1

Implantul dentar

Student:Petre Diana-Ioana

Cuprins
 2

1. Introducere…………………………………………………………………………………...….3
1.2. Tipuri de implanturi dentare.................................................................................................3
1.3. Planul de tratament pentru pacient........................................................................................4
1.4. Principiile pentru pozitionarea implantului...........................................................................4
1.5. Consideratii de restaurare...................................................................................................4-5
1.6. Principii de fixare a surubului in implanturile dentare..........................................................5
1.6.1. Conditii pentru suprafata……………………………………………….……….……5
1.6.2. Diametrul surubului........................................................................................................5
1.6.3. Fixarea componentelor................................................................................................5-6
2. Raspunsul osului si al implantului la incarcare................................................................................6
2.1 Aspecte biomecanice ale implanturilor si factorii de esec...................................................6
2.1.1. Sarcinile de impact........................................................................................................7
2.1.2. Momente dezvoltate in implant.....................................................................................7
2.1.3. Inaltimea ocluzala..........................................................................................................7
2.1.4. Latimea ocluzala............................................................................................................7
2.1.5. Cedarea implantului la oboseala....................................................................................8
2.2. Calitatea osului...................................................................................................................9
2.3. Aparate pentru masurarea stabilitatii implantului..............................................................9
2.4. Dimensiunile optime ale unui implant dentar....................................................................9
2.4.1. Dimensiunea corpului implantului-o justificare biomencanica si estetica...............12
2.5. Prevenirea aderentei bacteriilor la implantul dentar........................................................14

1. Introducere1

1
S.F. Rosenstiel, M.F. Land, J. Fujimoto, Contemporary fixed prosthodontics, Elsevier Inc., St. Louis- Missouri,
2006, 1140 p.
 3

Implantul dentar reprezinta un dispozitiv realizat dintr-un material aloplastic, implantat in

cavitatea bucala sub mucoasa sau/si stratul periostal și pe / sau în os pentru a oferi sprijin și retenție
pentru protezele dentare fixe sau detașabile.
Astăzi, rata mare de succes a implanturilor dentare integrate permite unui număr mai mare de
pacienți să se bucure de beneficiile de fixare, in detrimetul implantului dentar detașabil. Planul de
tratament dentar convențional include o proteza dentara amovibila parțial. Cu toate acestea, odată
cu apariția implanturilor dentare, pacientul poate beneficia de restaurări fixe. În plus, în intervalul
de edentatie scurt, implantul dentar ramane o optiune considerabila.

1.2. Tipuri de implanturi dentare1

Există trei subgrupe majore ale implanturilor dentare: subperiostală, transosteala și
endostala(Fig.1)1. Primele două, subperiostală și transosteala, sunt destinate în primul rând pentru a
ancora proteza in cazul pacientilor cu edentatie completa. Cea de a treia, implanturile endostale,
sunt plasate chirurgical în interiorul alveolelor sau a osului bazal și sunt cel mai frecvent utilizate
pentru tratamentul pacienților cu edentatie partiala, individuala sau multipla. Ele pot fi divizate in
fuctie de forma in: cu forma de lamela (placă) și cu formă de rădăcină.
Paletele au forma dreptunghiulară, cu secțiunea transversală in forma de pană și, în general,
de 2,5 mm lățime, 8-15 mm adâncime și 15 până la 30 mm lungime. Cele cu forma de rădăcină au
3 până la 6 mm în diametru și 8 până la 20 mm lungime, de multe ori cu filet exterior.
Implanturile sunt, de asemenea, clasificate in: monocomponente sau bicomponente(Fig.2) 1.
Implantul dentar monocomponent este proiectat pentru a fi plasat în os. Implantul dentar
bicomponent necesită două proceduri chirurgicale. În primul rând, implantul este plasat în os la
nivelul placii corticale și mucoasa bucala se suturează peste el; acesta operatie presupune o perioadă
de vindecare stabilita (de obicei 3 luni pentru mandibulă și 6 luni pentru maxilar), în funcție de
calitatea osului. Apoi, o a doua intervenție chirurgicală, mucoasa este rasfranta de pe suprafața
superioară a implantului și o extensie guler se proiectează în cavitatea bucală si fixata la implant.

