului de fixare apartine fiecarui chirurg! Acum 24 de
ani a fost introdus conceptul de proteza unicompartimentala de genunchi. Este vorba de
proteza compartimentului intern sau extern prin care hemiplatoul tibial este inlocuit de
polietilena rezistenta la frecare (plastic), iar condilului femural corespondent i se aplica, fara
rezectie osoasa, un condil protetic de metal care reproduce forma anatomica a condilului
femural. Aceste proteze unicompartimentale, actual utilizate frecvent, au trecut proba timpului
prin

durata

reculului

si

calitatea

rezultatului

clinic.

Aceasta

notiune

de

proteza

unicompartimentala a permis dezvoltarea protezelor femuropatelare, la nivelul articulatiei situate

intre tibie si femur. Astfel trohleea (portiunea dintre condilii femurali) este inlocuita de o piesa
metalica ce reproduce forma anatomica, iar proteza de rotula este un buton de polietilena
aplicat pe partea posterioara a rotulei. Este vorba bineinteles despre o proteza partiala, care
respecta articulatiile femurotibiale, si care trebuie sa fie sanatoase pentru acest tip de chirurgie.

Protezele unicompartimentale sau protezele partiale:

Ele asigura inlocuirea suprafetelor articulare uzate in cazul in care artroza afecteaza electiv
compartimentul femurotibial intern., mai rar compartimentul femuro-tibial extern si uneori
compartimentul femuropatelar.
Toate aceste proteze sunt alcatuite din:
-

Parte femurala metalica, cimentata sau necimentate.

Parte intermediara de polietilena.

Platou fixat la nivelul tibiei pe care se sprijina piesa de polietilena.

Avantajul acestor proteze consta in marele comfort pe care il redau mersului, cu o mare

amplitudine a mobilitatii, si o disparitie totala a durerilor.

Totusi utilizarea lor necesita criterii stricte:
-

Ligamentele incrucisate trebuie sa fie normale, nedeteriorate de artroza sau de traumatism.

Deformarile si deviatiile de ax (varum, valgus) trebuie sa fie mici si perfect corectabile prin
tehnica chirurgicala.

Artroza nu trebuie sa afecteze decat un singur compartiment al genunchiului si nu trebuie sa

existe riscul evolutiei artrozei compartimentului sanatos. Daca aceste criterii sunt respectate, se
poate utiliza cu success proteza unicompartimentala de genunchi.

6 MATERIALE METALICE PENTRU ARTICULATII

Proprietatile implantologice ale principalelor grupe de materiale metalice:
Metalele si aliajele lor folosite in fabricarea implanturilor ca: Fe, Cr, Ni, Ti, Mo, Al, etc,
pot fi tolerate de corpul uman si uneori sunt esentiale in cantitati mici in formarea globulelor
rosii din celule (Fe) sau in sinteza vitaminei B12 (Co), dar nu pot fi tolerate in cantitati mari.
Biocompatibilitatea metalelor utilizate ca implanturi este o proprietate esentiala deoarece
metalele pot fi corodate de mediul agresiv al corpului uman, si in consecinta implantul oboseste
si - mai grav, produsele de coroziune sunt eliberate in tesuturile vii - ceea ce afecteaza negativ
functiile vitale ale organismului.
Otelurile inoxidabile 316 si 316 L (conform ASTM), utilizate ca implante chirurgicale, au
proprietati mecanice corespunzatoare dar rezistenta la coroziune in corpul uman in timp este
relativa. Utilizarea acestor materiale este acceptabila in confectionarea dispozitivelor chirurgicale
temporare si a instrumentarului chirurgical. Coroziunea otelurilor inoxidabile se poate produce
din urmatoarele cauze:
-

Compozitia chimica este necorespunzatoare sau prelucrarea acestora s-a facut in conditii
metalurgice inadecvate ca: tratamente termice efectuate necorespunzator, starea de
tensiune a structurii este mare, etc. Desi adaosul de molibden creste rezistenta la
coroziune in solutii saline, in multe cazuri se poate forma faza care conduce la
faramitarea aliajului. Faza este dura, formand un compus intermetalic fragil, la
aproximativ 480C care este solubila pana la 820C (diagrama Fe-Cr). Formarea carburii
de crom intergranulare poate cauza o deficienta a cromului la limita grauntilor, proces
cunoscut sub numele de sensibilizare structurala, care poate conduce la aparitia
coroziunii la limita grauntilor cristalini.

Solutia tehnica pentru diminuarea acestui fenomen consta in utilizarea otelului inoxidabil
marca 316 L cu carbon foarte jos (0,03%) cu realizarea tratamentului termic de dizolvare
a carburilor formate, prin incalzirea otelului peste domeniul temperaturii de stabilizare a
carburilor (600-950C) la peste 900C, cand are loc difuzia carbonului in solutia solida .

Acest procedeu poate constitui un tratament final pentru orice component de implant din
otel inoxidabil.
-

Selectia improprie a implantului metalic, aspect ce se poate produce datorita multitudinii

de componente disponibile pentru realizarea implantului. De exemplu, un catalog al unei
companii producatoare contine 11 tipuri de placi de fixare a fracturilor din otel
inoxidabil, 6 tipuri de suruburi intramedulare si 25 de tipuri pentru componentele
articulatiei de sold. Procesarea implantelor se poate realiza dintr-un mare numar de
produse si posibilitati de combinare a componentelor metalice, aspect ce poate avea
consecinte negative, ca de exemplu: componentele sa nu fie compatibile impreuna si
procesul de fabricatie sa nu fie cel mai indicat, rezultand o structura necorespunzatoare
scopului propus.

Asamblarea neadecvata a componentelor implantului (protezei), lucru ce se intalneste

frecvent in practica protetica multicomponenta. In asemenea cazuri, la asamblarea
necorespunzatoare a placilor cu suruburi se poate produce uzura, fisura sau coroziunea
galvanica; ultima poate apare datorita diferentei de compozitie chimica a doua
componente ale protezei, desi se gasesc in categoria metalelor biocompatibile, dar difera
procesele de fabricatie.
Prelucrarea la rece si tratamentele termice la cald ale otelurilor inoxidabile, pot schimba

sensibil proprietatile mecanice.

