BIOMATERIALE

I. Biomateriale

 1. Biomateriale. Noţiuni introductive

 2. Clasificarea biomaterialelor

 3. Proprietăţi caracteristice biomaterialelor

 4. Reguli şi standarde privind testarea unui

biomaterial

 5. Tehnici de sterilizare şi dezinfecţie a

biomaterialelor
Biomaterial

 (1980): orice substanta (alta decat medicamentele), sau

combinatie de substante, naturale si/sau sintetice, ce
poate fi utilizata, pentru o perioada de timp, ca un
intreg sau ca o parte a unui sistem care trateaza,
determina cresterea sau inlocuieste un tesut, organ sau
functie a organismului.

 orice material sintetic sau natural care poate fi utilizat

în contact endogen sau exogen cu un ţesut viu sau cu
lichidele biologice, în scop de regenerare, înlocuire,
terapeutic, stocare a sângelui, diagnostic sau de
monitorizare şi care nu afectează componentele
biologice ale organismului viu.
 Biomateriale  utilizate pentru a inlocui total
sau partial forma si functiile tesutului sau ale
organului bolnav, sau la interfata cu un mediu
biologic (dispozitive medicale pentru diagnostic
si stocare a medicamentelor, invelisuri pentru
biosenzori, sisteme cu eliberare controlata a
medicamentelor, biochip-uri etc.)
Omul primitiv  primul care a realizat amputarea degetelor
si membrelor, sau inlocuirea dintilor pierduti

Vechii egipteni au studiat dislocarea mandibulei, tratamentul

fracturilor claviculei si a fracturilor altor oase

Deget din lemn descoperit

la o mumie egipteana
Hippocrates (400 e.n.)  dispozitiv extern utilizat pentru
fixarea unei tibii rupte, confectionat dintr-o manseta de
piele, legata cu patru bete din lemn de corn, infasurata in
jurul gleznei si tibiei rupte

Dispozitiv extern pentru fixarea tibiei rupte

Perioada greco-romana  diferite proteze artificiale externe

(picioare de lemn, maini de fier…)
În secolul XVI  satisfacerea unor criterii estetice.
Ambroise Paré (1510-1590)  cunoscut ca părintele
chirurgiei moderne (implanturi dentare, ochi si membre
artificiale, degete din fier)

1565  implantarea de metale pentru repararea unei fisuri

a cavitatii bucale cu o placa din aur (Petronius)

1665  utilizarea sarmelor din fier si bronz pentru

cusaturi (Hieronimus Fabricius)

1775  utilitatea fixarii interne a fracturilor ? (Pujol si

Icart  sarme de alama pentru fixarea fracturilor osoase
1809  primele implante dentare endoosoase, din aur
(Maggiolo, in tratatul „Manual de arta dentara”)

1829  primul studiu despre utilizarea materialelor (aur,

argint, plumb si platina) de implant in experimente pe animale
(H.S. Levert (U.S.A.))

1860  introducerea tehnicii operatorii aseptice (Lister) 

scaderea ratei mortalitatii datorate infectiilor chirurgicale, de la
50% la 3%

1885  utilizarea portelanului la realizarea

implanturilor dentare (Weiser)
1888  implantarea unui dispozitiv dentar din platina, pe care
este aplicata o coroană din portelan (Lewis)

1891  inlocuirea a mai mult de un singur dinte, proteza fiind

fixata de radacini dentare implantate prin intermediul
surubului (Hartmann)

secolul XX  au fost enuntate reguli precise ale tratamentului

chirurgical al fracturilor cu ajutorul dispozitivelor medicale
1907  fixarea interna cu placi si cleme
1913  editarea lucrarii „Tratamentul operativ al fracturilor”,
in care sunt elucidate principiile functionale ale fixarii
interne a fracturilor intra-articulare (A. Lambotte(Belgia))
I. Biomateriale

 1. Biomateriale. Noţiuni introductive

 2. Clasificarea biomaterialelor

 3. Proprietăţi caracteristice biomaterialelor

 4. Reguli şi standarde privind testarea unui

biomaterial

 5. Tehnici de sterilizare şi dezinfecţie a

biomaterialelor
Clasificarea biomaterialelor:
A. Dupa origine:
a) naturale: proteine, fibre proteice, catgut, polizaharide, metale (Ti,
Ni, Mg, Zn etc.)
b) sintetice: polimeri si combinatii ale acestora, aliaje ale unor
metale, sticle, materiale ceramice si compozite

B. Dupa compozitie:
a) metale si aliaje – conductibilitate electrica si termica buna,
rezistenta mecanica si rigiditate mare, ductibilitate si
rezistenta la socuri  aplicatii: ortopedie, chirurgie orala si maxilo-
faciala, chirurgie cardiovasculara etc.
b) polimeri – conductibilitate electrica, termica si rezistenta
mecanica slabe, nu pot fi prelucrati la temperaturi mari, foarte
ductili, plastici si rezistenti la socuri  aplicatii: lentile de contact,
grefe, proteze, componente pentru dispozitive medicale, inlocuiri de coarde
vocale, transportori de medicamente etc.
c) materiale compozite – proprietati diferite in functie de
combinatia de materiale

d) materiale ceramice – rezistenta mare raportata la masa,

rigiditate si rezistenta la soc, rezistenta la coroziune, cost
acceptabil  aplicatii: stomatologie, oftalmologie, instrumente pentru
diagnostic, termometre, fibre optice pentru endoscopie etc.

C. Dupa timpul de sedere in organism

a) temporare (fire de sutura, proteze esofagiene, proteze
ortopedice, sonde pentru diagnostic, catetere etc.)
b) permanente (bypass-uri, valve cardiace, proteze ortopedice,
lentile intraoculare etc.)
D. Dupa scopul aplicatiei medicale:

a) biomateriale pentru inlocuire de tesut dur  ortopedie,

stomatologie

b) biomateriale pentru inlocuire de tesut moale  cardiologie,

oftalmologie

c) biomateriale cu functii specifice  membrane pentru transport de

medicamente si sange, membrane de dializa, stimulare cardiaca, plaman
artificial, biomateriale de diagnostic, terapie, instrumentatie etc.
E. Dupa localizare:

a) intracorporale  dispozitive complexe de stimulare a proceselor

fiziologice (rinichi artificial, plaman artificial, inima artificiala…), dispozitive
semipermanente (tendoane, valve cardiace, lentile intraoculare si de contact,
suport pentru eliberare de medicamente), dispozitive temporare (bandaje
chirurgicale, fire de sutura, adezivi)

b) paracorporale  folosite la interfata cu un mediu biologic (ex.: catetere,

sonde pentru diagnostic)

c) extracorporale  transportul sangelui si al lichidelor transfuzabile,

containere farmaceutice, tuburi, seringi, instrumente chirurgicale, materiale de
impachetat
F. Dupa modul de interactie cu organismul:
a) bioinerte – nu provoaca raspuns (sau raspunsul este minim) din
partea gazdei (ex.: portelanul dentar, unele biosticle)

b) bioactive – interactiuni fizico-chimice cu tesutul viu, dand

raspunsuri benefice, refacerea in zona de contact si
stimularea cresterii de celule endoteliale (ex.: hidroxiapatita
sintetica, sticla ceramica etc.)