Fig.1-Subgrupele importante ale implanturilor dentare

Fig.2-Implanturi monocomponente si bicomponente

1.3. Planul de tratament pentru pacient1

Succesul implantului necesita o atenție meticuloasă la: procedurile de selecție pentru pacient,
diagnosticul și planificarea tratamentului necesar. Planul trebuie să fie conceput sub forma unui
 4

tratament chirurgical și de restaurare combinat. Alternativele fezabile nonimplant ar trebui să fie

incluse în discuțiile generale de tratament.
Pacientii trebuie sa fie evaluati preoperator și testati dacă vor fi capabili să tolereze
procedura. Riscurile previzibile și beneficiile preconizate ar trebui să fie cântărite pentru fiecare
persoană. Deși plasarea de implanturi dentare presupune anumite riscuri, acestea sunt relativ
minore. Contraindicații absolute, bazate pe riscuri chirurgicale și anestezice imediate sunt limitate la
persoanele care prezinta boli cronice, persoane cu boli metabolice necontrolate și femeile
gravide(aceste contraindicații se aplică aproape tuturor procedurilor chirurgicale elective).
Contraindicații locale și sistemice care ameninta retentia implantului pe termen lung trebuie să fie,
de asemenea evaluate. Implanturile pot fi contraindicate în cazul pacientilor cu metabolismul osos
anormal , cu o igienta orla necorespunzatoare . Cei mai multi potentiali pacienti prezinta edentatie
totala sau partiala cauzate de carii sau boala parodontala rezultata din igienă orală deficitară.
Suspiciunea că igiena necorespunzătoare va continua este o contraindicatie relativa pentru a
implantare. Pacientii trebuie instruiti in privinta tehnicilor corecte de igiena orala, pentru a-i pregati
de implantare. Unele persoane, cum ar fi cele care suferă de paralizie a brațelor, artrite, retard
mental, paralizie, nu poat fi capabili in a-si îmbunătăți igiena orala. Implanturile sunt contraindicate
la acești pacienți cu excepția cazului in care igiena orala corecta va fi asigurata de către persoanele
care ii ingrijesc .

1.4. Principiile pentru pozitionarea implantului1

Pentru a maximiza sansele de succes, implantul ar trebui să fie plasat în întregime în os și
departe de structurile anatomice semnificative. În mod ideal, trebuie sa fie disponibili 10 mm de
dimensiune verticală a osului și 6 mm pe orizontală, pentru plasarea implantului. Plasarea la aceste
dimensiuni previne invadarea pe structuri anatomice. Ar trebui să existe, de asemenea, spațiu
adecvat între implanturile adiacente. Distanța minimă recomandată variază ușor între sistemele de
implant, dar este general acceptat ca fiind de 3.0 mm(Fig.3) 1. Acest spatiu este necesar pentru a
asigura viabilitatea osoasa între implanturi și pentru a permite o igienă orală adecvata. Maxilarul
anterior, maxilarul posterior, mandibula anterioara și mandibula porsterioara, fiecare necesita
considerații speciale în plasarea implanturilor.

Fig.3-Distanta minima recomandata intre implnturi si intre implanturi si dintii naturali

1.5. Consideratii de restaurare1

Plasarea implantului este esențială în proiectarea restaurarii. Pentru a preveni deteriorarea,
trebuie sa fie plasat la cel puțin 1,0 mm distanță de dintele natural adiacent, dar cât mai aproape
posibil de dintele natural. Pentru a minimiza forțele laterale dăunătoare, axa lungă a implantului
trebuie să fie poziționata în fosa centrala de restaurare. Aceasta dictează plasarea implantului, cu
acuratețe, în toate cele trei planuri ale spațiului.
Diametrul tipic al rădăcinii pentru un incisiv pe maxilarul central este 8,0 mm; diametrul
mediu este de 4,0 mm. Este posibil să se utilizeze un implant mai mare (5.0-6.0 mm) pentru
restaurări molare la pacienții cu o structura osoasa adecvata. Dimensiunile de restaurare trebuie să
 5

fie întotdeauna luate în considerare în timpul etapei de planificare de tratament, astfel încât un
implant de dimensiuni corespunzatoare sa fie plasat în locul ideal.

1.6. Principii de fixare a surubului in implanturile dentare 2

1.6.1. Conditii pentru suprafata2
Starea suprafeței șurubului este o problema controversata in mecanica acestuia. Studiile arata
că o condiție de imbunatatite a rezistentei la frecare este o suprafață rugoasă, în comun cu șurubul,
pentru minimizarea riscului de slabire. Cu toate acestea, cei care susțin utilizarea de acoperiri susțin
că se reduce frecarea si câștigul din tulpina presarcinii este o modalitate eficientă de a spori fixarea.
Testele efectuate pe suruburi brute și netede indică faptul că nu poate fi nicio diferență statistica
intre dimensiunile unui surub sau ale unei proteze.

1.6.2. Diametrul surubului2

Diametrul șurubului poate afecta valoarea de pretensionare aplicata sistemului înainte de
deformare. Cu cat este mai mare diamterul, cu atât este mai mare presarcina care poate fi aplicată și
cu atât este mai mare forța de strângere pe șurub. Cele mai multe șuruburi de rezemare de la diferiți
producători de implanturi dentare sunt de dimensiuni similare. Cu toate acestea, șuruburile de
adaptare produse de multe companii sunt mai mici în diametru(și pot fi confectionate din materiale
diferite). Rezistenta materialului este legata de raza surubului, la puterea a patra. Cu alte cuvinte, un
șurub cu diametrul injumatatit este de 16 de ori mai slab.

