UMF Carol Davila Bucuresti

Facultatea de Medicina Dentara

Disciplina Implantologie Orala

Curs 3
European Society of Biomaterials
defineşte termenul de “biomateriale”
ca fiind “materiale fără viaţă, utilizate
în domenii medicale (de exemplu,
implanturi dentare), cu scopul de a
produce o interacţiune cu sistemul
biologic” (Wagner, 1991).
Materiale utilzate pentru realizarea
implanturilor endoosoase
 In cursul anilor s-a încercat utilizarea unui număr
variabil de materiale pentru confecţionarea
implanturilor, din care au supravieţuit doar câteva,
care posedă anumite proprietăţi obligatorii ce se
impun în vederea obţinerii unui succes pe termen
lung.
O condiţie obligatorie impusă tuturor biomaterialelor
este asigurarea lipsei de nocivitate locală şi generală.
Trebuie evitate materialele care au componente
toxice, cancerigene, alergice şi/sau radioactive.
In general, biomaterialele trebuie să fie compatibile
din punct de vedere biologic, mecanic, funcţional,
rezistente la coroziune, şi să se adapteze uşor unor
tehnologii clinice şi de laborator.
 Biocompatibilitatea
Prin biocompatibilitate se înţelege posibilitatea ca un
organism viu să tolereze, în anumite limite, fără a
determina apariţia unor reacţii de apărare, un
material străin de el, inserat în intimitatea lui.
Rateitschack şi Wolf au definit biocompatibilitatea
astfel: “un material este biocompatibil dacă la nivelul
unui organism viu produce doar reacţii dorite sau
tolerate” sau “un material cu o biocompatibilitate
optimă nu produce reacţii tisulare nedorite”.
Există mai multe grade de compatibilitate. “O
biocompatibilitate absolută este o utopie” (Williams).
Ca etalon în ceea ce priveşte biocompatibilitatea
materialelor folosite în implantologia endoosoasă este
considerat în primul rând reacţia lor cu osul, cu toate că şi
comportarea mucoasei în zona periimplantară este tot atât
de importantă.
Aceasta se datorează faptului că majoritatea cercetărilor în
legătură cu biocompatibilitatea acestor materiale provine
din domeniul chirurgiei ortopedice, care utilizează doar
implanturi intraosoase şi unde nu se ridică probleme
periimplantare la nivel de tegumente sau mucoase.
Interacţiunea dintre implant şi ţesuturile periimplantare nu
are voie să inducă, prin coroziune, liză osoasă şi
biodegradare la nivelul suprafeţei acestuia, modificări
secundare în organism (metaloze) sau o instabilitate
biologică a implantului.
Nu este permisă decât utilizarea unor materiale
standardizate prin norme internaţionale.
Compatibilitatea mecanică
Biomaterialele utilizate în implantologia orală
trebuie să asigure transmiterea forţelor ocluzale
ţesuturilor de susţinere. In acest sens, ele trebuie
să prezinte o rezistenţă mecanică suficientă
pentru a nu suferi modificări în cursul exercitării
forţelor fiziologice.
Parametrii mecanici ai unui material sunt
modulul de elasticitate şi rezistenţa la tracţiune.
De aici se poate conchide că materialele
polimerice şi aliajele pot îndeplini mai bine aceste
cerinţe, în timp ce materialele ceramice, fiind mai
fragile şi mai rigide, nu pot îndeplini în aceeaşi
măsură aceste condiţii.
Funcţionalitatea şi adaptabilitatea clinică
Funcţionalitatea şi adaptabilitatea clinică se referă la
implantul în sine, care trebuie:
să fie clinic utilizabil, oferind posibilităţi de protezare
estetice şi funcţionale
să permită sterilizarea şi, ulterior, igienizarea
corespunzătoare
să poată fi inserat, şi, eventual, îndepărtat fără manevre
chirurgicale laborioase

Există mai multe criterii de clasificare a biomaterialelor, cea

folosită fiind în funcție de origine. Aceasta împarte
biomaterialele în patru clase: materiale autogene,
omoloage, heteroloage şi aloplastice.
 MATERIALE ORIGINE UTILIZARE
Autoplastie - transplant de dinţi
AUTOLOGE
(de la acelaşi - replantări de dinţi
(AUTOGENE)
organism) - transplante osoase
Homeoplastie - banca de oase
OMOLOGE
(de la un alt individ al - conservare cialitică
(ALOGENE)
aceleiaşi specii) - liofilizare
Heteroplastie - os devitalizat,
HETEROLOGE
(de la un individ din deproteinizat
(XENOGENE)
altă specie) - colagen, gelatină
- metale
Aloplastie
ALOPLASTICE - ceramică
(materiale sintetice)
- materiale plastice
Implanturile endoosoase sunt confecţionate
exclusiv din materiale aloplastice, care pot fi:
metale, aliaje, ceramică, materiale plastice.

