CUPRINS

I. Metalele
Caracterizarea generală a metalelor
Proprietăţile fizice ale metalelor

II. Aliajele
Caracterizarea generală a aliajelor
Obţinerea aliajelor

III.Aliaje feorase şi neferoase

Aliajele feroase
Metale şi aliaje neferoase
 Metalele

În viaţa de zi cu zi suntem înconjuraţi de obiecte făcute din metal şi de ceea ce credem noi că
ştim că este un metal.Însă pentru chimişti , majoritatea elementelor pot fi numite metale , dintre care nu
toate se potrivesc ideilor noastre.
Metalele ca atare şi aliajele lor sunt de mare folos omului , datorită proprietăţilor caracteristice
metalelor.Civilizaţia noastră modernă este bazată pe fier şi oţel şi aliajele lor.

Caracterizarea generală a metalelor

Aproape trei sferturi din numărul elementelor din sistemul periodic sunt metale.Metalele au o
structură cristalină ,fiind formate dintr-o aglomerare de cristale mici.Reţeua cristalină a unui metal oarecare
este alcătuită din ioni,înconjuraţi de gaz electronic,format din electroni care se pot deplasa liber între ionii
metalului respective.
Cercetările metalelor cu ajutorul razelor X au dovedit existenţa între inii metalelor a unei
densităţi de electroni.De aceea se consideră că ionii sunt liberi în metal; ei s-au desprins de unii atomi,dar
sunt şi atomi neutri.Natura legăturii metalice este deci mai complexă;ea constă din suprapunerea legăturilor
covalente dintre atomi şi a atracţiei coulombiene dintre ioni şi electroni.Această legătură metalică este
caracteristică numai metalelor în stare solidă şi lichidă,deoarece în stare gazoasă,metalele sunt formate din
molecule monoatomice,izolate.Această legătură este foarte puternică şi de aceea marea majoritate a
metalelor se caracterizează prin duritate mare,temperature înalte de topire etc.
Metalele care nu conţin fier se numesc metale „neferoase”.Acest grup include aproximativ 70
de elemente, de la aluminiu-metalul cel mai răspândit în scoarţa terestră - până la elementele artificiale
cum este plutoniul, care nu se găsesc niciodată în natură.
În industrie, cele mai importante metale neferoase sunt aluminiul, cuprul, zincul,
plumbul,staniul şi nichelul. Metalele preţioase aur, platină şi argint au, pe lângă rolul lor decorativ şi
comercial, multe utilizări industriale importante. Şi, în epoca energiei nucleare, uraniul şi plutoniul oferă
perspectiva unor rezerve vaste de energie.
Metalele se caracterizează prin proprietăţi generale ,comune tuturor metalelor,şi prin proprietăţi
particulare,specifice fiecărui metal în parte.Proprietăţile generale sunt determinate de electronii liberi,în
timp ce proprietăţile particulare sunt date de atomii şi de ionii metalelor,care variază de la un metal la
altul.Metalele îşi menţin proprietăţile lor numai în stare solidă sau lichidă , în timp ce în stare gazoasă nu
mai pot fi deosebite.
Proprietăţile fizice ale metalelor

Metalele au o serie de proprietăţi fizice prin care se deosebesc de nemetale:

 Starea de agregare. La temperatură obişnuită metalele sunt solide (cu excepţia mercurului
care este lichid) spre deosebire de nemetale care se prezintă în toate stările de agregare.
 Luciul metalic. Metalele se caracterizează prin luciu metalic datorită proprietăţii de a reflecta
puternic razele de lumină care cad pe suprafaţa lor.
 Opacitatea. În timp ce marea majoritate a nemetalelor sunt substanţe transparente faţă de
razele luminoase, metalele, datorită electronilor liberi sunt opace. Această proprietate decurge din faptul că
undele luminoase, întâlnind în drumul lor electronii liberi, se amortizează nemaiputându-se propaga mai
departe.
 Culoarea. Majoritatea metalelor au culoarea albă-argintie, de exemplu argintul, mercurul,
cositorul, aluminiul etc. sau albă-cenuşie:zincul,fierul etc. Un număr mic de matale sunt colorate: aurul este
galben, cuprul este roşu-arămiu. Luciul metalelor este alb sau cenuşiu datorită faptului că majoritatea
reflectă aproape în întregime toate lungimile de undă; metalele care apar colorate, absorb mai puternic
anumite lungimi de undă. În tehnică se obişnuieşte ca metalele să se clasifice în 3 categorii: metale negre
(fierul şi aliajele lui), metale colorate (aurul şi cuprul) şi metale albe (restul metalelor).
 Temperatura de topire. Metalele au temperaturi de topire foarte diferite. Unele se topesc la
temperaturi sub 100˚ C ( sodiul şi potasiul )altele la temperaturi relativ joase, 200˚-400˚C (staniul şi
plumbul), iar marea majoritate la temperaturi înalte (cuprul,fierul etc.). Temperatura cea mai înaltă de
topire o are wolframul la + 3 370˚ ; din această cauză este folosit la fabricarea filamentelor pentru becurile
electrice.
 Greutatea specifică. După greutatea specifică metalele sunt împărţite în:
a) Metale uşoare cu greutate specifică sub 5 g · cm³‫ ־‬// gf /
cm³ (magneziul, aluminiul etc.)
b) Metale grele cu greutate specifică peste 5 g · cm³‫ ־‬// gf / cm³
( fierul, cuprul, zincul, plumbul etc.)
 Conductibilitatea termică şi electrică. Toate metalele sunt bune conducătore de căldură şi
electricitate. Cea mai mare conductibilitate electrică o au argintul şi cuprul. Mobilitatea electronilor liberi
din reţeaua cristalină determină conductibilitatea termică şi electrică. Conductibilitatea electrică a metalelor
scade o dată cu creşterea temperaturii.
 Magnetismul. Magnetismul este o proprietate pe care o au unele metale şi aliaje de a se
magnetiza. Unele păstrează magnetismul un timp mai îndelungat, altele se demagnetizează imediat ce
încetează acţiunea magnetizantă. Posibilitatea de a se magnetiza variază deci de la un metal la altul. Din
punct de vedere al comportării lor în câmpul magnetic , metalele se clasifică în diamagnetice şi
feromagnetice.
→ Metalele diamagnetice sunt respinse de un câmp un câmp magnetic, magnetizându-se în
sens contrar acestuia. Dintre metalele diamagnetice fac parte : Cu, Ag, Au, Sn, Pb, Bi.
→ Metalele paramagnetice sunt atrase de un câmp magnetic, magnetizându-se în acelaşi
sens cu el. Metalele din această categorie sunt : Al, V, Cr, Mn.
→ Metalele feromagnetice au un paramagnetism foarte mare, de circa un milion mai mare
decât metalele paramagnetice, deosebindu-se de acestea şi prin faptul că rămân magnetizate şi după ce
încetează acţiunea câmpului magnetic exterior (inductor). Din această categorie fac parte : Fe, Co, Ni.
Metalele feromagnetice, în special fierul şi oţelul, sunt întrebuinţate pentru confecţionarea busolelor,
electromagneţilor, în general pentru construirea de aparatură electrică.
 Duritatea. După duritate metalele se împart în :
─ Metale moi care se pot tăia cu cuţitul sau zgâria cu unghia (sodiul, potasiul, plumbul etc.)
─ Metale dure (cromul, nichelul, wolframul). Cromul se apropie de duritatea diamantului.
 Maleabilitatea. Maleabilitatea este proprietate pe care o au unele metale de a putea fi întinse
în foi subţiri. Cele mai maleabile metale sunt aurul, argintul, aluminiul şi cuprul. Pentru a putea fi
transformate în foi subţiri, ele se laminează cu ajutorul unei maşini numite laminor. Laminorul este format
din doi cilindri paraleli, care se rotesc în sens contrar şi prind între ei metalul încălzit pe care îl presează.
 Ductilitatea. Prin ductilitate se înţelege proprietatea metalelor de a putea fi trase în fire subţiri.
Aparatul folosit pentru tragerea metalelor în firi se numeşte filieră. El este format dintr-o placă metalică cu
orificii de diferite dimensiuni prin care este trecut metalul încălzit. Cele mai ductile metale sunt : aurul,
argintul, wolframul şi cuprul.
 Tenacitatea. Tenacitatea este proprietatea metalelor de a opune rezistenţă la rupere. Dintre
metalele utilizate în tehnică cu o bună tenacitate sunt fierul şi nichelul.
 Elasticitatea. Este proprietatea metalelor de a se deforma sub acţiunea forţelor din exterior şi
de a reveni la forma şi dimensiunile iniţiale după încetarea acţiunii forţelor ce au produs deformarea.
 Plasticitatea. Prin plasticitate se înţelege proprietatea metalelor de a-şi schimba forma, fără a
se distruge, şi de a păstra această formă şi după încetarea acţiunii forţelor ce au produs deformarea
(exterioare). Prelucrarea metalelor la cald(laminare, forjare, trefilare) se bazează pe proprietatea de
plasticitate a metalelor, care creşte o dată cu creşterea temperaturii.
Metalele se deosebesc unele de altele prin proprietăţile lor plastice şi elastice. De exemplu Cu,
Ag, Au, Al, Sn, Pb, au o plasticitate mai mare decât metalele feroase, care pot suferi deformări plastice
numai sub acţiunea unor forţe exterioare relativ mari.
  Forjabilitatea. Prin forjabilitate se înţelege proprietatea unor metale care, la o anumită
temperatură şi sub acţiunea unor forţe exterioare, iau o formă nouă , prin presare sau prin lovire, pe care o
păstrează şi după ce încetează acţiunea forţelor exterioare.
 Sudabilitatea. Este proprietatea metalelor de a se îmbina prin încălzire locală până la starea
plastică sau până la topire. Piesele ce se sudează pot avea aceeaşi compoziţie sau compoziţii apropiate, iar
îmbinarea pieselor se face fie prin contact direct, fie cu ajutorul unui metal intermediar, numit metal de
adaos.