In scopul prevenirii coroziunii galvanice si a celei fisurante in functionarea implantului
multicomponent, s-a constatat din practica protetica faptul ca este indicat ca intre doua
componente metalice in miscare, sa se interpuna un material polimeric; de exemplu in cazul
protezei de sold, intre capul tijei femurale si cupa acetabulara se interpune un strat de uzura
confectionat din polietilena de mare densitate.
In procesarea implantelor din oteluri inoxidabile, trebuie sa se tina seama de proprietatile
specifice ale acestor materiale si de influenta diferitelor tratamente efectuate la rece si la cald,
aspecte care se sintetizeaza in urmatoarele:
-

Otelurile inoxidabile austenitice, desi nu se durifica prin tratamente termice, ele se

durifica foarte bine prin deformare plastica la rece, operatie ce se realizeaza numai cu

tratamente intermediare la cald care trebuie sa evite formarea carburilor de crom la limita
grauntilor, fenomen ce ar putea cauza coroziunea in timpul exploatarii implantului.
-

Tratamentele termice de incalzire pot cauza distorsionarea componentilor structurali ai

otelului daca incalzirea nu este uniforma pe sectiunea piesei metalice. De asemenea, la
incalzire se pot forma oxizi superficiali ai elementelor metalice componente care pot
patrunde pe o anumita adancime in metal, cu afectarea proprietatilor de rezistenta la
uzare.
Se impune in consecinta incalzirea in medii protectoare si eventual indepartarea oxizilor

care s-au format prin procedee de lustruire (slefuire).

Proteze de disc din materiale metalic:
Studiile facute in domeniul protezei de disc intervertebral (Hellier si Hedman) au scos in
evidenta faptul ca materialele utilizate in producerea protezei de disc trebuie sa se caracterizeze
printr-o inalta rezistenta la oboseala dinamica, echivalenta cu o durata de utilizare de 40 ani, ceea
ce ar corespunde la 107 cicluri de extensie-flexie.
Metalele si mai ales materialele compozite cu matrice metalica, care satisfac si restul de
conditii pentru a fi utilizate in protezare, corespund unor asemenea solicitari. Materialele
metalice utilizate in proteza de disc sunt cele cunoscute in general ca biocompatibile si anume
aliajele Co-Cr, titanul si aliajele de titan.
Astfel, proteza tip Hedman consta din doua placi metalice unite printr-o balama. Intre
placi se gasesc dispuse doua arcuri din aliaje de titan, care furnizeaza o elasticitate
corespunzatoare asigurarii mobilitatii anatomice a coloanei.

Vedere asupra protezei de disc tip Hedman

Placile metalice se fixeaza de tesutul vertebrelor invecinate prin patru perechi de pinteni
si doua urechi tip placa, fixate prin suruburi. Dezavantajul principal al protezei Hedman consta in
distrugerea tesutului fibros in zona arcurilor.
Placile metalice se proceseaza prin operatii de matritare la cald, din table laminate din
aliaje de titan, in cadrul matritarii se realizeaza si pintenii de fixare.
Urechile si balamaua sunt aplicate prin sudura, in atmosfera de argon, care la randul lor
sunt realizate prin ambutisare la rece din acelasi aliaj.
Arcurile sunt executate din sarma de aliaj de titan cu structura fiind supuse
tratamentului de calire pentru a le asigura elasticitatea necesara.
Proteze de disc realizate din combinatii de materiale metalice si nemetalice:
O astfel de proteza perfectionata tip CHARITE III este produsa de compania Waldemar
Link lider european in proteze articulare. Proteza este constituita din doua placi concave din
aliaj Co-Cr-Mo, matritate la cald din tabla laminata, placile au pe suprafata exterioara pinteni de
fixare in tesutul osos adiacent. Intre placile metalice se afla un disc din polietilena de mare
densitate, care este ajustat perfect cu spatiul concav interior al placilor metalice

varianta

de

proteze de disc consta in

ultima generatie a acestei

acoperirea

suprafetelor

metalice exterioare cu un strat submilimetric de hidroxiapatita care imbunatateste fixarea si

dezvoltarea celulelor osoase pe suprafata implantului. Depunerea stratului de HA se poate face
prin sinterizare sau prin procedeul sol-gel.
O asemenea proteza de disc la care placile metalice sunt confectionate din aliaj Co-CrMo prin matritare la cald, cu suprafata interioara concava, iar cea exterioara usor convexa,

asigura fixarea mai buna de vertebrele adiacente. Pe suprafata exterioara se afla dispusi 6 pinteni
precum si acoperirea cu un strat de HA, elemente care permit o ancorare puternica la tesutul
osos vecin.
Discul central polimeric are forma biconvexa si margini plane cu guler, asigura o fixare
buna intre suprafetele interne, concave ale placilor metalice .
Proteza Charite III perfectionata asigura executarea de miscari articulare fara restrictii,
prevenind ejectia printre placutele metalice. Prin studii si experimentari biomecanice au fost
testate caracteristicile de rezistenta la solicitari dinamice ale protezei, confirmandu-se
caracteristici superioare de comportare.

Ca si in cazul altor tipuri de proteze, si proteza de disc intervertebral este susceptibila la

imbunatatiri functionale, mai ales prin prisma utilizarii de materiale mai performante
(compozite) si un design mai adecvat.
Proteze articulare ortopedice:
Articulatiile anatomice sunt zone de contact intre doua sau mai multe oase, numite si
incheietura. Articulatiile sunt de mai multe tipuri, functie de gradele de libertate ale miscarilor si
de modul de imbinare a oaselor componente, ca de exemplu:
-

Articulatie de alunecare la care participa suprafete osoase juxtapuse, mai mult sau mai
putin plane, ca aceea dintre suprafetele vertebrelor.

Articulatie tip balama care permite o miscare redusa (dus intors) ca de exemplu
articulatia falangiana.

Articulatie cotilica in care capatul sferic al unui os patrunde in cavitatea cervicala a altui
os, aspect ce permite efectuarea de miscari de extensie in toate directiile; ca de exemplu
miscarea soldului si umarului.

