Referat

la tehnologia confecționării protezelor fixe

catedra de propedeutică stomatologică „Pavel Godoroja”

Tema: „Prepararea cavităților sub incrustații”

D. m., conf. univ.: Bajurea Nicolae

Studentă: Motruc Gabriela

Grupa: S2209
 Cuprins
1. Introducere ……………………………………………………………………………………….3-4
2. Principiile de preparare dentară ………………………………………………………………….4-5
3. Inlay-uri ……………………………………………………………………………………………6
4. Onlay-uri …………………………………………………………………………………………...7
5. Pinlay-uri ………………………………………………………………………………...…………8
6. Overlay-uri …………………………………………………………………………………………8
7. Prepararea propriu-zisă………………………………………………………………………….9-14
8. Instrumente ……………………………………………………………………………………14-16
9. Bibliografie ……………………………………………………………………………………….17

2
 Introducere
Protezele fixe unidentare sunt corpuri fizice confecţionate din diverse materiale şi sunt utilizate în
protetică dentară ca mijloace terapeutice în leziuni coronare de diferite tipuri: carie dentară, hipoplazie,
leziuni cuneiforme, abrazie patologică a ţesuturilor dure ale dinţilor, leziuni traumatice, anomalie de
formă şi volum, număr şi poziţie etc. Aceste proteze se fixează prin cimentare la suprafața şlefuită
(preparată) a coroanei dentare cu scopul restaurării integrităţii morfofuncţionale a ţesuturilor dentare. Prin
urmare, protezele fixe unidentare, cunoscute în literatura de specialitate şi ca microproteze, sunt
confecţionate pentru fiecare tip de leziune coronară dentară în parte pentru a reface morfologia şi funcţia
unui singur dinte. Protezele fixe unidentare (microprotezele), în dependenţă de volumul ţesuturilor
dentare pe care-l restaurează, pot fi clasificate în: incrustaţii, coroane de înveliş (acoperire) şi coroane de
substituție.
Incrustaţiile sunt proteze unidentare fixe cu dimensiuni reduse, care se fixează în cavităţi preparate în
ţesuturile coroanei dentare cu scopul refacerii morfologiei funcţionale a coroanelor dentare. Datorită
dimensiunilor reduse, unii autori (Ţitrin) le numesc microproteze. Incrustaţiile sunt indicate pentru
restaurarea integrităţii ţesuturilor dentare afectate, în special, în urma leziunilor de natură carioasă sau
traumatică, însă pot fi utilizate şi ca elemente de agregare în punţi dentare de întindere redusă, precum şi
ca elemente de şinare a dinţilor mobili. În literatura de specialitate incrustaţiile sunt clasificate după mai
multe criterii:
— După scopul urmărit incrustaţii de reconstruire, utilizate pentru restaurarea reliefului anatomic şi
funcţiei coroanei dintelui natural; incrustaţii de agregare, folosite ca elemente de agregare şi sprijin în
punţile dentare şi protezele mobilizabile; incrustații de echilibrare, întrebuinţate în scopul echilibrării
presiunilor masticatoare asupra unui grup sau a tuturor dinţilor restanţi şi în construcţiile protetice de
şinare.
— După localizarea topografică pe suprafeţele coroanei. Acest criteriu are la bază clasificarea cavităţilor
pentru obturaţii după Black, ce deosebeşte 5 clase:
I clasă cuprinde cavităţile localizate la nivelul suprafeţelor ocluzale ale dinţilor premolari şi molari; a
II-a clasă — cavităţile localizate la nivelul suprafeţelor ocluzale şi proximale ale premolarilor şi
molarilor;
a III-a clasă — cavităţile localizate la nivelul. suprafeţelor proximale ale dinţilor frontali;
a IV-a clasă — cavităţile locallizate la nivelul suprafeţelor aproxi- male şi orale ale dinţilor frontali cu
lezarea unghiului incizal;
a V-a clasă — toate cavităţile localizate în zona coletului.
Din punct de vedere practic, se propune ca zonele afectate să fie notate prin litera începătoare a
suprafeţei respective a dintelui: O — ocluzală; M — mezială; D — distală; V — vestibulară; L —
linguală; P — palatinală; С — la nivelul coletului. Cavităţile pot fi localizate pe una, două sau mai multe