Avantajele materialelor aloplastice faţă de cele

autologe, omologe şi heterologe sunt:
disponibilitate practic nelimitată
manipulare mai uşoară
posibilitatea de a le fi îmbunătăţite proprietăţile
fizice şi chimice
prin standardizarea lor se poate obţine un nivel
calitativ mai ridicat şi constant
Ca dezavantaj, materialele aloplastice prezintă riscul
declanşării unei reacţii de corp străin, care va duce
inevitabil la pierderea implantului. Din punct de vedere
histopatologic, aceasta este o reacţie tisulară, care în
prezenţa unui corp neresorbabil duce la formarea de
ţesut conjunctiv de iritaţie care va tinde să expulzeze
corpul străin.
Contactul osos periimplantar poate avea însă o reacţie
specială de corp străin, favorabilă, prin încorporarea
implantului în os.
Ceramicile utilizate în implantologia orală sunt
pe bază de oxid de aluminiu – bioinactiv – şi fosfat
de calciu – bioactiv. Ceramicile aluminoase
produc osteogeneză de contact, deci în jurul
implantului se va depune os lamelar, rezistent din
punct de vedere mecanic.
Ceramicile pe bază de fosfat de calciu, ca şi
ceramica sticloasă produc osteogeneză de legătură
prin eliberarea de ioni de calciu şi fosfat în mediul
înconjurător şi absorbţia acestora de către masa
osoasă. Astfel se realizează o legătură chimică
între implant şi os.
Din punct de vedere ştiinţific şi practic, cele mai
folosite materiale pentru realizarea implanturilor
endoosoase sunt aliajele metalice, deoarece au
proprietăţi rezistive crescute (rezistenţă la
compresiune, încovoiere, tracţiune, etc.) pentru a
putea prelua şi transmite osului forţele fiziologice
care se exercită la acest nivel.

In timp ce prin anii ’70 se utilizau aliaje Co-Cr-Mo

şi tantalul ca materiale pentru implanturile
endoosoase, la ora actuală se preferă implanturile
confecţionate din titan medical.
Titanul
Titanul şi aliajele sale au devenit în ultimul timp
de neînlocuit în multe domenii medicale. Acest
material a atras atenţia lumii stomatologice prin
proprietăţile sale deosebit de avantajoase:
biocompatibilitate, conductibilitate termică
redusă, densitate scăzută, rezistenţă la coroziune
și preţul de cost scăzut.
Printre primii care au realizat implanturi dentare
din titan au fost Linkow (1968), Branemark (1969)
şi Hofmann (1985), care utilizează un aliaj al
titanului (TiAl6V4).
La ora actuală, în implantologie se utilizează titanul
medical de grad 5, care este un aliaj de titan cu aluminiul
și vanadiu, cunoscut și sub denumirea de Ti-6Al-4V sau
Ti-6-4. Acest aliaj are o duritate mult mai mare față de
titanul nealiat și prezintă rezistență la coroziune.

