Introducere în Ingineria Materialelor I

CURS_3_ DIAGRAME DE ECHILIBRU ALE ALIAJELOR

1.1. INTRODUCERE

Aliajele sunt materiale metalice omogene la scară macroscopică, obţinute în mod obişnuit
prin solidificarea unor faze lichide (topituri) care conţin speciile atomice ale mai multor elemente
chimice. Elementele chimice conţinute în structura unui aliaj sunt denumite componentele aliajului.
Orice aliaj are în compoziţie un component principal (numit şi component de bază) metalic şi unul
sau mai multe componente secundare (numite şi componente de aliere) metalice sau nemetalice.
Totalitatea aliajelor alcătuite din aceleaşi componente, luate în diferite proporţii, formează un
sistem de aliaje.
Aliajele metalice sunt produse omogene sau eterogene de două sau mai multe metale sau
metale cu metaloide, din care cel puţin unul, cel care se găseşte în cantitate mai mare este metal.
Aliajele omogene sunt alcătuite dintr-o singură fază, iar cele eterogene din mai multe faze.
Faza este o parte structurală omogenă a unui aliaj, delimitată în structura aliajului prin
suprafeţe de separaţie (interfeţe) şi caracterizată prin proprietăţi fizicochimice specifice.
Compoziţiile fazelor din structura aliajelor se definesc şi se exprimă utilizând aceleaşi caracteristici
ca şi în cazul aliajelor: concentraţiile masice sau atomice ale componentelor şi concentraţia
electronică. Natura, numărul şi proporţia fazelor existente la un moment dat în structura unui aliaj
definesc constituţia aliajului (în condiţiile de temperatură şi presiune în care acesta se află la
momentul respectiv).
Tipul fazelor care alcătuiesc structura unui aliaj aflat în stare solidă este determinat de
raportul forţelor de atracţie dintre atomii diverselor componente ale aliajului. Fazele specifice
structurii aliajelor solide sunt: soluţiile solide, compuşii chimici (compuşii intermetalici) şi
metalele pure.
De regulă, aliajele metalice se obţin prin amestecul în stare topită a componenţilor şi apoi
solidificarea amestecului rezultat. În prezent, există tendinţa de a numi aliaje şi produsele metalice
obţinute din pulberi sub acţiunea presiunii şi temperaturii, dar fără topire.
După numărul componenţilor aliajele pot fi: binare, ternare, cuaternare, polinare. Un aliaj
binar, care formează soluţii omogene în stare lichidă, se poate prezenta în stare solidă, în unul din
următoarele moduri:
a) Cele două metale (componenţi) prezintă o solubilitate reciprocă completă, alcătuind pentru
orice concentraţie soluţii solide. În stare lichidă, un astfel de aliaj formează soluţii omogene, adică o
singură fază. La trecerea în stare solidă, această omogenitate a structurii se păstrează, aliajul solid
fiind alcătuit dintr-o singură fază. O astfel de fază se numeşte soluţie solidă. Soluţia solidă poate
exista într-un interval de concentraţie. Reţeaua cristalină a unei soluţii solide poate fi de două feluri
(fig. 1):
- Reţeaua de înlocuire (substituţie), în care atomii componentului B înlocuiesc atomii componentului
A în reţeaua cristalină a acestuia. În reţeaua de înlocuire poate avea loc o substituţie ordonată sau
neordonată.

Noţiuni de curs Page 1

 Introducere în Ingineria Materialelor I

- Reţeaua de pătrundere (interstiţie), în care atomii metalului B pătrund în interspaţiile dintre atomii
metalului A. Solidificarea soluţiilor solide se produce într-un interval de solidificare.

Fig. 1. Schema formării soluţiilor solide.

