Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVERSITATEA ‚’ Apollonia ‚’ Iasi

REFERAT Biomateriale folosite în implantologie

Student : Romanciuc Florin Disciplina : Implantologie

0

Biomateriale folosite în implantologie

1. Caracteristici generale ale biomaterialelor utilizate în implantologia orală

Biomaterialele sunt materiale de sinteză compatibile cu corpul uman, cu un spectru larg de proprietăţi, ce pot fi transformate în dispozitive medicale care să corespundă unor parametri funcţionali strict impuşi. Materialele biocompatibile sunt destinate „să lucreze sub constrângere biologică" şi prin aceasta să devină adaptate diverselor aplicaţii medicale. În acest context, un biomaterial reprezintă orice substanţă sau combinaţii de substanţe, în afară de medicamente, de origine sintetică sau naturală, care poate fi folosită pe o perioadă nedeterminată, ca atare sau ca parte componentă a unui sistem (dispozitiv) în vederea reconstituirii morfologice şi / sau funcţionale a ţesuturilor, organelor. Biomaterialele utilizate în implantologie sunt biomateriale constituente de organ şi biomateriale de constituentă tisulară (de substituţie osoasă) - bariere membranare şi ţinte de fixare. De-a lungul anilor s-au experimentat numeroase materiale - piatra, fildeș, aurul, oteluri, titan, tantal, materiale ceramice [1960 - ceramica aluminoasa]

Biomateriale folosite în implantologie 1. Caracteristici generale ale biomaterialelor utilizate în implantologia orală Biomaterialele sunt materiale

Figura1. Proteze valvulare

Biomateriale folosite în implantologie 1. Caracteristici generale ale biomaterialelor utilizate în implantologia orală Biomaterialele sunt materiale

Figura2. Proteze articulare

1

Caracteristicile biomaterialelor utilizate în implantologia orală

Activitatea

Caracteristici de material

biodinamică

Biotolerant

nu sunt neapărat rejectate

încapsulare fibroasă

Bioinert

permit apoziția osului în vecinătate și osteogeneză de contact

Bioactiv

permit formarea osului pe suprafața lor și osteogeneza adezivă

Biominimetric

biomateriale de inginerie tisulară, cu design specific pentru a mima un răspuns biologic specific, optimizând vindecarea și regenerarea tisulară în mediu combinații între categorii de materiale cu activitate chimică ți biodinamică, în funcție de scopul terapeutic si tipul de țesut

 

gazdă

Caracteristicile biomaterialelor utilizate în implantologia orală

Activitate

Compozițe chimică

biodinamică

Biotolerant

Metalice

Ceramice

Polimeri

aur, aliaje, crom-

 

polietilenă

cobalt, oțeluri,

poliamide

zirconiu, niobiu,

poliuretani

tantal

Bioinert

titan, comercial

oxid aluminiu

 

pur

oxid zirconiu

aliaje de titan

Bioactiv

 

hidroxiapatita, fosfat tri- și tetra- calcic, fluorapatită, carbon vitros sau pirolitic,

 

sticlă bioactivă

Biomaterialele utilizate în implantologie sunt reprezentate de materiale ceramice, sticle bioactive, compuşi polimerici, fibră de carbon tratată prin glazurare sau folosită ca infrastructură, metale.

  • 1.1. Materialele metalice

În decursul timpului, materialele metalice utilizate în implantologie au fost reprezentate de tantal, aliaje crom-cobalt-molibden (stelite), iar în prezent acestea sunt reprezentate de titan şi

aliajele pe bază de titan (Ti 90 %, Al 6 %, Va 4 %). Iniţial, alegerea tantalului ca material cu utilitate în implantologie a fost determinată de excelente calităţi de biocompatibilitate determinate de rezistenţa sa crescută la coroziune. Punctul său de topire ridicat îl făcea însă dificil de extras din minerale. Rezistenţa mecanică este redusă, chiar dacă prezintă o bună rezistenţă la fatigabilitate. Mai mult,

2

tratamentele termice antrenează o absorbţie de gaze care îi măresc gradul de fragilizare. în prezent, utilitatea sa este limitată. Pentru generaţia implanturilor submucosale şi subperiostale s-au folosit aliajele de crom- cobalt manufacturate pe baza amprentelor individuale. Ulterior, pentru prima generaţie de implanturi lamă intraosoase, acestea au fost realizate din platină, iridium şi aur platinat.