c) biotolerate – separate de organism printr-o interfata suficient

de groasa, astfel incat nu apar perturbari importante de
compatibilitate cu acesta

d) bioresorbabile – supuse unui proces de dizolvare/resorbtie dupa

introducere in organism, fiind treptat inlocuite prin inaintarea
tesutului viu (ex.: fosfatul tricalcic, unii polimeri sintetici)

e) hibride – presupun asocierea unui material inert cu celule vii

Clasificarea biomaterialelor polimerice:
A. Dupa structura:

a) naturale: celuloza, amidonul, cauciucul natural, acidul

deoxiribonucleic (ADN), proteine (keratina, colagen, gelatină,
fibrinogen), fibre proteice (mătase, lana, păr), polizaharide (metil
celuloza şi derivaţii săi, dextran, bumbac), mucopolizaharide
(heparina)

 sunt degradate, de obicei, de enzime specifice care se găsesc în

organism;
 produsele de degradare (aminoacizi, zaharuri) sunt uşor
metabolizate  materiale recomandate pentru obţinerea de
microparticule cu administrare parenterală.
b) sintetice:
 1. Homopolimeri obţinuţi prin polimerizare:
 * Polietilena (PE, HDPE, UHMWPE) Primii polimeri sintetici
 * Polipropilena (PP) folositi in domeniul
 * Polimeri acrilici (PMMA)
medical: acidul
 * Politetrafluoretilena (PTFE sau teflon)
 * Policlorura de vinil (PVC)
polilactic,
polietilenglicolul (cu
 2. Homopolimeri obţinuţi prin policondensare: mase moleculare mari
 * Siliconi  viteza redusa de
 * Poliesteri (polietilentereftalat, PET) degradare)
 * Poliuretani (PUR)
 * Poliamide (Nylon)
 * Polidimetil siloxan (PDMS)
 * Policarbonaţi (policarbonat de etilenă şi policarbonat de propilenă)
 * Polianhidride

 3. Copolimeri
 * Copolimeri acid poliglicolic/acid polilactic
 * Copolimeri poli (-hidroxibutirat), PHB şi poli(hidroxivalerat), PHV
 * Copolimeri ai poli(caprolactonei) (PCL)
 * Copolimeri policarbonaţi/lactide
 Avantaje polimeri sintetici:
• Proprietati usor controlabile
• Pot fi obtinuti produsi de puritate inalta
• Pot fi reproduse proprietati optime pentru anumite scopuri
precise
• Stabilitate ridicata in timpul manipularii si conditionarii
• Produsele medicamentoase se obtin mai usor

 Dezavantaje polimeri sintetici:

* Biodegradabilitate scazuta (ex: dupa eliberarea principiului activ, este
posibil ca o microparticula de poli(hidroxipropil metacrilamida) sa
ramana in celula tinta toata viata celulei respective)
c) Amestecuri si compozite:

* amestecuri polimeri naturali (celuloza, amidon, lignina) / polimeri

sintetici (poliesteri, poliolefine)

* amestec poliglicolid lactida (PGL) / acid polilactic (PLA)

 Obtinerea de sisteme polimerice cu proprietati

imbunatatite
Polimeri sintetici frecvent utilizati in domeniul medical:

• Polimetacrilat de metil (PMMA) (plexiglas sau lucite)  buna transparenta,

duritate, stabilitate, este hidrofob; aplicatii: lentile intraoculare si lentile de contact
dure

• Polietilena de densitate inalta (HDPE), rezistenta la sterilizare  duritate buna,

rezistenta la uleiuri si grasimi, pret scazut; aplicatii: tuburi de dren, catetere,
articulatii artificiale, pistoane pentru seringi, invelisuri protectoare pentru acele de
seringa

• Polipropilena (PP)  buna rigiditate, rezistenta chimica si mecanica buna;

aplicatii: materiale de sutura, valve artificiale, vase sterilizabile

• Politetrafluoroetilena (PTFE) (teflon)  stabila termic si chimic, hidrofoba, greu

de prelucrat; aplicatii: grefe vasculare (in forma microporoasa (Gore tex) ), proteze
auditive, catetere

• Policlorura de vinil (PVC)  saci, tuburi pentru transfuzia sangelui, componente

ale instalatiilor de dializa, containere pentru pastrarea lichidelor biologice. Pentru o
buna prelucrabilitate se adauga plastifianti, care insa se pierd in aplicatiile pe
termen lung.
• Polidimetil siloxan (PDMS)  flexibil si stabil; aplicatii: tuburi de dren,
catetere, componente in sisteme de grefare vasculare, proteze (articulatii ale
degetelor, vase de sange, valve ale inimii, implanturi de san, obraz si nas,
urechi externe).

• Silicon  inlocuitori ai tesuturilor moi, aditivi sau materiale active pentru

medicamente, lubrifianti pentru instrumentarul chirurgical, cosmetice, anti-
spumanti in industria farmaceutica, ventricule artificiale, lentile de contact,
tratament al arsurilor, recipiente pentru antibiotice, oftalmologie

• Poliacrilat  implanturi dentare

• Polietilentereftalat (PET)  proteze (vasculare, de laringe, de esofag), fire

pentru suturi chirurgicale

• Poliuretani  adezivi, emulsii, materiale utilizate in stomatologie, inima

artificiala, substituenti ai gipsului (poliuretani expandati in situ), substituenti de
piele (in arsuri grave)

• Policarbonati  tuburi arteriale si de perfuzie, sticle sterilizabile

…………………………………
Polimeri sintetici utilizati in domeniul medical
 Piele/cartilaj
Dispozitive de
eliberare a
Implanturi
medicamentelor Polimeri oculare