b) Cei doi componenţi prezintă o insolubilitate completă, formând pentru orice concentraţie
simple amestecuri mecanice. Un asemenea aliaj este eterogen, fiind alcătuit din două faze
(componenţii A şi B).
c) Cei doi componenţi prezintă o solubilitate incompletă (limitată). Pentru anumite limite de
concentraţie cei doi componenţi formează soluţii solide iar pentru altele amestecuri mecanice de
soluţii solide.
d) Cei doi componenţi formează în stare solidă compuşi intermetalici (compuşi definiţi). În
acest caz, cei doi componenţi se combină într-un anumit raport, dând un compus cu anumite
proprietăţi chimice şi cu o formulă chimică de tipul A mBn.
În structura aliajelor intervine o gamă foarte complexă de compuşi intermetalici, dintre care
unii sunt extrem de stabili (de exemplu NiAl), având puncte de topire mult mai ridicate decât ale
metalelor componente; aceşti compuşi se topesc congruent (sunt stabili până la temperatura de
topire când trec direct în stare lichidă). Alţi compuşi cu stabilitate mai mică (NiAl3) se descompun la
topire (topire incongruentă).
Interesul practic al compuşilor intermetalici rezidă în proprietăţile lor fizico-mecanice, în
special duritate mult mai mare decât a metalelor componente. Unii compuşi în stare pură, datorită
proprietăţilor lor fizice deosebite, au aplicaţii importante în electrotehnică şi electronica industrială
(compuşi magnetici, compuşi semiconductori). Marea diversitate a compuşilor intermetalici poate fi
grupată în trei clase principale:
a) Compuşi electrochimici, care sunt compuşi de valenţă normală cu legătură interatomică
ionică sau covalentă. Sunt compuşi, în marea majoritate, cu temperaturi de topire înalte, de exemplu
NaCl, CaF2, ZnS ş.a.
b) Compuşi de tip geometric, care sunt compuşi al căror criteriu de formare este raportul între
dimensiunile atomilor componenţi. Aceştia pot fi:
- Fazele Laves, care sunt compuşi intermetalici de stoechiometrie AB2 cristalizaţi în trei reţele
cristaline strâns înrudite, izomorfe cu compuşii MgCu2, MgZn2, respectiv MgNi2. Geometria
reţelelor în care cristalizează fazele Laves se realizează la un anumit raport între diametrele atomilor
componenţi (dA/dB = 1,225). Componenţii fazelor Laves pot aparţine oricărei grupe a sistemului
periodic, chiar din aceeaşi grupă (de exemplu KNa 2).

Noţiuni de curs Page 2

 Introducere în Ingineria Materialelor I

- Fazele  sunt compuşi intermetalici cristalizaţi într-o reţea complexă cu 30 de atomi în celula
elementară, într-un aranjament în straturi, analog cu cel al reţelei hexagonale. Fazele  se formează
între metalele de tranziţie din grupele V şi VI ale sistemului periodic cu metale de tranziţie din
grupele VII şi VIII. Fazele  au legătură interatomică metalică şi, ca urmare, prezintă domenii de
omogenitate largi. Precipitatea fazelor , în special a compusului FeCr în oţelurile anticorozive şi
refractare, precum şi în superaliajele cu bază nichel, are un efect fragilizant.
- Compuşii interstiţiali sau fazele de pătrundere care sunt compuşi formaţi între metalele de tranziţie
şi elementele cu diametrul atomic mic (H, N, C, B), cu formarea de hidruri, nitruri, carburi şi boruri.
Aceşti compuşi au structuri cristaline simple (CFC, HC şi uneori CVC) atunci când raportul între
raza atomului nemetalic rx şi raza atomului metalic rM este rx/rM < 0,59. Pentru valori rx/rM > 0,59
apar reţele cristaline mai complicate. Spre exemplu, în cadrul carburii de fier (Fe 3C) cu rc/rFe = 0,63,
atomii de carbon, fiind prea mari, pentru a ocupa interstiţiile reţelei fierului, se formează o reţea
ortorombică, conţinând 12 atomi de fier şi 4 atomi de carbon, celula fiind constituită dintr-o serie de
octaedri de atomi de fier, în centrul fiecărui octaedru fiind amplasat un atom de carbon (fig. 2).

Fig. 2. Reţeaua cristalină a

cementitei.

În reţeaua Fe3C, o parte din atomii de fier pot fi substituiţi prin atomii unor elemente de aliere
(Mn, Cr, V, Mo, W), iar o parte din atomii de carbon cu atomi de azot. Complexitatea reţelei
cristaline şi prezenţa unor componente nemetalice ale legăturii interatomice în cementită, conferă
acestei faze o duritate foarte ridicată (HB  daN/mm2), absenţă totală a ductilităţii şi rezistenţă
neglijabilă la tracţiune.
c) Compuşii electronici sunt compuşi intermetalici care se formează între metale din grupele
de tranziţie cu valenţă inferioară (Cu, Ag, Fe, Ca, Ni, Pd, Pt) pe de o parte şi metalele de valenţă
superioară (Be, Al, Zn, Cd, Sn, Si) pe de altă parte. Aceşti compuşi se caracterizează printr-un
anumit raport între numărul electronilor de valenţă şi numărul atomilor (3/2, 21/13 sau 7/4). Pentru
fiecare raport corespunde o anumită reţea cristalină, pentru raportul 3/2 se formează o reţea CFC,
pentru raportul 21/13 o reţea cubică complexă (cu atomi în nodurile reţelei, centrul celulei şi centrele
feţelor unei reţele cubice), iar pentru raportul 7/4 o reţea hexagonală.