Aliajele

Majoritatea metalelor pe care le folosim sunt aliaje, amestecuri în care cel puţin o substanţă este
un metal. Aceasta deoarece metalele pure au rareori proprietăţile ideale pentru o anumită sarcină, dar
pot fi îmbunătăţite prin adăugarea altor metale.

Caracterizarea generală a aliajelor

Aliajele sunt materiale cu proprietăţi asemănătoare metalelor, obţinute prin difuziune, de cele
mai multe ori în stare topită, din două elemente chimice (aliaj binar) sau mai multe (aliaj ternar, cuaternar
etc.) dintre carte cel puţin elementul predominant este un metal. Fazele din care sunt formate aliajele pot fi
alcătuite din componenţi puri, din soluţii solide sau din combinaţii chimice (combinaţii intermetalice).
În procesul de obţinere a unui aliaj poate avea loc o simplă dizolvare a unui metal în altul sau o
reacţie chimică între componenţi, formându-se la solidificare compuşi chimici. Metalele care se află în
sistemul periodic mai distanţate unele de altele formează (când sunt aliate) compuşi intermetalici, spre
deosebire de metalele care sunt mai apropiate între ele şi formează soluţii solide. Aliajele de Mg-Sn, Ag-
Sr, Au-Cu, Na-Sn etc. conţin în structura lor cristale de Mg2Sn,Ag4Sr, AuCu, NaSn, dacă metalele sunt
luate în proporţiile corespunzătoare acestor formule. Uneori se adaugă aliajelor ţi nemetale (carbon, siliciu)
aşa cum se procedează în cazul oţelurilor.
Aliajele se deosebesc de metale prin următoarele proprietăţi: temperatură de topire mai scăzută,
duritate mai mare, rezistenţă mai mare faţă de acţiunea agenţilor chimici etc. Adăugarea diferitelor
elemente la metalele principale modifică proprietăţile acestora, le îmbunătăţeşte capacitatea de prelucrare,
le măresc rezistenţa şi duritatea, le îmbunătăţesc capacitatea de a rezista la temperaturi înalte, la acţiunea
acizilor etc.

Obţinerea aliajelor

Pentru obţinerea aliajelor se aplică mai multe procedee, după proprietăţile metalelor
componente:
Obţinerea aliajelor prin topire. Prin acest procedeu, metalele sunt topite separat şi apoi
amestecate, sau se topeşte mai întâi un metal şi se dizolvă în el celelalte metale componente.
Oţelurile aliate conţin o serie de metale cu puncte de topire foarte ridicate. Aliajele acestor
metale cu fierul, numite feroaliaje, au proprietatea de a se dizolva la temperaturi relativ joase în oţelul topit.
De aceea, alierea oţelului cu metalele se efectuează cu ajutorul feroaliajelor, care se mai numesc şi aliaje
ajutătoare.
Obţinerea aliajelor din minereuri. Sunt cazuri când un minereu complex, adică un minereu
care conţine mai multe metale, este prelucrat direct într-un aliaj al acestor metale

Aliaje feorase şi neferoase

Aliajele feroase
 1.FONTA

Fierul pur nu prezintǎ importanţǎ practicǎ. In schimb , aliajele fierului cu carbonul –

fonta si oţelul- sunt materialele metalice cele mai utilizate in tehnicǎ.

