Ecotoxicologie – IMAPA 4.

Poluarea plantelor
CURS 1 (08.03.2010)

Tipuri de poluare
Poluarea chimică – plantele pot fi poluate chimic cu pesticide, nitraţi, şi nitriţi, nitrozamine şi metale cu
potenţial toxic, radionuclizi.
Poluarea cu pesticide – pesticidele absorbite de către plante şi modificate chimic, prin procese de
metabolism duc la apariţia unor produşi foarte toxici. Astfel, amidonul se descompune într-un produs
metabolic care este de două ori mai toxic,. Existenţa activă a unui pesticid este puternic influenţată de
radiaţia solară şi de o serie de acţiuni enzimatice. Radiaţia solară provoacă fotodegradarea compuşilor
chimici, care este mul mai accelerată la umiditate ridicată.
O altă cale de acumulare a rezidurilor de pesticide în fructe este difuzia din sol în plante. Cantităţile ce
ajung în părţile aeriene ale plantei sunt infime, însă cele care rămân în rădăcinile comestibile şi în tuberculi
sunt apreciabile.
Cercetările efectuate cu trei preparate (Paration, Azinfos, Carbaril), folosite mult în pomicultură au
demonstrat că factorul predominant al prezenţei unei cantităţi mari de reziduuri în fructe nu a fost numărul
de tratamente aplicate, ci intervalul dintre ultimul tratament şi momentul recoltării. Cantitatea de reziduuri
este influenţată în mare măsură şi de doza folosită la hectar şi mai ales de cea folosită la ultimul tratament.
Cantitatea de pesticide care se găseşte pe fructe depinde în mare măsură de metoda de administraţie.
Astfel, în cazul în care merele sunt tratate cu emulsie de DDT, concentraţia pe fructe este de două ori mai
mare decât atunci când tratarea se face cu suspensie apoasă şi de zece ori mai mare în cazul tratării livezilor
cu pulbere DDT. La folosirea DDT-ului sub formă de aerosol cantitatea care contaminează produsul este
mult mai ridicat. De asemenea tratamentele aeriene determină o cantitate mai mare de reziduuri de
pesticide decât tratamentele de la sol.
Numărul de tratamente determină, de asemenea o creştere a cantităţii de pesticide. După o primă
stropire cantitatea de DDT a fost de 2,5 mg/kg, după a doua 3,5 mg/kg, iar după a treia 5 mg/kg. Tratarea
strugurilor în două etape cu Lindan a determinat o concentraţie de 0,1 mg/kg, ceea ce reprezintă o
cantitate care se încadrează în normele de remanenţă, în timp ce tratarea în patru reprize implică depăşirea
dozelor acceptabile.
La fructele tratate cu compuşi organo-fosforici remanenţa este mult mai mică. După 3-4 săptămâni de
la tratament cu Tiofos, Metafos, Carbofos, fructele sunt practic libere de reziduuri de pesticide. Cea mai
mare persistenţă se înregistrează la coacăzele negre, la care Tiofosul după 43 de zile. La tratamentul
cartofilor înainte de însămânţare Tiofosul a fost identificat în cartofi tineri şi după 12½ săptămâni, dar
concentraţia maximă nu a depăşit 1 mg/kg.
S-a stabilit că Tiofosul nu pătrunde niciodată în pulpa fructelor (mere). Se consideră că după 15 zile de
la aplicare, fructele pot fi consumate fără a fi spălate şi fără pericol pentru consumator. În schimb cultivarea
verzei pe terenuri tratate cu Tiofos o face toxică, datorită pătrunderii în plantă a paroxonului format din
Tiofos.
În cazul produselor vegetale, pesticidele, pesticidele lasă urme extracuticulare dacă se concentrează
numai la suprafaţă, cuticulare dacă au pătruns şi în straturile celulare periferice şi intracelulare când au fost
absorbite de frunze şi rădăcini şi vehiculate odată cu seva în organele vegetale. Cu timpul, aceste depuneri
pierd din importanţă prin autodegradare sau prin spălare, eventual diluare, ca urmare a creşterii plantelor.
Printre factorii de reducere se iau în considerare: tipul de plantă, natura suportului şi vârsta, modul de
aplicare (praf muiabil sau emulsie), numărul de tratamente, doza şi epoca de aplicare, dimensiunile şi
gradul de maturitate al fructelor, condiţiile climatice şi intervalul între ultimul tratament şi recoltare.
La determinarea conţinutului de pesticide trebuie să se ţină seama şi de acumularea indirectă care se
datorează difuzării acestora din sol.
Unele substanţe răspândite în sol au proprietatea de a pătrunde în rădăcini şi de a se răspândi în
întreaga plantă. Cantităţile ce ajung în părţile aeriene ale plantei sunt infime, însă cele care rămân în
rădăcini şi în tuberculi sunt apreciabile.