Noţiuni de curs Page 3

 Introducere în Ingineria Materialelor I

1.2. DIAGRAME DE ECHILIBRU ALE ALIAJELOR

Cunoscând compoziţia chimică a unui aliaj diagrama de echilibru indică pentru orice
temperatură constituţia fizico – chimică a aliajului, adică numărul şi natura fazelor, compoziţia şi
proporţia acestora. Diagrama de echilibru fazic este o reprezentare grafică a variaţiei stării de
echilibru termodinamic a fazelor în funcţie de parametrii de stare (temperatură, presiune,
compoziţie). Dacă presiunea este constantă şi poate fi neglijată influenţa ei, diagrama de echilibru va
fi o reprezentare în coordonate temperatură – compoziţie.
Punctul figurativ al unui aliaj dintr-un domeniu monofazic (fig. 3) proiectat pe axa
temperaturii şi pe axa compoziţiei indică la o temperatură dată natura şi compoziţia fazei, identică cu
compoziţia globală, medie a aliajului.
Fig. 3. Punctul figurativ al unui aliaj
m = punctul figurativ al aliajului în domeniul monofazic (1);
Tm – m = izotermă;
m – xB,m = izoconă;
xB,m = compoziţia aliajului exprimată prin concentraţia
componentului.

Într-o diagramă de echilibru se pot nota fie fazele rezultând diagrama de echilibru fazic fie
constituenţi microstructurali rezultând diagrama de echilibru pentru constituenţi. În acest caz din
urmă poziţia aliajului în diagramă permite determinarea naturii şi proporţiei constituenţilor.
Diagrama de echilibru caracterizează starea finală a aliajelor adică starea obţinută după ce
toate transformările au avut loc complet. Diagrama de echilibru conţine numai acele transformări de
fază care se desfăşoară în condiţii de răcire sau încălzire lentă cu menţineri îndelungate la
temperatura de transformare.

1.2.1. Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare

Diagramele de echilibru sunt reprezentări grafice, în funcţie de temperatură şi compoziţie

chimică, ale domeniilor de stabilitate a fazelor în sistemele de aliaje. Pentru reprezentarea unei
diagrame de echilibru este necesar un număr de axe de coordonate egal cu numărul componentelor
sistemului k (o axă pentru temperatură şi k-1 axe pentru valorile independente ale concentraţiilor
componentelor).
Prin urmare, singurele diagrame de echilibru care pot fi reprezentate în plan şi se pot analiza
cu uşurinţă sunt diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare, folosite (din aceste motive)
ca instrumente de bază pentru studierea caracteristicilor structurale ale aliajelor destinate aplicaţiilor
tehnice.

Noţiuni de curs Page 4

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Pe diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare, domeniile de stabilitate a fazelor

sunt separate prin linii de transformare fazică, corespunzătoare unor transformări fazice de tip
lichid - solid (cum ar fi: cristalizarea primară sau topirea, transformarea eutectică, descompunerea
sau formare compuşilor intermetalici cu topire incongruentă) sau de tip solid – solid (cum ar fi:
transformările alotropice ale componentelor, modificările în funcţie de temperatură ale solubilităţii
componentelor, transformarea eutectoidă, ordonarea soluţiilor solide de substituţie).
La reprezentarea şi utilizarea diagramelor de echilibru ale sistemelor de aliaje binare se
aplică următoarele reguli:
a) orice diagramă are în ordonată temperatura, iar în abscisă concentraţia (masică sau
atomică) a unuia din componentele (A,B) care definesc sistemul (între concentraţiile componentelor
oricărui aliaj binar există relaţia %A + %B = 100 % şi, ca urmare, orice abscisă a diagramei
defineşte complet compoziţia unui aliaj al sistemului);
b) o paralelă la axa ordonatelor diagramei reprezintă un aliaj al sistemului cu evoluţia sa
structurală la diferite temperaturi; paralela la axa ordonatelor corespunzătoare unui aliaj al
sistemului este denumită verticala aliajului;
c) pe orice linie de transformare fazică a diagramei coexistă în echilibru toate fazele din
domeniile adiacente acesteia;
d) o izotermă trasată într-un domeniu bifazic al diagramei intersectează liniile de
transformare fazică ce mărginesc domeniul în puncte ale căror abscise definesc compoziţiile celor
două faze care coexistă în echilibru la temperatura corespunzătoare izotermei; această regulă este
denumită regula izotermei;
e) o izotermă trasată într-un domeniu monofazic al diagramei intersectează liniiile de
transformare fazică ce mărginesc domeniul în puncte ale căror abscise definesc limitele intervalelor
de variaţie a concentraţiiilor componentelor pentru care faza din domeniul respectiv există ca fază
unică la temperatura corespunzătoare izotermei.
Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje se construiesc prin metode teoretice
(analitice) sau experimentale. În funcţie de numărul liniilor de transformare fazică pe care le conţin,
diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare pot fi simple sau complexe.
Diagramele de echilibru se clasifică după mai multe criterii: solubilitatea componenţilor în
stare în stare lichidă şi solidă; formarea de eutectice şi eutectoide; formarea de compuşi chimici;
transformări în stare solidă etc.
Procesul prin care se separă dintr-o fază lichidă un amestec de faze solide se numeşte
transformare eutectică, iar amestecul mecanic de faze rezultat din acest proces este denumit
eutectic. Procesul prin care se separă dintr-o soluţie solidă un amestec de faze solide se numeşte
transformare eutectoidă, iar amestecul mecanic de faze solide rezultat prin realizarea acestui
proces este denumit eutectoid.
După solubilitatea componenţilor în stare lichidă. Clasificarea după solubilitate în stare
lichidă are o importanţă secundară în cele mai multe cazuri, deoarece majoritatea sistemelor sunt
complet în stare lichidă, la temperaturi ridicate difuzia fiind puternică.