3
suprafeţe care se indică prin literele respective. De exemplu: OD — cavităţi localizate pe suprafeţele
ocluzală şi distală; MOD — cavităţi localizate pe suprafeţele mezială, ocluzală şi distală ş. a. m. d.
— După întinderea incrustaţiilor în profunzime sau în suprafață:
incrustaţie intratisulară, care este introdusă într-o cavitate formată în ţesuturile dentare, a cărei pereţi în
întregime înconjoară suprafeţele laterale ale incrustaţiei, cunoscută în literatura de specialitate sub numele
de «Inlay», termen englez care precizează raportul incrustaţiei cu dintele (in = înăuntru, lay=a situa);
incrustatie extratisulară situată deasupra ţesuturilor dentare preparate, înconjurându-le mai mult de 180°,
cunoscută şi sub numele de «Onlay» (on = deasupra, lay = a situa);
incrustaţie extratisulară cu elemente suplimentare de fixare şi retenţie, reprezentate de 2—4 crampoane
(ştifturi, pivoturi) care pătrund în canale parapulpare, cunoscută şi sub numele de «Pinlay» (pin =
crampon, pivot; lay = a situa).
— După materialele din care sunt confecţionate: metalice, acrilice,. ceramice, mixte.
— Din punctul de vedere al tehnicii realizării incrustaţiei: metodă directă, metodă indirectă, metodă
mixtă.

Principiile de preparare dentară

În cadrul preparării unei cavități medicul trebuie să țină cont de 5 principii:
1. Păstrarea structurii dentare
2. Retenția și rezistența
3. Durabilitatea structurală
4. Integritatea marginală
5. Păstrarea structurilor periodontale

4
Păstrarea structurii dentare
Pe lângă înlocuirea structurii dinților pierduți, o restaurare trebuie să păstreze structura dinților rămași.
Suprafețele intacte ale structurii dinților care pot fi menținute în timp ce se produce o restaurare puternică,
retentivă, trebuie salvate dacă acceptarea pacientului și cerințele de retenție o vor permite. Suprafețele
întregi ale structurii dinților nu trebuie sacrificate inutil la bur în numele comodității sau vitezei. Păstrarea
structurii dinților în unele cazuri poate necesita eliminarea unor cantități limitate de structură a dinților
sănătoși pentru a preveni pierderea necontrolată ulterioară a unor cantități mai mari de structură a dinților.
Aceasta este rațiunea pentru îndepărtarea a 1,5 mm a structurii ocluzale a dinților atunci când pregătiți un
dinte pentru un onlay mesio ocluso distal ( MOD ). Metalul de pe suprafața ocluzală poate proteja
împotriva defecțiunilor dramatice, cum ar fi fractura structurii dinților, precum și eșecurile mai puțin
evidente care pot fi cauzate de flexura structurii dinților.

Retenția și rezistența
Pentru ca o restaurare să-și îndeplinească scopul, trebuie să rămână pe loc pe dinte. Niciun ciment care
nu este compatibil cu structura dinților vii și cu mediul biologic al cavității bucale nu are proprietăți
adezive adecvate pentru a menține o restaurare în loc doar prin aderență. Configurația geometrică a
preparatului dinților trebuie să plaseze cimentul în compresie pentru a asigura retenția și rezistența
necesară. Păstrarea împiedică îndepărtarea restaurării pe calea de introducere sau axa lungă a preparatului
dinților. Rezistența împiedică dislocarea restaurării de către forțele direcționate într-o direcție apică sau
oblică și împiedică orice mișcare a restaurării sub forțe ocluzale. Păstrarea și rezistența sunt calități
interrelaționate și deseori inseparabile.

Durabilitatea structurală
O restaurare trebuie să conțină o mare parte din material adecvat pentru a rezista forțelor ocluziei. Acest
volum trebuie limitat la spațiul creat prin prepararea dinților. Numai astfel ocluzia de la restaurare poate fi
armonioasă și contururile axiale normale, prevenind probleme parodontale în jurul restaurării.

