Universitatea POLITEHNICA București

Facultatea de Știința și Ingineria Materialelor

Master: Biomateriale Metalice
Materia: Analiza explantelor protetice

Impactul implantului dentar asupra

organismului uman
-Studiu de literatură-

Profesor coordonator:
Prof.Dr. Habil. Ing. Iulian ANTONIAC

Masteranzi:
Ciolan Ion-Valeriu-Junior
Ciubotaru Andrei-Gabriel

1
Curpins:
Introducere.........................................................................................................................................................3
1. Tipuri de implanturi dentare...........................................................................................................................3
1.1.Materiale pentru implante........................................................................................................................4
1.2. Planul de tratament pentru pacient..........................................................................................................5
1.3. Principiile pentru poziționarea implantului.............................................................................................5
1.4. Considerați de restaurare.........................................................................................................................6
1.5. Principii de fixare a șurubului în implanturile dentare............................................................................6
1.5.1. Condiții pentru suprafață..................................................................................................................6
1.5.2. Diametrul șurubului.........................................................................................................................6
1.5.3. Fixarea componentelor.....................................................................................................................7
2. Răspunsul osului și al implantului la incărcare..............................................................................................8
2.1 Aspecte biomecanice ale implanturilor și factorii de eșec........................................................................8
2.1.1. Sarcinile de impact...........................................................................................................................8
2.1.2. Momente dezvoltate în implant........................................................................................................8
2.1.3. Cedarea implantului la oboseală.......................................................................................................9
2.2. Calitatea osului........................................................................................................................................9
2.3. Aparate pentru măsurarea stabilității implantului..................................................................................10
2.4. Dimensiunile optime ale unui implant dentar........................................................................................10
2.4.1. Dimensiunea corpului implantului:o justificare biomencanică și estetică......................................11
2.4.2 Lățimea ideală a implantului-Considerente biomecanice................................................................11
2.4.3.Considerente estetice în înlocuirea unui dinte pe maxilarul anterior...............................................12
2.4.4. Dimensiunea corpului implantului-o justificare biomencanică și estetică......................................12
2.5. Prevenirea aderenței bacteriilor la implantul dentar..............................................................................14
3.Analiza componentelor implantelor extrase..................................................................................................15
3.1.Influența diametrului și lungimii implantului asupra eșecului precoce al implantului dentar.................17
Concluzii..........................................................................................................................................................19
Bibliografie:.....................................................................................................................................................20

2
 Introducere

Implantul dentar reprezintă un dispozitiv realizat dintr-un material aloplastic, implantat în

cavitatea bucală sub mucoasă sau/și stratul periostal și pe / sau în os pentru a oferii sprijin și retenție
pentru protezele dentare fixe sau detașabile.
Astăzi, rata mare de succes a implanturilor dentare integrate permite unui număr mai mare de
pacienți să se bucure de beneficiile de fixare, in detrimetul implantului dentar detașabil. Planul de
tratament dentar convențional include o proteză dentară amovibilă parțial. Cu toate acestea, odată cu
apariția implanturilor dentare, pacientul poate beneficia de restaurări fixe. În plus, în intervalul de
edentație scurt, implantul dentar rămâne o opțiune considerabilă.

1. Tipuri de implanturi dentare

Există trei subgrupe majore ale implanturilor dentare: subperiostală, transosteală și endostala
(Fig.1.1). Primele două, subperiostală și transosteală, sunt destinate în primul rând pentru a ancora
proteza în cazul pacienților cu edentație completă. Cea de a treia, implanturile endostale, sunt plasate
chirurgical în interiorul alveolelor sau a osului bazal și sunt cel mai frecvent utilizate pentru
tratamentul pacienților cu edentatie parțială, individuală sau multiplă. Ele pot fi divizate în fucție de
forma în: cu forma de lamelă (placă) și cu formă de rădăcină.
Paletele au forma dreptunghiulară, cu secțiunea transversală in forma de pană și, în general, de
2,5 mm lățime, 8-15 mm adâncime și 15 până la 30 mm lungime. Cele cu forma de rădăcină au 3
până la 6 mm în diametru și 8 până la 20 mm lungime, de multe ori cu filet exterior.
Implanturile sunt, de asemenea, clasificate in: monocomponente sau bicomponente (Fig.1.2).
Implantul dentar monocomponent este proiectat pentru a fi plasat în os. Implantul dentar
bicomponent necesită două proceduri chirurgicale. În primul rând, implantul este plasat în os la
nivelul placii corticale și mucoasa bucală se suturează peste el; acestă operație presupune o perioadă
de vindecare stabilită (de obicei 3 luni pentru mandibulă și 6 luni pentru maxilar), în funcție de
calitatea osului. Apoi, o a doua intervenție chirurgicală, mucoasa este răsfrîntă de pe suprafața
superioară a implantului și o extensie guler se proiectează în cavitatea bucală si fixată la implant[1]

Figura 1.1.Subgrupele importante ale implanturilor dentare[1]