1.6.3. Fixarea componentelor2

Nu toți producătorii de implanturi dentare au același interval de inadaptare al componentelor.

Un implant de 4 mm in diametru are de fapt un interval cuprins între 3,99 mm și 4,01 mm. Deci, în
cazul în care un implant de dimensiuni reduse este cuplat cu o conexiune mai mare de rezemare,
componentele pot să nu se potrivească în mod ideal. Cele mai multe companii care produc
implanturi permit o gamă de inadaptare, ceea ce face ca surubul sa fie capabil să se rotească cu ± 10
grade pe corpul implantului. Inadaptarea de componente de rezemare între bont și corpul
implantului poate avea un grad de inadaptare egal cu10 grade într-o dimensiune de rotație și
discrepanțe orizontale de până la 99 microni. Aceste intervale sunt diferite pentru fiecare implant.
Toleranța de prelucrare a unor implanturi poate fi de 5 microni și mai puțin de 1 grad în rotație. Cu
cât este mai precisa, cu atat componentele se imbina mai bine, forța aplicată pe bonturi este mai
mica iar unele caracteristici găsite în conexiunile cu șurubul de rezemare pot crește sau diminua
complicatiile legate de surub.
Incidența de slabire a șurubului este de asemenea o funcție de precizie a imbinarii conexiunii
implantului și bontului. Testarea mecanică a demonstrat o corelație între toleranța dimensiunii
hexagonului extern și stabilitatea bontului sau șurubului. Binon a sugerat că o gamă mai mică de
0,005 mm existenta pe hexagon și o gamă mai mică de 0,05 mm pentru întregul eșantion ar duce la
o imbinare mai stabila cu surubul. Când conicitatea capului de sprijin este redus la mai puțin de 5
grade(Morse), apare o crestere in zona de imbinare prin frecare(Fig.4) 2. Conicitatea Morse a fost
numita "sudura la rece”. Orice forta de tracțiune sau de forfecare va separa piesele individuale.

2
C.E. Misch, Dental implant prosthetics, Elsevier Inc., St. Louis- Missouri, 2006, 1120 p.
 6

Fig.4-Bontul(gri) este fixat la implant(negru) cu ajutorul unei „suduri la rece”(conicitate Morse)

2. Raspunsul osului si al implantului la incarcare3

2.1 Aspecte biomecanice ale implanturilor si factorii de esec 3

Minimizarea forțelor interfaciale între implant si os este esentiala pentru implantarea de
succes. Acest lucru este deosebit de important în situațiile cum ar fi implantul de tip consola
sprijinita- cazul în care sarcinile sunt crescute cu două sau trei ori comparativ cu acele tensiuni
detectate pe un singur implant. Încărcarea excesivă poate provoca resorbția osului, fractura
surubului si pierderea implantului.
Implantul consolă permite restaurarea unui spațiu edentat special în cazul în care nu exista
suficient os pentru plasarea implantului. În cazul în care dimensiunea ponticului este mica (de
dimensiunea unui dinte premolar) și este protejat în lateral de mișcări excursive, probele de la
literatura de specialitate publicate atesta că aceste restaurări, fixate în consolă au o rată de succes
excelentă. De exemplu, într-o analiză sistematică rata de supravietuire a unui implant de tip consola
fixata, pe o durata de 10 ani, a fost de 88,9%. În maxilar, o rată mare de eșec a fost raportată cu
aceste supraproteze. Acest lucru se datorează mai multor factori. De multe ori, maxilarele sprijinite
de implant se opun dentitiei naturale inferioară, astfel încât sarcinile aplicate in timpul muscarii sunt
mari. In cazul celor cu încărcare imediată, efectele unei neadaptari usoare a protezei sunt minime,
doarece tensiunile aplicate implantului sunt disipate prin resorbție osoasă în procesul de vindecare
imediata.

2.1.1. Sarcinile de impact4

Când două corpuri se ciocnesc într-un interval mic de timp(fracțiuni de secundă), se dezvolta
forțe de reacțiune mari. O astfel de coliziune este descrisa ca un impact.
În sistemele de implanturi dentare supuse unor sarcini ocluzale, deformarea poate să apară în
restaurarea protetica, în implant și în țesuturile invecinate interfaciale. Rigiditatea relativă a acestor
componente în sistemul general de implant controleaza mare parte din răspunsul sistemului la
impactul de sarcină. Cu cât este mai mare sarcina de impact, cu atat este mai mare si riscul de eșec
al implantului și aparitia de fracturi osoase. Implanturile fixate rigid pot genera un impact mai
mare la interfața de ocluzie in raport cu dintii naturali, care posedă un ligament parodontal.
Protezele țesuturilor moi au forța de impact mica, deoarece țesuturile gingivale sunt rezistente.