Integritatea marginală
Restaurarea poate supraviețui în mediul biologic al cavității bucale numai dacă marginile sunt strâns
adaptate la linia de sosire a cavosurfacei preparatului. Configurația liniei de finisare a preparatului

5
dictează forma și cea mai mare parte a materialului de restaurare în marja restaurării. De asemenea, poate
afecta atât adaptarea marginală, cât și gradul de ședere a restaurării.

Păstrarea structurilor parodontale

Amplasarea liniilor de finisare are o influență directă asupra ușurinței de fabricare a unei restaurări și a
succesului final al restaurării. Cele mai bune rezultate pot fi așteptate de la marje cât mai netede și care
sunt complet expuse curățării. Ori de câte ori este posibil, linia de sosire trebuie plasată într-o zonă în care
marginile restaurării pot fi terminate de către dentist și păstrate curate de către pacient. În plus, liniile de
sosire trebuie amplasate astfel încât să poată fi duplicate de impresie, fără a rupe sau deforma impresia
atunci când este îndepărtată dincolo de ele. Liniile de finisare trebuie plasate în smalț atunci când este
posibil să se facă acest lucru. În trecut, conceptul tradițional era să plaseze marjele cât mai subgingiv
posibil, pe baza conceptului greșit potrivit căruia sulcus subgingival este fără carii.

Inlay-uri
Incrustaţiile coronare intratisulare (inlay-urile) au fost imaginate şi concepute cu scopul înlocuirii
obturaţiilor utilizate în cadrul tratamentului leziunilor coronare din motivul1' că obturaţiile dese ori
prezintă un şir de dezavantaje referitoare, în primul rând, la imposibilitatea redării aspectului
morfofuncţional corespunzător al coroanei dintelui. Prin urmare, incrustaţiile intratisulare sunt des tinate
pentru reconstruirea şi reproducerea exactă a formei şi vo lumului ţesuturilor dentare parţial lezate din
punct de vedere mor fofuncţional, fiind fixate în cavităţi preparate prin cementare.
Prepararea dintelui pentru incrustaţiile intratisulare constă în pregătirea de către medic a cavităţii
dentare în raport cu mărimea şi extensia distrucţiilor odontale coronare, starea dinţilor şi situarea lor
topografică, materialul utilizat, vârsta pacientului şi scopul urmărit. In general, există o multitudine de
posibilităţi arhitectonice de formare a cavităţilor cu diverse forme geometrice, ce pot fi grupate în: cavităţi
simple, duble, triple şi atipice. Cavitatea pentru incrustatia intratisulară trebuie să corespundă
următoarelor cerinţe: să aibă forme geometrice cu laturi inegale; pereţii să fie paraleli în tre ei şi
perpendiculari fundului cavităţii; pereţii să fie finisaţi şi să nu posede retentivităţi, să aibă grosimi
suficiente, apte pentru suportul presiunilor masticatoare; pentru incrustaţiile metalice marginile cavităţii
sunt bizotate în smalţ sub un unghi de 30—45° faţă de axul dentar (sau apreciat în raport cu peretele
parapulpar al cavităţii); profunzimea cavităţii trebuie să se extindă mai jos de limita de trecere a dentinei
în smalţ.