3
 Figura 1.2. Implanturi monocomponente si bicomponente[1]

1.1.Materiale pentru implante

Din punct de vedere biologic, principalele criterii de clasificare a materialelor din care sunt
realizate implantele sunt: imunologic, compatibilitatea şi tipul de material.
Din punct de vedere imunologic materialele se împart în:
• Autologe (autogene) - Sunt materiale provenite şi folosite la acelaşi organism realizând
autoplastia. Se folosesc sub formă de transplant de dinţi, metodă cu caracter istoric, şi replantări
de dinţi, în cazul dinţilor avulsionaţi accidental sau avulsionaţi în scop terapeutic pentru
realizarea tratamentului endodontic retrograd.
• Heterologe (heterogene) - Sunt materiale provenite şi folosite de la alt organism realizând
heteroplastia.
• Aloplastice - În această categorie sunt încadrate materialele sintetice, aliaje, mase ceramice, din
care se pot realiza implantele dentare.
În prezent sunt folosite pe scară largă materialele aloplastice şi, mai rar, cele autologe, cele
din urmă doar sub forma replantărilor dentare[2,5].
Materialele aloplastice prezintă o serie de avantaje:
• disponibilitate practic nelimitată;
• manipulare mai uşoară;
• posibilitatea de îmbunatăţire a proprietăţilor fizice şi chimice;
• prin standardizare se poate obţine un nivel calitativ mai ridicat şi constant.
Principalul dezavantaj al materialelor aloplastice este riscul declanşării unei reacţii de corp
străin, ce va duce inevitabil la pierderea implantului. Din punct de vedere histopatologic, aceasta este
o reacţie tisulară, care în prezanţa unui corp neresorbabil duce la formarea de ţesut conjunctiv de
iritaţie care tinde să expulzeze corpul străin.
După criteriul compatibilitatii se împart în:
• Biotolerate;
• Bioinerte;
• Bioactive.
Materialelor biotolerate (oţeluri inoxidabile, aliaje Cr-Co-Mo, PMMA) le corespunde aşa
zisa osteogeneză la distanţă (apariţia unui strat separator de ţesut conjunctiv format prin
interacţiunea osului cu ionii metalici toxici).
Materialelor bioinerte (titan, tantal, ceramică pe bază de aluminiu) le corespunde osteogeneza
de contact (contact între suprafaţa implantului şi os).
O categorie specială o formează biomaterialele inerte cu structură osteotropă. Din această
categorie putem cita titanul cu o suprafaţă rugoasă acoperit cu un strat de TPFS (Titan Plasma Flame
Spray).
Materialele bioactive sunt cele care interacţionează prin elementele lor constitutive cu
organismul la nivelul de implantare[5,6]
După tipul de material din care este realizat implantul
4
Aliajele metalice
• Aliajele Co-Cr-Mo
• Titanul - există mai multe tipuri de aliaje din Ti:
• Cp (Commercially pure) Grad 1;
• Cp Grad 2;
• Cp Grad 3;
• Cp Grad 4;
• Ti–6Al–4V (Grad 5);
• Ti–6Al–4V ELI (Grad 2 - 3);
• Ti–6Al–7Nb;
• Ti–30Ta;
• Ti–5Al–2,5Fe;
• NiTi (aliaj cu memoria formei).
Şase dintre acestea sunt mai frecvent folosite datorită proprietăţilor fizice şi comportării în
cadrul ţesuturilor vii.
• Masele ceramice
• Ceramica pe bază de oxid de aluminiu;
• Implantele endoosoase din ceramică pe bază de ZrO2.
•
1.2. Planul de tratament pentru pacient

Succesul implantului necesită o atenție meticuloasă la: procedurile de selecție pentru pacient,
diagnosticul și planificarea tratamentului necesar. Planul trebuie să fie conceput sub forma unui
tratament chirurgical și de restaurare combinat. Alternativele fezabile nonimplant ar trebui să fie
incluse în discuțiile generale de tratament.
Pacientii trebuie sa fie evaluati preoperator și testati dacă vor fi capabili să tolereze procedura.
Riscurile previzibile și beneficiile preconizate ar trebui să fie cântărite pentru fiecare persoană. Deși
plasarea de implanturi dentare presupune anumite riscuri, acestea sunt relativ minore. Contraindicații
absolute, bazate pe riscuri chirurgicale și anestezice imediate sunt limitate la persoanele care prezinta
boli cronice, persoane cu boli metabolice necontrolate și femeile gravide(aceste contraindicații se
aplică aproape tuturor procedurilor chirurgicale elective). Contraindicații locale și sistemice care
ameninta retentia implantului pe termen lung trebuie să fie, de asemenea evaluate. Implanturile pot
fi contraindicate în cazul pacientilor cu metabolismul osos anormal , cu o igienta orla
necorespunzatoare . Cei mai multi potentiali pacienti prezinta edentatie totala sau partiala cauzate de
carii sau boala parodontala rezultata din igienă orală deficitară. Suspiciunea că igiena
necorespunzătoare va continua este o contraindicatie relativa pentru a implantare. Pacientii trebuie
instruiti in privinta tehnicilor corecte de igiena orala, pentru a-i pregati de implantare. Unele
persoane, cum ar fi cele care suferă de paralizie a brațelor, artrite, retard mental, paralizie, nu poat fi
capabili in a-si îmbunătăți igiena orala. Implanturile sunt contraindicate la acești pacienți cu excepția
cazului in care igiena orala corecta va fi asigurata de către persoanele care ii ingrijesc[5] .
1.3. Principiile pentru pozitionarea implantului

Pentru a maximiza sansele de succes, implantul ar trebui să fie plasat în întregime în os și

departe de structurile anatomice semnificative. În mod ideal, trebuie sa fie disponibili 10 mm de
dimensiune verticală a osului și 6 mm pe orizontală, pentru plasarea implantului. Plasarea la aceste
5
dimensiuni previne invadarea pe structuri anatomice. Ar trebui să existe, de asemenea, spațiu
adecvat între implanturile adiacente. Distanța minimă recomandată variază ușor între sistemele de
implant, dar este general acceptat ca fiind de 3.0 mm (Fig.1.3). Acest spatiu este necesar pentru a
asigura viabilitatea osoasa între implanturi și pentru a permite o igienă orală adecvată. Maxilarul
anterior, maxilarul posterior, mandibula anterioară și mandibula porsterioară, fiecare necesită
considerații speciale în plasarea implanturilor [1].

Figura1.3.Distanta minima recomandata intre implanturi si intre dintii naturali

1.4. Consideratii de restaurare

Plasarea implantului este esențială în proiectarea restaurării. Pentru a preveni deteriorarea,

trebuie sa fie plasat la cel puțin 1,0 mm distanță de dintele natural adiacent, dar cât mai aproape
posibil de dintele natural. Pentru a minimiza forțele laterale dăunătoare, axa lungă a implantului
trebuie să fie poziționata în fosa centrală de restaurare. Aceasta dictează plasarea implantului, cu
acuratețe, în toate cele trei planuri ale spațiului[1].
Diametrul tipic al rădăcinii pentru un incisiv pe maxilarul central este 8,0 mm; diametrul
mediu este de 4,0 mm. Este posibil să se utilizeze un implant mai mare (5.0-6.0 mm) pentru
restaurări molare la pacienții cu o structura osoasa adecvata. Dimensiunile de restaurare trebuie să
fie întotdeauna luate în considerare în timpul etapei de planificare de tratament, astfel încât un
implant de dimensiuni corespunzatoare sa fie plasat în locul ideal.

1.5. Principii de fixare a surubului in implanturile dentare

1.5.1. Conditii pentru suprafață

Starea suprafeței șurubului este o problema controversată în mecanica acestuia. Studiile arată
că o condiție de îmbunătățire a rezistenței la frecare este o suprafață rugoasă, în comun cu șurubul,
pentru minimizarea riscului de slăbire. Cu toate acestea, cei care susțin utilizarea de acoperiri susțin
că se reduce frecarea si câștigul din tulpina presarcinii este o modalitate eficientă de a spori fixarea.
Testele efectuate pe șuruburi brute și netede indică faptul că nu poate fi nicio diferență statistică între
dimensiunile unui șurub sau ale unei proteze[2].
1.5.2. Diametrul surubului
Diametrul șurubului poate afecta valoarea de pretensionare aplicată sistemului înainte de
deformare. Cu cât este mai mare diamterul, cu atât este mai mare presarcina care poate fi aplicată și
cu atât este mai mare forța de strângere pe șurub. Cele mai multe șuruburi de rezemare de la diferiți
producători de implanturi dentare sunt de dimensiuni similare. Cu toate acestea, șuruburile de
adaptare produse de multe companii sunt mai mici în diametru(și pot fi confectionate din materiale

6
diferite). Rezistența materialului este legată de raza șurubului, la puterea a patra. Cu alte cuvinte, un
șurub cu diametrul injumătațit este de 16 de ori mai slab.