tratamentele termice antrenează o absorbţie de gaze care îi măresc gradul de fragilizare. în prezent, utilitatea

Figura 3. Exemple de implanturi de tip lamă.

tratamentele termice antrenează o absorbţie de gaze care îi măresc gradul de fragilizare. în prezent, utilitatea

Figura 4. Exemplu de implant subperiostal

Alegerea aliajelor pe bază de cobalt a fost determinată de rezistenţa mecanică crescută, determinată de molibden şi de faptul că în aceleaşi condiţii de implantare aceste aliaje prezintă acelaşi comportament ca titanul, dacă sunt excluse alergiile la nichel. însă frecvent au fost descrise procese de vindecare periimplantare prin încapsulare fibroasă, determinate de efectele coroziunii şi de traumatismul implantar.

tratamentele termice antrenează o absorbţie de gaze care îi măresc gradul de fragilizare. în prezent, utilitatea

Figura 5. Elementul titan.

tratamentele termice antrenează o absorbţie de gaze care îi măresc gradul de fragilizare. în prezent, utilitatea

Figura 6. Forma structurii cristaline

În prezent, toate aceste metale, aliaje au fost înlocuite cu titan, un metal cu densitate redusă, caracterizat prin rezistenţă specifică foarte mare şi rezistenţă totală la coroziune. Acesta se obţine prin rafinare, după procedeul van Arel der Bar (disocierea iodurii de titan în vid la 1400 °C), obţinându-se titan cu o puritate de 99,95 %. Iniţial, titanul a fost descoperit la Creed, Cornwall, UK, de un amator geologist, Reverend William Gregor, şi denumit menachite. Ulterior, acesta a fost redescoperit de către chimistul german Klaproth (1975) care 1-a numit titaniu. Titanul metalic pur 99,9 % a fost preparat de către Mattew A. Hunter prin încălzirea Ti-C 14 în prezenţa Na la 700 - 800°C (reacţia Hunter). Nu a fost folosit în afara laboratorului până în 1946, când Kroll a demonstrat că titanul a putut fi produs comercial prin reducerea Ti-C 14 cu Mg (reacţia Kroll).

3

Întrunește calitățile cele mai bune în comparație cu celelalte metale, fiind un material aproape ideal în implantologia endoosoasă stomatologică. Ca proprietăţi, titanul este un metal uşor, ductil, dur, cu densitate mică, de culoare albă, lucios, rezistent la coroziune (atacul acid, clor gaz, sărurile obişnuite), nu este solubil în apă, este solubil în acizi concentraţi. Când este expus la temperaturi ridicate, formează un strat de oxid protector. Arde la 610°C şi formează oxid de titan. Arde în atmosferă de nitrogen pur formând nitritul de titan. Pe suprafaţa titanului se formează în prezenţa oxigenului o peliculă instantanee de TiO 2 , care se regenerează în mod continuu. Oxidul de titan îi conferă aliajului (titan + O 2 ) o rezistenţă la coroziune de 400 de ori mai mare ca a oţelurilor aliate inoxidabile. Astfel, titanul pur comercial se prezintă în patru variante (din cauza concentraţiilor diferite de oxigen şi fier) cu diferite proprietăţi fizice şi mecanice. La temperatura camerei este prezentă faza a cu o reţea de cristalizare HCP, iar la temperatura de 883°C este prezentă faza p cu o reţea cubică de cristalizare cu feţe centrale BBC. Componenta cu predominanţa acestei ultime faze este mai casantă. În domeniul medical sunt utilizate sistemele Ti-Al-Mo, Ti-Al-Cr, Ti-Al-V, Ti-Al-Cr-Mo, cu o biocompatibilitate excelentă în contact cu ţesuturile vii. Pentru confecţionarea implanturilor dentare este utilizat titanul nealiat grad 4JSO 5832/11. Avantajele utilizării titanului în implantologie rezidă în rezistenţă, proces tehnologic fiabil de obţinere, prelucrare uşoară prin mijloace convenţionale şi neconvenţionale, preţ acceptabil. Un aspect esenţial este reprezentat de faptul că se acoperă cu un strat subţire de oxid care împiedică coroziunea şi permite osteointegrarea (fenomen de pasivare), îi conferă o compatibilitate bună, fiind bine tolerat de ţesuturile moi şi osoase. Titanul este un material reactiv, în contact cu un electrolit se acoperă spontan cu oxid, o peliculă densă ce protejează metalul de atacul chimic-acid al fluidelor organismului. Titanul, în ţesuturi, este inert, nu eliberează ioni, nu este disponibil. Titanul are duritate mecanică suficientă, mai mare decât a osului cortical şi este maleabil (uşor elastic). Titanul medical are în compoziţie 90% titan, 6% aluminiu, 4% vanadiu. Se prelucrează prin aşchiere, are un preţ acceptabil. În strat subţire este transparent, iar în strat gros devine alb şi este un bun conductor electric. Pentru a produce o suprafaţă mai rugoasă, ceea ce conferă o ancorare osoasă mai bună, titanul se acoperă cu o peliculă subţire şi uniformă de plasmă.

