Reabilitarea protetică a pacientului parodontopat

Rezidenți anul I Protetică Dentară:

Andreșanu Măriuca
Brînză Camelia Mona
Calancea Radu Nicolae
Manasia Lia Alina
Nosaci Vitalie
Vilcu Andrei

Modul Parodontologie – februarie 2021-

 Este bine cunoscut faptul că boala parodontală este o infecție cronică care distruge țesutul
de suport al dintelui și care, netratată sau netratată la timp, duce în stadii avansate la pierderea unui
dinte sau a mai multor dinți. În astfel de cazuri, este necesar un plan complex de tratament care să
cuprindă terapie parodontală non-chirurgicală și chirurgicală, precum și reabilitarea protetică
pentru înlocuirea pierderii dinților în vederea restaurării funcționalității sau/ și esteticii4.
Pacientului parodontopat trebuie acordată o atenție deosebită înainte, în timpul și după
realizarea tratamentului protetic. Înainte de a realiza tratamentul protetic propriu-zis, trebuie
evaluat foarte bine fiecare caz clinic în parte, trebuie efectuată o anamneză amănunțită și colectate
toate datele clinice și paraclinice. Toate aceste informații sunt necesare pentru stabilirea
diagnosticului corect și planificarea tratamentului. Planul de tratament trebuie să fie logic și
rațional - o abordare realistă a terapiei. Ar trebui să nu fie o succesiune rigidă sau neflexibilă de
evenimente, deoarece de multe ori planul de tratament trebuie modificat pe măsură ce pot apărea
alte circumstanțe. Sincronizarea și secvențierea tratamentului sunt importante pentru corectarea
problemelor dentare ale pacientului2.
Severitatea pierderii dinților în cazul pacienților cu boală parodontală poate varia, de la
absența unui singur dinte până la absența tuturor unităților odontale.
Prognosticul general necesită o evaluare a nivelul osos ( evaluare radiografică) și a nivelul
de atașament ( determinat clinic) pentru a stabili dacă pot fi salvați suficienți dinți care să servească
drept elemente de agregare pentru realizarea unor proteze funcționale și estetice care să înlocuiască
lipsa dinților. În acest caz, prognosticul general și prognosticul individual al dinților se suprapun,
deoarece prognosticul pentru dinții cheie poate afecta prognosticul general al reabilitării protetice.
De exemplu, salvarea sau pierderea unui dinte cheie poate face influența pierderea sau salvarea
altor dinți sau poate determina tipul de protezare: fixă sau amovibilă2.
Extracția mai multor dinți afectați în vederea conservării osului dintilor adiacenți. A. Distrucție osoasă extinsă în jurul primului molar mandibular.
B. Radiografia realizată la câțiva ani după extracția primul molar și realizarea unei proteze fixe. Se poate observa conservarea osului. C. Extracția
premolarului și a molarului afectați parodontal. D. Inserarea unor implanturi pentru înlocuirea dintilor extrași. (sursa: Newman and Carranza’s
Clinical Periodontology Thirteenth Edition 2019 by Michael G. Newman, Henry Takei, Perry R. Klokkevold Fermin A. Carranza, page 700).

În ziua de astăzi există 3 metode principale pentru înlocuirea dinților pierduți3:

1. Proteza amovibilă ( pe care pacientul o poate scoate și insera pe câmpul protetic singur)
parțială și totală, acrilică sau scheletată
2. Proteza fixă ( ancorată pe dinții restanți)
3. Implanturi ce pot susține atât proteze fixe cât și amovibile
De asemenea sunt folosite și combinații ale acestor 3 tipuri de protezări.