3
H. Devlin, K. C. Shah, Oral and cranial implants, Springer, Verlag Berlin Heidelberg, 2013, 82 p.
4
M. W. Bidez, C.E. Misch, Dental implant prosthetics, Elsevier Inc., St. Louis- Missouri, 2008, 1120 p.
 7

Fractura de material ocluzal este o complicatie semnificativa. Incidența fracturilor materialului

ocluzal este mai mare pe implanturi și se poate apropia de un procent mai mare de 30%.
Au fost propuse diverse metode pentru a aborda problema reducerii sarcini de implant:
necesitatea folosirii dinților acrilici, împreună cu corpuri de osteointegrare parțiala pentru a reduce
sarcinile de mare impact care ar putea afecta tesuturile osoase adiacente implantului; existenta unei
interfete fibroase a țesutului implantului prevede absorbția socului fiziologic într-un mod similar cu
cel prezentat de către un ligament parodontal.

2.1.2. Momente dezvoltate in implant4

Un total de șase momente (rotații) se poate dezvolta pe cele trei axe de coordonate clinice
(ocluzoapical, faciolingual și meziodistal) (Fig.5)4. Un astfel de moment induce microrotatii și
concentrații de tensiune la interfața implant-țesut, ceea ce duce inevitabil la pierderea de masa
osoasa in zona crestala.
Există trei brate de moment clinice in implanturile stomatologice: (1) inălțimea ocluzala, (2)
lungimea în consolă și (3) lățimea ocluzala. Minimizarea fiecaruia dintre aceste brate de moment
este necesară pentru a preveni restaurarile necorespunzatoare, fractura componentelor, pierderi
osoase crestale și esecul complet al implantului.

Fig.5-Cele sase momente de rotatie dezvoltate pe axele de coordonate clinice

2.1.3. Inaltimea ocluzala4

Înălțimea ocluzală servește ca brațul momentului pentru forța componentei orientate de-a
lungul axei faciolinguale- contacte de lucru sau ocluzale de echilibrare, lovitura limbii sau în
încărcare pasivă -de obraz și musculatura orală, precum și componentele forței îndreptate de-a
lungul axei meziodistale. Planificarea tratamentului trebuie să ia în considerare acest climat de
biomecanică compromis inițial. Contribuția momentului forței îndreptată de-a lungul axei verticale
nu este afectată de înălțimea ocluziei, deoarece nu există niciun braț efectiv al momentului.

2.1.4. Latimea ocluzala4

Placile ocluzale largi cresc brațul momentului fortei pentru orice sarcini ocluzale aflate in
echilibru. Rotatia faciolinguala poate fi redusa în mod semnificativ prin scaderea placilor ocluzale
sau ajustarea ocluziei pentru a oferi mai multe contacte centrice. Pe scurt, un cerc vicios, distructiv,
se poate mari o data cu sarcinile momentului si poate duce la pierderea de masa osoasa. In timp ce
pierderea de masa osoasa creste, înălțimea ocluzala crește automat. Cu o creștere a brațului
momentului de înălțime ocluzala, rotația micro-faciolinguala crește și poate provoca chiar mai
multa tensiune asupra osului crestal.

2.1.5. Cedarea implantului la oboseala4

 8

Eșecul la oboseala este caracterizat prin procese ciclice, dinamice, de încărcare. Patru factori
influențează semnificativ riscul de esec la oboseala în implanturile stomatologcie: (1) biomaterialul
ales, (2) macrogeometria, (3) magnitudinea forței și (4) numărul de cicluri.
Comportamentul la oboseala al biomaterialelor este caracterizat grafic prin ceea ce este
denumita ca o curbă S-N (un camp de tensiuni aplicat versus număr de cicluri de incarcare) (Fig. 6-
A)4. Dacă un implant este supus unei tensiuni extrem de mare, apoi vor fi tolerate doar cateva
cicluri de încărcare înainte de apariția rupturii. Pe de alta parte, un număr infinit de cicluri de
încărcare poate fi menținut la un nivel scăzut de tensiune. Nivelul de tensiune sub care un
biomaterial de implant poate fi încărcat pe termen nelimitat, face referire la limita sa de rezistenta.
Aliajul de titan prezintă o limită de rezistență mai mare decât titanul pur (Fig. 6-B) 4.
Geometria unui implant influențează gradul de rezistenta la îndoire și sarcini de torsiune și cedarea
prin fisurare, în cele din urmă, din pricina oboselii. Implanturile prezinta rar rupturi la oboseala sub
sarcini de compresiune axiale.
In urma unui studiu efectuat pe implantul Brånemark, ruperea corpului implantului a avut loc
la trei dintre pacientii studiati si ruperea șuruburilor de rezemare pentru implantul Brånemark a
avut loc la mai putin de trei pacienti.
Ruperea la oboseală este legata de puterea a patra a diferenței de grosime. Un material de
două ori mai gros in latimea peretelui este de aproximativ 16 ori mai rezistent. Chiar și micile
modificări ale grosimii pot duce la diferențe semnificative. De multe ori veriga slabă într-un design
de corp de implant este afectată de diferența în diametrul interior și exterior al șurubului.32 În
măsura în care aplicarea unei sarcini (de tensiune) poate fi redusa, probabilitatea defectării din
cauza oboselii este redusă. Deci, magnitudinea de sarcini pe implanturile dentare poate fi redusa
prin analiza atentă a poziției arcului (de exemplu, sarcini mai mari în partea posterioară, comparativ
cu mandibula anteriora și maxilarul), eliminarea sarcinii de moment și creșterea în suprafață
disponibilă pentru a rezista unei sarcină aplicate (de exemplu, pentru a optimiza geometria pentru
zona funcțională, sau creșterea numărului de implanturi utilizate).
În cele din urmă, ruperea la oboseală este redusă în măsura în care numărul de cicluri de
încărcare este redus. Astfel, strategiile agresive pentru a elimina obiceiurile parafunctionale și
pentru a reduce contactele ocluzale au rolul de a proteja implantul de esecul la oboseala.