Fonta este aliajul fierului cu carbonul ,care conţine intre 2,06% si 4,3% carbon ,iar
oţelul ,aliajul fierului cu carbonul care conţine sub 2,06% carbon. În afarǎ de fier si
carbon,atât fontele cât şi oţelurile ,mai conţin, în cantitǎţi mici ,şi alte elemente –siliciu
,mangan, sulf, fosfor(numite elemente însoţitoare)-care nu au putut fi complet îndepartate in
procesul de elaborare sau care au fost introduse în mod voit ,pentru a le conferi anumite
proprietǎţi (elemente de aliere).

Fonta se obţine prin topirea şi reducerea minereurilor de fier în cuptoare speciale numite
furnale.Fontele obinute în furnale se numesc fonte brute .Dupa compoziţia chimica se
deosebesc în fonte brute obişnuite şi fonte brute aliate.Ele pot fi folosite în:

~elaborarea oţelului(fonte pentru afinare)

~turnarea pieselor (fonte pentru turnatorie)

Fonta prezintǎ urmatoarele caracterisrici generale:se toarna bine, se lucreaza prin aşchiere,dar
nu se poate prelucra plastic(nu se poate lamina sau forja)şi nu se poate suda.

Fontele turnate în piese mai sunt numite şi fonte de a doua topire şi se obţin din fonte brute
,prin retopirea în cuptoare speciale (cubilouri)în scopul înlaturǎrii impuritǎţilor şi a obţinerii
anumitor compoziţii.Ele pot fi : fonte cenuşii,fonte nodulare şi fonte maleabile.

*fontele cenuşii(simbol Fc,urmat de cifra care i indica rezistenţa minima de rupere la

tracţiune,în daN/cm2) se toarna foarte bine şi se prelucreazǎ prin aşchiere,fiind ieftine.

**fontele nodulare (simbol Fgn-fonta cu grafit nodular)se obţin prin adǎugarea de magneziu
în baia de fonta .Prezintǎ proprietǎţi mecanice la fel de bune ca oţelul şi se toarna la fel de
bine ca fonta cenuşie.

***fontele maleabile(simbol Fm)se obţin printr-un tratament termic special (de

maleabilizare)se poate prelucra bine prin aşchiere ,are proprietǎţi mecanice appropriate de ale
oţelului.

2.OŢELURI

Oţelul se obţine din fonta şi fier vechi (deşeuri),prin topire şi afinare( proces de
oxidarea a elementelor însoţitoare şi de eliminarea lor) în cuptoare speciale: Siemens-
Martin,convertizoare cu oxigen , cuptoare electrice, etc.

Oţelul se toarna bine ,poate fi prelucrat prin deformare plastica –laminare (în profiluri
laminate,rotund patrat , cornier :table ,ţevi sârme groase), tragere(în sârme subţiri ), forjare (în
piese)-poate fi prelucrat prin aşchiere ; oţelul cu conţinut mic de carbon poate fi sudat.

Proprietǎţile mecanice ale oţelului sunt superioare celor ale fontei şi ale majoritǎţii
metalelor şi aliajelor utilizate în tehnicǎ .Aceasta este cauza pentru care majoritatea fontei nu
este transformata în piese ,ci constituie materia primǎ din care se obţine oţelul.

Dupa compoziţia chimicǎ se deosebesc:oţeluri-carbon şi oţeluri aliate

 a)Oţeluri-carbon

Oţelurile-carbon sunt oţelurile care,în afara de fier,carbon şi elemente însoţitoare(mangan

,siliciu ,sulf , fosfor),mai conţine şi alte elemente însoţitoare (introduse în mod voit).

În funcţie de destinaţie ,se deosebesc:

~oţeluri-carbon pentru construcţii

*oţeluri-carbon obişnuite

*oţeluri-carbon de calitate

~oţeluri-carbon pentru scule.

Oţelurile –carbon obişnuite pentru construcţii(simbol OL 00..OL 70) sunt produse folosite în
mod curent fǎrǎ tratament chimic,la construcţii metalice(sârme,nituri, table , şuruburi ,cuie
,oţel beton,balamale,etc.) şi în construcţia de maşini,putând fi livrate cu garantarea
caracteristicilor mecanice şi cu garantarea compoziţiei chimice.