1.5.3. Fixarea componentelor

Nu toți producătorii de implanturi dentare au același interval de inadaptare al componentelor.

Un implant de 4 mm in diametru are de fapt un interval cuprins între 3,99 mm și 4,01 mm. Deci, în
cazul în care un implant de dimensiuni reduse este cuplat cu o conexiune mai mare de rezemare,
componentele pot să nu se potrivească în mod ideal. Cele mai multe companii care produc
implanturi permit o gamă de inadaptare, ceea ce face ca șurubul să fie capabil să se rotească cu ± 10
grade pe corpul implantului. Inadaptarea de componente de rezemare între bont și corpul implantului
poate avea un grad de inadaptare egal cu 10 grade într-o dimensiune de rotație și discrepanțe
orizontale de până la 99 microni. Aceste intervale sunt diferite pentru fiecare implant. Toleranța de
prelucrare a unor implanturi poate fi de 5 microni și mai puțin de 1 grad în rotație. Cu cât este mai
precisă, cu atât componentele se îmbină mai bine, forța aplicată pe bonturi este mai mică iar unele
caracteristici găsite în conexiunile cu șurubul de rezemare pot crește sau diminua complicațiile
legate de șurub [2].

Fig.1.4.Bontul (gri) este fixat la implant (negru) cu ajutorul unei „suduri la rece”(conicitate Morse)

Incidența de slăbire a șurubului este de asemenea o funcție de precizie a îmbinării conexiunii

implantului și bontului. Testarea mecanică a demonstrat o corelație între toleranța dimensiunii
hexagonului extern și stabilitatea bontului sau șurubului. Binon a sugerat că o gamă mai mică de
0,005 mm existența pe hexagon și o gamă mai mică de 0,05 mm pentru întregul eșantion ar duce la o
îmbinare mai stabilă cu șurubul. Când conicitatea capului de sprijin este redus la mai puțin de 5
grade (Morse), apare o creștere în zona de îmbinare prin frecare(Fig.4) 2. Conicitatea Morse a fost
numită "sudură la rece”. Orice forță de tracțiune sau de forfecare va separa piesele individuale[1,2].

7
 2. Răspunsul osului și al implantului la încărcare

2.1 Aspecte biomecanice ale implanturilor și factorii de eșec

Minimizarea forțelor interfaciale între implant si os este esențială pentru implantarea de
succes. Acest lucru este deosebit de important în situațiile cum ar fi implantul de tip consolă
sprijinită - cazul în care sarcinile sunt crescute cu două sau trei ori comparativ cu acele tensiuni
detectate pe un singur implant. Încărcarea excesivă poate provoca resorbția osului, fractura șurubului
și pierderea implantului.
Implantul consolă permite restaurarea unui spațiu edentat special în cazul în care nu există
suficient os pentru plasarea implantului. În cazul în care dimensiunea ponticului este mică (de
dimensiunea unui dinte premolar) și este protejat în lateral de mișcări excursive, probele de la
literatura de specialitate publicate atestă că aceste restaurări, fixate în consolă au o rată de succes
excelentă. De exemplu, într-o analiză sistematică rata de supraviețuire a unui implant de tip consolă
fixată, pe o durata de 10 ani, a fost de 88,9%. În maxilar, o rată mare de eșec a fost raportată cu
aceste supraproteze. Acest lucru se datorează mai multor factori. De multe ori, maxilarele sprijinite
de implant se opun dentiției naturale inferioară, astfel încât sarcinile aplicate in timpul mușcării sunt
mari. In cazul celor cu încărcare imediată, efectele unei neadaptări ușoare a protezei sunt minime,
doarece tensiunile aplicate implantului sunt disipate prin resorbție osoasă în procesul de vindecare
imediată [3].
2.1.1. Sarcinile de impact

Când două corpuri se ciocnesc într-un interval mic de timp (fracțiuni de secundă), se dezvoltă
forțe de reacțiune mari. O astfel de coliziune este descrisă ca un impact.
În sistemele de implanturi dentare supuse unor sarcini ocluzale, deformarea poate să apară în
restaurarea protetică, în implant și în țesuturile învecinate interfaciale. Rigiditatea relativă a acestor
componente în sistemul general de implant controlează mare parte din răspunsul sistemului la
impactul de sarcină. Cu cât este mai mare sarcina de impact, cu atât este mai mare și riscul de eșec
al implantului și aparitia de fracturi osoase. Implanturile fixate rigid pot genera un impact mai mare
la interfața de ocluzie în raport cu dinții naturali, care posedă un ligament parodontal. Protezele
țesuturilor moi au forța de impact mică, deoarece țesuturile gingivale sunt rezistente. Fractura de
material ocluzal este o complicație semnificativă. Incidența fracturilor materialului ocluzal este mai
mare pe implanturi și se poate apropia de un procent mai mare de 30%.
Au fost propuse diverse metode pentru a aborda problema reducerii sarcini de implant:
necesitatea folosirii dinților acrilici, împreună cu corpuri de osteointegrare parțială pentru a reduce
sarcinile de mare impact care ar putea afecta țesuturile osoase adiacente implantului; existența unei
interfețe fibroase a țesutului implantului prevede absorbția șocului fiziologic într-un mod similar cu
cel prezentat de către un ligament parodontal [3,4].