In scopul îmbunătăţirii proprietăţilor mecanice, au fost

încercate şi diferite aliaje ale titanului, cum sunt:
Ti6Al7Nb
Ti30Ta
Ti5Al2.5Fe
NiTi (aliaj cu memorie)
După o serie de cercetări experimentale pe animale,
Wagner şi colaboratorii (1987) susţin că nu poate fi
demonstrată o diferenţă concretă între osteointegrarea
diferitelor tipuri de aliaje şi titanul pur şi de aceea ei
recomandă utilizarea aliajului Ti-6-4, datorită
proprietăţilor mecanice superioare. S-a descoperit însă,
după o anumită perioadă de osteointegrare, prezenţa unei
concentraţii variabile de ioni de Al şi V în ţesutul
periimplantar.
De aceea la ora actuală se ia din nou în considerare
utilizarea implanturilor din titan nealiat sau din tantal,
considerate “leneşe” din punct de vedere biologic. Dacă
din considerente de rezistenţă se preferă alte aliaje de
titan, cu proprietăţi mecanice superioare titanului pur, se
recomandă acoperirea acestora cu un strat de plasmă de
titan, hidroxiapatită sau mase ceramice.
Implant dentar realizat
din tantal – Zimmer
Trabecular Metal.
Porțiunea mediană a
corpului implantului are
o structură trabeculară
asemănătoare osului
spongios.
Proprietăţile chimice şi biologice ale titanului
sunt dictate de stratul superficial de oxizi.
Stratul de oxizi se formează spontan în mediu
biologic, grosimea lui ajungând într-un minut la
100A, şi creşte până la 2000A după o perioadă mai
mare de timp.
Pentru stabilizarea mecanică a stratului de oxizi
de titan, unii autori recomandă acoperirea
implantului cu oxid de zirconiu, care-i conferă
însă o culoare închisă (implantele Bone-Lock).
Masele ceramice
Abandonarea metalelor în stomatologie face parte
din cercetările de avangardă ale acestei
specialităţi.
Bimetalismul, metalozele, ca şi o serie de aspecte
de biocompatibilitate au dus la ideea înlocuirii
metalelor de către masele ceramice cu proprietăţi
înalte, dintre care se remarcă cele pe bază de
Al2O3, şi mai ales ZrO2.
Astfel, metalele tind să fie înlocuite din domenii
în care deţineau supremaţia de peste un secol.
Implanturile endoosoase din ceramică
aluminoasă
Implanturile endoosoase din ceramică
aluminoasă (Frialit, Biolok, Bionit) au fost primele
realizări în domeniu.
Ceramica pe bază de oxid de aluminiu se
deosebeşte esenţial de metale. Astfel, implanturile
din ceramică aluminoasă au o duritate extrem de
crescută, care permite o eventuală prelucrare doar
cu instrumente diamantate, sub jet de apă, şi o
rezistenţă la compresiune cu mult peste cea a
implanturilor metalice.
Implanturile endoosoase din ceramică pe
bază de ZrO2
Principalul dezavantaj al implanturilor dentare
din aliaje de titan este reprezentat de culoarea
acestora – gri închis. La pacienții cu biotip
gingival subțire, culoarea implanturilor poate
transpare prin grosimea mucoasei, mai ales dacă
se suprapune și un oarecare grad de resorbție
osoasă cervicală
De asemenea au fost descrise și unele reacții de
sensibilitate la titan (chiar dacă alergia propriu-
zisă la titan este extrem de rară) și efecte
galvanice cu saliva și fluorurile.
Implanturile endoosoase din ceramică pe
bază de ZrO2
În ultimii ani, ceramicile din zirconiu stabilizat cu
ytriu au început să fie folosite în diferite domenii
medicale, cu rezultate mai bune decât ceramicile
aluminoase.
La ora actuală există pe piață cel puțin 9 sisteme de
implanturi dentare din zirconiu
Comparație dintre
implanturile din zirconiu
(implanturi de stadiul I –
porțiunea endoosoasă și
partea protetică fac corp
comun) și un implant
din titan, cu un bont
protetic din titan
O alternativă interesantă este reprezentată de un tip de implanturi hibrid – implanturi
din titan, care au în porțiunea transgingivală un inel din zirconiu (TBR Implants).
Biomateriale utilizate în tehnicile de
augmentare osoasă
In tehnicile de augmentare osoasă sau de
regenerare osoasă ghidată (GBR – guided bone
regeneration) se utilizează cu precădere două
tipuri de materiale: materiale de adiţie şi
membrane de regenerare.
Si la ora actuală acestea sunt intr-un continuu
proces de optimizare şi perfecţionare,
experimentându-se în permanenţă noi tipuri de
materiale care să întrunească cât mai multe dintre
condiţiile cerute.
Materiale de adiţie osoasă
In ultima perioadă tehnicile de regenerare osoasă
ghidată sunt utilizate tot mai des în diferite
situaţii clinice. Astfel se poate obţine:
un substrat osos favorabil inserării implanturilor
un oarecare control al atrofiei crestelor alveolare
refacerea unor defecte osoase