Tratamentul protetic prin punți fixe reprezintă o realizare excepțională atât pentru pacient,
cât și pentru medic. Proteza partială fixă este una dintre cele mai frecvente opțiuni de tratament
definitiv pentru lipsa unui singur dinte, dar este utilizată cu succes și in cazul lipsei a doi sau trei
dinți. Timp de mulți ani, până la apariția și utilizarea implanturilor, această metodă de abordare a
reabilitării protetice a reprezentat cea mai bună alegere de înlocuire a unui singur dinte.
Principalele motive pentru sugerarea acestui tratament sunt ușurința clinică și timpul și costurile
reduse de tratament. Este semnificativ să se determine necesitatea absolută de a umple un spațiu și
de a efectua o analiză cost-beneficiu pentru orice restaurare proiectată - nu doar în termeni
comerciali, ci și în ceea ce privește valoarea biologică a structurii dinților și a țesuturilor
înconjurătoare. Numărul maxim de dinți posteriori absenți care permite înlocuirea cu o proteză
parțială fixă este de obicei doi . În circumstanțe rare, trei elemente pot fi înlocuite, dar aceasta ar
trebui încercată numai în condiții ideale6. Un spațiu edentat rezultat prin lipsa a patru dinți
consecutivi, alții decât patru incisivi, este cel mai bine reabilitat protetic prin coroane susținute de
implanturi sau printr-o proteză parțială amovibilă.
Protezele parțiale fixe transmit forțele la parodonțiu prin intermediul elementelor de
agregare. Dinții ce vor servi ca elemente de agregare sunt subiecții unor exigențe funcționale
crescute4. Astfel, sunt necesare criterii mai rigide atunci când sunt evaluați dinții adiacenți zonelor
edentate. Factori generali precum vârsta pacientului, severitatea bolii, susceptibilitatea genetica și
prezența afecțiunilor sistemice asociate sunt criterii importante atunci când evaluăm prognosticul
general, dar sunt de asemenea importante în stabilirea unui prognostic protetic al dinților adiacenți
edentației, dinți care sunt afectați de afecțiunea parodontală de fond. Factorii locali de luat în
considerare sunt: placa bacteriană și depozitele de tartru, factorii anatomici ce predispun
parodonțiul la anumite afecțiuni (concavități radiculare, perle de smalț, proiecții cervicale de smalț,
dinți cu rădăcini scurte, conice, anomalii de dezvoltare), obturații sau restaurări protetice, incorect
realizate, extinse subgingival, leziuni carioase, mobilitatea dentară, gradul de afectare al furcațiilor
și trifurcațiilor2.
Relația dintre sănătatea parodontiului si restaurările dentare este intimă și inseparabilă.
Pentru longevitatea restaurațiilor dentare, parodonțiul trebuie să rămână sănătos pentru ca dinții să
fie mentinuți. Pentru ca parodonțiul să rămână sănătos, restaurările protetice trebuie să fie
manageriate în mod critic în anumite zone pentru ca acestea să fie în armonie cu țesuturile
parodontale înconjurătoare. Pentru a menține sau obține aspectul estetic, interfața dinte-țesut
trebuie să prezinte un aspect natural, sănătos, cu țesuturi gingivale care să limiteze dinții restaurați
într-un mod armonios1.
Unul dintre cele mai importante aspecte în înțelegerea relației parodonțiu-restaurare
protetică este localizarea marginilor restaurării față de țesutul gingival adiacent. Proteticienii
trebuie să înțeleagă rolul spațiului biologic în conservarea sănătății țesuturilor gingivale și în
controlul formei gingiei din jurul restaurării. De asemenea, trebuie să aplice aceste informații în
poziționarea marginilor restaurațiilor protetice în special în zonele frontale, unde scopul principal
al tratamentului este acela de a masca joncțiunea marginii cu dintele2.
 Un clinician are trei variante de plasare a marginii restaurării: supragingival, juxtagingival
sau subgingival. Pragul supragingival are cel mai mic impact asupra parodonțiului. Clasic, acest
tip de plasare a marginilor restaurațiilor protetice s-a utilizat în zone fără importanță estetică, din
cauza contrastului destul de mare în ceea ce privesțe culoarea și opacitatea materialelor protetice
tradiționale față de dinte. Odată cu apariția materialelor mai translucide, adezive, ultrafine, a
devenit posibilă realizarea restaurărilor cu prag supragingival și în zonele estetice. Prin urmare, ori
de câte ori este posibil, trebuie aleasă această modalitate de plasare a marginilor2.

Odată cu apariția materialelor moderne de restaurare și a tehnicilor adezive, este posibilă prepararea unor restaurații cu prag
juxtagingival fără vizibilitatea marginilor. În imagini: realizarea a 6 fatețe ceramice cu margini juxtagingivale. Observați faptul că
nu sunt vizibile marginile restaurației chiar dacă acestea nu au fost plasate subgingival. (sursa: Newman and Carranza’s Clinical
Periodontology Thirteenth Edition 2019 by Michael G. Newman, Henry Takei, Perry R. Klokkevold Fermin A. Carranza, page
700).