Articulatie rotativa in care un os cilindric pivot se roteste intr-un inel osteofibros, de

exemplu articulatia radioulnara proximala, denumita si articulatie pivot.

Articulatie sferica - este identica cu cea cotilica.

Articulatie diatrodiala - permite o miscare relativ libera, caracteri-zata de prezenta unui

strat cartilaginos, care acopera suprafata articulara a oaselor si existenta unei cavitati intre
oase, este denumita si articulatie sinoxiala sau mobila.
Incheieturile articulare ridica probleme suplimentare in comparatie cu fracturile de oase

ca uzura si coroziunea, precum si produsele lor, aspecte ce complica preluarea si transferul

dinamic de sarcina, mai ales prin posibilitatile de aparitie a infectiilor in zona protezelor
articulate.
Soldul si umarul au articulatii sferice, in timp ce genunchiul si cotul au articulatii tip
balama. Toate articulatiile poseda suprafete cartilaginoase, care sunt lubrifiate de fluidul tisular
ce reduce frecarea dintre elementele articulatiei.
Fortele din articulatii sunt variate in functie de domeniul de activitate fizica. De exemplu,
in timpul mersului, pentru om, fortele de incarcare se pot amplifica pana la valoarea de 8 ori din
greutatea corpului, miscari care necesita eforturi diferite in articulatii, asa cum se prezinta tabelul
urmator:
Valorile maxime de eforturi in articulatiile de sold si genunchi, pe domenii de activitate
Forta maxima in articulatie
Activitatea

In mers: - incet
- normal
- fortat
Ridicatul in picioare
Statul jos
Urcare
Coborare

(care

se

multiplica

cu

corpului)
Sold
4,9
4,9

Genunchi
2,7
2,8

7,6

4,3

7,2
7,1
5,9
5,1

4,4
4,9
3,7
4,4

greutatea

Materialele utilizate pentru realizarea protezelor articulare sunt clasificate in patru mari
grupe:

Metalice.

Ceramice.

Polimerice.

Compozite.
Materialele metalice folosite in procesarea componentelor articulate sunt prezentate in

tabelul urmator:
Metale utilizate frecvent in articulatii protetice:
Metalul sau aliajul
Oteluri inoxidabile 316
Aliaje pe baza de cobalt:
- aliaj Co-Cr-Mo turnat
- aliaj Co-Ni-Cr-Mo forjat
- aliaj Co-Cr-W-Ni forjat
Titan si aliaje pe baza de titan

Aplicatii protetice
Tija femurala, capul femural
Tija

femurala,

capul

femural,

componente tibiale, componente

femurale, straturi poroase.
Straturi poroase, faze secundare in

- titan de puritate chimica

compozite ceramice si polimerice.

- aliaj Ti-6Al-4V

Tija

femurala,

capul

femural,

- aliaje Ti-5Al-2,5Fe si Ti- componente tibiale, componente

6Al-7Nb

femurale, acoperiri poroase.

Tija femurala, capul femural.

Materiale metalice utilizate in implantologia stomatologica:

Din suita de

materiale metalice experimentate si utilizate pana in prezent in

confectionarea implantelor stomatologice, cele care s-au impus categoric sunt titanul si in ultima
perioada zirconiul.

Cercetarile si rezultatele practice ale utilizarii titanului in implantologia endoosoasa

stomatologica au stabilit ca acest metal intruneste calitatile cele mai inalte in comparatie cu alte
metale, fiind un material ideal de utilizare in acest domeniu.
Plecandu-se de la demonstratia lui Branemark conform careia stratul de oxid de titan ce
acopera implantul stabileste o legatura bivalenta la nivel molecular cu elementele tesutului osos
care inconjoara implantul, se poate confirma cu siguranta calitatea de osteointegrare a
implantelor de titan.
In sistemul de realizare a implantului se recomanda a se utiliza, la excavarea cavitatii
osoase, freze tot din titan sau aliaje pe baza de titan, astfel incat in acest mod sa fie exclus riscul
bimetalismelor, deoarece ambele componente ale sistemului freza si implantul au compozitie
identica si sunt biocompatibile.
In plus, titanul actioneaza in cavitatea osoasa ca un catod (-) si tinde sa atraga ionii de
calciu (Ca2+) in jurul lui. Aceasta proprietate este deosebit de utila, ea permitand aparitia unor
nuclee de hidroxiapatita in jurul implantului.
Biocompatibilitatea titanului ca material implantologic este data de proprietatea oxidului
de titan care se formeaza la suprafata metalului si care, la randul sau, depinde de puritatea
titanului utilizat. Tratamentul suprafetelor implantului de titan, pentru a-i imbunatati proprietatea
de biocompatibilitate, se poate realiza prin urmatoarele procedee tehnice:
-

Oxidarea anodica pe cale electrolitica.

Oxidarea in jet de plasma de oxigen, cand se formeaza o pelicula aderenta si compacta de

TiO2.

Tratamentul prin evaporarea unor atomi metalici de suprafata, cu formarea unui strat de
TiO2.
In studiul si obtinerea unor suprafete inerte pe implantele metalice se pot utiliza si alte

tehnologii de tratament superficial, care pot asigura osteointegrarea completa si perfecta a

implantului, cu durabilitate ridicata in timp. Astfel, la ora actuala majoritatea implantelor
osteointegrate se executa din titan pur, care este tratat superficial in plasma, cu formarea unui
film protector, micronic, de oxizi de titan sau de hidroxiapatita, care-i confera proprietati ideale
de osteointegrare.

Dupa forma lor, implantele metalice endoosoase se impart in urmatoarele tipuri:

-

Implant spirala.

Implant cu surub.

Implant arc.

Implant lama.

Implant degetar.

Implant in forma de arc zavorat.

Implant in forma de diapazon.

Dintre tipurile mentionate, cele care s-au impus in ultimul timp in tehnica implantologica

sunt implantele cu surub, cilindrice si in forma de lama.

In figura urmatoare sunt prezentate cateva tipuri de implante cilindrice tip Core-Vent, cu
fante de diferite dimensiuni in care patrunde osul nou format si care asigura o retentie foarte
buna a implantului.