Suruburi de Inlocuire de oase

fixare in
ortopedie
Valve
cardiace
Metale BIOMATERIALE Ceramici
Sintetice

Implanturi Implanturi
dentare dentare
Materiale
Semiconductoare Biosenzori
Microelectrozi
implantabili
B. Dupa locul de utilizare:
Ureche şi părţi ale urechii: polimeri
acrilici, polietilenă (PE), silicon,
policlorură de vinil (PVC)
Dantură: polimeri acrilici, polietilenă de
greutate moleculară foarte înaltă
(UHMWPE), răşini epoxi
Proteze oro-maxilo-faciale: polimeri
acrilici, PVC, poliuretan (PUR)
Tuburi traheale: silicon, nylon
Inimă şi componente ale inimii:
poliesteri, polialdehidă, PVC
Pacemaker pentru inimă: PE, acetali
Plămân, rinichi şi părţi ale ficatului:
poliesteri, polialdehidă, PVC
Segmente ale esofagului: PE,
polipropilenă (PP), PVC
Vase de sânge: PVC, poliesteri
Segmente gastrointestinale: siliconi,
PVC, nylon
Articulaţii ale degetelor: siliconi,
UHMWPE
Oase şi articulaţii: polimeri acrilici,
nylon, siliconi, PUR, PP, UHMWPE
Articulaţia genunchiului: HDPE
 Biomateriale cardiovasculare (preparate pe bază de colagen pentru protezare de valve,
poli(etilentereftalat), polizaharide pentru grefe de diametru mic, poliuretani) 
netrombogene, caracteristici mecanice superioare. Hemocompatibilitatea grefelor polimere poate
fi îmbunătăţită prin expunere la acţiunea plasmei de Argon şi depunere de straturi de heparină
sau fosfatidil colină, la suprafaţa materialului.

 Biomateriale polimere pentru rinichi artificial (membrane celulozice cu suprafaţă

modificată prin tratare cu poli(etilenglicol), chitosan, poli(metacrilat de metil),
poli(stiren) etc.)  hemocompatibilitate.

 Biomateriale oftalmologice (derivaţi perfluoruraţi, ulei siliconic (inlocuitori de corp vitros),

hidrogeluri pe bază de PMMA sau poli(metacrilat de hidroxietil) (lentile de contact)) 
permeabile pentru oxigen, transparente, aderenţă la ţesutul corneal. Materialele polimere se
folosesc pentru implanturi, suturi, lentile de contact, bandaje oculare, sisteme de eliberare lentă a
medicamentelor hidrofile, chirurgia cataractei etc.

 Biomateriale ortopedice (oţeluri inoxidabile, aliaje pe bază de Ti, materiale ceramice cu

Zr, cimenturi, cianoacrilaţi, răşini acrilice, PE de joasa densitate, cauciuc siliconic,
poliacetali)  compatibile cu ţesuturile, cu sângele, rezistenţă ridicata la degradare, la efort, la
uzură, modul de elasticitate redus. Aplicaţiile principale: neurochirurgie şi ortopedie ca fixatori şi
adezivi pentru oase şi articulaţii.

 Biomateriale pentru chirurgia plastică şi reparatorie (siliconi, poliuretani, colagen,

chitosan...)
Materiale bioresorbabile şi bioerodabile  hemocompatibilitate, nu
trebuie să afecteze ţesuturile din jur; nu necesită îndepărtarea din corp după
acţiunea lor temporară. Se împart în 4 categorii :
* Suporturi temporare  chirurgia oaselor, rupturi de vase, răni deschise
(suturi, fixatori osoşi, grefe vasculare); materialul degradabil asigura un suport
mecanic până când ţesutul natural se reface.
* Bariere temporare  materiale polimere (pielea artificială şi filmele polimere)
care împiedica adeziunea între ţesuturi, evitand astfel aparitia de inflamaţii
şi/sau fibroză.
* Sisteme de eliberare a medicamentelor (PLA, PGA) (ex.: sistem implant
intercranian pe bază de polianhidridă pentru eliberarea unui agent
chimioterapic la pacienţi ce suferă de o formă de cancer al creierului-
Glioblastoma Multiformae)
* Implanturi multifuncţionale (biomateriale degradabile ce prezintă acţiuni
sinergice cu acelaşi scop (ex.: suportul osos dur care va susţine osul fracturat şi
care va stimula creşterea ţesutului osos în urma eliberării unor factori de
creştere in timpul biodegradarii, STENTS in chirurgia cardiaca (pot elibera
agenţi antiinflamatori şi antitrombogenici direct pe vasele lezate))
Hidrogeluri  structuri polimerice solubile în apă,
produse prin reacţia unuia sau mai multor monomeri,
sau/şi prin asociere prin legături de hidrogen şi
interacţiuni puternice van der Waals intre catene. Cel
mai des utilizat hidrogel biomedical  poli(hidroxietil
metacrilat) PHEMA reticulat.

* umflare în prezenţa apei / contracţie în absenţa ei 

comportare ce depinde de diferiti stimuli exteriori (pH,
temperatură, substanţe chimice prezente, curent
electric, presiune osmotică)
* biocompatibilitate  aplicaţii medicale
* hidrofilie  caracteristici adecvate pentru formulările
cu eliberare controlată a medicamentelor
Eliberarea controlată  aplicaţia fundamentală în
domeniul farmaceutic a hidrogelurilor, implică:
 eficienţă maximă
 diminuarea efectelor secundare
 reducerea la maxim a toxicităţii preparatelor
 in sistemele rezervor, medicamentul este înconjurat de
o matrice macromoleculară, eliberarea principiului activ
făcându-se prin difuzie
 in timp ce eliberarea de ordin zero este importantă
pentru cele mai multe dintre medicamente, unele dintre
acestea trebuie eliberate în salturi, de exemplu in cazul
insulinei
 Evolutia Stiintei si Tehnologiei
Biomaterialelor
 Prima generatie (1950)
Scop: Bioinertie

 A doua generatie (1980)

Scop: Bioactivitate

 A treia generatie (2000)

Scop: Regenerarea tesuturilor functionale
I. Biomateriale

 1. Biomateriale. Noţiuni introductive

 2. Clasificarea biomaterialelor

 3. Proprietăţi caracteristice biomaterialelor

 4. Reguli şi standarde privind testarea unui biomaterial

 5. Tehnici de sterilizare şi dezinfecţie a biomaterialelor

 BIOCOMPATIBILITATEA – complex de
caracteristici fizico-chimice si biochimice, care fac
posibila acceptarea biomaterialului de catre tesuturile
vii, fara a avea loc in timp fenomene repulsive sau
toxice sub forma de inflamatii, infectii, sau chiar
respingere din partea organismului
 determinata de procesele la interfata material-mediu biologic,
procese controlate atat de proprietatile fizico-chimice si de
topografia suprafetei materialului, cat si de compozitia
mediului biologic si de organizarea primului strat de molecule
adsorbit de material