6
Onlay-uri

7
 Incrustaţiile extratisulare sunt situate parţial deasupra țesuturilor dentare preparate şi se agregă de ele
la fel prin cimentare. Datorită acestor particularităţi de construcţie, au şi alte denumiri: semicoroana
Carmichael, coroana Tinkers, cunoscute în literatura de specialitate ca coroane parţiale. Aceste
microproteze au fost concepute şi imaginate cu scopul de realizare a unor lucrări fizionomice din aliaje
utilizate atât în cadrul confecţionării protezelor unidentare, cât şi ca elemente de agregare pentru punţile
dentare. Prin urmare, incrustaţiile extratisulare sunt proteze dentare fixe confecţionate din materiale
metalice şi pot fi situate pe toate suprafețele dintelui în afară de cea vestibulară. In raport cu numărul
suprafeţelor dentare pe care le acoperă incrustaţiile extratisulare pot fi situate pe o fată, două, trei sau
patru fete (mono-, bi-, tri-, quatro feţe). De aici provine şi denumirea lor de coroane parţiale 1/4, 2/4, 3/4
şi 4/5. Pentru ultimele două varietăţi (3/4, 4/5) în litera tura de specialitate mai frecvent şi argumentat se
acceptă terme nul coroane parţiale. De menţionat că incrustaţiile extratisulare diferă în mod esenţial nu
numai prin extinderea lor pe suprafeţele dintelui, dar şi prin sistemul de agregare şi retenţie de ţesuturile
dure ale dintelui natural în raport cu topografia lui. Reieşind din aceste considerente, vom face şi
descrierea particularităţilor constructive ale incrustaţiilor extratisulare. Incrustatia extratisulară cu o
singură faţă (1/4) este indicată pentru incisivi şi canini, acoperind numai suprafaţa orală a lor. Retenţia
incrustaţiei este realizată prin sistemul de canale para- pulpare în număr de 2—4, paralele între ele şi în
care pătrund crampoanele incrustaţiei. Aşa varietăţi de incrustaţii sunt cunoscute în literatură şi sub
numele de pinlay.

8
 Pinlay-uri
Pinlay-urile sunt caracterizate prin utilizarea de ace pentru a consolida retenția, adică orice incrustare,
acoperire și suprapunere care sunt împletite de ace se numesc pinlays. Acești pini pot fi inserați la
marginile dinților sau paraleli cu canelurile. Este important ca baza acului să se afle pe suprafața dinților
care nu este deteriorată.

Overlay-uri
Suprapunerile acoperă o porțiune mult mai mare a suprafeței ocluzale sau mușcătoare. Deși sunt adesea
comparate cu coroanele parțiale, suprapunerile sunt foarte diferite de coroane. Principala diferență este că
suprapunerile păstrează intactă mai mult structura naturală a dinților.

9
 Prepararea propriu-zisă
Clasificarea cavităților carioase după Black:

- Clasa I - in șanțurile și fosete (ocluzal la molari și premolari; în cele ⅔ ocluzale ale fețelor
vestibulare ale molarilor; pe fețele orale ale molarilor și premolarilor)
- Clasa II - cavități proximale în pe suprafața premolarilor și molarilor
- Clasa III - cavități pe fețele proximale ale incisivilor și caninilor ce nu afectează unghiul incizal
- Clasa IV - cavități pe fețele proximale ale incisivilor sau caninilor cu afectarea ungiului incizal
- Clasa V - cavități în treimea gingivală (la colet).

Obiective urmărite și fazele de preparare:

● oprirea evoluției afecțiunii

● realizarea unei cavități care să permită inserția și dezinserția piesei într-un singur ax
● lucrarea să fie stabilă și rezistentă la presiunile masticatorii

Aceste obiective se fac prin:

● excizia întregii dentine afectate
● cavitatea neretentivă în axul de inserție și retentivă în celelalte direcții
● planșeu drept perpendicular cu pereții
● pereții prea subțiri se scurtează și se acoperă prin inlay pentru protecție

Etapele preparării
1. Deschiderea cavității
2. Exereza dentinei afectate
3. Extensia preventivă
4. Asigurarea retenției
5. Bizotarea marginilor
6. Verificarea cavităților

Există câteva diferențe importante față de pregătirea cavității pentru obturații plastice și anume:
● Cavitatea trebuie să aibă un ax neretentiv pentru inserție
● Unghiurile cavo-superficiale (marginile cavității se bizotează la 45 grade în smalț, dar numai
pentru inaly-uri metalice)
● Profunzimea cavității poate fi mai mică la inlay-uri metalice
Prepararea trebuie realizată în așa fel încât să nu deschidem camera pulapară. Ne vom ghida după datele
anatomice:

10
 - un molar de 20 ani are grosimea stratului dur ocluzal de aproximativ 5 mm (din care 1,5 mm smalt
si 3,5 mm dentina)
- un premolar: intre 2,8 - 4,3 mm.
Uneori este necesarà radiografia, care pentru a fi utilă, este necesar a fi execu-tatà corect, cu fascicolul
RX perpendicular pe axul dintelui.
Deschiderea cavitatii - constà in lärgirea orificiului de deschidere din smalt, al cárui diametru este de
obicei mult mai mic decat al cavitatii carioase dentinare.
Aceasta manoperã se poate realiza:
- cu freze globulare diamantate sau din oteluri extradure, fie cu diametrul mai mare decât al orificiului
carios din smalț acționând axial spre cavitate, fie cu diametrul mai mic, introduse in cavitate, si care
actioneaza în momentul scoaterii prin înclinarea poziției piesei (frezei).
- cu freze cilindrice - diamantate sau din otel, cu diametrul egal sau mai mic de-
cat al orificiului carios, (sau cu diametrul mai mare, dar cu vârf conic), si cu care se actioneazà lateral si
circular. Lärgind deschiderea se realizeazã totodatà si conturarea primara a cavitatil.
Exereza dentinei afectate - se face cu freze globulare mai mari (cât permite cavitatea), sau cu
instrumente de mâná din trusa Black (excavatoare, linguri), indicate mai ales in apropierea camerei
pulpare.
Controlul acestei manopere se face prin inspectie (culoarea dentinei), palparea cu sonda ("strigatul
dentinar"), sau cu substante cariotest care coloreazã numai dentina afectatà (decalcifiatá). Se eliminã
astfel riscul recidivei de carie.
Extensia preventiva = definitivarea conturului se referă la inglobarea in preparatie a unor fisuri și fosete
intercuspidiene, zone hipoplazice din vecinătatea preparatiei, considerate - prin inspectie și palpare cu
sonda -"zone de risc".
De asemenea extensia preventivà se referá si la plasarea marginilor cavitátii in zone de autocurátire, de
risc minim, pe pantele cuspidiene si in afara punctelor (suprafetelor) de contact.
Tot cu aceastà ocazie se face si unirea cavităților carioase foarte apropiate, desflintand punțile de smalt
dintre ele, unind doua carii ocluzale, sau transformând cavitatea ocluzalà simplã in cavitate
compusa (ocluzo-vestibularà, ocluzo-proximala, etc.).
Asigurarea rezistentei peretilor cavitàfii se obtine prin pastrarea unor pereti cât mai grosi posibil, dar cu
indepártarea prismelor de smalt subminate de procesul carios al dentinei subiacente.
Aceastà manopera se incepe sau chiar se realizeazà deodatã cu deschiderea cavitatii si cu extensia
preventiva. Când grosimea stratului de smalt subminat este mai mare si sprijinit pe un strat de dentinã,
el se poate pástra, dar se face deretentivizarea zonei subminate prin captusirea cu ciment.
Prepararea unor unghiuri usor rotunjite la locul de intâlnire intre peretele pulpar
(orizontal) al cavitatii si cei verticali, contribuie de asemenea la asigurarea rezistentei
pereților (Black cerea ca aceste unghiuri sä fie foarte bine exprimate).
11
 Asigurarea retenției si stabilitate - se realizeaza prin prepararea cu freze cilindrice a pereților verticali
aproape paraleli, doar cu 2 - 4° divergentá spre ocluzal, pentru a permite inserția. O divergenta mai
accentuatà scade retentia. Retentia depinde si de márimea suprafetelor de frictiune, deci cavitätile cu
pereti verticali mai inalti sunt mai retentive decât cele cu adâncimea mai micã.
Stabilitatea inlay-ului este direct proportionalà cu valoarea retentiei, dar mai depinde și de forma bazei
cavității. Peretele pulpar trebuie să fie plan, orizontal perpendicular pe axul de inserție. Forma concavă a
lui, poate duce la decimentarea inay-ului, prin mecanismului de basculare sub presiunea unui cuspid
antagonist, conform schemei sugestive a lui Marmasse.

Tot pentru o bunã stabilitate, conturul ocluzal al cavității nu se face rotund, ci asimetric, la care de obicei
obliga extensia preventiva ( fig. 9.12).