Fig. Implante Core-Vent de diferite lungimi

Materiale metalice utilizate pentru proteze dentare:

Selectia aliajelor dentare pentru coroane si danturi partial fixe sau amovibile se bazeaza
pe proprietatile specifice cerute acestora, ca: biocompatibilitate, proprietati fizice si chimice,
proprietati de topire si turnare, compatibilitatea cu suportul ceramic etc. Unele proprietati ca
luciul metalic, rezistenta la coroziune ridicata, greutatea specifica redusa si proprietatile
mecanice ridicate recomanda aliajele metalice ca materiale ideale in restaurarea dentara.
Rezistenta la uzare determinata de solicitarea la contactul de strivire in masticatie este o
caracteristica importanta a aliajelor metalice folosite in fixarea si realizarea partiala a danturii.
Temperatura de topire, ca si intervalul lichidus-solidus a aliajelor metalice reprezinta
caracteristici tehnice importante care determina usurinta lor de a fi topite, turnate si lipite,
aspecte esentiale pentru fixarea lor de suprafata ceramica si in realizarea cadrului metalic.

Diferenta dintre coeficientii de dilatare termica dintre metal si materialul ceramic trebuie
sa fie minima pentru a nu se produce tensiuni la interfata ceramica metal.

Cateva compozitii de aliaje dentare utilizate in tehnica fixarii partiale a danturii de

portelan pe suportul metalic sunt prezentate in fig. 6.102.
Aliajele cu continut ridicat de aur contin 80-85% Au, restul fiind adaosuri de Ag, Cu, Pd,
Pt. Mici adaosuri de Sn, In si unele materiale oxidice asigura o buna legatura dintre metal si faza
ceramica. Rezistenta la coroziune a aliajelor cu continut ridicat de aur este foarte buna. Turnarea
acestor aliaje se face in modele fuzibile.
Dezavantajele acestor aliaje constau in costul ridicat si modulul de elasticitate scazut.
Aliajele Au-Pd-Ag contin 55-70% Au, 20-30% Pd si 10-15% Ag. Modulul Young al
acestor aliaje este mai ridicat decat al celor care contin peste 80% Au. Rezistenta la coroziune si
luciul sunt corespunzatoare.
Aliajele Au-Pd contin 55% Au si 40% Pd, iar diferenta de 10% este realizata din
adaosuri de Ag, Cu, Sn etc. Aceste aliaje au o buna compatibilitate interfazica metal-ceramica,
avand coeficienti de dilatare termica apropiati.
Aliajele Pd Ag contin 50-60% Pd si 40-50% Ag si au rezistenta la coroziune si luciul
metalic corespunzatoare , dar au modul de elasticitate mai ridicat. Dezavantajul utilizarii acestor
aliaje consta in posibilitatea schimbarii culorii portelanului, aspect determinat mai ales de argint.
Aliajele Pd-Cu contin de regula 70-80% Pd; Cu este maximum 15%. Aliajele sunt mai
greu de topit si de turnat in comparatie cu cele prezentate mai sus. Avantajele oferite de aceste
aliaje constau in pretul mai scazut si in lipsa fenomenului de decolorare a portelanului dintilor.
Aliajele Ni-Cr au adaosuri de Co si Fe sunt larg utilizate in dentistica . Aceste aliaje sunt
utilizate pentru coroane si punti dentare. In comparatie cu aliajele pe baza de metale nobile,
acestea din urma au temperatura de topire mai ridicata si un grad de oxidare mai ridicat in
procesele de topire si turnare. In schimb, aceste aliaje sunt mai dure si au caracteristici mecanice
mai ridicate comparativ cu sistemele de aliaje pe baza de aur si paladiu.
Introducerea beriliului in proportie de 2% si a nichelului mareste fluiditatea in timpul
topirii si turnarii, dar continutul de Ni si Be afecteaza intr-o oarecare masura proprietatile de
biocompatibilitate.
Aliajele metalice prezentate mai sus se toarna prin procedee de precizie in forme cu
modele fuzibile.

Tendinta de oxidare a aliajelor dentare in atmosfera de oxigen in timpul topirii si turnarii

este data de potentialul termodinamic al reactiei de formare a oxizilor metalici:
Tabelul : Comparatie intre valorile energiei de formare a oxizilor metalici pentru unele
metale dentare:
Metal

Oxidul format

Ti
Cr
Mo
Fe
Sn
Ni
Co
Cu
Pt
Ag
Au

TiO
Cr2O3
MoO2
Fe3O4
SnO
NiO
CoO
CuO
PtO2
Ag2O
Au2O3

Energia de oxidare
GT [in kJ/mol]
- 848
- 701
- 534
- 508
- 500
- 439
- 422
- 254
- 160
- 5
+ 80

7. Materiale metalice utilizate in oftalmologie

In oftalmologie, rolul polimerilor sintetici ca biomateriale a impus chirurgia

cataractei ca una dintre cele mai sigure si mai eficiente forme de chirurgie, din punctul de vedere
al rezultatelor clinice si al recuperarii vederii.
Cataracta este estimata ca fiind pe primul loc intre afectiunile ce provoaca orbirea; sunt
aproximativ douazeci de milioane de cazuri anual pe intreg globul. Numai in Statele Unite se
efectueaza in jur de 1,6 milioane de operatii de extragere a cataractei pe a. Dincolo de cifre,
importanta problemei rezulta si din faptul ca pentru cataracta nu exista un tratament
medicamentos, mai mult, cataracta senila pare a fi o consecinta fiziologica a procesului de
imbatranire. Prin urmare, cu varsta creste foarte mult riscul de aparitie a cataractei iar o functie
vizuala adecvata ramane cel mai important aspect al vietii umane, indiferent de varsta sau cu atat
mai mult la o varsta inaintata.
Chirurgia cataractei consta in extragerea continutului opacifiat al
capsulei cristalinului si introducerea in interiorul globului ocular a unui implant numit lentila
intraoculara sau cristalin artificial. Lentilele intraoculare se realizeaza din polimeri
sintetici (polimetacrilat de metil, copolimeri acrilici, hidrogeluri acrilice, silicon). Lentilele
intraoculare fabricate in prezent reprezinta rezultatul a numeroase incercari de a le imbunatati
performantele - de la lentilele monofocale s-a trecut la cele multifocale; de la lentilele dure din
PMMA la cele moi, realizate din hidrogeluri, cu scopul unei cat mai bune reabilitari a functiei
vizuale.

