CAPITOLUL 8

STAREA METALICĂ

OBIECTIVELE CAPITOLULUI
 Definirea noțiunii stare metalică;
 Caracterizarea legӑturii metalice;
 Definirea noțiunii de soluție metalică;
 Definirea şi clasificarea aliajelor metalice.

8.1. Definirea noțiunii de stare metalică

Starea metalică solidă se formează prin solidificarea topiturii componenților.

Ȋn funcție de viteza de răcire, se obțin:
 starea solidă cristalină, ȋn cazul ȋn care răcirea este lentă;
 starea solidă amorfă, ȋn cazul ȋn care răcirea se realizează brusc.
Procesul de formare a cristalului metalic din faza lichidă are loc ȋn doua
etape:
 germinarea constă ȋn apariția unor:
 grupări de atomi ai metalului, cu o structură diferită de
structura locală din faza lichidă, numite germeni omogeni;
 grupări de atomi ai metalului, ȋn jurul unui ion impuritate
aflat ȋn topitură, numite germeni heterogeni.
  creşterea cristalului metalic constă ȋn asocierea de noi atomi de
metal formați la suprafața germenilor, până la epuizarea ȋntregii
topituri.

8.2. Legӑtura metalicӑ

Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită

între atomi, ioni sau molecule, conducînd la formarea unor unităţi funcţionale.
Legătura metalică este o legătură chimică specifică metalelor în care
electronii mai slabi legaţi de nucleele metalului difuzează prin reţeaua cristalină a
metalului şi interacţionează cu ionii pozitivi din nodurile acesteia.
Metalele, cele mai electronegative elemente din tabelul periodic, au o tendinţă
puternică de a ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi. Electronii din
stratul exterior se află la distanţe egale de nuclee, sunt slab atraşi de către acestea şi se
mişcă liber printre şi în jurul cationilor metalici. Electronii de valenţă sunt descrişi
adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz
electronic. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct de vedere electric
determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi electronii
delocalizaţi, ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă, denumită legătură
metalică.
Mecanismului formării legăturii metalice este cel descris de metoda
orbitalilor moleculari (teoria benzilor de energie). Această teorie consideră legătura
metalică drept o legătură covalentă puternic delocalizată în câmpul tuturor nucleelor.
Orbitalii moleculari formează benzi de energie.
La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire, electronii pot trece
din banda de valenţă în banda de conducţie. Prin această comportare se explică
conductibilitatea electrică şi termică a metalelor.
 Legătura metalică nu este orientată în spaţiu, ceea ce explică proprietatea
metalelor de a adopta structuri foarte compacte, nu este localizată sau saturată. Tăria
acestei legături depinde de natura metalului.
Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina
explică proprietăţi precum opacitatea şi luciul metalic.
Legătura metalică conferă proprietăţi specifice metalelor cum ar fi:
 conductibilitatea electrică şi termică;
 luciul metalic;
 opacitatea;
 rezistenţă mecanică;
 maleabilitatea;
 ductilitatea;
 capacitate de cristalizare.

8.3. Soluții metalice

Soluţiile metalice solide se formează prin amestecul intim a două

(solid+solid) sau mai multe metale topite, urmată de solidificarea amestecului.
Aliajele sunt amestecuri omogene de metale sau de metale cu nemetale.
După modul ȋn care se ȋncadrează atomii componenților dizolvați ȋn rețeaua
cristalină a solventului, distingem:
 soluții solide de substituție (atomii componentului de aliere
ȋnlocuiesc ȋn nodurile rețelei cristaline o parte din atomii metalului de
bază);
 soluții solide de interstiție (atomii componentului de aliere ocupă
poziții interstițiale ale rețelei metaluluide bază);
 soluții solide complexe (se caracterizează prin apariția atomilor
străini atât ȋn nodurile rețelei, cât şi ȋn spațiile interstițiale).
 8.4. Aliaje metalice

Aliajele metalice sunt compuşi formați din două sau mai multe elemente
dintre care cel puțin unul este metal.
Pentru ca un aliaj să dețină proprietăți metalice, este necesar să predomine
legătura metalică. Pentru ca prin topire să rezulte un aliaj, elementele trebuie să se
dizolve complet ȋn stare lichidă, formând o topitură omogenă care, prin solidificare, să
determine formarea unui material metalic omogen din punct de vedere macroscopic.
La scara atomică, toate aliajele sunt eterogene, ȋntrucât sunt formate din cel
puțin două tipuri (specii) de atomi. Metalele care alcătuiesc aliajul poartă denumirea
de componenți, iar totalitatea aliajelor formate de către aceiaşi componenți, formează
un sistem de aliaje
Clasificarea aliajelor se poate realiza după următoarele criterii:
 după solubilitatea reciprocă a componenților ȋn stare lichidă:
 aliaje total solubile;
 aliaje parțial solubile;
 aliaje total insolubile.
 după numărul componenților:
 aliaje binare (doi componenți);
 aliaje ternare (trei componenți);
 aliaje polinare.
 după densitate:
 aliaje grele (oțeluri, fonte, bronzuri etc.);
 aliaje uşoare (aliaje pe bază de aluminiu);
 aliaje foarte uşoare (aliaje pe bază de magneziu).
 după duritate:
  aliaje dure (aliaje Cu-Sn, oțeluri, aliaje pe bază de
molibden, aliaje pe bază de cobalt, bronzuri şi alame
dure etc.);
 aliaje moi (aliaje Fe-Ni, aliaje Fe-Co, bronzuri şi alame
moi etc.).
 după proprietățile fizice şi chimice:
 aliaje anticorozive (aliaje Ni-Cu; aliaje Ni-Cr-Mo-Fe);
 aliaje inoxidabile (oțel inoxidabil, aliaje pe bază de
crom);
 aliaje antifricțiune (aliaje Sn-Pb, aliaje pe bază de
crom);
 aliaje de lipit metale (aliaje Sn-Pb, alame);
 aliaje refractare (Ni-Mn, aliaje pe bază de cobalt);
 aliaje uşor fuzibile (Bi-Pb-Sn-Cd).
 după structura chimică a aliajului:
 aliaje feroase (oțeluri şi fonte);
 aliaje neferoase, aliaje pe bază de: cupru (Cu),
aluminiu (Al), zinc (Zn), crom (Cr), argint (Ag),
molibden (Mo), nichel (Ni), plumb (Pb), staniu (Sn),
wolfram (W) etc.