Oţelurile –carbon de calitate pentru construcţii (simbol OLC 10…OLC 60)sunt oţeluri
elaborate mai îngrijit cǎrora li se garanteaza atât caracteristicile chimice cât şi compoziţia
chimicǎ. Se folosesc cu tratament termic sau termochimic în construcţii de maşini (pentru
piesele care lucreazǎ în condiţii mecanice grele).

 Oţelurile-carbon pentru scule(simbol OSC 7…OSC 13)sunt oţeluri carbon superioare

cǎrora li se garanteazǎ caracteristicile mecanice , compoziţia chimicǎ şi structura . Sunt
destinate executǎrii sculelor de lǎcǎtuşerie ,de tâmplǎrie , a ferǎstraelor, a dǎlţilor etc. (adicǎ a
sculelor care prelucreazǎ metalele mai puţin dure , lemnul şi materialele plastice etc.).

b)Oţeluri aliate

Oţelurile aliate sunt oţeluri care, pe lângǎ fier, carbon şi elementele însoţitoare,conţin
şi elemente introduse în mod voit(crom ,nichel, wolfram) pentru a le conferi anumite
proprietǎţi.Ele sunt destinate:

~construcţiilor cu solicitǎri mecanice mari;

~sculelor şi uneltelor care prelucreazǎ metale şi aliaje dure;

~unor utilizǎri speciale (fabricǎrii : arcurilor ,rulmenţilor , pieselor rezistente la temperaturi

înalte, la uzurǎ, la coroziune, etc)

Dintre oţelurile aliate cele mai importante sunt :

~oţelurile cu crom(pana la 5%)care sunt inoxidabile şi foarte rezistente la tracţiune;

~oţelurile cu nichel (pana la 36%Ni)care sunt foarte rezistente la coroziune , la tracţiune ,au
coeficient de dilataţie foarte mic şi rezistenţǎ electricǎ foarte mare;

~oţelurile cu wolfram(oţeluri rapide )care sunt destinate executǎrii pieselor de aşchiere rapidǎ.

Metale şi aliaje neferoase

Metalele şi aliajele neferoase cele mai ntrebuinţate în tehnicǎ sunt: aluminiul (Al), cuprul
Cu) ,nichelul(Ni) , zincul (Zn), staniul (Sn), plumbul (Pb) cromul(Cr), etc. Unele dintre
acestea au proprietǎţi comparabile cu ale oţelului ,iar în ceea ce priveşte rezistenţa la
coroziune sunt superioare. Minereurile neferoase gǎsindu-se , în general în cantitǎţi mai mici
decât minereurile neferoase , metalele neferoase sunt deficitare şi deci scumpe. Face excepţie
aluminiul ,care, prezentând proprietǎţi deosebite şi fiind foarte rǎspândit în scoarţa pǎmântului
, se produce în cantitǎţi din ce în ce mai mari.

1.ALUMINIUL

Proprietǎţi:

Aluminiul este un metal uşor de culoare alb-albǎstruie, uşor fuzibil(se topeşte uşor)
,bun conducǎtor de cǎldura (este întrecut doar de Ag şi Cu) şi electricitate (este întrecut doar
de Ag, Au, Cu).

În aer, aluminiul este practic inoxidabil .Se acoperǎ repede cu un strat subţire de oxid
care-i dǎ luciu argintiu şi-l apǎrǎ de oxidare mai adancǎ. Apa , benzina ,uleiurile, laptele,
untul , nu acţioneazǎ asupra aluminiului , fiind optim pentru fabricarea vaselor de menaj .Are
mare afinitate pentru oxigen,adica se oxideaza usor la suprafaţa pe cale electrochimicǎ,
formând un strat protector. Prin procesul de eloxare se poate colora chimic , obţinându-se un
aspect foarte plǎcut.

Caracteristicile mecanice şi în special rezistenţa la rupere (15daN/mm2) sunt

slabe.Aluminiul se toarnǎ bine şi fiind maleabil şi ductibil (depǎşit doar de Au şi Ag) se poate
uşor lamina. Se poate prelucra prin aşchiere.

Aliajele aluminiului

Aluminiul se întrebuinţeaza foarte mult sub forma de aliaje –aliaje de aluminiu pentru
turnǎtorie şi aliaje de aluminiu laminabile.