Noţiuni de curs Page 5

 Introducere în Ingineria Materialelor I

a) Sisteme cu solubilitate totală (nelimitată). Formează o singură soluţie lichidă omogenă în

toate proporţiile. Este cazul majorităţii aliajelor; ca: Fe-C, Cu-Sn, Cu-Zn, Cu-Al etc.
b) Sisteme cu solubilitate limitată (parţială). Solubilitatea (o singură soluţie lichidă) există
numai în anumite proporţii şi este funcţie de temperatură. În celelalte proporţii, soluţia se
descompune în două soluţii lichide (în două faze), numite soluţii conjugate. Aceste soluţii se aşează
după greutatea specifică, de exemplu ca: Cu-Fe, Cu-Pb etc.
c) Sisteme cu insolubilitate totală. Componenţii lichizi formează două straturi, conform
greutăţii lor specifice. Atunci, când componenţii au diferite proprietăţi (greutate specifică, raze
atomice, punct de fuziune), exemple: Fe-Pb, Fe-Ca etc.
După solubilitatea în stare solidă. Solubilitatea în stare solidă este un criteriu important de
clasificare, deoarece interesul fazelor în stare solidă (structura), este deosebit.
a) Sisteme cu solubilitate totală. Se formează o singură soluţie solidă omogenă în toate
proporţiile, de exemplu: Cu–Ni, Ag–Au etc.
b) Sisteme cu solubilitate limitată. Componenţii formează soluţii, însă numai până la o limită
de concentrare, până la saturaţie. În celelalte intervale există amestecuri de soluţii solide. Este cazul
sistemelor de aliaje: Fe–C, Cu–Zn, Cu – Sn, Cu – Al etc.
c) Sisteme cu insolubilitate totală. La solidificare, componenţii se separă din soluţie, formând
un amestec mecanic. În anumite cazuri se separă întâi componentul cu punct de fuziune mai
ridicat, exemple: Ag–Pb, Fe–Pb etc.
Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare reale (utilizate în tehnică) sunt în
general complexe; studierea şi utilizarea lor este posibilă, dacă se descompun în diagrame simple, de
tipul celor prezentate în continuare.

Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare ale căror componente au solubilitate totală atât
în stare lichidă, cât şi în stare solidă

Solubilitate totală a componentelor unui sistem de aliaje binare se realizează dacă cele două
componente sunt metalice şi îndeplinesc condiţiile precizate anterior. Dintre sistemele de aliaje reale
care corespund acestor condiţii se pot aminti: Ag-Au; Au-Cu; Au-Ni; Au-Pt; Cr-Mo; Cu-Ni; Cu-Pt;
Nb-V; Ni-Pt; Ir-Pt.
În structura aliajelor aparţinând sistemelor binare de acest tip pot exista două faze: soluţia
lichidă a componentelor A şi B ale sistemului, notată L şi soluţia solidă de substituţie a
componentelor A şi B ale sistemului, notată α ≡ A(B) ≡ B(A). Diagrama de echilibru a unui astfel de
sistem de aliaje binare are configuraţia prezentată în figura 4.
Analizând diagrama rezultă că aceasta conţine două linii de transformare fazică: linia
deasupra căreia toate aliajele sistemului se află în stare lichidă, numită linia lichidus şi linia sub
care toate aliajele din sistem se află în stare solidă, numită linia solidus, iar punctele de intersecţie
ale celor două linii au ordonatele corespunzătoare temperaturilor de solidificare (topire) ale
componentelor A şi B (notate în diagramă tsA şi tsB);

Noţiuni de curs Page 6

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Fig. 4. Diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje binare ale căror componente au solubilitate
totală atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă

Cele două linii de transformare fazică delimitează în spaţiul diagramei trei domenii: două
domenii monofazice, unul conţinând faza lichidă L şi celălalt − soluţia solidă α şi un domeniu
bifazic, conţinând ambele faze (L+α).
Diagrama de echilibru se poate utiliza cu uşurinţă pentru a analiza modificările de structură la
răcirea sau încălzirea oricărui aliaj al sistemului. De exemplu, pentru a analiza modificările de
structură la răcirea din stare lichidă a unui aliaj, având compoziţia (exprimată prin concentraţiile
masice sau atomice ale componentelor): %A = a; %B = 100 - a, se trasează pe diagramă verticala
corespunzătoare aliajului (verticala I în figura 4) şi se marchează pe aceasta temperaturile
caracteristice: t0 - temperatura iniţială a aliajului lichid supus răcirii, t1 şi t2 temperaturile
corespunzătoare punctelor de intersecţie dintre verticala aliajului şi liniile lichidus şi solidus ale
diagramei şi ta - temperatura ambiantă; rezultatele analizei se prezintă astfel:
* la t0, când începe procesul de răcire, aliajul se află în stare lichidă (punctul cu ordonata t0
de pe verticala aliajului se află în domeniul monofazic L al diagramei); deoarece în domeniul
monofazic L, V = 2, aliajul se menţine în stare lichidă până la t1 (temperatura aliajului poate scădea
până la t1 fără a se modifica numărul fazelor care alcătuiesc structura aliajului) şi curba de răcire a
aliajului (fig. 4) este convexă, iar t - temperatura aliajului după un timp τ de la începerea procesului
de răcire;
* la atingerea temperaturii t1, punctul ce caracterizează starea aliajului se află pe linia
lichidus, sunt create condiţiile termodinamice de coexistenţă a fazelor L şi α şi poate fi demarat
procesul de cristalizare primară a aliajului (transformarea fazei lichide L în cristale de soluţie solidă
α); deoarece pe liniile lichidus şi solidus şi în domeniul bifazic L + α V = 1, fazele L şi α pot coexista
chiar dacă se modifică temperatura şi, ca urmare, cristalizarea primară se produce la răcirea aliajului
între t1 şi t2; în timpul solidificării aliajului se degajă căldură (căldura latentă de cristalizare),
pierderile de căldură în exterior sunt parţial compensate şi curba de răcie a aliajului este concavă (v.
figura 4);

Noţiuni de curs Page 7

 Introducere în Ingineria Materialelor I

* la atingerea temperaturii t2 procesul de cristalizare primară este încheiat şi structura

aliajului este alcătuită numai din cristale de soluţie solidă α; deoarece în domeniul monofazic α V =
2, aliajul îşi menţine structura monofazică α până la ta (temperatura poate scădea de la t2 până la ta
fără a se modifica numărul fazelor din structura aliajului) şi curba de răcire a aliajului (v. figura 4)
este convexă. Analizând în detaliu procesul de cristalizare primară a aliajului considerat se poate
constata că în cursul răcirii aliajului între t1 şi t2 (temperaturile între care are loc cristalizarea
primară) compoziţiile fazelor ce coexistă în echilibru se modifică continuu; astfel, aplicând regula
izotermei, rezultă (v. figura 4):
* la temperatura t1 (temperatura la care începe cristalizarea primară), soluţia lichidă are
compoziţia corespunzătoare aliajului (%A = a; %B = 100 - a), iar germenii cristalini de soluţie solidă
α au compoziţia corespunzătoare abscisei punctului Gc (%A = aG > a; %B = 100 - aG < 100 - a),
adică sunt mai bogaţi în componenta mai greu fuzibilă (A) şi mai săraci în componenta mai uşor
fuzibilă (B) decât aliajul;
* la o temperatură tx ∈ (t1;t2), compoziţia soluţiei lichide corespunde abscisei punctului Lx
(%A = aLx < a; %B = 100 − aLx > 100 − a), iar compoziţia soluţiei solide α corespunde abscisei
punctului Gx ( %A = aGx < aG; %B = 100 − aGx > 100 − aG);
* la temperatura t2 (temperatura la care se sfârşeşte cristalizarea primară), soluţia lichidă are
compoziţia corespunzătoare punctului Ls (%A = aL < aLx < a ; %B = 100 - aL > 100 - aLX > 100 - a
), adică este mai săracă în componenta mai greu fuzibilă (A) şi mai bogată în componenta mai uşor
fuzibilă (B) decât aliajul, iar ultimele formaţiuni cristaline de soluţie solidă α care apar au compoziţia
corespunzătoare aliajului (%A = a; %B = 100 − a).
Aceste rezultate conduc la următoarele concluzii:
- în timpul cristalizării primare a aliajului considerat (în intervalul de temperaturi t1 - t2),
compoziţia soluţiei lichide variază după curba lichidus (între abscisele corespunzătoare punctelor t1
şi Ls), iar compoziţia soluţiei solide α care se formează variază după curba solidus (între abscisele
corespunzătoare punctelor Gc şi t2);
- cristalele de soluţie solidă α care se formează în procesul de cristalizare primară sunt
neomogene şi prezintă aspectul numit segregaţie dendritică, adică au axele dendritice (formate la
începutul solidificării) bogate în componentul mai greu fuzibil (A) şi sărace în componentul mai uşor
fuzibil (B) şi zonele marginale (formate spre sfârşitul solidificării) sărace în componentul mai greu
fuzibil (A) şi bogate în componentul mai uşor fuzibil (B).