Fig.6-Comportamentul la oboseala al biomaterialelor. A-Comportamentul la oboseala al

biomaterialelor este caracterizat printr-o arie de tensiune aplicata, versus număr de cicluri de
incarcare, o curbă SN
B - limita de rezistenta definește nivelul de tensiune sub care un biomaterial implantat poate fi
încărcat pe termen nelimitat,fără sa cedeze. Aliajul de titan este de două până la patru ori mai
rezistent în condiții de oboseală decât titanul pur comercial

2.2. Calitatea osului3

 9

Calitatea osului se referă la acei factori care sunt importanti în evaluarea capacității osului de
de a rezista incarcarii și, prin urmare, permite implantului o osteointegrare de succes.
Există mulți factori interdependenti care determina calitatea osului, dar cei mai importanti
sunt dimensiunea, forma și micro-arhitectura osului.
Sistemul cel mai frecvent utilizat pentru a clasifica gradul de calitate al osului pacientului la
locul implantului este cel propus de Lekholm și Zarb5:
Tip 1 - os cortical dens in cea mai mare parte
Tip 2 - un strat gros cortical dens înconjoară osul spongion dens
Tip 3 - un strat subțire cortical dens înconjoară osul spongios dens
Tip 4 - un strat subțire cortical înconjoară osul spongios de joasa densitate
Este esențiala o cantitate si o densitate suficienta a osului gazda pentru ca implantul sa aiba succes,
fapt ce este redus dacă există o lipsă de stabilitate la inserare. Există un consens general că o lățime
minimă de 5 mm de os alveolar este esențială pentru un implant de succes pe termen lung.
Analiza elementului finit a arătat că elementul os-implant a crescut cu scăderea calității
osului. Studiile anterioare au aratat ca esecul a fost legat de plasarea implanturilor în os de joasă
densitate (în special în maxilar), dar imbunatatirile recente in suprafetele implanturilor pot mari
sansele de osteointegrare în oasele cu o calitate redusa și prevenirea esecului.

2.3. Aparate pentru masurarea stabilitatii implantului 3

Stabilitatea implantului dentar poate fi evaluată prin două tehnici disponibile în comerț:
Analiza de frecvență de rezonanta(RFA, fabricat de Osstell ISQ) și evaluarea capacității de
amortizare(Periotest, fabricat de Medizintechnik Gulden, Germania).
În Periotest, o tijă atinge implantul pentru câteva secunde, iar timpul in care tija și implantul
se află în contact se măsoară și se transformă în valorile de stabilitate Periotest. S-a constatat că
Periotest a fost mai precis și mai puțin reproductibil decât dispozitivul Osstell. Ambele tehnici au
redat valori care au fost corelate cu diametrul implantului, dar nu este clar dacă acest lucru se
datorează faptului că implanturile mai late sunt mai stabile.
Nu există o metodă standard de evaluare a stabilitatii unui implant. Forța necesară pentru a
insera un implant (cuplu inserție) a fost folosita, dar pentru a masura cuplul de inserare cu precizie,
sunt necesare dispozitive speciale. S-a constatat că nu a existat nicio corelatie între valorile RFA și
inserția de cuplu, ceea ce înseamnă că acestea masoara parametri ososi diferiti.
Dispozitivele cu ultrasunete sunt utilizate pentru a determina densitatea osului. Alți autori au
investigat utilizarea ultrasunetelor cantitative pentru detectarea stabilitatii implantului si au constatat
ca metoda ar putea detecta o modificare de 1 mm în lungime in contactul dintre os si implant.