In prezent, pe langa proiecte de cercetare ce vizeaza imbunatatirea calitatilor optice,

mecanice si de biocompatibilitate ale lentilelor intraoculare (pentru a preveni aparitia cataractei

secundare), una din directiile de cercetare la nivel mondial este realizarea unor implanturi care sa
reabiliteze functia acomodativa a cristalinului biologic (cea care se refera la modificarea
geometriei acestuia, modificandu-se astfel puterea dioptrica a globului ocular pentru a forma in
permanenta imagini clare pe retina). In acest fel s-ar realiza un implant care, substituind atat
functia optica cat si pe cea biomecanica a cristalinului, ar deveni un adevarat cristalin artificial.
Aspectele ce sunt abordate in aceasta directie de cercetare sunt legate de:
clarificarea aspectelor biomecanice ce privesc mecanismul de acomodatie al
cristalinului;
-

concretizarea de noi concepte pentru ideea de implant intraocular acomodativ.

Proiectul de cercetare de fata si-a propus sa initieze un parcurs teoretic si experimental,

pentru a investiga posibilitatea realizarii unui implant intraocular cu proprietati cat mai apropiate
de cele mecanice si optice ale cristalinului biologic. Acest proiect se bazeaza pe considerente
legate de posibilitatea reabilitarii acomodatiei vizuale cu ajutorul unui astfel de implant,
documentate si argumentate in propunerea de grant.
In cadrul activitatii de cercetare s-a efectuat mai intai un studiu bibliografic cu privire la
polimerii sintetici utilizati in prezent pentru lentilele intraoculare. In urma realizarii acestui
studiu, s-a decis ca, dintre diferitele tipuri de materiale polimerice investigate, copolimerii
acrilici hidrofobi ofera maximul de potential pentru aplicatia avuta in vedere. Prin cercetare
bibliografica nu s-a gasit nici un studiu publicat cu privire la relatia compozitie proprietati a
acestui tip de copolimeri utilizati pentru lentilele intraoculare, respectiv un studiu privind
proprietatile mecanice si optice ale copolimerilor acrilici hidrofobi obtinuti prin copolimerizare
radicalica in masa. Informatii privind diferite aspecte legate de realizarea lentilelor intraoculare
din copolimeri acrilici si proprietatile lor au fost gasite doar in patente sau in brosuri de
informare a firmelor producatoare. In aceste conditii, partea experimentala a proiectului a fost
gandita in ideea realizarii unui astfel de studiu experimental.
Polimeri sintetici utilizati in oftalmologie cu aplicatii optice (lentile intraoculare, lentile
de contact) a abordat urmatoarele clase de polimeri:
-

Polimerii acrilici PMMA, copolimerii acrilici hidrofobi, hidrogelurile acrilice;

Polimerii siliconici

Poliuretanii

Pentru fiecare din aceste clase de polimeri au fost discutate aspecte legate de proprietatile
generale cat si aplicatiile stricte in oftalmologie.

In continuare sunt prezentate aspecte legate de aplicatiile in oftalmologie ale

polimetacrilatului de metil, copolimerilor acrilici hidrofobi si hidrogelurilor acrilice, cat si
concluziile studiului bibliografic.
Polimerii acrilici in oftalmologie
Aplicatiile biomedicale ale polimerilor acrilici in domeniul oftalmologiei se bazeaza in
primul rand pe proprietatile lor optice deosebite, respectiv transparenta, si prin urmare sunt
folositi la fabricarea de lentile pentru corijarea defectelor optice ale globului ocular. Este vorba
de:
-

lentile de contact (care se plaseaza la nivelul suprafetei exterioare a corneei);

lentile intraoculare (care substituie functia optica a cristalinului biologic sau o corecteaza,
fiind implantate in interiorul globului ocular, in general in interiorul capsulei cristalinului
biologic).

Dat fiind rolul diferit pe care il joaca din punct de vedere biologic cele doua tipuri de
lentile, caracteristicile lor difera mult ca aspecte ce tin de bioingineria implantului. De exemplu,
lentilele de contact trebuie sa aiba o permeabilitate mare pentru oxigen, in timp ce lentilele
intraoculare trebuie sa aiba o rezistenta chimica mare la actiunea mediului biologic, pentru a nu
fi degradate in timp.
Din punct de vedere al reprezentantilor clasei de polimeri acrilici care se utilizeaza pentru
aceste implanturi, PMMA are un loc privilegiat, fiind primul care a fost intrebuintat in acest
scop. Clasificarea tipurilor de lentile in dure si moi deriva de la utilizare acestui biomaterial,
lentilele din PMMA fiind rigide si deci desemnate ca dure.
Pentru lentilele de contact, dintre polimerii acrilici au castigat teren important in acest
domeniu polimerii acrilici hidrofilici, sub forma de hidrogeluri, in timp ce pentru lentilele
intraoculare, pe langa hidrogeluri, se folosesc polimeri acrilici hidrofobi utilizati in sensul

fabricarii de lentile intraoculare foldabile, ale caror performante optice si clinice sa fie
comparabile cu cele ale PMMA.
PMMA ca biomaterial pentru lentile intraoculare
Intrucat a fost primul material utilizat pentru fabricarea lentilelor intraoculare, PMMA are
cea mai lunga istorie in domeniu. Prin urmare si validarea proprietatilor sale din punct de
vedere optic si al comportarii intraoculare este mult mai bine documentata si studiata. Acest
aspect asigura in continuare increderea in utilizarea sa in detrimentul unor materiale mai noi, a
caror utilizare nu a fost suficient investigata. Considerat din acest motiv material standard,
utilizarea sa nu este insa lipsita de probleme. Astfel, acestea sunt datorate in primul rand energiei
sale de suprafata relativ scazute. Aceasta poate determina atat leziuni ale endoteliului cornean la
insertie cat si adeziunea postoperatorie de celule inflamatorii la suprafata lentilei.