8
2.1.2. Momente dezvoltate în implant

Un total de șase momente (rotații) se poate dezvolta pe cele trei axe de coordonate clinice
(ocluzoapical, faciolingual și meziodistal) (Fig.5). Un astfel de moment induce microrotații și
concentrații de tensiune la interfața implant-țesut, ceea ce duce inevitabil la pierderea de masă
osoasă în zona crestală.
Există trei brațe de moment clinice în implanturile stomatologice: (1) inălțimea ocluzală, (2)
lungimea în consolă și (3) lățimea ocluzală. Minimizarea fiecăruia dintre aceste brațe de moment
este necesară pentru a preveni restaurarile necorespunzătoare, fractura componentelor, pierderi
osoase crestale și eșecul complet al implantului [4]

Fig.2.1.Cele șase momente de rotație dezvoltate pe axele de coordonate clinice

2.1.3. Cedarea implantului la oboseală

Eșecul la oboseală este caracterizat prin procese ciclice, dinamice, de încărcare. Patru factori
influențează semnificativ riscul de eșec la oboseală în implanturile stomatologice: (1) biomaterialul
ales, (2) macrogeometria, (3) magnitudinea forței și (4) numărul de cicluri.
Comportamentul la oboseală al biomaterialelor este caracterizat grafic prin ceea ce este
denumită ca o curbă S-N (un camp de tensiuni aplicat versus număr de cicluri de incarcare) . Dacă
un implant este supus unei tensiuni extrem de mare, apoi vor fi tolerate doar cateva cicluri de
încărcare înainte de apariția rupturii. Pe de alta parte, un număr infinit de cicluri de încărcare poate fi
menținut la un nivel scăzut de tensiune. Nivelul de tensiune sub care un biomaterial de implant poate
fi încărcat pe termen nelimitat, face referire la limita sa de rezistență[4].
Aliajul de titan prezintă o limită de rezistență mai mare decât titanul pur. Geometria unui
implant influențează gradul de rezistență la îndoire și sarcini de torsiune și cedarea prin fisurare, în
cele din urmă, din pricina oboselii. Implanturile prezinta rar rupturi la oboseală sub sarcini de
compresiune axiale.

2.2. Calitatea osului

Calitatea osului se referă la acei factori care sunt importanți în evaluarea capacității osului de
de a rezista încărcarii și, prin urmare, permite implantului o osteointegrare de succes.

9
 Există mulți factori interdependenți care determină calitatea osului, dar cei mai importanți
sunt dimensiunea, forma și micro-arhitectura osului.
Sistemul cel mai frecvent utilizat pentru a clasifica gradul de calitate al osului pacientului la
locul implantului este cel propus de Lekholm și Zarb:
Tip 1 - os cortical dens în cea mai mare parte
Tip 2 - un strat gros cortical dens înconjoară osul spongion dens
Tip 3 - un strat subțire cortical dens înconjoară osul spongios dens
Tip 4 - un strat subțire cortical înconjoară osul spongios de joasa densitate
Este esențiala o cantitate si o densitate suficientă a osului gazdă pentru ca implantul sa aibă succes,
fapt ce este redus dacă există o lipsă de stabilitate la inserare. Există un consens general că o lățime
minimă de 5 mm de os alveolar este esențială pentru un implant de succes pe termen lung [3].
Analiza elementului finit a arătat că elementul os-implant a crescut cu scăderea calității osului.
Studiile anterioare au aratat că eșecul a fost legat de plasarea implanturilor în os de joasă densitate
(în special în maxilar), dar îmbunătațirile recente în suprafețele implanturilor pot mări șansele de
osteointegrare în oasele cu o calitate redusă și prevenirea eșecului.

2.3. Aparate pentru măsurarea stabilițătii implantului

Stabilitatea implantului dentar poate fi evaluată prin două tehnici disponibile în comerț:
Analiza de frecvență de rezonanță (RFA, fabricat de Osstell ISQ) și evaluarea capacității de
amortizare (Periotest, fabricat de Medizintechnik Gulden, Germania).
În Periotest, o tijă atinge implantul pentru câteva secunde, iar timpul in care tija și implantul se
află în contact se măsoară și se transformă în valorile de stabilitate Periotest. S-a constatat că
Periotest a fost mai precis și mai puțin reproductibil decât dispozitivul Osstell. Ambele tehnici au
redat valori care au fost corelate cu diametrul implantului, dar nu este clar dacă acest lucru se
datorează faptului că implanturile mai late sunt mai stabile [3].
Nu există o metodă standard de evaluare a stabilitatii unui implant. Forța necesară pentru a
insera un implant (cuplu inserție) a fost folosită, dar pentru a măsura cuplul de inserare cu precizie,
sunt necesare dispozitive speciale. Dispozitivele cu ultrasunete sunt utilizate pentru a determina
densitatea osului. Alți autori au investigat utilizarea ultrasunetelor cantitative pentru detectarea
stabilității implantului și au constatat ca metoda ar putea detecta o modificare de 1 mm în lungime in
contactul dintre os si implant[3].

2.4. Dimensiunile optime ale unui implant dentar

Modelele matematice au demonstrat că un implant cu un diametru mai mic de 3 mm este

insuficient pentru a obține un succes clinic. Utilizarea implanturilor scurte (de 10 mm lungime sau
mai puțin) este controversata, dar studiile au aratat ca ratele de eșec sunt comparabile cu cea a
lungimii normale la implanturi. Dacă se folosesc implanturi scurte, probabilitatea de leziuni ale
nervilor sunt mici si costurile reduse dar, în ciuda acestui fapt, utilizarea de implanturi cu lungimi
normale este preferata de către unii clinicieni. Succesul implanturilor scurte poate fi mărit prin
îmbunătățiri recente legate de designul rugoas al suprafeței, combinat cu o bună stabilitate la
introducere. Dacă un implant scurt (<10 mm în lungime) atinge osteointegrarea, există dovezi că va
fi funcţional. Multi clinicieni folosesc lungimea maximă care poate fi realizată pentru un implant,
deoarece pe baza analizelor de laborator și a analizei elementului finit au descoperit că tensiunile se
micșorează o dată cu creșterea lungimii implantului.

10
 S-a arătat că in pregătirea lățimii locului implantului în os de joasă densitate s-a produs o bună
stabilitate. Dacă un implant este slăbit la introducere, unii chirurgi folosesc un implant larg, dar, de
asemenea, acest lucru poate cauza dureri ale oaselor si fractură de trabecule. Cu ajutorul unui os cu
umplutura de ciment plasat în jurul implantului liber, a fost descrisa îmbunătățirea stabilității inițiale.
Nu au fost observate necroze ale țesutului osos moale [3].
O problemă a oaselor încarcate cu antibiotic este că există o eliberare bruscă de antibiotic de la
suprafața în stadii incipiente, dar această versiune nu este susținută. Multi chirurgi stabilesc
profilaxia preoperatorie cu antibiotice pentru pacienti înainte de insertia implantului dar acest lucru
este o problema controversata. Un studiu nu a demonstrat nicio reducere semnificativă în rata de
infectare postoperatorie sau mărirea ratei de supraviețuire a implantului, comparativ cu cei care nu
au primit niciun antibiotic.
2.4.1. Dimensiunea corpului implantului: o justificare biomencanică si estetică

Există o lungime ideală a implantului în funcție de lățimea corpului implantului și design.