2.4. Dimensiunile optime ale unui implant dentar3

Modelele matematice au demonstrat că un implant cu un diametru mai mic de 3 mm este
insuficient pentru a obtine un succes clinic. Utilizarea implanturilor scurte (de 10 mm lungime sau
mai puțin) este controversata, dar studiile au aratat ca ratele de esec sunt comparabile cu cea a
lungimii normale la implanturi. Dacă se folosesc implanturi scurte, probabilitatea de leziuni ale
nervilor sunt mici si costurile reduse dar, în ciuda acestui fapt, utilizarea de implanturi cu lungimi
normale este preferata de către unii clinicieni. Succesul implanturilor scurte poate fi marit prin
imbunatatiri recente legate de designul rugoas al supraftei, combinat cu o bună stabilitate la
introducere. Dacă un implant scurt (<10 mm în lungime) atinge osteointegrarea, există dovezi că va
fi funcţional. Multi clinicieni folosesc lungimea maximă care poate fi realizata pentru un implant,
deoarece pe baza analizelor de laborator și a analizei elementului finit au descoperit ca tensiunile se
miscoreaza o data cu cresterea lungimii implantului.
5
Lekholm U, Zarb GA, Albrektsson T. Patient selection and preparation. Tissue integrated prostheses, Quintessence
Publishing Co. Inc., Chicago, 1985, 350 p.
 10

S-a arătat că in pregătirea lățimii locului implantului în os de joasă densitate s-a produs o bună
stabilitate. Dacă un implant este slăbit la introducere, unii chirurgi folosesc un implant larg, dar, de
asemenea, acest lucru poate cauza dureri ale oaselor si fractură de trabecule. Cu ajutorul unui os cu
umplutura de ciment plasat în jurul implantului liber, a fost descrisa îmbunătățirea stabilitatii
inițiale. Nu au fost observate necroze ale tesutului osos moale.
O problema a oaselor incarcate cu antibiotic este că există o eliberare brusca de antibiotic de
la suprafața în stadii incipiente, dar această versiune nu este susținuta. Multi chirurgi stabilesc
profilaxia preoperatorie cu antibiotice pentru pacienti înainte de insertia implantului dar acest lucru
este o problema controversata. Un studiu nu a demonstrat nicio reducere semnificativa in rata de
infectare postoperatorie sau marirea ratei de supravietuire a implantului, comparativ cu cei care nu
au primit niciun antibiotic.

Dimensiunea corpului implantului:o justificare biomencanica si estetica2

Există o lungime ideală a implantului în funcție de lățimea corpului implantului și design.

Când înălțimea osului disponibil nu este un factor, implantul trebuie să aiba o lungime de 12 și 15
mm. Când se utilizează o înălțime redusă a implantului este necesară acordarea de mai multă atenție
condițiilor biomecanice care reduc tesiunea. Cu cat este mai moale osul, cu atât trebuie sa fie mai
mare lungimea corpului implantului și diametrul sugerat. O gamă largă de studii au raportat rate
mari de supravietuire ale implantului când acesta are cel puțin 12 mm în lungime. Implanturile de la
12 la 15 mm în lungime sunt de obicei considerate ideale pentru majoritatea situațiilor clinice.
În cazul în care lungimea ideala a implantului nu se poate stabili, un implant mai scurt, cu o
lățime crescuta este o alternativă. Lungimea radacinii dintelui este similară. O lungime tipică a
dintelui este mai mare decât lungimea de 12 mm. Prin urmare, în condiții ideale, lungimea rădăcinii
este o variabilă mai importanta decât mulți alți factori.

Latimea ideala a implantului-Considerente biomecanice2

Rădăcinile mai mici in diametru sunt localizate în regiunea anterioară a mandibulei, în cazul
în care forțele sunt mai mici și directia lor este de-a lungul axei lungi a rădăcinii. Dinții anteriori ai
maxilarelor au rădăcini mari și o formă diferită in secțiunea transversală pentru a compensa
încărcarea în afara axei, care crește forțele laterale pe structura. Caninii au o arie mai mare a
suprafaței rădăcinei, ca răspuns la forțele de muscatura mai mari (20 kg /cm² comparativ cu 15 kg
/cm² ). Regiunea posterioară maxilară are cea mai mică densitate osoasă(Fig.7)2.
Molarii maxilari au mai multe rădăcini decât componentele mandibulare și de aceea au
suprafata mai mare disponibila pentru a disipa sarcini în osul trabecular. Incisivii mandibulari și
incisivii laterali ai maxilarului pot fi înlocuiti cu 3 implanturi de 3,5 mm diametru; pentru caninii,
premolarii maxilari centrali se pot folosi implanturi de 4 mm diametru. Molarii pot fi restaurati cu
implanturi de 5 sau 6 mm diametru(Fig. 8)2.
 11

Fig.7-A- Suprafața rădăcinii dinților mandibulei este mai mare în regiunile posterioare , iar forțele
de mușcatura sunt mai mari . B-suprafața de bază a dinților maxilarului este mai mare decât cea a
dinților mandibulari , deoarece osul din jur are o densitate mai scazuta