Desi nu este toxic, PMMA-ul poate deteriora mecanic endoteliul cornean daca intra in
contact cu acesta in timpul implantarii. Celulele endoteliale adera pe suprafata hidrofobica a
lentilei de PMMA si pot fi efectiv smulse. Pentru a evita acest incident se utilizeaza lichide
vascoelastice in timpul gestului chirurgical si de asemenea este necesara o dexteritate mare a
chirurgului care efectueaza implantarea si care trebuie sa asigure un contact minim intre lentila si
cornee.
PMMA poate determina de asemenea iritarea mecanica a tesutului uveal din cauza
rigiditatii sale. Contactul tesutului uveal cu lentilele intraoculare din PMMA determina adesea o
reactie inflamatorie prelungita care poate conduce la aderarea irisului la lentila, uveite,
distrugerea barierei retino-sangvine cu edem macular si pierderea vederii.

Pentru a imbunatati comportarea lentilelor din PMMA, au fost luate in considerare mai
multe variante:

Modificarea procesului tehnologic de obtinere in vederea realizarii unor suprafete foarte

netede.

Generarea unor suprafete moi de inalta energie pe baza de N-vinil pirolidona sau
hidroxietil metacrilat.

Generarea unor suprafete dure de joasa energie folosind perfluoropropanul.

Modificarea suprafetei lentilei cu heparina sau acid hialuronic.

Generarea de suprafete polimerice pe baza de fosforilcolina, care reduc adsorbtia

proteinelor, adeziunea celulara si activarea neutrofilelor cat si depunerile celulare in vivo.

Dintre toate aceste directii de cercetare, in practica in general s-a ajuns la utilizarea unor
metode de prelucrare a PMMA care sa duca la obtinerea unei suprafete cat mai netede, fiecare
din firmele producatoare facand publicitate in acest sens produselor sale. Modificarea chimica a
suprafetelor este mai costisitoare si in plus nu exista avantaje clare din punct de vedere clinic.
PMMA pune probleme si in legatura cu sterilizarea. Astfel, acest material nu poate fi
sterilizat prin autoclavare deoarece are o temperatura de tranzitie vitroasa relativ scazuta (Tg =

100-120C). El poate fi sterilizat fie cu etilenoxid, care este toxic, fie cu hidroxid de sodiu. Spre
deosebire de autoclavare, aceste doua metode de sterilizare au anumite riscuri. Sterilizarea cu
hidroxid de sodiu poate duce la formarea de grupe carboxil la suprafata, crescand hidrofilia
acesteia, aspect pozitiv in ce priveste biocompatibilitatea generala, chiar daca sterilizarea
respectiva nu este utilizata efectiv in acest sens (modificarea suprafetei).
PMMA utilizat pentru fabricarea lentilelor intraoculare trebuie sa respecte o serie de cerinte
legate de calitatea tehnologiei de sinteza:
-

un catalizator simplu, care sa lase reziduuri minime si inofensive;

monomerul sa fie foarte pur (mai putin de 1% monomer nestabilizat);

sa se obtina o masa moleculara foarte mare;

sa nu fie folositi aditivi in afara absorbantului UV.

In prezent majoritatea producatorilor de lentile intraoculare folosesc PMMA-CQUV

(clinical grade calitate medicala; UV fotopolimerizare), sintetizat de catre firma Perspex
(UK). Desi pentru acest material s-au efectuat toate testele necesare pentru a-i indica utilizarea
biomedicala (teste de biocompatibilitate), aceleasi teste trebuie realizate si pe produsul finit
(lentila intraoculara), intrucat metodele de prelucrare utilizate (aschiere mecanica, polizare,
injectie, compresie) pot duce la depolimerizarea PMMA, cu formare de metil metacrilat, produs
nociv pentru tesuturile biologice.

Copolimeri acrilici hidrofobi

Lentilele intraoculare foldabile prezinta avantajul unei incizii mult mai mici pentru
implantare, cu avantaje deosebite pentru pacient. Pentru a fabrica astfel de lentile au fost utilizate
materiale flexibile, cum sunt elastomerii siliconici sau hidrogelurile acrilice.

Anumite dezavantaje, din punct de vedere optic si din punct de vedere a dificultatii de
manipulare, au ridicat problema utilizarii unor copolimeri acrilici, care sa fie flexibili, dar
hidrofobi, la fel ca PMMA, si care sa pastreze proprietatile optice ale acestuia. Aceste aspecte

reprezinta premizele succesului clinic al lentilelor intraoculare foldabile realizate din polimeri
acrilici hidrofobi.
Dintre firmele producatoare de astfel de lentile, firma Alcon Surgical si-a propus
obtinerea unui biomaterial pentru lentile intraoculare foldabile care sa aiba aceleasi calitati optice
si clinice, sau chiar mai bune decat ale PMMA. Biomaterialul conceput in acest sens
(ACRYSOF) este un copolimer acrilat/metacrilat, a carui formula chimica este prezentata mai
jos, alaturi de cea a PMMA:

Compozitia chimica a copolimerului ii asigura acestuia, pe langa proprietatile

caracteristice polimerilor acrilici (biocompatibilitate, stabilitate fizica si chimica), proprietati
mecanice (foldabilitate si rezistenta) si optice (indice de refractie mare) adecvate pentru
fabricarea lentilelor intraoculare foldabile. Biomaterialul este supus unui tratament de suprafata
care sa reduca adezivitatea caracteristica materialelor moi si sa-l apropie de caracteristicile de
suprafata ale PMMA. ACRYSOF contine si un absorbant UV legat covalent la polimerul sintetic.