Utilizarea marginilor juxtagingivale nu a fost dorită tradițional, deoarece se credea că

restaurările cu prag juxtagingival vor retenționa mai multă placă bacteriană și deci, vor determina
mai des inflamații gingivale mai grave. De asemenea, exista și riscul ca orice recesiune gingivală
să expună marginile, compromițând estetica. Aceste dezavantaje nu mai sunt valabile astăzi, nu
numai datorită faptului că marginile restaurațiilor pot fi foarte fizionomic mascate, ci și datorită
faptului că restaurările pot fi finisate pentru a furniza o interfață netedă, lustruită la nivelul marginii
gingivale2.
Din punct de vedere parodontal, ambele tipuri de prag sunt bine tolerate de către țesuturile
parodontale.
Riscul biologic mare apare atunci cand plasăm marginile subgingival. Acest tip de prag nu
este atât de accesibil pentru procedurile de finisare, și, în plus, dacă este plasat prea profund sub
creastă, poate afecta atașamentul gingival. Dimensiunea spațiului ocupat de țesutul gingival
sănătos între baza sulcusului și osul alveolar subiacent este compusă din atașamentul epitelial
joncțional și atașamentul țesutului conjunctiv. Combinația lățimii celor două atașamente se
numește astăzi spațiu biologic. Gargiulo, Wentz si Orban au stabilit în 1961 dimensiunile spațiului
necesar tesuturilor gingivale. În medie, atașamentul conjunctiv ocupă 1.07 mm din spațiul situat
deasupra crestei osului alveolar, iar atașamentul epitelial de sub baza sulcusului gingival ocupă
încă 0.97 mm din spațiul situat deasupra atașamentului conjunctiv. Din combinația celor două
măsurători rezultă că spațiul biologic ocupă în medie 2 mm. Clinic, această informație este
esențială atunci când diagnosticăm invadarea spațiului biologic de către restaurările protetice
plasate la 2 mm sau mai puțin față de osul alveolar și țesuturile gingivale sunt inflamate fără a
exista alți factori etiologici evidenți2.

Spațiul biologic: înălțimea atașamentului conjuctiv

aproximativ 1 mm, atașamentul epitelial 1 mm;
adâncimea sulcusului gingival aproximativ 1 mm.
(sursa: Newman and Carranza’s Clinical
Periodontology Thirteenth Edition 2019 by Michael G.
Newman, Henry Takei, Perry R. Klokkevold Fermin
A. Carranza, page 700).

Ramificațiile invadării spațiului biologic prin plasarea

marginilor restaurației aproape de zona de atașament. Pe
suprafața mezială a incisivului central stâng, osul este la
nivel normal, dar a apărut inflamația gingivală, iar pe
suprafața distală a incisivului se observă resorbție osoasă
în vederea creării unui nou spațiu biologic. (sursa:
Newman and Carranza’s Clinical Periodontology
Thirteenth Edition 2019 by Michael G. Newman, Henry
Takei, Perry R. Klokkevold Fermin A. Carranza, page
700).
Designul corpului de punte
Clasic, există patru opțiuni ce trebuie luate în considerare în alegerea corpului de punte:
igienic, formă de șa, formă de șa modificată, ovoidal. Indiferent de design, corpul de punte trebuie
să furnizeze o suprafață ocluzală care să stabilizeze dinții antagoniști, care să permită o bună
masticație și care să nu suprasolicite dinții stâlpi. Zona de contact a corpului de punte cu creasta
poate fi din metal, zirconiu, ceramică, sau alte variante de materiale biologice care să permită o
suprafață netedă, fină.
Diferențele cheie dintre cele patru tipuri de design al corpului de punte se referă la estetică
și accesul pentru procedurile de igienizare. Corpul de punte igienic și cel ovoidal prezintă suprafețe
convexe de contact cu creasta, ceea ce permite igienizarea. Corpul de punte în șa sau în șa
modificată prezintă suprafețe concave, care sunt mai dificil de accesat cu ața dentară. Chiar dacă
forma igienică oferă cel mai ușor acces pentru procedurile de igienă orală, este cel mai inestetic și
de obicei refuzat de către pacienți. Corpul de punte ovoidal este design-ul ideal, mai ales în zonele
cu exigențe estetice2.