Fig.8-Diferite tipuri de implanturi, cu diametre diferite

Considerente estetice in inlocuirea unui dinte pe maxilarul anterior2

Există mai multe criterii pentru a selecta un diametru pentru implant, bazate pe aspecte de
estetica. Primul criteriu este dimensiunea dintelui natural care este înlocuit. Dimensiunea medie
meziodistala pentru un incisiv central este de 8,6 mm pentru un bărbat și de 8.1 mm pentru o
femeie; pentru un incisiv lateral este de 6.6 mm pentru un bărbat și de 6.1 mm pentru o femeie și
pentru un canin este de 7.6 mm pentru un bărbat și de 7.2 mm pentru o femeie. Cu toate acestea,
corpul implantului nu trebuie să fie la fel de mare ca si dintele natural sau coroana ce îl înlocuiește.
Dinții devin mai îngusti în regiunea apicala.
Al doilea factor care determină diametrul implantului este distanța necesară de la o rădăcină a
unui dinte adiacent. Un implant ar trebui să fie pozitionat la o distanta minima de 1,5 mm in raport
cu dinții adiacenți .
Un al treilea criteriu pentru diametrul ideal al unui implant este dimensiunea faciolinguala a
osului.
Pe scurt, trei condiții determina diametrul ideal al implantului pentru maxilarul anterior.
Diametrul ideal corespunde cel mai adesea cu lățimea dintelui natural care lipseste-2 mm. In plus,
diametrul implantului plus 1,5 mm pe fiecare parte trebuie să fie egal sau mai mic decât
dimensiunea meziodistala între cele două rădăcini naturale la nivelul crestei. În al treilea rând,
dimensiunea faciolinguala a osului ar trebui să fie de 2 mm sau mai mare decât diametrul
implantului, cu 1.5 mm sau mai mult pe partea faciala.

2.4.1. Dimensiunea corpului implantului-o justificare biomencanica si

estetica2
Din punct de vedere istoric, dimensiunea unui implant a fost determinată în primul rând
de volumul de os existent în înălțime, lățime, și lungime. Chirurgul va selecta implanturi mai lungi
în regiunile anterioare ale gurii și pe cele mai scurte în zonele posterioare , din cauza limitelor date
de canalul mandibular și sinusul maxilarului. Lățimea implantului, de asemenea, determinată în
timpul intervențiilor chirurgicale, se refera la lățimea existenta a osului disponibil și un implant cu
diametrul de 4 mm ar fi utilizat în aproape toate situatiile. Densitatea oaselor este evaluata în
regiunile potențiale pentru plasarea implantului. Pozițiile cheie ale implantului sunt importante,
indiferent de pacient, factorii de forță și densitatea oaselor. Ar trebui să fie utilizate mai multe
implanturi atunci când pacientul are o densitate osoasa scazuta, deoarece o forța mai mare
 12

exercitată asupra bonturilor implantului va transmite tensiuni mai mari la interfața implant-os. De
fapt, numărul de implanturi poate fi, de asemenea, un factor important atunci când dimensiunea
ideală a implantului este inadecvată pentru sarcinile biomecanice.

Implanturi cu o lungime mai mare2

Majoritatea producatorilor de implanturi dentare oferă implanturi de diferite lungimi. Cele

mai frecvente dimensiuni sunt cuprinse între 7 și 16 mm (Fig.9)2. Lungimea implantului este direct
legată de suprafața totală a implantului atunci când toate celelalte variabile sunt constante. Un
implant cilindric de 10 mm in lungime prezinta o crestere in suprafață cu aproximativ 30% peste
un implant de 7mm in lungime și are o suprafață cu aproximativ 20% mai mică decât implanturile
de 13 mm lungime(Fig.10)2.
Lungimea implantului utilizat pentru susținerea protetica corespunde cu înălțimea disponibilă
a osului în situl de implantare. Prin urmare, implanturile mai scurte sunt adesea folosite în regiunile
posterioare si implanturile mai lungi în secțiunile anterioare ale maxilarului. Gândirea
convențională sugerează că implanturile foarte lungi ofera suprafața maximă funcțională într-o
interfață a implantului vindecat. Forțele de muscatura sunt mai mici, iar densitatea oaselor este mai
mare în regiunile anterioare ale cavitatii bucale, în special în mandibula. Maxilarul posterior are
adesea o inaltime mai mica decât cea a mandibulei, iar osul este mai putin dens. Ca urmare, limitele
anatomice conduc la utilizarea de implanturi scurte din regiunea posterioară. Pe de altă parte, multe
rapoarte indica rate similare de reusita atat in regiunile posterioare cat si in cele anterioare, atunci
când implanturile sunt mai mari de 10 mm în lungime.
Implanturile mai lungi de 15 mm au fost sugerată in utlizare deoarece asigurara o stabilitate
mai mare în condiții de încărcare laterale. Cu toate acestea, rapoartele sugerează că o creștere a
lungimii dincolo de o anumită dimensiune nu poate reduce transferul fortei,proportional. Analiza
elementelor finite oferă un mijloc pentru investigarea influenței lungimii implantului în raport cu
suprafața funcțională în condiții extreme de încărcare. Misch și Bidez au folosit implanturi
cilindrice de diferite lungimi cu densitatea oaselor si volumul ideale. Lungimile corpului
implantului erau de 5, 10, 15, 20, și 30 mm. O coroana cu inaltimea de 10 mm a fost proiectata
deasupra nivelului osului, și o forță laterală de 50 N a fost aplicata in partea de sus a coroanei.
Pentru aceste condiții de încărcare, procentul de tensiune maxima a fost reprezentată în funcție de
procentul de lungime. Modelul implantului de 5 mm, prin urmare, nu a oferit o lungime suficientă
pentru disiparea forței laterale, în ciuda densitatii osoase bune si a volumului și înălțimii ideale a
coroanei.