Influenta reciproca biomaterial – mediu biologic

Corp străin în organism  scăderea imunităţii şi a
capacităţii de apărare, favorizand infecţia

 Materialele cu suprafeţe netede nu sunt

favorabile aderenţei coloniilor bacteriene
 Suprafetele hidrofile sunt mai rezistente la
aderare, în comparaţie cu cele hidrofobe
 Proprietati ale biomaterialelor care influenteaza
caracteristicile de biocompatibilitate si
hemocompatibilitate

* Proprietati mecanice (rezistenta mecanica la incovoiere, intindere si

forfecare, elasticitate, tenacitate, fluaj (deformare lenta a materialului la
o anumita solicitare), stabilitate la uzura, la frictiune, la socuri
mecanice) si evolutia acestora in timp

* Proprietati fizice (structura cristalina, caracteristici termice, optice,

electrice, magnetice….)

* Proprietati chimice (compozitia si reactivitatea chimica a materialului,

tipuri de legaturi, energia de ionizare, punctul izoelectric, prezenta
grupelor polare la suprafata…. )
* Proprietati biologice (caracteristici mecanice, fizice si chimice
ale materialului aflat in contact cu un mediu biologic); capacitatea
de a absorbi, denatura, sau degrada substante din organism prin
diferite procese fizico-chimice (reactii specifice, enzimatice,
procese de calcifiere etc.)

* Proprietati practice, economice si de productie (eficienta

biomaterialului in aplicatia respectiva)

 Stabilitatea in timp a tuturor proprietatilor, fara

efecte daunatoare asupra tesutului viu si fara
deteriorarea materialului implantat
In general, un material cu proprietati de volum adecvate,
poate sa nu satisfaca proprietatile de suprafata cerute de o
aplicatie data sau invers

Ex.:
* hidrogelurile – biomateriale compatibile cu sangele, dar cu
proprietati mecanice foarte slabe
* metalele, materialele ceramice – proprietati mecanice foarte bune,
dar sunt incompatibile cu sangele

Un material poate fi biocompatibil pentru o

anumita aplicaţie şi incompatibil pentru o
alta
Interactiile biomaterial – mediu biologic  procese
sinergetice  interfata biomaterial – mediu biologic
determina atat schimbari in structura si functiile tesutului viu,
cat si modificari in caracteristicile materialului

Aspecte implicate de calitatile si performantele unui biomaterial:

a) Raspunsul organismului (gazdei) la impactul cu
materialul strain; efectele implantului asupra organismului:
locale (adsorbtia de proteine plasmatice si celule sanguine din
sange, activarea factorilor coagularii si declansarea proceselor
de fibrinoliza sau hemoliza, eliberarea de produsi toxici de
catre implant, infectii, generarea de celule cancerigene etc.) si
sistematice (simptome clinice produse de implant (embolii,
hipersensibilitate, hipoxemie, tahicardie, insuficienta
respiratorie, angina pectorala etc.)
b) Raspunsul materialului la structura si functiile gazdei
(modificarea proprietatilor biomaterialului: mecanice, fizice, chimice
(uzura, oboseala, corodarea, degenerarea, dizolvarea materialului),
biologice (absorbtia de substante din tesut, degradarea enzimatica,
calcifierea))
 PROPRIETATI MECANICE

Masa moleculara medie numerica (Mn) a polimerilor liniari

utilizati in domeniul medical: 25.000 – 100.000
Masa moleculara medie gravimetrica (MW): 50.000 – 300.000

In general: M  imbunatatirea proprietatilor fizice ale

polimerului + scaderea capacitatii de prelucrabilitate  exista o
limita superioara a masei moleculare optime

Prezenta cristalitelor in polimeri  proprietati mecanice

imbunatatite, rezistenta la oboseala crescuta  polimerii
semicristalini – preferati in aplicatiile biomedicale
Comportarea la oboseala a biopolimerilor  importanta daca
sunt utilizati in aplicatii in care sunt supusi la tensiuni dinamice
(ex.: ptr. inima artificiala)

Variatia numarului de cicluri

realizate inaintea producerii
deteriorarii in functie de
tensiunea aplicata
 PROPRIETATI DE SUPRAFATA

Energia libera de suprafata a biomaterialului determina

valoarea tensiunii interfaciale sange/tesut viu – material,
care influenteaza caracteristicile de hemo - / biocompatibilitate
ale acestuia

Domeniu de biocompatibilitate: tensiunea interfaciala – cuprinsa

in domeniul (1 – 3) mN/m
 Folosirea materialelor polimere în farmacie
urmăreşte: micşorarea dozelor de medicament, a
toxicităţii, potenţarea şi prelungirea efectelor
fiziologice, obţinerea de efecte locale, obţinerea
de înlocuitori de plasmă etc.
 Proprietati specifice polimerilor ce vor fi folosiţi ca matrici
pentru înglobarea substanţelor active sau care vor fi
"transportori“ de medicamente:
* solubili în apă
* uşor de sintetizat
* stabili d.p.d.v. chimic şi fizic si stabili in urma interactiunii cu mediul
biologic
* compatibili cu mediul biologic
* să prezinte un proces de degradare impus de efectul terapeutic
* să nu fie toxic pentru organism
* grad ridicat de puritate, fara resturi de monomer
* fara reticulări nedorite şi fara modificări de structură
* să nu se degradeze în urma sterilizării
………………………………..
I. Biomateriale

 1. Biomateriale. Noţiuni introductive

 2. Clasificarea biomaterialelor

 3. Proprietăţi caracteristice biomaterialelor

 4. Reguli şi standarde privind testarea unui

biomaterial

 5. Tehnici de sterilizare şi dezinfecţie a

biomaterialelor
 Raspunsul materialului – mai usor de prezis
decat raspunsul organismului la interactia
reciproca  performanta unui biomaterial se
stabileste prin teste care urmaresc raspunsul
materialului, inclusiv degradarea acestuia, la
interactia cu organismul viu (biodegradare)
Tehnici utilizate pentru aprecierea biocompatibilitatii:
* tehnici in vitro
* tehnici in vivo preclinice
* tehnici in vivo clinice