Tipuri de design al corpului de punte: A.corpul de punte igienic (suspendat) suprafata mucozala a corpului de punte se afla la 3
mm de creasta edentata, B. Design in forma de sa. Suprafata mucozala a corpului de punte este convexa si strabate creasta in forma
de sa. C. Forma de sa modificata. Suprafata mucozala in zona vestibulara este concava, urmarind creasta, iar saua din zona orala a
fost indepartata pentru a permite igienizarea. D. Forma ovoidala. Corpul de punte se potriveste intr-un situs receptor din creasta
edentata. Suprafata mucozala a corpului de punte este convexa si este optimizata si estetica. (Sursa: Newman and Carranza’s
Clinical Periodontology Thirteenth Edition 2019 by Michael G. Newman, Henry Takei, Perry R. Klokkevold Fermin A. Carranza,
page 702).
 Forma ideala a unui corp de punte ovoidal in zonele estetice.
Lacasul a fost creat la 1-1.5 mm de marginea gingivala libera in
zona vestibulara. Aceasta creeaza iluzia ca corpul de punte “iese
din gingie”. In zona palatinala, corpul de punte este conic, astfel
incat lacasul sa nu se extinda sub marginea gingivala. Obs: atunci
cand se creeeaza lacasul, osul trebuie sa se afle la minim 2 mm de
portiunea cea mai apicala a corpului de punte. (sursa: Newman and
Carranza’s Clinical Periodontology Thirteenth Edition 2019 by
Michael G. Newman, Henry Takei, Perry R. Klokkevold Fermin
A. Carranza, page 704).
Varianta de creare a lacasului pentru corpul de punte
ovoidal in zonele cu mai putin exigente estetice. Decat sa
cream un lacas in care sa intre corpul de punte, se poate
crea un lacas mai drept, in care corpul de punte sa se
scufunde. (sursa: Newman and Carranza’s Clinical
Periodontology Thirteenth Edition 2019 by Michael G.
Newman, Henry Takei, Perry R. Klokkevold Fermin A.
Carranza, page 700).