12
 Bizotarea marginilor cavitatii se face obligatoriu la inlay-ul metalic ocluzal, cu o inclinare de 45' fatà de
axul de insertie si pe 1/3 - 1/2 din grosimea smaltului. La ob-turafile de amalgam, bizotarea se face la 30°,
căci marginile subțiri din amalgam s-ar fractura. Le Huche precizeazã cã bizotarea ocluzală și gradul ei de
inclinare depinde si de directia prismelor de smalț, cu dispoziție perpendicularã pe suprafața dintelui.
Verificarea cavității. În final cavitatea ocluzală realizează și numită „casetă simplă”, are teoretic o
formă de paralelipiped cu 5 pereți:
● un perete orizontal
● vestibular
● distal
● oral
● mezial
Există 8 linii angulare la unirea între pereți:
● 4 linii verticale (V-D; O-D; O-M; V-M)
● 4 linii orizontale (V-P; D-P; O-P; M-P)
sunt și 4 puncte angulare (colțuri), la locul de întâlnire dintre câte 3 pereți ai cavității (D-V-P; D-O-P; M-
O-P; M-V-P) (fig. 9.11)

13
 Instrumentele
Pregătirea dinților pentru a primi restaurări din metal turnat sau ceramică nu necesită un armamentar
extins. Instrumente rotative pentru preparate din dinți Săpăturile cariilor trebuie realizate cu excavatoare
cu linguri ascuțite și bursuri rotunde ( nr. 4 sau nr. 6 ) montat într-o piesă de mână contra-unghi. Daltele
de mână pot fi utilizate pentru a accentua pereții faciali și linguali ai cutiilor proximale. Toate celelalte
proceduri sunt de obicei realizate cu o piesă de mână a turbinei de mare viteză. Punctele mici de diamant,
utilizate cu un spray aer-apă într-o piesă de mână de mare viteză, vor elimina cantitățile controlate cu
precizie de structură a dinților. Suprafața care rămâne poate fi ușor netezită. Nu există nicio indicație
pentru utilizarea discurilor mari de tăiere a diamantelor în piese cu unghi mic sau cu mână dreaptă.
Adesea supraextind preparatele, iar potențialul lor de rănire a pacientului este mare. Este important ca

14
linia de finisare a cavosurface să fie lină și continuă pentru a facilita fabricarea restaurărilor cu margini
bine adaptate. Reducerea brută se realizează cel mai eficient cu diamante grosiere. Cu toate acestea, lasă
linii de finisare neregulate ale cavosurface și nu trebuie utilizate pentru a obține o linie de finisare lină.
Folosind diamante fine de aceeași dimensiune și formă, este posibil să menține configurația liniei de
sosire dezvoltată de instrumentul cu diamante grosiere. Liniile de finisare acceptabile pe raze verticale pot
fi obținute prin utilizarea discurilor de hârtie abrazive, 64, dar trebuie utilizate cu un baraj de cauciuc
pentru a proteja țesutul moale. Bursurile conice nedentate ( 169L, 170L și 171L ) sunt utilizate pentru
caneluri, cutii, istmuse și compensări acolo unde sunt necesare. De asemenea, sunt utilizate pentru
netezirea oricărei suprafețe care nu se va termina într-o linie de finisare curbă, pe care ar fi-o poreclită și
pentru crearea de tevi ocluzale și incizale. Bursurile tăiate sau dentate sunt folosite pentru îndepărtarea
restaurărilor vechi, dar crestele orizontale pe care le lasă pe structura dinților le fac inacceptabile pentru
planificarea suprafețelor dinților.

15
16
 Bibliografie
1. https://xdentcenter.com/what-are-dental-filling-inlay-onlay-and-overlay/#nbsp_2_Inlay
2. ,,Tehnici de confecționare a protezelor dentare” Gh. Bârsa, Il. Postoloachi, Chișinău, Știința, 1994
3. „Fundamentals of fixed prosthodontics”, fourth edition, Herbert T. Shillingburg, Jr, DDS,
Quintessence Publishing Co, Inc, 2012
4. „Protetica dentara” vol 1, N. Forna, editura Enciclopedică, 2011 (181)
5. „Protetica dentara” vol 2, N. Forna, editura Enciclopedică, 2011 (181)

17