Organismele care stabilesc testele de biocompatibilitate:

 American Society for Testing of Materials - ASTM

 Association for the Advancement of Medical Instrumentation -

AAMI, American National Standards Institute - ANSI
 Center for Disease Control and Prevention - CDC si Environmental
Protection Agency - EPA
 Food and Drug Administration - FDA

 International Standards Organization - ISO

 European Standards – EN
 Standarde - documente care includ puncte de vedere
generale si unitare cu privire la:
 tehnici de testare a biocompatibilitatii
 tehnici de testare si control ale proprietatilor fizico-
chimice si ale raspunsului unui material in contact cu
mediul biologic
 modul de functionare a aparaturii si dispozitivelor
medicale
 tehnologii de preparare a implanturilor din punct de
vedere al dimensiunii, formei, alegerea materialului in
functie de aplicatie
O tehnica standard de testare a unui biomaterial
va descrie:

 * destinatia materialului
 * tipul de biomaterial si proprietatile ce trebuie
satisfacute de catre acesta
 * conditii de testare (temperatura, umiditate,
reactivi, pH….)
 * gradul de precizie impus de aplicatie
 * modul de lucru efectiv (aparatura, metoda de
testare, etape, viteza de lucru, relatii de
prelucrare a rezultatelor)
 * posibilele performantele ale materialului
Vor fi stabilite limitele de
aplicabilitate ale unui material si
criteriile de biocompatibilitate.
Validarea materialului se face dupa
testari repetate in diferite
laboratoare, fiind urmate de teste
clinice.
Denumiri de identificare ale catorva tehnici de testare:
 ASTM – F746 – tehnica de testare a erodarii si fisurarii unor
aliaje folosite in chirurgia ortopedica
 ASTM – F604 – calitati necesare elastomerilor din siliciu
pentru aplicatii biomedicale
 ASTM – F561 – analiza implanturilor ortopedice metalice
inlocuite sau recuperate dupa o anumita perioada de folosire
Toate aplicatiile medicale: implanturi, instrumente, dispozitive,
ceramice vor primi aprecieri generale ca aspect, dimensiuni,
tolerante, performante de laborator.
Exista de asemenea standarde si pentru sterilizarea
biomaterialelor, in functie de aplicatie.
Producatorii vor utiliza si inscriptiona standardul de testare pe
fiecare material, dispozitiv sau instrumentar medical
comecializat.
 Testarea in vivo preclinica  desfasurata pe
diferite animale ce prezinta cele mai multe similitudini
cu organismul uman (compozitia sangelui, metabolism,
activitate imunologica…). Rezultatele acestor teste se
vor corela dupa datele obtinute de la diferite
laboratoare din lume.

Niciun test preclinic nu permite folosirea materialului

in domeniul medical inaintea realizarii testelor
clinice

 Testele clinice in vivo  desfasurate pe pacienti, cu

respectarea legislatiei tarii respective si a
deontologiei profesionale; sunt implicati medici,
farmacisti, biochimisti, fizicieni, ingineri.
I. Biomateriale

 1. Biomateriale. Noţiuni introductive

 2. Clasificarea biomaterialelor

 3. Proprietăţi caracteristice biomaterialelor

 4. Reguli şi standarde privind testarea unui

biomaterial

 5. Tehnici de sterilizare şi dezinfecţie a

biomaterialelor
 Necesitatea sterilizarii biomaterialelor folosite în
domeniul biomedical (chirurgie, ortopedie,
diagnostic şi terapie, implanturi, farmacie), pentru a
nu declanşa infecţii, boli, fenomene alergice,
agravarea bolilor deja existente

Biomateriale sterile: nu contin forme de viata

precum bacterii (forme vegetative, sporulate), virusi,
fungi
 Antisepsie (anti – împotrivă, sepsis – putrefacţie) 
ansamblu de tehnici sau procedee fizico–chimice prin care
se distrug sau sunt inhibate microorganismele patogene,
bacteriile, viruşii, fungii, de pe suprafeţe în contact direct
sau indirect cu organismul

 Pasteur, 1878  Mediul aseptic (implant, substanţă

farmaceutică, suturi, mediu gazos, sala de operatie etc.):
nu prezintă microorganisme sau germeni infecţioşi; se
realizează prin tehnici adecvate (tehnici de antisepsie) –
dezinfecţie şi sterilizare - care vor ţine cont de structura şi
caracteristicile materialului
 Dezinfecţia distruge microorganisme patogene, viruşi, fungi (cu
excepţia sporilor bacterieni).

 Sterilizarea: distrugerea completă a oricărei forme de viaţă de pe

un biomaterial medical sau preparat farmaceutic.

 Pasteurizarea: sterilizare parţială a alimentelor la temperaturi la

care microorganismele sunt distruse, fără a produce modificări
majore în produsul respectiv.

 Germicidul (germ – agent, cid - distruge): agent care distruge

microorganismele (in particular, cele patogene); poate fi un:
virucid, fungicid, bactericid, sporicid, tuberculocid. Germicidul se
numeşte dezinfectant dacă inactivează microorganismele
patogene, in afara formelor microbiene de spori. Germicidul se
numeste antiseptic dacă realizeaza dezinfecţia suprafetelor vii
(ex.: tegumente, mucoase, răni). Germicidul este sterilizant daca
distruge toate formele de viata microbiana (inclusiv sporii
bacterieni)
 Dezinfectantii si antisepticii nu pot asigura
singure sterilizarea, ei pregatind doar suprafetele
pentru o sterilizare ulterioara

 Sterilizarea totală este practic imposibilă

 Grade de dezinfecţie:
 înalt
 mediu
 scăzut

Reglementari corespunzatoare privind gradul de dezinfectie

(conform Association for the Advancement of Medical Instrumentation
(AAMI))  practica medicala trebuie sa respecte gradul sau
nivelul SAL (Sterility Assurance Level): o tehnica de sterilizare
trebuie sa distruga sporii bacterieni cu o probabilitate de
99,9999%  probabilitatea de a găsi un implant nesteril
trebuie să fie mai mică de 10-6 in cazul unui grad inalt de
dezinfectie
 1985, SUA  Ghid pentru Controlul Mediilor din Spitale
(Guideline for Hospital Environmental Control, CDC Guideline) 
controlul aparaturii, biomaterialelor, a mediului din
spitale, policlinici, cabinete, farmacii

Directii precizate de catre CDC Guideline, reactualizate la 2-5 ani:

 Tehnici de dezinfecţie şi sterilizare
 Monitorizarea proceselor de dezinfecţie şi sterilizare
 Dezinfectanţi şi sterilizanţi acceptaţi
 Preţ
 Stocarea materialelor sterile
Grade de sterilizare şi dezinfecţie (grade de asepsie)

 STERILIZARE: absenţa totală a microorganismelor, inclusiv a sporilor

bacterieni; necesar în cazul obiectelor în contact prelungit cu organismul →
implanturi în ţesut steril (ortopedie, sistem vascular, urinar, ace, foarfeci,
instrumentar chirurgical)

 DEZINFECTIE DE GRAD INALT: absenţa microorganismelor

patogene, mai puţin spori bacterieni, necesar pentru obiecte ce vin în contact
un timp limitat cu mucoase sau tegumente neintacte → instrumentar
diagnoză si terapie respiratorie, diafragme, endoscoape, echipamente
anestezie

 DEZINFECTIE DE GRAD MEDIU: distrugerea microorganismelor

patogene, mai puţin spori bacterieni; necesar pentru obiecte ce vin în contact,
un timp limitat, cu tegumente intacte → termometre, stetoscoape,
rezervoare de hidroterapie

 DEZINFECTIE DE GRAD SCAZUT: distrugerea celor mai multe tipuri

de viruşi şi fungi, dar nu şi a microorganismelor (ex.: bacilii tuberculoşi) →
obiecte care pot atinge pielea intacta (manşete, cârje, mobilier)
 Clasificarea dispozitivelor medicale si a obiectelor implicate in actul
medical, in functie de gradul de asepsie recomandat:

* dispozitive critice care intra in contact cu tesutul intern al pacientului,

inclusiv cu sangele si sistemul vascular (ex.: implanturi, accesorii la
endoscoape, lamele pentru analize, foarfece pentru biopsie etc.) 
sterilizare necesara

* dispozitive semicritice care intra in contact direct cu mucoase si cu

piele care nu este intacta  dezinfectie de grad inalt (ex.: tuburi
endotraheale, echipamente de diagnoza si terapie respiratorie,
instrumente folosite in stomatologie etc.)
dezinfectie de grad mediu (ex.: termometre, stetoscoape, rezervoare
de hidroterapie…)

* dispozitive necritice care intra in contact numai cu pielea intacta 

dezinfectie de grad scazut (ex.: carje, mobilier de spital, mansete
pentru masurarea tensiunii etc.)
Cerinte ce trebuie satisfacute de tehnicile de sterilizare şi dezinfecţie:

 Să fie eficiente pentru un număr cât mai mare de microorganisme

 Să îndeplinească gradul SAL (probabilitatea de a gasi microorganisme vii

dupa sterilizare – cat mai mica)

 Să ofere siguranţă pentru pacienţi şi personalul medical

 Să necesite timp de sterilizare scurt, instalaţii compatibile cu obiectele de

sterilizat

 Să nu afecteze preparatul farmaceutic/dispozitivul medical

 Preţ accesibil

 Să asigure protecţia mediului

 Eficacitatea sterilizarii = f(curatarea obiectului
de produse organice, tipul si nivelul contaminarii
bacteriene, concentratia si timpul de expunere la
germicid, configuratia fizica a obiectului,
temperatura si pH-ul mediului)
realizata cu apa, detergenti, produsi enzimatici, sau
prin simpla actiune mecanica
precede procesele de dezinfectie si sterilizare
 Flambarea (incalzirea la rosu) a instrumentelor medicale  nu se
mai foloseste in prezent

 Căldura umedă sau uscată  capabilă să distrugă microorganismele

prin unul dintre următoarele mecanisme:
* distrugerea componentelor celulare, împiedicand înmulţirea lor (prin
ambele tipuri de caldura)
* coagularea şi distrugerea enzimelor, proteinelor, lipidelor, mai ales prin
căldura umedă
* reacţii de oxidare, pana la carbonizarea microorganismelor, prin căldura
uscată
In absenta apei, degradarea proteinelor din celule prin reactii de hidroliza
este mult mai mica  in general, caldura umeda are un efect
germicid mai puternic decat caldura uscata

 Filtrarea: trecerea lichidului sau gazului prin materiale cu porozitati

adecvate pentru a reţine microorganisme patogene. Se mai foloseşte
doar pentru vaccinuri, soluţii oftalmice, unele preparate intravenoase,
medii pe culturi tisulare.
Metode de sterilizare prevazute de FR X:

 Sterilizarea la etuvă – căldură uscată

 Sterilizarea la autoclav – căldură umedă

 Sterilizarea prin filtrare

 Sterilizarea cu gaze

 Sterilizarea prin fierbere

 Tindalizarea (procedeu de sterilizare prin încălziri la temperaturi

între 60-80°C și răciri succesive)

 Produsele care nu se pot steriliza, se vor prepara aseptic

Pentru produsele farmaceutice, asepsia (fără
contaminare)  realizată printr-o serie de metode
fizice şi chimice, cu anumite precauţii prin care se
evită contaminarea cu microorganismele.

Se folosesc spaţii de producţie speciale, boxe şi blocuri

sterile.

Asepsia (metoda de sterilizare), metodă profilactică, este

urmată de antisepsie (măsuri menite să combată dezvoltarea
microbilor), metodă curativă.
STERILIZAREA PRIN CALDURA USCATA

 Se realizează în etuve la 160 – 180ºC, timp de 2-3 ore, în absenţa

apei

 MECANISM: caldura furnizata distruge componentele structurale

si metabolice la nivelul celulei, provoaca coagularea si distrugerea
proteinelor, reactii de oxidare etc.
 AVANTAJE: nu este toxică, nu raman gaze reziduale pe suprafeţe,
putere mare de penetrare, expunerea este directă (in etuva); in
general, nu afectează suprafeţele
 DEZAVANTAJE: timpi mari de expunere; temperaturile ridicate
şi timpii lungi de expunere pot deteriora materialele moi
 UTILIZARE: instrumentar chirurgical, stomatologic, produse
lichide
 Nu se pot steriliza: unele lichide, textile, pansamente, comprese,
polimeri (cu temperaturi de topire mai mici decat temperatura
utilizata)
STERILIZAREA PRIN CALDURA UMEDA (cu aburi)