Tratamentul protetic prin proteze parțiale amovibile este cea mai comună variantă deoarece
este non-invazivă și relativ ieftină. Totuși, tratamentul cu proteze parțiale amovibile are un cost
biologic din cauza incidenței crescute a leziunilor carioase pe dinții stâlpi și a riscului de afectare
parodontală a acestora. Tratamentul cu proteze partial amovibile reprezintă o modalitate de
reabilitare orală, iar necesitatea unui tratament amovibil cu protezare parţială reprezintă varianta
de tratament acceptabilă din punct de vedere financiar și al timpului de prelucrare.
Reabilitarea protetică a pacienților parodontopați prin intermediul protezelor scheletate
poate fi împărțită în funcție de clasele de edentație. Indiferent de clasa de edentație conceperea
protezelor scheletate urmărește următoarele etape:
- stabilirea numărului de șei protetice;
- alegerea dinților stâlpi principali;
- stabilirea sprijinului protezei;
- alegerea modului de agregare al protezei scheletate, prin croșete sau prin sisteme speciale;
- indicarea dinților stâlpi secundari pe care se plasează elementele contrabasculante, de menținere
indirectă;
- alegerea conectorului principal și stabilirea conectorilor secundari7.
În edentația clasa I Kennedy (biterminală) avem în vedere următoarele:
- Dinții artificiali vor fi susținuți de 2 șei terminale. Dacă există o breșă suplimentară, aceasta va
fi protezată printr-o punte modelată pentru aplicarea corectă a croșetelor și elementelor de
menținere indirectă, sau prin solidarizarea dinților adiacenți breșei cu sistem special tip bară cu
călăreț. Este de evitat realizarea unei proteze cu multe șei, deoarece apar probleme legate de
longevitatea dinților stâlpi, de fizionomie și propleme de inserție. Când edentația clasa I se
complică simultan cu breșe laterale și frontale se preferă realizarea unei punți care să cuprindă toți
dinții restanți, mai ales când acești dinți au un grad de mobilitate sau se realizează o proteză care
va fi menținută cu sisteme speciale tip culise 7,8.
- Sprijinul se realizează prin intermediul pintenilor, elemente ce previn înfundarea protezei și
lezarea gingiei de către croșete în timpul acestei mișcări. De preferat pintenii se plasează în fosetele
meziale ale dinților stâlpi pentru a evita efectul de pârghie și suprasolicitarea dintilor stalpi în
timpul basculării prin înfundare. Dacă se preferă plasarea pintenilor în fosetele distale ale dinților
stâlpi mandibulari este necesară solidarizarea acestora prin microprotze. La maxilar, deoarece
posibilitățile de basculare prin înfundare sunt mai reduse, pintenul poate fi plasat în foseta distală.
Însă, dacă dintele stâlp este mobil sau reziliența mucoasei este crescută, pintenul va fi plasat în
foseta mezială. În cazul sprijinului cu sisteme speciale tip culisă sau telescop este necesară
solidarizarea a cel puțin 2 dinți, mergând până la solidarizarea tuturor dinților restanți 7,8.
- Elementele contrabasculante sunt reprezentate pinteni ocluzali plasați în foseta mezială a
premolarului 1, pinteni supracingulari pe canin, croșet continuu sau pinteni incizali. Aceste
elemente contrabasculante vor fi plasate într-un lăcaș special pregătit pe dinții stâlpi secundari,
deoarece plasarea acestora pe suprafețe înclinate, nepregătite, duce la apariția unor efecte
disortodontice de vestibularizare asupra dinților7,8.
- Conectorul principal este diferit la maxilar față de mandibulă. La mandibulă se poate opta pentru
conector principal tip bară linguală, croșet continuu, placa dento-mucozală mandibulară, bara
vestibulară. La maxilar se folosesc placa palatinală completă, plăcuța dento-mucozală și plăcuțele
mucozale (cu lățime redusă, cu lățime mare, fenestrată, în formă de U). În conceperea acestor
conectori, pentru a asigura sănătatea parodonțiului trebuiesc respectate anumite aspecte. Marginea
superioară a barei linguale se află la o distanță de 4-5 mm de parodonțiul marginal. Placa dento-
mucozală mandibulară trebuie distanțată de parodonțiul marginal și papila interdentară prin foliere
0,2 mm. Astfel se realizează despovărarea acestor țesuturi sensibile la presiunile date de proteză.
Față de parodonțiul marginal al dinților prezenți, conectorii principali maxilari se opresc la o
distanță de 5 mm, prin decoletare. Astfel vor fi evitate tulburările circulatorii din parodonțiu. În
cazul plăcuței dento-mucozale maxilare se vor despovăra parodonțiul marginal parodonțiul
marginal cu 0,2 mm și papila incisivă cu 0,2-0,3 mm7,8.
Edentația clasa II, numită și uniterminală, are un mod asemănător de concepere al protezei
scheletate din edentația clasa I. Particularitățile sunt reprezentate de:
- Elementul de menținere indirectă este unilateral, pe partea opusă edentației;
- Pentru menținerea directă, sprijin și stabilizare, pe partea hemiarcadei integre se aplică un croșet
Bonwill7.
Edentația clasa II complicată cu o breșă frontală sau laterală contralaterală prezintă o
situație favorabilă realizării unei proteze cu 2 șei. Edentația clasa II complicată cu breșe frontale
și laterale poate beneficia de tratamentul cu punți, solidarizarea dinților limitanți prin bare, peste
care se aplică șeile protezei sau realizarea unei proteze cu mai multe7.
Edentația clasa III (uniterminală) simplă beneficiază cel mai adesea de tratamentul cu
punte. În mod obișnuit, beneficiază de tratament cu proteze scheletate edentația clasa III
complicată cu o breșă suplimentară (edentația latero-laterală) 7.
Edentația clasa IV beneficiază cel mai des de tratamentul cu punte dar se poate trata si cu
o proteză scheletată cu sprijin pe dinții vecini edentației și menținere indirectă prin croșete Bonwill
pe dinții posteriori 7.
În ultimele decenii, utilizarea implanturilor osteointegrate a arătat procente mari de succes
pe termen lung atât la subiecții sănătoși, cât și la pacienții edentați parțial parodontopați 5. Inițial,
restaurările protetice susținute pe implanturi osteointegrate erau limitate la utilizarea exclusiv la
pacienții edentați total. Nu la multă vreme după succesul tratamentului edentațiilor totale prin
metode implantare, protocoalele de tratament au fost adaptate pentru utilizarea la pacienții edentați
parțial. Scopul principal al terapiei cu implanturi este satisfacerea cerințelor pacientului de a
înlocui unul sau mai mulți dinți într-o manieră estetică, sigură, funcțională și durabilă2. Pentru a
îndeplini acest obiectiv, clinicienii trebuie să diagnosticheze în mod acurat statusul dento-alveolar
și parodontal, dar și statusul mental și psihic al pacientului. Este important de stabilit dacă terapia
implantară este viabilă și posibilă, dacă este practică, care sunt factorii de risc de eșec și care sunt
posibilele complicații, dar la fel de important și care sunt exigențele și asteptările pacientului și
dacă acestea sunt rezonabile2.
Pacienții care beneficiază cel mai mult din terapia cu implanturi dentare sunt pacienții cu
edentații totale. Variantele existente pentru reabilitarea protetică a acestor cazuri sunt: proteză
totală fixă pe implanturi, proteză detaşabilă cu sprijin pur implantar, supraproteză pe implante cu
sprijin mixt (overdenture)9.