Tabelul urmator prezinta tipurile materialelor de

aditie osoasa:
 Tip Origine Exemple
-Grefe corticale recoltate de la nivelul liniei oblice
externe sau mentonului
Intraorale - Grefe spongioase, recoltate în timpul frezajului
Materiale - ţesuturi de la acelaşi
neoalveolelor
autologe individ
Extraorale -spongioasă şi medulară din creasta iliacă

Materiale - spongioasă refrigerată conţinând medulară din creasta

- provenite de la iliacă şi os spongios crioconservat de la capul femural
omologe - donatori umani - os alogen refrigerat şi uscat – FDBA
alogrefe - os demineralizat refrigerat şi uscat - DFBA

Materiale
- provenite de la Asemănător cu materialele omologe, doar că sursa de
heterologe - animale provenienţă este animală – vaci, cai, etc.
xenogrefe
-Biogran (Orthivita, SUA)
Biosticle -Perioglas (US Biomaterials Corp.)
-Ilmaplant (Ilmenau Glaswerke)
-Cerasorb (Curasan, Germania)
Pe bază de
-KSI TCP (KSI Bauer, Germania)
Substituenţi fosfat tricalcic
-Biobase α-pore (Calcitek, SUA)
sintetici de - substanţe sintetice
os -Hapset (Lifecore Biomedical, SUA) – HA cu
Pe bază de
sulfat de calciu
hidroxi-apatită
-Frios Algipore (Friatec, Germania)

Polimeri de înlocuire a ţesuturilor dure – HTR polymer

 Caracteristici ideale ale unui material de augmentare osoasă

Alogen
Caracteristici Autogen Refrigerat- Xenogen Alopastic
DMB
Uscat

Osteogen + - - - -
Osteoinductiv + - + - -
Osteoconductiv + + + + +
Disponibil + + + + +
Previzibil - - - - +
Proprietăţi
mecanice + + +/- +/- +

Manevrabilitate - + +/- -

Siguranţă + +/- + +/- +

Materiale autologe
Materialele autologe (transplantele autogene)
sunt reprezentate de fragmente de ţesut osos
recoltate la acelaşi individ. Mai exact sediul de
recoltare şi locul de inserare aparţin aceluiaşi
individ (organism). Această tehnică a fost şi este
folosită în ortopedie de multă vreme.