  • 1.2. Materiale ceramice

Materialele ceramice pot fi ceramici bioinerte (ceramică de zirconiu, ceramică aluminoasă, safirbioceramică) sau ceramici bioactive (ceramică fosfat tri- şi tetra-calcică, hidroxilapatită, sticle bioactive, asocieri - colagen şi fosfat tricalcic sau colagen şi hidroxilapatită).

Caracteristicile biomateriale ceramice

4

Caracteristici de material

Punct de topire

1800 o C

Modul de elasticitate

3,8 x 10 4 kPa / mm 2

Rezistență la rupere

40 kp / mm 2

Conductibilitate termică la 20 o C

29,2 kca / kg/ o C

Greutate specifică

3,9 g / cm 3

Chirurgia osoasă beneficiază astăzi de metode chirurgicale folosind transplanturi sau implanturi din fosfat de calciu. Ceramica fosfatică se deosebeşte de implanturile bioinerte prin capacitatea de a se lega direct cu osul (bioactive). Eliberarea ionilor de Ca şi PO 4 este urmată de integrarea lor în metabolismul fosfo-calcic al organismului. Aceste implanturi sunt mai puţin rezistente decât implanturile de titan. Aspectele histologice şi de integrare tisulară încurajează folosirea ceramicii fosfocalcice (oxifosfatice) în implantologia dentară. Materialele ceramice îndeplinesc patru cerinţe fundamentale pentru integrarea în ţesuturi (osteointegrare):

forţă şi duritate suficiente la solicitările bifuncţionale de încărcare (dar mai mici decât la titan); prezintă compatibilitatea chimică şi sunt rezistenţe la coroziune; sunt bioreactive la interfaţă şi la distanţă de ţesutul gazdă; răspuns tisular favorabil din partea ţesutului gazdă. Avantajele materialelor ceramice rezidă în efect toxic redus asupra ţesuturilor (fiind în stare oxidată şi implicit rezistente la coroziune), nu sunt imunogene, nu sunt carcinogene, iar prin structura lor facilitează procesul de osteointegrare. Ca dezavantaje, sunt casante chiar în absenţa impactului şi a solicitării de forfecare, fiind folosite mai mult ca materiale de acoperire a metalelor sau a altor compuşi.

Caracteristici de material Punct de topire 1800 C Modul de elasticitate 3,8 x 10 kPa /

Fig.7. Materiale ceramice pe suport de titan (înalt biocompatibile si foarte estetice)

5

Fig.8. După restaurare metalo-ceramică HIDROXIAPATITA - Ceramica pe bază de hidroxiapatită este material bioactiv, sintetic, cu

Fig.8. După restaurare metalo-ceramică

HIDROXIAPATITA - Ceramica pe bază de hidroxiapatită este material bioactiv, sintetic, cu stabilitate pe termen lung.

Fig.8. După restaurare metalo-ceramică HIDROXIAPATITA - Ceramica pe bază de hidroxiapatită este material bioactiv, sintetic, cu
Fig.8. După restaurare metalo-ceramică HIDROXIAPATITA - Ceramica pe bază de hidroxiapatită este material bioactiv, sintetic, cu

Fig.9. Imaginea SEM a unei celule de hidroxiapatită

Fig.10. Imaginea Sem a matricei de hidroxiapatită pe suport din aliaj de titan după 2 zile de contact cu țesutul osos

Fig.8. După restaurare metalo-ceramică HIDROXIAPATITA - Ceramica pe bază de hidroxiapatită este material bioactiv, sintetic, cu

Fig.11. Imagini SEM a depunerii în jet de plasmă a hidroxiapatitei

Este constituită dintr-un material fosfocalcic, poros, care favorizează osteogeneza reparatorie la suprafaţa implantului. Prezintă un pH de aproximativ 7, similar cu oxidatul de titan.