Poluarea cu nitraţi şi nitriţi

Plantele absorb din sol aluatul în principal sub formă de nitraţi sau de amoniac. În cazul leguminoaselor
mai intervine şi fixarea azotului gazos de către bacteriile simbiotice care îl folosesc în sinteza de amide şi

Ecotoxicologie – IMAPA IV – 2009-2010 – Sem 1 Pag. 1/9

 Ecotoxicologie – IMAPA 4.2

aminoacizi. Aceşti compuşi organici sunt apoi preluaţi de plantă care în schimb asigură bacteriilor glucidele
necesare acestei sinteze.
Primele transformări pe care le suferă nitraţii în plante constau în două reduceri succesive, catalizate de
enzimele nitratreductaza şi nitritreductaza.
NO3 -> nitratreductază -> NO2 -> nitritreductază ->NO
Ambele enzime sunt metalo-flavo-enzime. Nitratreductaza conţine molibden, iar nitritreductaza fier şi
cupru. Oxidul de azot este transformat mai departe tot pe cale enzimatică în hidroxiprolină, amide şi
aminoacizi.
Transformarea nitraţilor în nitriţi se face preponderent în rădăcini şi frunze. Cantitatea de nitriţi
existentă în plantă la un moment dat este rezultatul bilanţului dintre cantitatea absorbită şi cea utilizată în
proteinogeneză.
O cauză principala a acumulării nitraţilor o constituie, folosirea îngrăşămintelor azotoase pe terenurile
de cultură. În condiţii de fertilizare intensă, se ajunge ca unele legume să conţină de 3 - 4 ori mai mulţi
nitraţi decât în absenţa îngrăşămintelor.
La fructe şi la seminţele de cereale efectele fertilizării sunt mult mai puţin evidente decât la legume.
Acumularea de nitraţi poate fi favorizată şi de alţi factori cum sunt: existenţa unor cantităţi mici de
nitratreductază, în însorirea slabă (de exemplu plantele de seră), carenţa în oligoelemente şi a altor
elemente minerale care stimulează creşterea plantelor.
Conţinutul de nitraţi în unele produse vegetale (legume) prezintă variaţii destul de mari (tabelul 4.1.).

Conţinutul de nitraţi al unor legume

Produsul Nitrat mg/kg
Spanac 130-4090
Salată 396 – 3550
Sfeclă 682 – 8008
Ţelină 70 – 6500
Pătrunjel 62-4125
Leuştean 230 – 3660
Mărar 40 – 5500
Varză 35 – 580
Ridichi 350 – 3520
Morcovi 18-947
Ceapă uscată 0-240
Cartofi 10-217
Castraveţi 40 – 445
Ardei 16-275
Tomate 39-162
Spre deosebire de nitraţi conţinutul de nitriţi din legume fructe este foarte redus. Aceasta se datorează
faptului că în procese de transformare pe care le suferă nitraţii în plante etapa nitriţilor este tranzitorie; pe
măsură ce nitriţii se formează sub influenţa nitratreductazei, ei sunt reduşi mai departe cu aceeaşi viteză de
către nitritreductază în oxizi de azot. Aşa se explică de ce din cantităţile de nitraţi în spanac, sfeclă, ţelină,
ridichi şi alte legume ajung frecvent până la 2000 - 3000 mg/kg în timp ce nitriţii nu depăşesc 1-5 mg/kg.
Păstrarea după recoltare a fructelor şi mai ales a legumelor în condiţii necorespunzătoare, care
favorizează dezvoltarea microorganismelor de degradare (în grămezi mari, în spaţii umede şi calde, etc.)
poate determina acumularea de cantităţi mari de nitriţi prin reducerea nitraţilor.
Păstrarea produselor la temperatura de refrigerare (0...4°C) sa în stare congelată atenuează foarte mult
sau opreşte practic procesul de formare a nitraţilor în nitriţi.
Poluarea cu nitrozamine
Nitrozaminele, după o serie de cercetări se pare că se pot forma în produsele vegetale prin nitrozarea
unor amine rezultate din lecitină spermină şi spermidină. Vegetalele pot absorbi nitrozaminele formate în
sol, în urma administrării îngrăşămintelor chimice, dar care nu se acumulează în ţesuturile vegetale.