Când înălțimea osului disponibil nu este un factor, implantul trebuie să aiba o lungime de 12 și 15
mm. Când se utilizează o înălțime redusă a implantului este necesară acordarea de mai multă atenție
condițiilor biomecanice care reduc tesiunea. Cu cat este mai moale osul, cu atât trebuie sa fie mai
mare lungimea corpului implantului și diametrul sugerat. O gamă largă de studii au raportat rate mari
de supravietuire ale implantului când acesta are cel puțin 12 mm în lungime. Implanturile de la 12 la
15 mm în lungime sunt de obicei considerate ideale pentru majoritatea situațiilor clinice [2].
În cazul în care lungimea ideală a implantului nu se poate stabili, un implant mai scurt, cu o
lățime crescută este o alternativă. Lungimea rădăcinii dintelui este similară. O lungime tipică a
dintelui este mai mare decât lungimea de 12 mm. Prin urmare, în condiții ideale, lungimea rădăcinii
este o variabilă mai importantă decât mulți alți factori.
2.4.2 Lățimea ideală a implantului - Considerente biomecanice

Rădăcinile mai mici in diametru sunt localizate în regiunea anterioară a mandibulei, în cazul în
care forțele sunt mai mici și direcția lor este de-a lungul axei lungi a rădăcinii. Dinții anteriori ai
maxilarelor au rădăcini mari și o formă diferită in secțiunea transversală pentru a compensa
încărcarea în afara axei, care crește forțele laterale pe structură. Caninii au o arie mai mare a
suprafaței rădăcinei, ca răspuns la forțele de mușcătură mai mari (20 kg /cm² comparativ cu 15 kg
/cm² ). Regiunea posterioară maxilară are cea mai mică densitate osoasă (Fig.2.2)[2].
Molarii maxilari au mai multe rădăcini decât componentele mandibulare și de aceea au
suprafața mai mare disponibilă pentru a disipa sarcini în osul trabecular. Incisivii mandibulari și
incisivii laterali ai maxilarului pot fi înlocuiti cu 3 implanturi de 3,5 mm diametru; pentru caninii,
premolarii maxilari centrali se pot folosi implanturi de 4 mm diametru. Molarii pot fi restaurați cu
implanturi de 5 sau 6 mm diametru(Fig. 2.3)[2].

11
Figura 2.2. A- Suprafața rădăcinii dinților mandibulei este mai mare în regiunile posterioare , iar forțele de
mușcatura sunt mai mari . B-suprafața de bază a dinților maxilarului este mai mare decât cea a dinților
mandibulari , deoarece osul din jur are o densitate mai scazuta[2]

Figura 2.3. Diferite tipuri de implanturi, cu diametre diferite[2]

2.4.3.Considerente estetice în înlocuirea unui dinte pe maxilarul anterior

Există mai multe criterii pentru a selecta un diametru pentru implant, bazate pe aspecte de
estetică. Primul criteriu este dimensiunea dintelui natural care este înlocuit. Dimensiunea medie
meziodistală pentru un incisiv central este de 8,6 mm pentru un bărbat și de 8.1 mm pentru o femeie;
pentru un incisiv lateral este de 6.6 mm pentru un bărbat și de 6.1 mm pentru o femeie și pentru un
canin este de 7.6 mm pentru un bărbat și de 7.2 mm pentru o femeie. Cu toate acestea, corpul
implantului nu trebuie să fie la fel de mare ca și dintele natural sau coroana ce îl înlocuiește. Dinții
devin mai îngusti în regiunea apicală.
Al doilea factor care determină diametrul implantului este distanța necesară de la o rădăcină a
unui dinte adiacent. Un implant ar trebui să fie poziționat la o distanță minimă de 1,5 mm in raport
cu dinții adiacenți .
Un al treilea criteriu pentru diametrul ideal al unui implant este dimensiunea faciolinguală a
osului [2].
Pe scurt, trei condiții determina diametrul ideal al implantului pentru maxilarul anterior.
Diametrul ideal corespunde cel mai adesea cu lățimea dintelui natural care lipseste - 2 mm. În plus,
diametrul implantului plus 1,5 mm pe fiecare parte trebuie să fie egal sau mai mic decât dimensiunea
12
meziodistală între cele două rădăcini naturale la nivelul crestei. În al treilea rând, dimensiunea
faciolinguală a osului ar trebui să fie de 2 mm sau mai mare decât diametrul implantului, cu 1.5 mm
sau mai mult pe partea facială.
2.4.4. Dimensiunea corpului implantului - o justificare biomencanică si estetică

Din punct de vedere istoric, dimensiunea unui implant a fost determinată în primul rând
de volumul de os existent în înălțime, lățime, și lungime. Chirurgul va selecta implanturi mai lungi
în regiunile anterioare ale gurii și pe cele mai scurte în zonele posterioare , din cauza limitelor date
de canalul mandibular și sinusul maxilarului. Lățimea implantului, de asemenea, determinată în
timpul intervențiilor chirurgicale, se referă la lățimea existentă a osului disponibil și un implant cu
diametrul de 4 mm ar fi utilizat în aproape toate situatiile. Densitatea oaselor este evaluată în
regiunile potențiale pentru plasarea implantului. Pozițiile cheie ale implantului sunt importante,
indiferent de pacient, factorii de forță și densitatea oaselor. Ar trebui să fie utilizate mai multe
implanturi atunci când pacientul are o densitate osoasă scazută, deoarece o forța mai mare exercitată
asupra bonturilor implantului va transmite tensiuni mai mari la interfața implant-os. De fapt,
numărul de implanturi poate fi, de asemenea, un factor important atunci când dimensiunea ideală a
implantului este inadecvată pentru sarcinile biomecanice [2].

Implanturi cu o lungime mai mare

Majoritatea producătorilor de implanturi dentare oferă implanturi de diferite lungimi. Cele mai
frecvente dimensiuni sunt cuprinse între 7 și 16 mm (Fig.2.4). Lungimea implantului este direct
legată de suprafața totală a implantului atunci când toate celelalte variabile sunt constante. Un
implant cilindric de 10 mm in lungime prezintă o creștere in suprafață cu aproximativ 30% peste un
implant de 7mm in lungime și are o suprafață cu aproximativ 20% mai mică decât implanturile de 13
mm lungime(Fig.2.5) [2].
Lungimea implantului utilizat pentru susținerea protetică corespunde cu înălțimea disponibilă
a osului în situl de implantare. Prin urmare, implanturile mai scurte sunt adesea folosite în regiunile
posterioare si implanturile mai lungi în secțiunile anterioare ale maxilarului.
Implanturile mai lungi de 15 mm au fost sugerate in utlizare deoarece asigură o stabilitate
mai mare în condiții de încărcare laterale. Cu toate acestea, rapoartele sugerează că o creștere a
lungimii dincolo de o anumită dimensiune nu poate reduce transferul fortei, proportional. Analiza
elementelor finite oferă un mijloc pentru investigarea influenței lungimii implantului în raport cu
suprafața funcțională în condiții extreme de încărcare [2].