Aplicată pe titan (miez de titan) face posibilă legătura directă cu osul. Cilindrul (implantul) trebuie să fie neted, subţire, foarte rezistent. Implantul este învelit complet de un manşon de os nou format, strâns indiferent de forma implantului cu hidroxiapatită artificială. Fibrele de colagen ale matricei osoase se leagă puternic de cristalele de hidroxiapatită artificială de pe suprafaţa implantului. Implanturile sunt fixate în os, în formă de şurub, ştift, spirală.

6

Proprietatea dominantă a ceramo-hidroxiapatitei este inițierea și promovarea neoformației osoase în zona de graniță cu osul, proprietate numita osteotropie. Această bioreactivitate rezultă din eliberarea de ioni fiziologici de Ca 2 si fosfat, HPO 4 , care sunt preluați în metabolismul mineral natural, ajungând în circulație, în depozite, si în procesele regulate de reconstrucție osoasa. Acest proces are la baza capacitatea de descompunere lentă a ceramo-hidroxiapatitei.

Legătura dintre implantul ceramo-hidroxiapatita și os se realizează ca urmare a structurii analoge a cristalelor de hidroxiapatită ale implantului și ale țesutului osos. Fibrele colagene din os pătrund între cristalele de hidroxiapatită ale implantului și se mineralizează, realizând o legătură chimică. Interfață os-implant este în acest caz o interfață difuză,

realizând OSTEOINTEGRAREA

Aceasta osteointegrare s-a demonstrat pe implante de

.. ceramo-hidroxiapatită îndepărtate cu țesut osos înconjurător.

Macroscopic: s-a observat contact direct între osul alveolar și materialul implantului la nivelul interfeței. ♦ Microscopic: pe fața osoasă a interfeței s-au evidențiat osteocite, care înconjurau implantul. ♦ Microscopie electronică: demonstrează o relație intimă între fibrele colagene ale matricei osoase și cristalele de hidroxiapatită ale implantului, realizând un strat puternic de legătură.

Tipuri de ceramo-hidroxiapatită

ceramo-hidroxiapatita poroasă cu volum poros de 50%. Macroporii sunt reprezentați de un sistem de cavități aflate în legătură deschisă unele cu altele, având o structura foarte asemănătoare cu a țesutului osos spongios natural. Această ceramică este folosită în special pentru reconstrucții osoase în implantologie și în chirurgia parodontiului marginal în parodontopatii.

ceramo-hidroxiapatita densă folosita în stomatologia implantologică. Are ca proprietăți:

- rezistență mecanică mai mare ca cea poroasă. - rezistență mare față de procesele de descompunere, adică o stabilitate îndelungată. - stimularea osteotropiei este mai redusă ca a celei poroase, totuși osteointegrarea este foarte bună.

S-a propus folosirea implantelor de ceramo-hidroxiapatită cu miez dens, suprafață cu pori macrogranulari, iar elementele de legătură dintre pori tot din ceramo-hidroxiapatita densă.

Deoarece hidroxiapatita se leagă chimic de os, asigurând osteointegrarea, s-a recomandat plasmarea cu hidroxiapatită a implantelor metalice; osul se adaptează foarte bine la Ti, dar se leagă bio-chimic cu hidroxiapatita. Fixarea implantelor metalice în os se realizează prin câteva tipuri de retenție mecanică pură, prin forma pe care o are implantul:

șurub, știft, spirală, orificiile lamelor. Osul ca un țesut viu răspunde diferitelor dispozitive de

7

fixare mecanică prin modificări ale structurii sale, modificări care pot fi de tipul resorbțiilor osoase, ducând la mobilizare implantului, respectiv la eliminarea acestuia. Pentru a evita mobilizare și eliminarea implantului se recomandă evitarea fixării mecanice a implantelor, preferându-se acoperirea implantelor de Ti cu hidroxiapatită. Apare astfel implantul cu miez de Ti si suprafață de hidroxiapatită, dar care trebuie sa îndeplinească anumite cerințe:

implantul să fie cilindric, neted, rezistent, subțire, iar suprafața implantului să se lege direct de os. Ca urmare, nu toate implantele sunt adecvate pentru plasmare cu hidroxiapatită, unele fiind mai adecvate decât altele; cel mai bine se pretează cele cilindrice, urmate de cele șurub cu spire groase dar nu prea mici si nici prea adânci.