Ecotoxicologie – IMAPA IV – 2009-2010 – Sem 1 Pag. 2/9

 Ecotoxicologie – IMAPA 4.2

Se apreciază că "există o serie de mecanisme de eliminare a compuşilor nitrozo din plante, insuficient
studiate până în prezent, mecanisme ce constau fie în metabolizare fie descompunere sub acţiunea
radiaţiilor ultraviolete sau printr-un simplu proces de volatilizare prin suprafaţa foliara.
În cereale se pot forma nitrozamine, în special sub acţiunea microorganismelor. S-a constatat că
Pseudomonas herbicola, separată din cereale normale, favorizează formarea nitrozaminelor.
Tărâţele participă la nitrozarea dimetilaminei şi a difenilaminei la pH cuprins între 2 şi 6. În lipsa
tărâţelor, nitrozarea dimetilaminei nu are loc, în timp ce a difenilaminei se produce numai la pH 2. Tărâţele
exercită şi un efect pozitiv în sensul că absorb nitrozaminele şi Ie elimină din organism.
Poluarea cu metale toxice
Metalele cu potenţial toxic ajung în plante şi produse, vegetale /pe căi multiple: odată cu materiile
prime, în urma tratamentelor aplicate în agricultură, prin poluarea aerului în zonele industriale şi în
apropierea autostrăzilor, în timpul prelucrării, depozitării şi transportului produselor vegetale şi din
apa folosită în timpul procesului tehnologic.
S-a constatat că există o strânsă corelaţie între poluarea mediului şi conţinutul de metale reprodusele
vegetale. Astfel, în cereale mai mulţi autori, au pus în evidenţă prezenţa mercurului, plumbului şi cadmiului.
S-a stabilit că nivelul concentraţiei de metale grele nu a depins de soi, ci de zonele de cultivare şi în special
de apropierea de autostrăzi şi de zone industriale.
Prin prelucrarea tehnologică, în special prin decorticarea cerealelor se reduce 70% din conţinutul de
plumb, 50% din mercur şi din cadmiu. Ca urmare tărâţele se concentrează în metale grele, în timp ce
produsele de măciniş au cantităţi mai mici.
Prezenţa metalelor grele a fost pusă în evidenţă în fructe şi legume ca urmare a absorbţiei din sol,
datorită atmosferei poluate şi a instalaţiilor tehnologice, fiind identificate şi în produsele pentru copii.
Plumbul, cuprul, zincul şi cadmiul au fost determinate în piureurile de mere, pere şi sucurile de fructe
cupajate.

Cadmiul se poate cumula în plante până la valori de zece ori mai mari decât în sol. Conţinutul de
cadmiu în frunzele plantelor cultivate din zonele limitrofe fabricilor care prelucrează cadmiu poate ajunge la
570 µg/100g.
Plumbul în produsele vegetale se poate acumula de 8 - 10 ori mai mult decât nivelul normal. În fructele
din apropierea şoselelor, concentraţia de plumb poate ajunge până la valori mari, datorită degajării de
plumb în urma arderii benzinei cu tetraclorura de plumb.
Conţinutul de plumb în unele produse vegetale este redat în tabelul 4.2. Staniul în produsele vegetale
nu depăşeşte 0,3 ppm.
Tabel 4.2. Conţinutul de plumb in produsele vegetale
Produsul Plub (mg/kg) (valori medii)
Struguri 0,4
Mere 0
Fasole uscată 0,03
Conserve de fasole, mazăre 0,72
Ceapă 0,065
Cartofi 0,05
Roşii 0,1
Pastă de roşii 0,5
Spanac 0,6
Varză 0,08
Contaminarea plantelor cu radionuclizi
Dacă terenul este acoperit cu vegetaţie o fracţiune a poluanţilor este interceptată de către plante şi
descreşte treptat datorită îndepărtării sub acţiunea ploilor, a vântului etc., în două direcţii, în sol şi
respectiv, în aer (resuspendarea). Descreşterea concentraţiei poluanţilor se poate datora activităţilor
agricole, păşunatului, căderii frunzelor bătrâne, apariţiei frunzelor tinere etc.
Translocaţia este procesul de pătrundere a poluanţilor interceptaţi la suprafaţa plantelor, în ţesuturi,
respectiv în interiorul acestora. Timpul în care poluanţii sunt reţinuţi pe plante se numeşte perioadă de
retenţie.