Hidrogelurile in oftalmologie
Hidrogelurile sunt retele polimerice tridimensionale, ce pot fi asimilate cu o imensa
macromolecula, care prezinta capacitatea de a incorporea cantitati mari de apa/solutii apoase. O
alta posibila definitie a hidrogelului este: retea tridimensionala de polimeri hidrofili, in care este
prezenta o cantitate mare de apa. In general, cantitatea de apa reprezinta de cel putin 20% din
greutatea totala. Daca apa reprezinta mai mult de 95% din greutatea totala, atunci hidrogelul se
numeste superabsorbant.
Gelurile pot fi chimice sau fizice, in functie de tipul de legaturi dintre catenele
macromoleculare. Gelurile chimice prezinta legaturi covalente intercatenare, pe cand gelurile
fizice prezinta drept conexiuni intercatenare legaturi de hidrogen, legaturi van der Waals.
Metode de obtinere
Hidrogelurile sunt sintetizati din diferiti monomeri, majoritatea fiind hidrofili, datorita
prezentei in structura lor a grupelor functionale hidrofile de tipul: -OH, -COOH, -CONH2,
-CONH si -SO3H. S-a stabilit insa, ca prin copolimerizarea unor monomeri hidrofili si hidrofobi
se obtin hidrogeluri cu rezistenta mecanica marita.
Necesitatea ameliorarii proprietatilor fizico-chimice, biologice si mecanice ale
hidrogelurilor a condus la diversificarea gamei de monomeri neutri sau purtatori de sarcini
electrice (anionici, cationici), precum si cu grupari susceptibile de reticulare.

O pondere remarcabila revine monomerilor vinilici:

-anionici (derivati ai acidului acrilic);
-cationici (derivati ai metacrilatului de -amino-etil);
-neutri (metacrilati de: -hidroxi-etil, gliceril, propilenglicol, acrilati, acrilamide);
-cu proprietati de reticulare (derivati de dimetacrilat de etilenglicol, metilenbis-acrilamida).
Geluri chimice
Exista doua metode de baza pentru producerea de geluri chimice:

polimerizarea unor monomeri solubili in apa in prezenta unui agent de reticulare

adecvat;

reticularea unui polimer hidrofilic pre-existent cu ajutorul unor agenti de

reticulare adecvati.

Ambele metode au la baza mecanismele de reactie clasice si pot fi folosite si aplicate intro multitudine de variante.
Pentru formarea structurii tridimensionale caracteristice unui gel este esential ca speciile
monomerice folosite in acest scop sa aiba functionalitate mai mare ca doi.
Obtinerea de hidrogeluri prin copolimerizare (in prezenta unui agent de reticulare) este
folosita ca mijloc de imbunatatire a proprietatilor mecanice, a difuziei prin gel, ori a limitarii
gradului de umflare a gelului obtinut astfel.
Pentru prima metoda, putem exemplifica prin obtinerea PHEMA. Ex. initiatori - AIBN
azobisizobutironitril, azobismetilizobutirat; catalizatori enzimatici in cazul hidrogelurilor bazate
pe polimeri naturali.
Ca agenti de reticulare se poate folosi o gama larga de specii solubile in apa: N,N'metilenbisacrilamida, prepolimeri ai etilenoxidului si alcoolului vinilic, care au fost transformati
in specii reactive prin introducerea de duble legaturi in molecula lor. Practic orice molecula care
contine cel putin doua duble legaturi C=C, poate fi agent de reticulare pentru monomerii vinilici
hidrofili. In acest fel pot fi ajustate proprietatile finale ale hidrogelului format in acest mod.
In functie de tipul procesului tehnologic, in amestecul de reactie pot exista si solventi
organici sau stabilizatori, ceea ce nu constituie o problema, atata timp cat pot fi extrasi din gelul
final. Tehnologiile folosite in mod curent pentru obtinerea hidrogelurilor includ polimerizarea in
masa, in solutie, in suspensie, in emulsie. Fiecare dintre aceste metode are asociat un anumit tip
de contaminare.
Prezenta monomerului nereactionat, a stabilizatorului sau initiatorului rezidual, la fel ca
si prezenta capetelor de lant nesaturate (rezultand din diverse mecanisme de incheiere) vor

influenta fiecare proprietatile materialului final format. Atunci cand conditiile de reactie nu sunt
controlate in mod eficient, pot rezulta neuniformitati ale produsului sau un grad mare de
distributie al masei moleculare.
Alte metode de polimerizare, cum ar fi polimerizarea in faza gazoasa sau indusa cu
plasma, sunt foarte scumpe dar duc la formarea unor geluri foarte pure si uniforme.
A doua metoda generala de formare de geluri chimice o reprezinta reticularea unor polimeri
hidrofilici cu ajutorul unor agenti de reticulare sau prin expunerea acestora la radiatii de diferite
tipuri.
Polimerii hidrofilici pot sa aiba atat o structura liniara, cat si una ramificata, dar in
general au functionalitatea necesara pentru reticulare sub forma grupelor hidroxil, amino (in
cazul macromoleculelor naturale), gruparilor acrilat sau carboxil. Agentii de reticulare sunt in
general molecule care au grupari functionale la ambele capete ale acesteia (specii telechelice) exemple tipice sunt aldehidele, acizii si aldehidele acide, divinilsulfati, diizotiocianati,
diizocianati. Speciile monotelechelice sunt folosite pentru a obtine copolimeri grefati, rezultand
structuri asemanatoare fagurilor ce 'atarna' de suprafata grefata. Initiatorii de tip radicali liberi
pot fi folositi pentru a creea puncte reactive pe catena polimerica principala, rezultand in
majoritate reticulari tetrafunctionale.
Reactiile de reticulare au loc in general in solutie, iar alegerea solventului este dictata de
aplicatia pentru care este produs hidrogelul respectiv. In pricipiu, pentru aplicatii biomedicale,
cea mai folosita ca solvent este apa, dar nu in mod exclusiv. Solventi organici, cum ar fi alcoolii,
pot fi utilizati ca solventi, in masura in care ei pot fi apoi indepartati si inlocuiti in structura
tridimensionala de apa sau diverse lichide biologice.
Hidrogelurile obtinute prin aceasta metoda poseda un amestec de structuri moleculare.
Reticulari tetra sau multifunctionale apar atunci cand sunt utilizati agenti de reticulare adecvati.
Capetele de lant libere, lanturile incolacite, lanturi sub forma de bucla, prezente in sistem
anterior reactiei de reticulare, sunt literalmente 'inghetate' in reteaua finala, existand deasemenea
si lanturi polimerice nereactionate, intrucat nici o reactie nu merge pana la 100% conversie.
(schema structura hidrogel)
O metoda mai putin folosita de obtinere a hidrogelurilor implica folosirea radiatiilor.
Expunand polimerii la raze gamma emise de izotopi radioactivi (cel mai folosit fiind 60Co),
energia moleculelor poate fi ridicata. Atunci cand energia absorbita de polimer este mai mare
decat potentialul sau de ionizare, macromolecula poate fi transformata in radicali liberi, prin
scindarea unei legaturi covalente. Scindarea aceasta, sub actiunea radiatiilor, nu este aleatoare.
Intr-adevar, anumite legaturi covalente, din anumite grupe chimice, au o specificitate ridicata la
actiunea radiatiilor si deci o probabilitate foarte mare de a fi scindate. Reactiile care au loc in
urma formarii de radicali liberi includ recombinarile, neobservandu-se un rezultat concret de