Figura 2.4-Implanturi cu lungimi cuprinse intre 7-16 mm[2]

13
 Fig.2.5- Un implant mai lung are o suprafață mai mare . Cea mai mare creștere a suprafeței in
procente este, de obicei de la 7 până la 10 mm(lungimea implantului)[2]

Implanturi cu o lungime mai mică

Mulți producători de implanturi ofera implanturi cu lungimi de 7, 8.5 și 10 mm. În majoritatea

articolelor care abordează lungimea implanturilor, cele mai mici de 10 mm, au ratele de eșec
crescute. Ratele de eșec ale acestor implanturi scurte au fost de 15%, comparativ cu o rată de eăec de
3% ale implanturilor mai lungi.
Patru motive legate de biomecanică pot explica de ce implanturile scurte pot avea o rată de
eșec mai mare după încărcare, în comparație cu implanturile mai lungi:
1. o suprafață mai mică pentru a disipa sarcini ocluzale
2. forțe mai mari de mușcătură în regiunile posterioare
3. o densitate mai mică a oaselor în regiunile posterioare
4. creșterea înălțimii coroanei (resorbția osoasă crestală scade lungimea implantului și crește
înălțimea coroanei).

Argumente pentru utilizarea implanturilor scurte

Înălțimea osului disponibil este adesea folosită de către medicul dentist pentru a determina
lungimea implantului după lățimea adecvată și spațiul meziodistal. Înălțimea disponibila a osului se
măsoară de la creasta edentată la reperul opus. Un studiu radiografic pe 431 pacienți cu edentație
parțială a arătat că înălțimea osului disponibil posterior a fost de 6 mm sau mai mare în doar 38% din
cazuri pentru maxilar și in 50% din cazuri pentru mandibulă.
Lungimea implantului nu afectează aria suprafeței totale funcționale a corpului implantului și
este, prin urmare, teoretic, dorit.
În anumite condiții clinice, tiparele de tensiune la nivelul osului pot fi similare în ceea ce
privește implanturile lungi și cele scurte. Implanturile scurte pot oferi mai multe avantaje în
comparație cu implanturile mai lungi. Timpul de tratament este crescut ca urmare a grefei osoase
înaintea inserării implantului. Disconfortul pacientului este de multe ori mai mare pentru grefa
osoasă decât operatie de implantare. Costul procedurii este crescut atunci când sunt necesare grefe
osoase. Există, de asemenea, un risc chirurgical de încălcare a canalului mandibular și parestezii la
nivelul maxilarului posterior mai mic comparative cu repoziționarea nervilor sau plasarea
implanturilor lateral de canal. Atunci când o rădăcină de dinte adiacent prezintă înclinări de peste 15

14
grade sau are decelari apicale ale rădăcinii, implantul scurt poate fi inserat deasupra apexului dintelui
fără a compromite poziția implantului [2].

2.5. Prevenirea aderenței bacteriilor la implantul dentar

Un studiu în vivo a raportat aderențe reduse bacteriene pe implanturile acoperite cu TiN

comparativ cu implanturi neacoperite. Suprafața cu rugozitate atât a celor acoperite cu TiN si cele de
titan au fost similare. În mod similar, studiul în vitro a arătat că adeziunea S. mutans și S. Sanguis la
o suprafață de TiN este redusă, comparativ cu titanul lustruit. Există o reducere generală a numărului
de bacterii, mai degrabă decât o reducere a gamei de organisme afectate. Acest lucru ar face o
acoperire adecvată pentru elementul transmucozal al implanturilor(Fig.2.6) [3] .

Figura 2.6: Reprezentare schematică a etapelor clinice în protezarea

fixă înşurubată pe implanturi dentare

3.Analiza componentelor implantelor extrase

Primul pas în ceea ce privește analiza implantelor extrase este studierea documentației de
execuție a reperelor respective. Trebuie efectuată o analiză separată pentru fiecare componentă a
implantului sau dispozitivului medical explantat, fiind necesară o notare a dimensiunilor și formelor
principale. Standardul E 1188 descrie foarte bine ordinea operațiilor și procedurile de analiză pentru
explante:

15
 • Descrierea dispozitivului;
• Identificarea tipului dispozitivului şi descrierea tuturor componentelor recuperate;
• Înregistrarea fabricantului şi a catalogului cu numerele de serie;
• Înregistrarea altor informaţii utile care descriu dispozitivul.
Examinarea macroscopică este deosebit de importantă și se efectuează cu ochiul liber sau cu
ajutorul unui stereo-microscop, în scopul examinării tuturor suprafețelor componente ale explantelor,
pentru evidențierea apariției unor eventuale defecte. Înregistrarea datelor se face tabelat, conform
unor formulare special [6].
Examinarea vizuală pentru evidenţierea rupturilor și a fisurilor mecanice trebuie efectuată
imediat după parcurgerea pasului anterior, pentru că este foarte important ca această analiză să fie de
tip nedistructiv. După identificarea defectelor de acest tip se poate efectua o înregistrare fotografică a
zonelor afectate ale explantelor.
A doua etapă este reprezentată de analiza efectivă a explantelor, prin care se pun în evidență
caracteristici suplimentare, așa cum sunt modul în care s-a produs eșecul implantului sau
dispozitivului medical. Înregistrarea datelor se face pe formulare speciale, care cuprind rubrici
pentru aprecierea unor detalii importante pentru evaluare. Executarea analizei componentelor
deteriorate se poate efectua prin fractografie optică, care poate fi suficientă pentru a determina
mecanismele implicate în eşecul mecanic al dispozitivului explantat. Rezultatele obținute trebuie
preluate fără deteriorarea probei investigate, după următoarele etape:
• Fotografierea;
• Documentarea privind constatările efectuate în fotografie;
• Examinarea fractografiei optice;
• Dacă implantul este fracturat, se efectuează analiza suprafeţei de fractură prin tehnici
corespunzătoare, pentru a stabili modalitatea în care aceasta s-a produs; în cadrul acestei
etape este exclusă evaluarea distructivă, deoarece este cunoscută importanța probei ca dovadă
în justiție[7].
Următoarea etapă în ceea ce privește testarea suplimentară a implantelor și dispozitivelor
medicale extrase este aceea a testării din punct de vedere mecanic, având în atenție istoricul
componentelor explantate. Examinările din acest stagiu al investigării implică aplicarea unor metode
distructive pentru a fi posibilă evaluarea prin metode de microscopie şi de determinare a compoziției
chimice. Pentru atingerea acestor deziderate este utilă caracterizarea conform protocoalelor de lucru
prezentate în standardul E 860, care recomandă examinarea prin metode de microscopie astfel:
• Pregătirea corespunzătoare a probelor metalografice în acord cu standardele
E 3 şi E 7;
• Inscripționarea probelor prelevate prin ștanțare conform standardului E 407 şi examinate prin
microscopie și microscopie de înaltă rezoluție conform ghidului E 883;
• Determinarea punctajului structurii conform standardului E 45;
• Determinarea dimensiunii grăunților conform metodelor din E 112 şi compararea rezultatelor
obținute cu cele ale materialelor standardizate;
• Caracterizarea limitelor de grăunte și a proporțiilor de incluziuni;
• Caracterizarea prin microscopie a efectului coroziunii asupra componentei protetice
explantate. Dovada sensibilizării oţelurilor inoxidabile poate fi demonstrată conform
standardului A 262;
• Stabilirea proporției de microporozități poate fi determinată conform metodelor prezentate în
standardul E 45;
• Microscopia electronică de baleiaj se poate utiliza pentru efectuarea analizelor de fractografie
conform standardului E 986 [6,7].
16
Caracterizarea materialelor poate fi destul de complexă și cuprinde câteva teste foarte importante:
• Determinarea compoziţiei fizice şi chimice şi identificarea tipului de aliaj din care sunt
confecționate explantele, conform standardelor A 751, E 353, E 354 şi E 120. Dacă nici unul
dintre standarde nu include și compoziția chimică determinată prin analiză, se poate utiliza o
procedură arbitrară de recunoaștere a concentrațiilor;
• Analizele chimice pot fi obținute și cu ajutorul spectrometrelor montate pe microscoape
electronice (EDS și WDS);
• Determinarea durităţii se poate efectua conform procedurilor din standardele E 10, E 18, sau
E 92;
• Determinarea tensiunilor, încovoierii, compresiunii şi a proprietăţilor se efectuează pe probe
special pregătite, cu dimensiuni prestabilite, fiind posibilă uneori și obținerea unor probe cu
forme și dimensiuni atipice, în funcție de forma și dimensiunile explantului. Deviaţia posibilă
de la dimensiunile etalon este standardizată, pentru a fi posibilă corelarea și interpretarea
rezultatelor [8].
Investigarea probelor care au straturi depuse prin diverse metode se poate efectua conform
unor proceduri speciale care cuprind:
• Determinarea porozității straturilor - se obține prin aprecierea fracţiei estimative de material
lipsă;
• Grosimea stratului şi dimensiunea spațiilor în care nu există contact cu substratul - se
apreciază conform standardului F 1854;
• Acolo unde există posibilitatea, se poate determina rezistenţa la rupere și aderența stratului,
conform standardelor F 1044 și F 1147.
A treia etapă în ceea ce privește analiza explantelor constă în aprecierea istoricului și
analizarea compozitelor polimerice prin metode distructive, microscopice și de apreciere a
compoziției chimice, conform metodologiei din standardul E 860. Clasificarea materialelor
investigate din punct de vedere al compoziției chimice se efectuează conform procedurilor de
clasificare din standardul D 4000[8,9].
3.1.Influența diametrului și lungimii implantului asupra eșecului precoce al implantului dentar

În studiul realizat de catre Sergio Olate et al. "Influence of Diameter and Length of Implant
on Early Dental Implant Failure", au fost folosite implanturi cu design cilindric și tratament de
suprafață, iar îndepărtarea titanului s-a realizat cu trei tipuri de acizi, de la trei producători diferiți.
Două proceduri chirurgicale pentru implanturile imersate au fost evaluate plasarea implanturilor
(prima fază chirurgicală) și procedura de redeschidere (a doua faza chirurgicala) - inainte de
instalarea sistemului protetic. Lungimea implanturilor a fost clasificată ca fiind scurtă (6-9 mm),
medie (10-12 mm) sau lungă (13-18 mm), iar diametrul a fost clasificat ca fiind îngust, regulat sau
larg. Statisticile au fost calculate cu software statistic SAS (Institutul SAS, Cary, NC). S-au folosit
trepte și x2 analize, în plus față de regresia logistică univariată și multivariată [10].
În acest studiu retrospectiv, au fost plasate 1.649 de implanturi (807 maxilare și 821
mandibule) în 650 de pacienți (vârsta medie, 42,7 ani) în diferite zone: maxilarul anterior (458),
maxilarul posterior (349), mandibula anterioară (270) și mandibula posterioară (551). Rata de
supraviețuire timpurie pentru toate cele 1649 de implanturi a fost 96,2%. În ceea ce privește
diametrul, cea mai mare pierdere a fost observată la implanturile înguste (5,1%), urmate de
implanturile regulate (3,8%) și cele largi (2,7%). În ceea ce privește lungimea, cea mai mare pierdere
a fost observată la implanturile scurte (9,9%), urmate de implanturile lungi (3,4%) și medii (3,0%).
Eșecul precoce a apărut în 50 de implanturi, 31 (4,3%) din cele care au fost instalate în zonele
17
anterioare și 19 (2,8%) în zonele posterioare. Conform analizelor în trepte și testului x2, implantul
scurt (P = .0018) și instalarea anterioară a implantului (P = .0013) au prezentat asociații cu pierderi
timpurii [10,11].
Utilizarea clinică a mai multor modele de implanturi orale endosoase a devenit extrem de
previzibilă în ultimele decenii, relaționată cu limitările geometriei și volumului osului alveolar. Noile
tipuri de implante ce variază în lungime, diametru și formă au fost continuu introduse.
Studiile clinice arată o rată de supraviețuire de 91% pentru implanturile cilindrice de 3,3 mm,
comparativ cu o rată 95% de supraviețuire a implanturilor cilindrice de 4,0 mm.8 În mod similar,
rata de supraviețuire a implanturilor auto-filetante de titan de 3,25 mm (93,8%) este mai mică decât
cea a implanturilor de 3,75 mm (100%) pe o perioadă de observație de 3 ani.
Studiul a constat din 650 de pacienți cu vârste cuprinse între 13 și 84 de ani (medie, 42,7 ani).
Perioada de urmărire a fost de 249 de zile între prima și cea de-a doua operație. Pacienții de sex
masculin au constituit 34% din total (vârsta medie, 41,2 ani) și pacienții de sex feminin au constituit
66% (vârsta medie, 43,2 ani). Au fost instalate un total de 1649 de implanturi, cu o valoare mediană
de 2,5 per pacient.
S-au observat unele diferențe între implanturi în ceea ce privește angulația apicală și
proiectarea firului, cu implantul Neodent prezentând filete mai mari decât implanturile Conexão și
SIN. Platformele și implanturile au fost conectate prin hexagoane interne și externe convenționale,
fară analize efectuate deoarece implantul a fost scufundat și nu a fost supus sarcinii dentare. Au fost
plasate 295 de implanturi cu diametru lat, 1.217 implanturi cu diametru obișnuit și 137 de implanturi
cu diametru mic. În ceea ce privește lungimea, au fost 131 de implanturi scurte, 635 de implanturi
medii și 883 de implanturi lungi. Rata de supraviețuire timpurie pentru toate cele 1649 de implanturi
a fost 96,2%. Cea mai mare pierdere a fost observată la un diametru limitat (5,1%), urmată de un
diametru normal (3,8%) și implanturi cu diametru lat (2,7%). În ceea ce priveste lungimea, cea mai
mare pierdere a fost observată la implanturile scurte (9,9%), urmate de implanturile lungi (3,4%) și
implanturile medii (3,0%) [11,12].
MAXILAR Au fost plasate 807 implanturi maxilare (49,6%), cu 458 (28,1%) în zona
anterioară și 349 (21,4%) în zona posterioară. Dintre implanturile din maxilar, 28 (3,5%) au fost
pierdute, 21 în zona anterioară și 7 în zona posterioară. În ceea ce privește diametrul, 109 implanturi
(13,5%) au avut un diametru îngust, 631 (78,2%) a avut un diametru normal, iar 67 (8,3%) au avut
un diametru larg. Majoritatea implanturilor utilizate în maxilar au fost lungi (510 [63,2%]), urmate
implanturile medii (255 [31,6%]) și implanturile scurte (42 [5,2%]).
MANDIBULA Au fost plasate 821 de implanturi (50,4%) în mandibulă, 270 în zona
anterioară (16,6%) și 551 (33,9%) în zona posterioară. Dintre implanturile din mandibula, 22 (2,8%)
au fost pierdute, 10 în zona anterioară și 12 în zona posterioară. În ceea ce privește diametrul, 26 de
implanturi (3,2%) au avut un diametru îngust, 572 (69,7%) au avut un diametru normal, iar 223
(27,1%) au avut un diametru lat. Majoritatea implanturilor utilizate în mandibulă au fost lungi (377
[45,9%]), urmate de implanturile medii (356 [43,4%]) și implanturile scurte (88 [10,7%] [13]).