 Se realizează în autoclave, prin fierbere, la temperaturi între

120 - 140ºC, şi presiuni de 1-2 atm., timp de 15-45 minute

 MECANISM: prin contactul cu aburul si condensarea acestuia pe

suprafata, se furnizeaza o cantitate de caldura suplimentara, care
determina distrugerea componentelor structurale si metabolice la
nivelul celulei
 AVANTAJE: temperaturi şi timpi mai mici faţă de sterilizarea prin
caldura uscată, se distrug bacterii în formă vegetativă, fungi şi viruşi,
dar anumiţi spori bacterieni sunt rezistenţi. Metoda este eficientă, nu
este toxică, este economică.
 DEZAVANTAJE: nu se pot steriliza materiale sensibile la umezeală
– metale, uleiuri anhidre, grăsimi şi pudre, anumiţi polimeri
 UTILIZARE: instrumentar chirurgical, stomatologic, unele
implanturi
Prin autoclavare se pot steriliza:

 Soluţii injectabile
 Soluţii perfuzabile
 Dispozitive pentru diagnostic, eliberate în
farmacii
 Material textil
 Seringi
TINDALIZAREA – Sterilizarea prin incalziri repetate

 Are la baza principiul osmozei – membranele

microorganismelor absorb apa, modificandu-si
permeabilitatea; la cald, are loc coagularea protoplasmei.
 Operatia se desfasoara in 3 etape de incalzire repetate,
la un interval de 24 ore; temperatura: 60 – 70°C
 Se aplica la produse foarte sensibile la caldura
(seruri, vaccinuri)
 Se asociaza cu sterilizarea chimica, metoda aseptica,
filtrarea sterilizanta
STERILIZAREA CU OXID DE ETILENA (OET)

 Metoda are loc la o temperatură < 60ºC, in mediu cu umiditate de

40-90 %, timp de 24 – 48 ore.

 OET - bun sterilizant, folosit singur sau în combinaţii cu alte gaze (N2,
CO2, ozon, peroxid de hidrogen vaporizat).

 MECANISM: Expunerea la OET determina alterarea sau distrugerea

componentelor celulare şi a materialului genetic al microorganismelor
patogene şi a sporilor, prin reactii de alchilare a grupelor hidroxil,
carboxil si amino din acizii nucleici.
 AVANTAJE: OET – foarte bun sterilizant pentru majoritatea
materialelor, eficace si la temperaturi mici, cu posibilitate de a steriliza
atat materialul cat si ambalajul acestuia
 DEZAVANTAJE: OET – foarte toxic, atacand grupele amino
din ADN-ul organismului uman (poate provoca iritari pe
traiectul respirator, tulburari ale SNC, probleme gastrointestinale,
schimbari in structura cromozomilor etc). OET – inflamabil si
exploziv, de aceea se amesteca cu gaze de transport; pret de cost
al sterilizarii – ridicat; timp de sterilizare – mare (necesitatea
aerarii (spalare cu aer steril) materialelor sterilizate, pentru a
elimina gazele reziduale absorbite la suprafata)

 UTILIZARE: majoritatea implanturilor, grefe (cardiace,

vasculare, ortopedice), lentile de contact, fire şi mănuşi
chirurgicale, instrumente telescopice, echipamente medicale
sensibile la căldură.
OET trebuie eliminat total !?!
 La expunerea accidentala, determina edem
pulmonar acut
 La expunerea cronica, este agent mutagen,
aberatii cromozomiale, leucemie

 Un articol sterilizat cu OET nu se va folosi

inainte de 24 de ore sub ventilatie in etuva la 55
grade, sau 5 zile la temperatura camerei
Sterilizarea cu substanţe gazoase (chimică) este
oficializată de FR X

Alte gaze ce mai pot fi folosite pentru sterilizarea chimica:

 formaldehida pentru compartimente de producţie, plastomeri

 acidul paracetic pentru sticlă şi plastice, interiorul izolatoarelor de
material plastic utilizate pentru fabricarea sterilă de medicamente,
în microbiologie
 OET pentru seringi din plastomeri, truse de perfuzie, sonde,
substanţe solide, perfuzabile în pungi sau flacoane din materiale
plastice
 alte antiseptice, unele metale (Zn, Cu, Ni, Ag)
STERILIZAREA CU RADIATII
Se pot folosi radiaţii de energii diferite, ionizante sau
neionizante (ex.: radiaţii gamma, radiatii X, UV,
microunde, laser, IR).

• Pentru fiecare radiaţie se va preciza: sursa de radiaţii,

mecanismul de obţinere, doza de radiaţie necesară,
adâncimea de pătrundere, efecte de încălzire, toleranţe,
materiale ce pot fi utilizate, condiţii de stocare.
• Sunt necesare dozimetre pentru controlul dozei optime
care va asigura sterilizarea eficientă, fără a distruge
suprafaţa implantului.
Sterilizarea cu radiatii gamma (din 1956)

 In general: radiatii gamma produse de izotopul 60Co, sau surse de

cesiu (137Cs)
• Doza obisnuita: 25 kGy (2,5 Mrad)
• Gradul SAL scade logaritmic cu cresterea dozei

MECANISM: radiatiile gamma ce apar in urma dezintegrarii 60Co

(cu energii de 1,17 – 1,33 MeV) determina alterarea ireversibila a
principalelor componente celulare si microorganismele mor. La
dezintegrare, apar si electroni (energie de cca 315 keV), care
participa la procesul de sterilizare, intrerupand viata celulara

AVANTAJE: procedeu eficace, rapid de sterilizare, cu putere mare

de penetrare, netoxic, fara reziduuri, bine controlat prin
dozimetrie; metoda adecvata pentru majoritatea materialelor, cu
exceptia implanturilor din teflon si PVC
DEZAVANTAJE: pret de cost foarte mare, accelereaza
imbatranirea si degradarea materialelor polimere prin oxidări,
scindare de lanţuri, formare de radicali liberi ce pot rămâne în
material timp îndelungat. Materialele îşi pot pierde parţial
proprietăţile mecanice, rezistenţa la enzime, suferă degradare.
Aceste efecte sunt micşorate dacă se foloseşte radiaţie gamma în
atmosferă inertă.