Dar si în cazul acoperirii implantelor de Ti cu hidroxiapatită există curente contradictorii:

- acoperirea cu hidroxiapatită determină o rezistență mai mare la rupere, lovire, zgâriere, este una dintre opinii; - THESE GOLLARD - acoperirea implantelor de Ti cu hidroxiapatită accelerează cicatrizarea osoasă prin promovarea neoformației osoase de către hidroxiapatita (osteotropia hidroxiapatită); dar joncțiunea hidroxiapatită-os este mecanic mai puternică decât joncțiunea hidroxiapatita-Ti, putând apărea rupturi ale joncțiunii hidroxiapatită-Ti, urmate de mobilizarea implantului. Se mai pune și problema resorbției eventuale a patului de hidroxiapatită până la dispariția totală a acestuia. De asemenea hidroxiapatita la nivelul colului favorizează acumularea plăcii dentare. În concluzie, după acest autor, pe termen lung retenția implantelor este mai bună la cele de Ti, iar acoperirea cu hidroxiapatită este indicată în cazul unui suport osos de calitate mediocră ( la maxilar ).

SAFIR BIOCERAMICA - Reprezintă o biovitroceramică cu o compoziţie pe bază de alfa alumină şi cristale de safir. Este bioinertă şi biocompatibilă. Aceste implanturi se încarcă protetic la două - trei săptămâni de la inserare, iar protezarea poate fi mixtă, legându-se de dinţii naturali. Coroana implantului este 70% din cea a dintelui natural substituit. Joncţiunea os viu - implant se face prin fixare epitelială la nivelul inelului periimplantar şi prin ţesut conjunctiv (ţesut colagenic + vase sanguine) inserat „lung" (în profunzime).

Este o alfa alumina si un cristal unic, sintetizata de japonezi (KYOCERA CERAMIC Co. Ltd si Univ. de Stomatologie Osaka ), utilizata în practica implantologica timp de 10 ani, cu un succes clinic de peste 95 %.

Caracteristici:

  • 1. bioinert;

  • 2. biocompatibil;

  • 3. aplicarea suprastructurii în decurs de 2 săptamâni de la implantare;

  • 4. ocluzia în acord cu principiile ocluziei protejate;

  • 5. implantele se folosesc în legătură cu dinții stâlpi.

8

ZIRCONIUL - Introdus în stomatologie de Samy Sandhaus, reprezintă ceramica viitorului; aceasta este foarte rezistentă (rezistenţă mai mare de 5 ori decât materialele ceramice de prima generaţie), puţin casantă, cu o rezistenţă egală cu cea a metalelor, bioinertă şi cu o biocompatibilitate ridicată, fiind un material de referinţă pentru joncţiunea epitelială.

ZIRCONIUL - Introdus în stomatologie de Samy Sandhaus, reprezintă ceramica viitorului; aceasta este foarte rezistentă (rezistenţă

Fig.12. Schelet de zirconiu

ZIRCONIUL - Introdus în stomatologie de Samy Sandhaus, reprezintă ceramica viitorului; aceasta este foarte rezistentă (rezistenţă

Fig.13. Ceramică pe zirconiu

Este un oxid de zirconiu cu aspect strălucitor, de culoarea fildeşului, foarte estetic în implantologie, obţinut prin transformarea cristalelor în pulberi. Pulberile sunt comprimate la presiuni înalte şi 200 CTC. Prima serie de implanturi de zirconiu a fost denumită implanturi Sigma, caracterizate prin rezistenţă la coroziune, neutre din punct de vedere chimic şi electric, perfect opace. Pot fi încărcate supraprotetic în 3-4 săptămâni. Nu au fost descrise reacţii alergice şi inflamatorii, nu influenţează mitoza celulară, nu sunt imunogene şi facilitează osteointegrarea. Până în prezent au fost elaborate şi implanturi de zirconiu, cu miez din titan.