Materialele autologe se pot clasifica în funcţie de

regiunea de recoltare în:
intraorale
extraorale
 Transplantele autologe intraorale
Transplantele autogene de dinţi au fost practicate de foarte
mult timp, dinţii aceluiaşi individ fiind replantaţi sau
transplantaţi se încorporează în os, cu timpul însă apare
resorbţia rădăcinii lor. Transfixarea acestor dinţi le poate
prelungi într-o oarecare măsură persistenţa pe arcade,
procedeul neinfluenţând însă resorbţia rădăcinilor.
Există şi posibilitatea efectuării unor osteo-dento-transplante
autogene, când reuşitele sunt mai longevive dacă interfeţele
transplantului sunt exclusiv osoase.
Sediile de recoltare intraorală pot fi: tuberozitatea maxilară,
mentonul sau crestele edentate.
Transplantele autogene extraorale
In recoltările extraorale se preferă spongioasa şi
medulara din creasta iliacă, datorită potenţialului
osteogen ridicat. Acest tip de transplante prezintă
avantajul că fragmentele osoase obţinute sunt
suficient de mari, sunt constituite dintr-o
corticală şi un miez spongios asemănător ca
dispoziţie structurală cu oasele maxilare.
Mai există şi alte zone de recoltare a grefelor
osoase extraorale, cum ar fi epifiza tibiei şi calota
craniană.
Materiale omologe
Transplantele de os alogen se realizează între
indivizii diferiţi din punct de vedere genetic ai
aceleiaşi specii.
Se descriu trei tipuri de os alogen uman care se pot
obţine de la bănci de os :
spongioasă refrigerată conţinând medulară din
creasta iliacă şi os spongios crioconservat din
capul femural
os alogen refrigerat şi uscat – FDBA (freeze dried
bone allografts)
os demineralizat refrigerat şi uscat – DFDBA
(demineralised freeze-dried bone allografts)
Prin refrigerare şi uscare se obţine o scădere
marcată a antigenităţii produsului.
Demineralizarea osului alogen refrigerat şi uscat
oferă prin efectul eliberării unor proteine
inductive – bone morphogenic proteins (BMP) – o
creştere marcată a potenţialului osteogen. BMP-
urile stimulează formarea de os prin
osteoinducţie, favorizând diferenţierea celulelor
primare nediferenţiate în osteoblaşti.
Din acest motiv, DFDBA are proprietăţi
osteoinductive, pe când FDBA are caracter
osteoconductiv.
Materiale de aditie heterologe (xenogene)
Xenogrefele sunt materiale de adiție osoasă
lent resorbabile. Timpul de resorbție al acestor
materiale variază între 6 și 9 luni, însă există
studii care au arătat că fragmente de xenogrefă
persistă în osul nou format la mai mulți ani de
la grefare.
Principalul rol al acestor materiale este de
menținător de spațiu. Pe măsură ce aceste
materiale se resorb, organismul formează os
propriu în spațiul menținut.
Materiale de adiție de proveniență animală (bovină): cerabone
(Botiss) și Bio-Oss (Geistlich)
Substituenţi sintetici de os
In istoria modernă a stomatologiei, decenii de-a
rândul gipsul sterilizat a fost utilizat ca
substituent sintetic de os. Defecte osoase
importante care rezultau în urma chistectomiilor
sau a unor tumor benigne erau umplute cu gips.
In multe din asemenea cazuri, chiar după 20-30 de
ani de la inserarea materialului nu apărea nici o
reacţie.
De altfel există o tendinţă de a reactualiza
metoda, bineînţeles, cu produse mai sofisticate
decât CaSO4. Un exemplu în acest sens este
produsul Capset (Lifecare Biomedical SUA), care
conţine 35% sulfat de calciu semihidratat.
Materiale sintetice de augmentare osoasă
pe bază de biosticle
Stratul superficial al biosticlelor conţine ioni de
fosfat, care influenţează pozitiv cristalizarea
hidroxiapatitei şi cristale de cuarţ, care detemină
precipitarea dirijată a proteinelor de pe suprafaţa
lor.
Datorită faptului că stratul superficial al
biosticlelor prezintă un grad variabil de
solubilitate, în funcţie de compoziţia chimică
succesul lor pe termen lung este redus. Prin
creşterea conţinutului de elemente alcaline se
obţine o reactivitate osoasă superioară, dar care
concomitent creşte şi solubilitatea biosticlelor.
Nakamura elaborează aşa-numitele sticle AW care
conţin apatită (Ca10(PO4)6)O2) şi wolastonit (CaO
SiO2) , ce conferă materialului proprietăţi mecanice
superioare crescând rezistenţa la încovoiere şi
compresiune.
Prin testări pe animale s-a demonstrat că rezistenţa la
tracţiune şi forfecare creşte semnificativ după
inserarea implantului, rezultatele fiind superioare
celor obţinute în cazul ceramicii pe bază de oxid de
aluminiu.
Materiale sintetice de augmentare osoasă pe
bază de fosfat tricalcic (TCP)
Ceramicile pe bază de fosfat tricalcic (TCP) se pot
obţine din hidrogenfosfat de calciu şi carbonat de
calciu prin sinterizare la 1200ºC, iar printr-o
încălzire continuă la 1370ºC se realizează trecerea
fazei beta-TCP în faza alfa-TCP.
Ceramica pe bază de TCP mai este folosită şi în
terapia defectelor din otochirurgie şi
traumatologie ca suport medicamentos (de
exemplu pentru Gentamicină) în terapia
osteomielitelor.
Materiale sintetice de augmentare osoasă pe
bază de hidroxiapatită (HA)
Ceramicile pe bază de HA au o importanţă clinică
deosebită ca materiale de augmentare fie ca
implanturi de adiţie pentru acoperirea
implanturilor endoosoase metalice, înlocuind în
acest sens ceramicile pe bază de TCP datorită
proprietăţilor mecanice superioare.
In prezent hidroxiapatita este larg utilizată ca
material de augmentare osoasă, fie asociată cu
materiale osoase autogene, fie ca atare.
Folosirea concentratelor plachetare în
implantologia orală