Diagrama de echilibru se poate utiliza şi pentru stabilirea datelor necesare determinării

conţinuturilor (cantităţilor) procentuale de faze ale structurii unui aliaj la o anumită temperatură.
Pentru a prezenta modul în care se pot determina conţinuturile procentuale de faze ale structurii unui
aliaj a cărei verticală traversează un domeniu bifazic al diagramei de echilibru, se consideră aliajul
anterior analizat şi temperatura tx din intervalul de solidificare al acestuia (v. figura 4). La tx, o masă
m de aliaj, cu compoziţia (exprimată prin concentraţiile masice ale componentelor): %A = a; %B =
100 − a , este alcătuită din două faze: o masă mL de soluţie lichidă L, cu compoziţia: %A = aLx; %B
= 100 − aLx şi o masă mα de soluţie solidă α, cu compoziţia: %A = aGx; %B = 100 – aGx.

Noţiuni de curs Page 8

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Ultima observaţie se utilizează la construirea unor diagrame structurale de faze şi/sau

constituenţi (numite şi diagrame Tammann), la orice temperatură tx, pentru un sistem de aliaje
binare. De exemplu, pentru sistemul de aliaje analizat diagrama structurală de faze la tx, având pe
axa absciselor compoziţia aliajelor sistemului şi pe axa ordonatelor conţinuturile procentuale de faze
ale structurii aliajelor sistemului, are configuraţia prezentată în figura 5a.
Folosind datele prezentate anterior, se pot determina conţinuturile procentuale de faze şi/sau
constituenţi, pentru orice aliaj al sistemului şi orice temperatură şi se poate ataşa fiecărui aliaj al
sistemului o diagramă de variaţie a conţinuturilor procentuale de faze şi/sau constituenţi în
funcţie de temperatură. De exemplu, pentru aliajul analizat (având %A = a şi %B = 100 - a)
diagrama de variaţie cu temperatura a conţinuturilor procentuale de faze (L şi α) este prezentată în
figura 5b.

Fig. 5.a) Diagrama structurală (Tammann) a fazelor la temperatura tx; b) Variaţia cu temperatura a
conţinutului de faze în aliajul cu %A=a.

Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare cu componentele complet solubile în stare

lichidă, insolubile în stare solidă, cu transformare eutectică

În structura aliajelor aparţinând sistemelor binare de acest tip pot exista trei faze: soluţia
lichidă a componentelor A şi B ale sistemului, notată L şi două faze solide, componentele (metalele)
pure A şi B ale sistemului. Dintre sistemele de aliaje binare reale ce pot fi considerate de acest tip se
pot exemplifica Bi-Cd, Al-Sn, Al-Ge, Be-Si. Diagrama de echilibru a unui astfel de sistem de aliaje
binare are configuraţia prezentată în fig. 6.
Analizând diagrama rezultă că aceasta conţine două linii de transformare fazică, linia
deasupra căreia toate aliajele sistemului se află în stare lichidă, numită linia lichidus şi linia (dreapta,
izoterma) sub care toate aliajele din sistem se află în stare solidă, numită linia solidus, iar punctele
de intersecţie dintre linia lichidus şi cele două verticale ce delimitează spaţiul diagramei au
ordonatele corespunzătoare temperaturilor de solidificare (topire) ale componentelor A şi B (notate în
diagramă tsA şi tsB);
Deoarece cele două linii de transformare fazică au comun punctul E, spaţiul diagramei
conţine patru domenii: un domeniu monofazic, conţinând faza lichidă L şi trei domenii bifazice: L +
A; L + B şi A + B.

Noţiuni de curs Page 9

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Fig. 6. a) Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje binare cu componentele complet solubile în

stare lichidă, insolubile în stare solidă, cu transformare eutectică; b) Curba de răcire a aliajului cu
%A = a şi structura acestuia la diferite temperaturi

Particularităţile formării structurilor la aliajele aparţinând acestui sistem se pot evidenţia

analizând modificările de structură la răcirea din stare lichidă a unui aliaj, având compoziţia
(exprimată prin concentraţiile masice sau atomice ale componentelor): %A = a; %B = 100 − a. Pe
verticala corespunzătoare aliajului, trasată şi notată cu I pe diagrama din figura 6, sunt marcate
temperaturile caracteristice: t0 - temperatura iniţială a aliajului lichid supus răcirii, t1 şi t2
temperaturile corespunzătoare punctelor de intersecţie dintre verticala aliajului şi liniile lichidus şi
solidus ale diagramei şi ta - temperatura ambiantă.
Structura oricărui aliaj al sistemului se poate stabili, efectuând analiza transformărilor sale
structurale la răcirea din stare lichidă, la fel ca în cazul aliajului anterior considerat. Pe această bază
se poate constata că, ţinând seama de structura pe care o prezintă în stare solidă, aliajele sistemului
se pot încadra în trei categorii:
* aliaj eutectic, cu compoziţia corespunzătoare punctului E (%A = e; %B = 100 − e) şi
structura (în stare solidă) alcătuită dintr-un singur constituent: eutecticul (A + B);
* aliaje hipoeutectice, cu %A < e (verticalele corespunzătoare acestor aliaje sunt situate în
diagrama de echilibru la stânga puntului E) şi structura (în stare solidă) alcătuită din doi constituenţi:
B (separat preeutectic) şi eutecticul (A+B);
* aliaje hipereutectice, cu %A > e (verticalele corespunzătoare acestor aliaje sunt situate în
diagrama de echilibru la dreapta punctului E) şi structura (în stare solidă) alcătuită din doi
constituenţi: A (separat preeutectic) şi eutecticul (A+B).