Fig.9-Implanturi cu lungimi cuprinse intre 7-16 mm

Fig.10- Un implant mai lung are o suprafață mai mare . Cea mai mare creștere a suprafeței in
procente este, de obicei de la 7 până la 10 mm(lungimea implantului).
 13

Implanturi cu o lungime mai mica2

Mulți producători de implanturi ofera implanturi cu lungimi de 7, 8.5 și 10 mm. În majoritatea

articolelor care abordează lungimea implanturilor, cele mai mici de 10 mm, au ratele de esec
crescute. Ratele de esec ale acestor implanturi scurte au fost de 15%, comparativ cu o rata de esec
de 3% ale implanturilor mai lungi.
Patru motive legate de biomecanica pot explica de ce implanturile scurte pot avea o rata de
esec mai mare după încărcare, în comparație cu implanturile mai lungi:
1. o suprafață mai mica pentru a disipa sarcini ocluzale
2. forțe mai mari de muscatura in regiunile posterioare
3. o densitate mai mica a oaselor in regiunile posterioare
4. creșterea înălțimii coroanei(resorbtia osoasa crestala scade lungimea implantului si creste
înălțimea coroanei).

Argumente pentru utilizarea implanturilor scurte2

Înălțimea osului disponibil este adesea folosita de către medicul dentist pentru a determina
lungimea implantului după lățimea adecvată și spațiul meziodistal. Înălțimea disponibila a osului se
măsoară de la creasta edentata la reperul opus. Un studiu radiografic pe 431 pacienți cu edentatie
partiala a arătat că înălțimea osului disponibil posterior a fost de 6 mm sau mai mare în doar 38%
din cazuri pentru maxilar și in 50% din cazuri pentru mandibula.
Lungimea implantului nu afectează aria suprafeței totale funcționale a corpului implantului și
este, prin urmare, teoretic, dorit.
In anumite condiții clinice, tiparele de tensiune la nivelul osului pot fi similare în ceea ce
priveste implanturile lungi si cele scurte. Implanturile scurte pot oferi mai multe avantaje în
comparație cu implanturile mai lungi. Timpul de tratament este crescut ca urmare a grefei osoase
înaintea inserarii implantului. Disconfortul pacientului este de multe ori mai mare pentru grefa
osoasă decât operatie de implantare. Costul procedurii este crescut atunci când sunt necesare grefe
osoase. Există, de asemenea, un risc chirurgical de încălcare a canalului mandibular și parestezii la
nivelul maxilarului posterior mai mic comparativ cu repoziționarea nervilor sau plasarea
implanturilor lateral de canal. Atunci când o rădăcină de dinte adiacent prezintă inclinari de peste 15
grade sau are decelari apicale ale rădăcinii, implantul scurt poate fi inserat deasupra apexului
dintelui fără a compromite poziția implantului.

2.5. Prevenirea aderentei bacteriilor la implantul dentar 3

Un studiu in vivo a raportat aderente reduse bacteriene pe implanturile acoperite cu TiN

comparativ cu implanturi neacoperite. Suprafata cu rugozitate atât a celor acoperite cu TiN si cele
de titan au fost similare. In mod similar, studiul in vitro a arătat că adeziunea S. mutans și S.
Sanguis la o suprafață de TiN este redusa , comparativ cu titanul lustruit. Există o reducere generală
 14

a numarului de bacterii, mai degrabă decât o reducere a gamei de organisme afectate. Acest lucru
ar face o acoperire adecvată pentru elementul transmucozal al implanturilor.

Bibliografie
1.S.F. Rosenstiel, M.F. Land, J. Fujimoto, Contemporary fixed prosthodontics, Elsevier Inc., St.
Louis- Missouri, 2006, 1140 p.

2. C.E. Misch, Dental implant prosthetics, Elsevier Inc., St. Louis- Missouri, 2006, 1120 p.

3. H. Devlin, K. C. Shah, Oral and cranial implants, Springer, Verlag Berlin Heidelberg, 2013, 82
p.
4.M. W. Bidez, C.E. Misch, Dental implant prosthetics, Elsevier Inc., St. Louis- Missouri, 2008, 1120 p.
15