Prin diferite tehnici de centrifugare și prelucrare a

sângelui venos recoltat de la pacient, se pot obține niște
concentrate trombocitare (plachetare), care pot fi folosite
ca atare (sub formă de membrane) sau pot fi amestecate
cu materiale de adiție, aducând astfel un aport important
de factori de creștere trombocitari
La ora actuală, cele mai folosite concentrate plachetare
sunt:
 PRP – platelet rich plasma – plasmă bogată în plachete sangvine
 PRF – platelet rich fibrin
 PRgF – preparation rich in growth factors
Modul de recoltare al PRP
Separarea sangelui in
cele trei componente
de baza
-Plasma bogata in
plachete sangvine
-Plasma saraca in
plachete sangvine
-Hematii
PRF – platelet rich fibrin
PRgF
Membrane utilizate în tehnicile de
augmentare osoasă
In regenerarea osoasă ghidată se utilizează constant o
serie de membrane din diferite materiale (care se resorb
sau nu în timp), pentru izolarea defectului osos pe
parcursul refacerii acestuia. Asadar membranele sunt
bariere confecţionate din diferite materiale resorbabile sau
neresorbabile care separă defectul osos refăcut sau nu cu
materiale autologe, omologe, heterologe sau aloplastice,
de lamboul muco-periostal.
Pe lângă rolul de contenţie al materialelor de adiţie,
membranele împiedică proliferarea celulelor epiteliale din
lamboul muco-periostal spre defectul osos, proliferare care
poate compromite o regenerare osoasă de calitate.
Membranele se utilizează în următoarele situaţii
clinice:

terapia recesiunilor gingivale şi a furcaţiilor descoperite

ale molarilor din cursul diferitelor forme de
parodontopatii marginale
umplerea defectelor rezultate în urma chirurgiei
afecţiunilor parodonţiului apical
alte situaţii în care defectele osoase apărute după
pseudotumori inflamatorii, traumatisme, etc. necesită o
regenerare osoasă ghidată
corecţii ale suprafeţelor periimplantare şi terapia
periimplantitelor
tehnici de augmentare a rezervei osoase în implantologia
orală
In funcţie de materialul din care sunt confecţionate,
membranele se clasifică în:

neresorbabile: fibre de celuloză hibridă, latex,

politetrafluoroetilen expandat (PTFE-e), care
trebuie îndepărtate după o anumită perioadă,
printr-o nouă intervenţie
resorbabile: pot fi sintetice (polimeri sintetici –
acid poliactic, copolimeri ai acizilor glicolic sau
lactic) sau naturale (ex. Colagen) şi care nu
necesită a fi îndepărtate printr-o nouă intervenţie
Membrană resorbabilă din colagen
(Geistlicht)
Membrană neresorbabilă cu
armătură din titan (Cytoplast)
Mijloace de menţinere a membranelor de
augmentare osoasă

Pentru mărirea stablităţii primare a membranelor

pe lângă mijloacele care conferă o fixare primară a
acestora (sutură, aderenţă prin procese de
coagulare, compresiunea periferică a mucoasei) au
fost imaginaţi pini de dimensiuni reduse care se
inseră prin membrană intraosos realizând o fixare
mecanică mai bună a acesteia. Din punct de
vedere al designului pot fi comparaţi cu pionezele.
Pinii pot fi:
neresorbabili – din titan
 Frios (Friatec, Germania)
 Memfix (Institute Straumann, Elveţia)
Resorbabili – din materiale resorbabile (acid polilactic)
 Resor-Pin (Geistlich, Elveţia)
 Leadfix (Calcitek, SUA)

Utilizarea pinilor conferă mai multe avantaje în cadrul

tehnicilor de regenerare tisulară ghidată:
diminuă semnificativ complicaţiile postoperatorii: expunerea
membranei, deplasarea membranei de pe defect, plicaturarea
membranei
simplifică tehnica operatorie nemaifiind necesară urmărirea
fixării membranei prin mijloacele convenţionale
simplifică traseul inciziilor care nu mai trebuiesc făcute larg
pentru a se acoperi porţiunile libere ale membranei (cu mult
mai mari în cazul neutilizării pinilor
Prof. Univ. Dr. Ioan Sîrbu