Noţiuni de curs Page 10

 Introducere în Ingineria Materialelor I

1.2.2. Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare

În multe aplicaţii tehnice se utilizează aliaje aparţinând unor sisteme ternare (cu trei
componente); pentru a stabili constituţia fazică a unor astfel de aliaje (natura, numărul şi proporţia
fazelor care le alcătuiesc structura) în funcţie de temperatură se folosesc diagramele sistemelor de
aliaje ternare cărora aparţin acestea.
Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare se reprezintă sub forma unor machete
sau modele tridimensionale, având ca baze triunghiuri echilaterale. Triunghiul echilateral ce
reprezintă baza diagramei de echilibru a unui sistem de aliaje ternare este denumit triunghiul
concentraţiilor şi are înscrise în vârfuri simbolurile chimice ale celor trei componente ale
sistemului, iar de-a lungul laturilor – concentraţiile (masice sau atomice), ale acestor componente. La
utilizarea diagramelor de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare se aplică următoarele reguli
privind triunghiul concentraţiilor:
a) orice punct din interiorul triunghiului concentraţiilor defineşte compoziţia unui aliaj al
sistemului ternar; de exemplu, aşa cum se poate observa în figura 7, care reprezintă triunghiul
concentraţiilor pentru un sistem de aliaje ternare cu componentele A, B şi C, punctul M defineşte
aliajul având %A = a; %B = b ; %C = c (evident , %A + %B + %C = a + b + c = 100);
b) punctele din interiorul triunghiului concentraţiilor aparţinând unei drepte paralele cu o
latură a triunghiului definesc compoziţiile unui grup de aliaje având aceeaşi concentraţie a
componentului înscris în vârful opus laturii cu care dreapta dată este paralelă; de exemplu, aşa cum
se poate observa în fig. 7, punctele aparţinând segmentului PQ, paralel cu latura BC, opusă vârfului
A, corespund grupului de aliaje ternare având %A = a = ct.;
c) punctele din interiorul triunghiului concentraţiior aparţinând unei ceviene a acestuia
(dreaptă ce trece prin unul din vârfurile triunghiului) definesc compoziţiile unui grup de aliaje
având acelaşi raport al concentraţiilor componentelor înscrise în vârfurile prin care nu trece
ceviana; de exemplu, se poate demonstra cu uşurinţă că, în triunghiul concentraţiilor reprezentat în
fig.7, punctele aparţinând cevienei AD (care conţine vârful A, dar nu trece prin vârfurile B şi C).

Fig. 7. Triunghiul concentraţiilor pentru un sistem de aliaje ternare

Noţiuni de curs Page 11

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Pentru a construi diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje ternare se trasează triunghiul
concentraţiilor (cu care se pot defini compoziţiile aliajelor sistemului), se înscrie temperatura pe o
axă perpendiculară pe planul triunghiului concentraţiilor şi, în sistemul de coordonate astfel realizat,
se reprezintă domeniile de stabilitate ale fazelor, delimitate prin linii şi/sau suprafeţe de
transformare fazică.
La utilizarea diagramelor de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare se aplică următoarele
reguli:
a) o perpendiculară pe planul triunghiului concentraţiilor (având piciorul în interiorul
triunghiului) reprezintă un aliaj al sistemului cu evoluţia sa structurală la diferite temperaturi;
perpendiculara pe planul triunghiului concentraţiilor corespunzătoare unui aliaj al sistemului este
denumită (ca şi în cazul sistemelor de aliaje binare) verticala aliajului;
b) liniile şi/sau punctele de intersecţie dintre suprafeţele şi/sau liniile unei diagrame ternare
şi un plan perpendicular pe planul triunghiului concentraţiilor şi paralel cu una din laturile
acestuia, definesc diagrama de echilibru a unui grup de aliaje ternare având aceeaşi concentraţie a
componentului înscris în vârful opus laturii triunghiului concentraţiilor cu care planul de secţionare
este paralel; diagrama de echilibru care se obţine printr-o astfel de secţionare (cu configuraţia
asemănătoare diagramelor de echilibru ale sistemelor de aliaje binare) este denumită diagramă
pseudobinară;
c) liniile şi/sau punctele de intersecţie dintre suprafeţele şi/sau liniile unei diagrame ternare
şi un plan izoterm (paralel cu planul triunghiului concentraţiilor), definesc diagrama fazică a
sistemului de aliaje ternare la temperatura corespunzătoare planului izotem de secţionare.
Pentru a evidenţia modul în care se pot utiliza regulile prezentate anterior la analiza
diagramelor de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare se consideră cazul unui sistem ternar la care
componentele sunt complet solubile atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă (fig. 8); exemple de
sisteme reale de aliaje ternare ce corespund acestui caz sunt Cu-Au-Ni sau Au-Cu-Pt.