reticulare. Insa, atat reactiile de reticulare, cat si cele de legare a capetelor de macromolecule sau
de degradare a polimerului, sunt cele care predomina.
Reactia care este favorizata (reticulare versus degradare, de exemplu) depinde de
gruparile ce vor fi substituite pe catena principala. Cercetarile au indicat ca degradarea este
favorizata atunci cand gruparile laterale sunt voluminoase sau cand atomii de carbon
tetrafunctionali sunt prezenti in numar mare in catena principala.
Reticularea pare a fi favorizata atunci cand gruparile laterale au dimensiuni mici sau
cand atomii de carbon ai fiecarei catene principale au cel putin o legatura primara cu cel putin un
atom de hidrogen. Polimerii cu potential de a reticula sub actiunea radiatiilor sunt poliacidul
acrilic, polimetilacrilatul, poliacrilamida, polivinilpirolidona, polialcoolul vinilic, poliamidele si
poliesterii.
Polimerii cu structura ce favorizeaza degradarea sub actiunea iradierii sunt poliacidul
metacrilic, polimetilmetacrialtul, polimetacrilamida.
Utilizarea hidrogelurilor din PHEMA pentru obtinerea lentilelor de contact este deja un
fapt comun. Aspecte cum sunt permeabilitatea la oxigen si continutul de apa sunt parametri
importanti ai conceptului de lentila de contact si sunt indeplinite in mod eficient de catre
hidrogeluri.
Conceptul de lentila intraoculara foldabila (care se introduce pliata in interiorul
globului ocular, printr-o incizie de numai 3 mm) a fost pus in practica prin ideea de utilizare a
hidrogelurilor acrilice in acest scop.
Au fost efectuate numeroase studii clinice pentru a investiga si compara
comportarea clinica a hidrogelurilor ca biomaterial pentru lentile intraoculare. Rezultatele nu
demonstreaza vreun avantaj net fata de alte tipuri de materiale. In plus, s-au semnalat cazuri de
opacifiere a lentilelor, post implantare, prin migrarea ionilor de calciu din mediul ocular in
interiorul retelei tridimensionale a hidrogelului. Din punct de vedere optic, s-au semnalat cazuri
in care picaturi de apa au separat la nivelul suprafetei posterioare a lentilei, ducand la afectarea
serioasa a calitatii imaginii.

Trecerea in revista a aspectelor generale legate de clasele de materiale polimerice utilizate in

oftalmologie a dus la cristalizarea urmatoarelor concluzii:

Titlul de biomaterial acordat unui material sintetic tine de acordarea proprietatilor de

utilizare cu rolul pe care trebuie sa-l indeplineasca ca implant in acest sens, din punct
de vedere al sintezei si prelucrarii propriu-zise exista o serie de considerente speciale,
legate de reproductibilitatea proprietatilor, calitatea si controlul tehnologiei aplicate,
certificarea biocompatibilitatii prin teste specifice.
Pentru a utiliza un polimer sintetic in aplicatii oftalmologice, trebuie avute in vedere
comportamentul acestuia in mediul ocular, din punct de vedere fizico-chimic si al
biocompatibilitatii, aspecte ce difera in functie de tipul aplicatiei avute in vedere.
Aspectele legate de tehnologia de sinteza si prelucrare a biomaterialelor sintetice in
ansamblu trebuie privite si din punct de vedere economic si financiar, intrucat nu orice
concept de imbunatatire a performantelor implantului poate fi tradus in practica
tehnologica in mod eficient economic pentru producatorul de dispozitive medicale.

Relatia dintre producatorul de biomateriale, producatorul de dispozitive medicale si

utilizator (personalul medical) este inca perfectibila. In competitia ce vizeaza aprecierea
rezultatelor studiilor clinice, aspectele legate de cercetare si punerea in practica a
acestora, nu toti producatorii sunt castigatori si este greu de spus daca victoria
castigatorului nu se bazeaza adesea mai mult pe succesul campaniilor publicitare decat pe
performantele superioare ale implantului propriu-zis.

In general, se urmareste un feed-back mai productiv intre aprecierea rezultatelor clinice si

modificarile aduse implantului, atat in ce priveste designul sau (producatorul de
dispozitive medicale) cat si proprietatile biomaterialului utilizat (producatorul de
biomateriale polimerice).

Este de dorit ca cercetarea in acest domeniu sa porneasca de la o viziune realista atat

asupra posibilitatilor tehnologice din industria producatoare, cat si asupra aspectelor
biomedicale propriu-zise.

Succesul unui concept nou in implantologie este asigurat atunci cand exista o
sincronizare coerenta intre toate aspectele practice implicate (sinteza, prelucrare,
utilizare).

BIBLIOGRAFIE
I

Ctlin Popa, Viorica imon .a.: tiina biomaterialelor - biomateriale metalice, U.T.
Press, Cluj-Napoca, 2008

II

http://www.scribd.com/doc/130822957/Biomateriale-Si-Componente-ProteticeMetalice#scribd

III

http://www.scribd.com/doc/130540489/Biomateriale-Si-Biocompatibilitatea-AcestoraCu-Organismul-Uman#scribd

IV

http://ortopediaonline.ro/content/view/41/44/

http://www.rasfoiesc.com/sanatate/medicina/COMPONENTE-SI-DISPOZITIVEPROT98.php

VI

T.V. Chirila: An introduction an ophthalmic biomaterials and their application through

tissue engineering and regenerative medicine, Queensland Eye Institute, Australia

VII

J.R. Henstock, L.T. Canham, S.I. Anderson: Silicon: The evolution of its use
biomaterials