18
Concluzii
O relație semnificativă a eșecului precoce a fost observată la implanturile scurte. Nu au fost
observate legături între pierderea precoce a implanturilor și calitatea osoasă sau diametrul
implanturilor. Aceste constatări pot fi atribuite experienței operatorului cu diferite modele de
implanturi, curbe de învățare sau modificări ale tehnicii și indicațiilor pentru utilizarea implanturilor
scurte din 1996 până în 2004.
Decizia de a elimina un implant trebuie să se bazeze pe evaluări clinice, evaluări radiografice
sau pe ambele. Dacă implantul este considerat fără speranță, există dispozitive care facilitează
eliminarea acestora. Mai mult, reimplantările pot fi efectuate cu succes, însă rata lor de supraviețuire
pare să fie mai mică decât cea a implanturilor plasate în locuri din care nu au fost scoase anterior alte
implante.

19
Bibliografie:
[1] S.F. Rosenstiel, M.F. Land, J. Fujimoto, “Contemporary fixed prosthodontics”, Elsevier Inc., St. Louis-
Missouri, 2006, 1140 p.
[2] C.E. Misch, “Dental implant prosthetics”, Elsevier Inc., St. Louis- Missouri, 2006, 1120 p.
[3] H. Devlin, K. C. Shah, „Oral and cranial implants”, Springer, Verlag Berlin Heidelberg, 2013, 82 p.
[4].M. W. Bidez, C.E. Misch,” Dental implant prosthetics”, Elsevier Inc., St. Louis- Missouri, 2008, 1120 p
[5]. Eckert, S.E.; Wollan, P.C. “Retrospective review of 1170 endosseous implants placed in partially
edentulous jaws.” J. Prosthet. Dent. 1998, 79, 415–421. [CrossRef]
[6]. Aguirrebeitia, J.; Müftü, S.; Abasolo, M.; Vallejo, J. “Experimental study of the removal force in tapered
implant-abutment interfaces: A pilot study. “J. Prosthet. Dent. 2014, 111, 293–300. [CrossRef] [PubMed]
[7]. López de Lacalle, L.N.; Rodriguez, A.; Lamikiz, A.; Celaya, A.; Alberdi, R. “Five-axis machining and
burnishing of complex parts for the improvement of surface roughness.” Mater. Manuf. Process.
2011,26, 997–1003. [CrossRef]
[8]. Kronstrom, M.; McGrath, L.; Chaytor, D. “Implant dentistry in the undergraduate dental education
program” at Dalhousie University. Part 1: Clinical outcomes. Int. J. Prosthodont. 2007, 21, 124–128.
[9]. Tosches, N.; Brägger, U.; Lang, N. “Marginal fit of cemented and screw-retained crowns incorporated on
the Straumann (ITI) ® Dental Implant System: An in vitro study.” Clin. Oral Implants Res.2009,20, 79–86.
[CrossRef] [PubMed]
[10] Friberg B, Ekestubbe A, Sennerby L: “Clinical outcome of Brånemark system implants of various
diameters: A retrospective study.” Int J Oral Maxillofac Implants 17:671, 2002
[11] Andersen E, Saxegaard E, Knutsen BM, et al: “A prospective clinical study evaluating the safety and
effectiveness of narrowdiameter threaded implants in the anterior region of the maxilla.” Int J Oral Maxillofac
Implants 16:217, 2001
[12] Starr NL: The distal extension case: “An alternative restorative design for implant prosthetics”. Int J
Periodontics Restorative Dent 21:61, 2001
[13] Eckert SE, Meraw SJ, Weaver AL, et al: “Early experience with Wide-Platform Mk II implants. Part I:
Implant survival”. Part II: Evaluation of risk factors involving implant survival. Int J Oral Maxillofac
Implants 16:208, 2001

20