Materialul bioceramic reprezentat de oxid de zirconiu, prezintă calități fizice, rezistentă de 5 ori mai mari decât ale materialelor ceramice aluminoase de primă generație. Calitățile acestei ceramici sunt întărite prin însăși procedeul de fabricație - termică, fizică, realizând o aranjare regulată a cristalelor.

Rezulta astfel un material pur, omogen, cu precizie dimensionala perfectă. Proprietăți:

  • 1. rezistență mecanică mare la un volum redus. Rezistență la torsiune, flexiune;

  • 2. electric – neutru;

  • 3. chimic – neutru;

  • 4. rezistenta la coroziune;

  • 5. fizionomic - culoare alba stralucitoare, asemanatoare fildesului;

  • 6. biocompatibilitate perfectă demonstrată clinic si histologic;

  • 7. opacitate din punct de vedere al tehnicilor imagistice.

Este folosit sub formă de serii de implante SIGMA, de formă cilindrică, cu spirale distanțate, realizând un sprijin atraumatic, care permite refacerea osoasa în 3 săptămâni. Se folosește cu sau fără acoperire cu strat poros. CONCLUZIE: calitățile excepționale îi deschid noi domenii de utilizare în implantologie.

9

1.3.

Materiale de constituentă tisulară

Sunt reprezentate de materiale autogene, alogene, xenogene, aloplaste şi materiale mixte. Caracteristicile ideale ale unui material de constituentă tisulară sunt: (1) să se constituie în matrice osteoconductivă, care reprezintă o matrice conductivă nonviabilă pentru dezvoltarea osoasă, (2) factori osteoinductivi care sunt agenţi chimici ce induc diferite stadii de reparaţie osoasă, (3) celule osteogenetice care prezintă potenţialul de a se diferenţia şi de a facilita diferitele stadii de formare de ţesut osos nou, (4) integritate structurală. Astfel, utilitatea clinică a acestor materiale se realizează prin evaluarea potenţialului lor osteogenetic, osteoinductiv sau osteoconductiv. Osteoinducţia caracterizează procesul de transformare a celulelor precursoare recrutate în celule osteoblastice. Osteoconducţia descrie calitatea suprafeţelor de material de a acţiona ca o reţea pe care se dezvoltă sau care este invadată vascular şi celular, declanşând apoi osteogeneza. Osteogeneza descrie procesul prin care osteoblaştii şi celulele precursoare viabile stabilesc regiuni de formare a osului. Osteoproraoţia caracterizează procesul de formare osoasă directă la nivelul situsului osos, utilizând tehnica membranelor. Materialele alogene cuprind materiale care aparţin aceleiaşi specii dar cu "structură genetică" diferită, fiind constituite din componenta organică a osului. Procesarea presupune ca alogrefele să fie spălate de componentele medulare şi apoi uscate prin congelare, componenta anorganică este îndepărtată prin demineralizare cu acizi sau folosind chelatori de calciu. Procesarea lasă de obicei o matrice colagenică, conţinând proteine necolagenice. Formele de prezentare pot fi blocuri, granule, paste injectabile, folii. Ca avantaje, prezintă antigenicitate redusă şi osteoinductivitate. Dezavantajele sunt reprezentate de posibilitatea eliminării de la nivelul situsului de grefare a formelor granulare, iar formele de pastă sau folie deşi sunt uşor de manipulat sunt dificil de menţinut in situ iar costurile sunt ridicate. Materialele aloplaste sunt materiale netisulare, reprezentate de componenta anorganică a osului. Acestea pot fi reprezentate de materiale neresorbabile (polimeri înlocuitori de ţesuturi dure, sticle bioactive) sau resorbabile (hidroxilapatită ceramică, fosfat tricalcic). Ca avantaje sunt uşor de manipulat, sunt osteoconductive, iar dezavantajele pot fi reprezentate de posibilitatea spălării de la nivelul situsului de grefare a formelor granulare, de lipsa de osteoinductivitate şi de faptul că nu pot fi utilizate în asociere cu alte materiale. Materialele xenogene provin de la specii diferite, cu o componentă genetică diferită, fiind reprezentate de obicei de derivate de origine bovină. Componenta organică este eliminată în totalitate, acestea devenind o reţea inertă pentru regenerare. Ele pot fi utilizate în mod singular sau în asociere cu os autogen. Prezintă avantajul de a fi non-imunogene şi prezumtiv sigure pentru eliminarea infecţiilor trans-specii.

10