Variante de protezare pe implanturi pentru pacienții cu edentație totală

Protezare fixă metalo-ceramică pe implanturi 2

Proteză totală pe implanturi cu bară 2

Chiar dacă stabilitatea protezelor supraprotezelor pe implanturi nu se compară cu cea a

protezelor fixe pe implanturi, retenția și stabilitatea mai mare comparativ cu cea a protezelor totala
convenționale, reprezintă avantaje considerabile pentru pacienții edentați. În plus, protezele
mobilizabile pe implanturi sunt concepute pentru a reduce resorbția osoasă asociată tratamentului
cu proteze totala amovibile, care au contact direct cu creasta9.
Pacienții cu edentații parțiale reprezintă o altă categorie viabilă pentru tratamentul cu
implanturi osteointegrate, în aceste cazuri, elementele dentare restante (ocluzia, statusul
parodontal, estetica etc) reprezintă provocări adiționale pentru succesul tratamentului protetic. În
general, implanturile dentare endo-osoase pot susține o proteză fixă de sine stătătoare. Dinții
adiacenți nu sunt necesari pentru suport, dar imediata lor proximitate necesită o atenție deosebită.
Avantajul major al utilizării restaurațiilor cu suport implantar în edentațiile parțiale este acela că
înlocuiește dinții fără alterarea dinților restanți adiacenți2. Preparația dinților naturali nu mai este
necesară, astfel putând fi restaurate spații edentate mai mari prin punți fixe pe suport implantar.
Mai mult decât atât, pacienți care nu au o opțiune fixă de tratament, cum ar fi clasele de edentație
Kennedy I și II, acum pot fi reabilitate protetic.

A.Aspectul clinic al unei edentații clasa a II -a Kennedy. B. Același pacient prezintă o reabilitare protetică prin restaurări protetice fixe pe
implanturi ce încluiesc dinții 4.6 și 4.7. Se observă faptul că dimensiunile coroanelor sunt mult mai mici decât a molarilor mandibulari ( mai
aproapiate de dimensiunile unui premolar). 2

Reabilitarea protetică a pacienților parodontopați reprezintă o provocare și trebuie să fie

rezultatul unei abordări multidisciplinare a cazului, în cadrul căreia etapa protetică să fie cea care
reface și stabilizează funcțiile sistemului stomatognat și care completeză întotdeauna și nu exclude
niciodată tratamentul parodontal antimicrobian și/sau chirurgical al dinților restanți9.
Bibliografie:
1. Contemporary Fixed Prosthodontics, 5th Edition. Stephen Rosenstiel Martin Land. 150-
151.
2. Newman and Carranza’s Clinical Periodontology Thirteenth Edition 2019 by Michael G.
Newman, Henry Takei, Perry R. Klokkevold Fermin A. Carranza.
3. Prosthetic Rehabilitation of Partially Dentate or Edentulous Patients A Systematic Review.
Swedish Council on Health Technology Assessment. Prosthetic Rehabilitation of Partially
Dentate or Edentulous Patients Type: Systematic Review.
4. Periodontal prosthesis: control of key factors from surgery to teeth preparation and to final
cementation. Alberto Fonzar. Quintessenz. Scientific session. The International Journal of
Esthetic Dentistry. Volume 9. Number 2. 2014.
5. Full arch fixed prostheses vs. full arch telescopic-retained retrievable prostheses both
supported by implants and natural tooth abutments in periodontally treated patients: Results
at 15 years. Renzo Guarnieri, Dario Di Nardo, Gianni Di Giorgio, Gabriele Miccoli, and
Luca Testarelli. J Clin Exp Dent. 2019 Oct; 11(10): e937–e946.
6. Influence of abutment evaluation on designing of fixed partial denture: a clinical study.
Ranjdar Mahmood Talabani. Int J Oral Health Med Res 2016;3(2):1-7.
7. Tratamentul edentației parțiale cu proteze mobile, Andrei Ionescu, editura Național,
București, 2006, pag. 123-153, 270-298
8. Understanding partial denture design, Kenneth Tyson, Oxford University Press, 2007, 73-
89
9. Surgical-prosthetic rehabilitation of patients with aggressive periodontitis and immediately
loaded implants: a report of two cases. J. R. COLLINS, R. H. LALANE, G. OGANDO,
M. NASSER, G. E. ROMANOS. Journal of osseintegration. JO.2019.11.02.06; 11(2).