APLICATII: sterilizare antibiotice, vitamine, hormoni, extracte

vegetale
Sterilizarea cu radiatii X
 AVANTAJE: radiatiile X – emise de materiale bombardate cu fascicule de
electroni  nu sunt necesare surse radioactive; adancime de patrundere mare
 DEZAVANTAJE: o parte din energie se pierde in mecanismul de conversie a
energiei electronilor; timp mai mare de sterilizare

Sterilizarea cu radiatii UV
- Radiatii neionizante, cu putere de penetrare mica
- Se folosesc radiatii cu lungimi de unda intre 220 si 315 nm (radiatii UV-B),
produse de lampi cu vapori de Hg
- Temperatura mediului trebuie să fie de 15-30°C, umiditatea de max. 60%;
dezinfecţia este precedată de curăţire
- Aplicatii: sterilizare suprafeţe netede şi încăperi (boxe de laborator, săli de
operaţie, blocuri sterile), conservarea apei distilate

Sterilizarea cu radiatii IR (raze calorice)

- pentru sterilizarea fiolelor de sticlă
STERILIZAREA CU FASCICUL DE ELECTRONI ACCELERATI
- Se folosesc acceleratori comerciali, cu functionare in regim continuu sau
pulsat, care furnizeaza fascicule de electroni cu energii cuprinse intre 3 si
12 MeV

MECANISM: electronii interactioneaza cu constituentii atomici ai

celulelor vii, rupand legaturile chimice si biologice si determinand
distrugerea microorganismelor
AVANTAJE: metoda rapida si flexibila, in urma careia nu se creaza
reziduuri si nu exista riscul unor efecte secundare
DEZAVANTAJE: capacitate de patrundere mica in material; timp de
expunere mare, necesar asigurarii dozei de sterilizare (25 kGy)
APLICATII: sterilizarea implanturilor de dimensiuni foarte mici
STERILIZAREA UNOR PRODUSE
SENSIBILE LA APA,
CALDURA, GAZE SAU RADIATII

 unele vaccinuri
 amestecuri de soluţii pentru administrare
parenterală
 pulberi liofilizate

……………………………….
Filtrarea sterilizantă
- metodă de eliminare a microorganismelor, aplicata pentru soluţii
apoase
- lichidul este trecut printr-un material poros, mecanismul filtrării
presupunand un efect de cernere sau unul de adsorbţie

Tipuri de filtre:
 Filtre din reţele poroase solide (ceramice, porţelan poros, caolin)
 Filtre de sticlă sintetizată
 Filtre de azbest – în prezent interzise în domeniul
farmaceutic
 Filtre cu membrană
Prepararea în condiţii aseptice
 Se foloseşte pentru produsele care nu pot fi supuse la nici un
tratament de sterilizare după condiţionarea definitivă
 Condiţii concepute pentru a evita contaminarea bacteriană
 Spaţii sterile; echipamentul, recipientele, materiile prime - sterile

Se aplică pentru:

 Pulberi de uz parenteral
 Perfuzii
 Preparare de agenţi citotoxici
 Asocierea componentelor pentru nutriţie parenterală
 Producţia de radiofarmaceutice sterile
 Unele vaccinuri
 Unele suturi resorbabile
 Unii reactivi de laborator
Teste specifice utilizate pentru verificarea nivelului de sterilizare si
dezinfectie a unei suprafete  tin cont de: material, tipul
aplicatiei, microorganisme (micobacterii, bacterii, fungi, virusi)

indicatori biologici (BIs) la testarea nivelului de

dezinfectie si sterilizare a unui material  prezenta
microorganismelor, in forma vegetativa si in forma de spori, dupa realizarea
sterilizarii/dezinfectiei

Monitorizarea unei tehnici de sterilizare/dezinfectie  verificarea gradului

SAL + inregistrari de anumiti parametri (ex.: temperatura, presiunea,
timpul cat dureaza acea operatie)

Teste microbiologice  laborioase, necesita timp, cost ridicat  folosirea

de indicatori chimici, de fluorescenta, pentru a verifica nivelul de
sterilizare/dezinfectie
 PERSPECTIVE IN TEHNICA
STERILIZARII/DEZINFECTARII
Cerinte impuse tehnicilor de sterilizare/dezinfectie:
- Posibilitatea de a fi aplicate pe suprafete vii si inerte, de forme
complicate
- Eficienta la temperaturi si timpi mici
- Sa nu fie toxice
- Sa nu altereze proprietatile materialului respectiv
- Sa necesite instalatii usor de adaptat si posibilitate de
monitorizare
- Sa fie conforme cu Centers for Disease Control and Prevention (CDC)
si Environmental Protection Agency, precum si cu normele specifice
fiecarei tari
Dezinfectanti si sterilizanti noi:
1. Aldehida ortoftalica (concentratie 0,55% si pH 7,5); activitate
pentru diferite bacterii si unii spori; nu este iritanta pentru
ochi si caile respiratorii, nu elibereaza produsi volatili cu miros
neplacut, este stabila intr-un domeniu larg de pH (3-9), se
poate folosi pentru o mare varietate de materiale
2. Apa superoxidata (amestec de specii oxidante cu pH de 5-
6,5); activitate pentru diferite microorganisme si unii spori;
nu este toxica si coroziva, dar are un pret ridicat
3. Fluide supercritice, la temperaturi si presiuni peste valorile
critice, avand densitate mare, capacitate de difuzie si solvatare
mari (ex.: CO2); folosite si pentru separari, extrageri de lipide
din oase, absorbtie de oligomeri din polimeri etc.
Tehnici de sterilizare noi:

1. Acoperirea suprafetelor cu agenti antimicrobieni (ex.:

surfacine, Ag) care interactioneaza cu stratul de lipide din
membrana celulei bacteriene prin forte de atractie
electrostatica, sau incorporarea de antibiotice in matricea
biomaterialului
2. Expunerea in plasma (descarcari la presiune atmosferica –
corona, descarcare cu bariera dielectrica) de temperatura si
presiune joasa; specii cu actiune bactericida generate de plasma

Avantaje: distrugerea unui spectru larg de microorganisme si spori

bacterieni, temperatura nu depaseste 60°C (suprafetele expuse
neincalzindu-se si nedistrugandu-se), timp de sterilizare scurt
(~ 1h), nu se produc reziduuri toxice, prezinta siguranta pentru
pacienti si personalul medical, instalatiile pot fi plasate in sala
de operatie, pret de cost acceptabil
Dezavantaje: nu pot fi sterilizate anumite materiale polimere si
panzeturi, materiale in forma lichida, pudre sau instrumente cu
forme complexe sau tuburi interioare
3. Tehnica fotochimica de sterilizare a sangelui – anumite
substante chimice (psoralene, ftalocianine, riboflavin) devin
sterilizanti eficienti ai sangelui dupa activare cu radiatii (UV, IR)

4. Fotochemoterapia – activarea medicamentelor prin iradiere, in

scopul distrugerii celulelor canceroase