Aliaje de aluminiu pentru turnǎtorie

~aliaje de aluminiu–siliciu(denumite siluminuri):sunt cele mai întrebuinţate, prezentând

proprietǎţi foarte bune de turnare şi caracteristici mecanice satisfǎcatoare.Procentul de siliciu
în aliaj ajunge pana la 15%;

~aliaje aluminiu cupru :prezintǎ proprietǎţi mecanice superioare ;

~aliaje aluminiu-magneziu:sunt aliajele cele mai uşoare şi mai rezistente ,se prelucreazǎ prin
aşchiere şi se lustruiesc foarte frumos.

Aliaje de aluminiu laminabile

Cel mai cunoscut aliaj din aceasta grupǎ este duraluminiul.Este un aliaj complex,
conţinând :aluminiu , cupru, magneziu ,siliciu şi fier. Este foarte uşor ,dur cu o rezistenţa bunǎ
la tracţiune.Se întrebuinţeaza mai mult sub formǎ de semifabricate : table ,bare, sârme, ţevi.

2.CUPRU(ARAMA)

Proprietǎţi:
Cuprul este un metal greu de culoare roşiatica ,greu fuzibil, foarte bun conducǎtor de
electricitate şi cǎldurǎ .

În aer uscat cuprul nu se oxideaza ,dar în aer umed se acoperǎ cu un strat verzui de coclealǎ
(carbonat basic de cupru),care-l apǎrǎ de oxidare în adâncime. În contact cu acizii din
alimente (oţetul) şi cu grǎsimile ,cloceşte.Cloceala este otrǎvitoare ,de aceea vasele de cupru
destinate preparǎrii alimentelor se cositoresc.

Cuprul are rezistenţǎ bunǎ la tracţiune : celelalte proprietǎţi mecanice sunt însǎ reduse.

Cuprul este foarte maleabil şi ductibil ,putându-se prelucra uşor la rece şi la cald.

Aliajele cuprului

Cele mai importante aliaje ale cuprului sunt alamele , bronzurile şi aliajele cupru-nichel-zinc.

~Alamele –sunt aliaje ale cuprului cu zincul ,al cǎror conţinut în cupru este de maximum
55%.Aliajele care conţin peste 80% cupru se numesc tombacuri.Zincul introdus are rolul de a
mǎri rezistenţa , plasticitatea şi capabilitatea de turnare. Culoarea alamelor este cu atât mai
galbenǎ cu cât conţine mai mult zinc . Tombacul are culoarea roşcata. Din el se fabricǎ alame
laminabile şi alame de turnǎtorie.

~Bronzurile-sunt aliaje ale cuprului cu staniu(Cu+Sn),de cupru cu aluminiu(Cu+Al) sau de

cupru cu plumb(Cu+Pb)

*bronzurile cu staniu conţin maximum 14% Sn , sunt foarte rezistente la coroziune ,au
caracteristici mecanice bune şi excepţionale calitǎţi antifricţiune(coeficient de frecare
mic).Bronzurile cu staniu se simbolizeaza prin literele Bz(bronz) urmate de un numar care
indicǎ conţinutul procentual de staniu ( Exemplu Bz 6).Din bronzurile cu staniu se fabricǎ
bare,benzi , armǎturi , lagǎre, obiecte de artǎ.

**bronzurile cu aluminiu conţin 5-10% Al ,iar restul cupru.Sunt bronzuri cu proprietǎţi

mecanice şi chimice foarte bune.Se simbolizeazǎ prin literele Bz(bronz),Al (aluminiu )cu un
numǎr (procentul de aluminiu).Din bronzurile cu aluminiu se fabricǎ bare ,profiluri ,benzi,
lagǎre , roţi dinţate , armǎturi ,monede, conductoare electrice.

***bronzurile cu plumb sunt aliaje cupru-plumb cu 10-40 %Pb .Se folosesc numai pentru
turnare de lagǎre sau piese speciale .Exemplu de simbolizare :Bz Pb 25

****Aliaje cupru-nichel-zinc sunt foarte numeroase , constituenţii principali putǎnd intra în

diferite procente . Cel mai cunoscut este alpacaua care se întrebuinţeaza pentru tacâmuri
,instrumente de mǎsura,instrumente chirurgicale,obiecte de artǎ etc.,avand aspect plǎcut şi
proprietǎţi foarte bune de coroziune. 
Bibliografie:Merceologia produselor metalo-chimice

(Georgeta Bembea/ Violeta Capraru)