Fig. 8. Diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje ternare în care componenţii sunt complet
solubili atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă

Noţiuni de curs Page 12

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Analizând diagrama rezultă că aceasta conţine două suprafeţe de transformare fazică,

suprafaţa deasupra căreia toate aliajele sistemului se află în stare lichidă, numită suprafaţă
lichidus şi suprafaţa sub care toate aliajele din sistem se află în stare solidă, numită suprafaţa
solidus, iar punctele comune celor două suprafeţe de transformare fazică au ordonatele
corespunzătoare temperaturilor de solidificare (topire) ale componentelor A, B, C (notate în diagrama
tsA, tsB, tsC); cele două suprafeţe de transformare fazică delimitează în spaţiul diagramei trei
domenii: două domenii monofazice, unul conţinând faza lichidă L şi celălalt - soluţia solidă α şi un
domeniu bifazic L + α.
Aliajele sistemului ternar pot fi analizate şi pe diagrame pseudobinare (fig. 9a) obţinute
prin secţionarea diagramei ternare cu plane perpendiculare pe planul triunghiului concentraţiilor şi
paralele cu una din laturile acestui triunghi sau pe diagrame fazice la diverse temperaturi obţinute
prin secţionarea diagramei ternare cu plane izoterme (fig. 9b).

Fig. 9. a) Diagrama pseudobinară obţinută pentru %A = ct. şi b) Diagramă fazică pentru t = ct,
ambele pentru sistemul de aliaje a cărui diagramă este prezentată fig. 8

IMPORTANŢA PRACTICĂ A DIAGRAMELOR DE ECHILIBRU:

În afară de interesul major pe care-l prezintă diagramele de echilibru pentru determinarea

constituţiei fazice un rol important îl au pentru furnizarea de informaţii în ceea ce priveşte unele
procedee de prelucrare:
a) tratamente termice: Diagrama de echilibru indică temperatura de modificare a fazelor şi
temperatura de transformare în stare solidă care stau la baza tratamentelor termice.
Tratamentele termice reprezintă încălziri ale materialului până la o anumită temperatură
urmată de o răcire care poate fi lentă sau rapidă. Tratamentele termice primare se aplică de obicei
semifabricatelor în vederea ameliorării unor proprietăţi tehnologice: deformabilitate, aşchiabilitate,
sudabilitate. Tratamentele termice secundare se aplică produselor finite în vederea obţinerii unor
proprietăţi necesare în exploatare.
b) operaţia de turnare: Diagrama de echilibru permite să se prevadă posibilitatea alierii între
două elemente indicând, dacă este cazul domeniul de nemiscibilitate.

Noţiuni de curs Page 13

 Introducere în Ingineria Materialelor I

În toate cazurile diagrama de echilibru oferă informaţii asupra temperaturii de topire, asupra
intervalului de solidificare şi asupra amplorii fenomenului de segregaţie dendritică care sunt
aşteptate în condiţii practice de solidificare sau cristalizare. Segregaţia dendritică are la bază
diferenţa de compoziţie chimică între soluţia lichidă şi soluţia solidă existente la orice temperatură
pe parcursul cristalizării.
Deasemeni:
1) Indică la orice temperatură, constituţia fizico-chimică a aliajului (natura fazelor,
compoziţia fazelor - cu regula orizontalei, proporţia lor - cu regula pârghiei);
2) În cazul aliajului cu un constituent:
a) Metalele pure au rezistenţă la tracţiune scăzută şi plasticitate ridicată;
b) Compuşii intermetalici şi soluţiile solide care corespund maximului pe curba lichidus au duritate
şi fragilitate;
c) Eutecticul (eutectoidul) are proprietăţi în funcţie de proprietăţile fazelor, morfologia şi fineţea
amestecului mecanic;
3) În cazul aliajului cu doi constituenţi - Proprietăţile aliajului reprezintă media ponderată
a proprietăţilor componenţilor;
4) Sunt valabile doar pentru aliaje în echilibru (obţinute prin încălzire deasupra liniilor de
transformare în stare solidă ale diagramei, apoi răcire lentă - recoacere).

Noţiuni de curs Page 14