Ecotoxicologie – IMAPA IV – 2009-2010 – Sem 1 Pag. 3/9

 Ecotoxicologie – IMAPA 4.2

Dinamica radionuclizilor în soluri (componenta abiotică a ecosistemelor terestre) depinde de

caracteristicile fazei solide şi a celei lichide, de potenţialul redox, de capacitatea de absorbţie şi schimb
ionic, de posibilităţile de difuziune, de prezenţa chelatorilor etc.. Interacţiunea dintre ionii metalici bivalenţi
şi acizii fulvic şi humic, de pildă, este de o stabilitate mare spre medie, dependentă de pH.
Transferul radionuclizilor din sol în plante are loc în principal prin sistemul radicular (la plantele care au
rădăcini), prin absorbţie la nivelul membranelor celulare, a hifelor ciupercilor etc.
Radioizotopii fac parte din grupa microelementelor (ex. 55Fe, 59Fe, 99Mo, 65Zn), a oligoelementelor (ex.
60
Co, 63Ni, 89Si, 90Sr, 134Cs, 137Cs) şi a ultramicroelementelor (ex. izotopii de argint şi actinidele). Periculozitatea
lor pentru plante (apoi pentru animale şi oameni) depinde de timpul de înjumătăţire şi radiaţia emisă.
Radionuclizii se pot găsi în diferite forme:
sub forma ionilor hidrataţi sau complexaţi cu Substanţe organ-ice cu greutate moleculară mică, în
soluţia solului;
- sub formă schimbabilă, legaţi în locaşurile de schimb ale particulelor de sol;
- legaţi în materia organică insolubilă;
- legaţi de oxizii de fier şi mangan;
- imobilizaţi în Ienticelele de minerale ale solului (ex. în argile);
- sub forme reziduale.
Accesibilitatea acestora depinde de nevoia plantei pentru elementul respectiv, de concentraţia în sol a
radionuclidului, de contactul radionuclizilor cu solul, cu rădăcinile, iar procesele sunt dependente de timp,
de chimismul solului, de temperatură, de ploi etc, respectiv de factorii abiotici în cadrul ecosistemelor.
Pe de altă parte, nevoia plantei şi caracteristicile sale fiziologice (rapiditatea difuziunii prin membrane,
acumularea şi transportul prin citoplasmă,, intensitatea metabolismului etc.) vor determina viteza
transferului contaminanţilor din sol în plante.
Plantele, la rândul lor, pot influenţa calităţile solului, de pildă prin expulzarea prin rădăcini a ionilor de
hidrogen, excreţia de substanţe organice care pot chelatiza în sol radionuclizii etc.
Factorul de transfer (FT) reprezintă raportul dintre radioactivitatea plantelor şi cea a solului, ambele
legate de absorbţia contaminanţilor în cauză. Factorul standard de transfer (FTs) reprezintă raportul dintre
activitatea radioactivă (Bq/s.u.) în plante sau produselor lor şi activitatea radioactivă (Bq/kg s.n. de sol) în
sol. Ea poate fi calculat şi raportat la biomasa proaspătă. De asemenea, FTs se poate raporta şi la unitatea
de suprafaţă (ex. în cazul pădurilor şi păşunilor; proba de sol se ia din stratul de 10 cm adâncime).
Absorbţia radionuclizilor de către plante depinde de multe factori, ea este mai mare, de pilda, la
speciile de Ericaceae (Vaccinium şi Calluna) şi la plantele perene faţă de cele anuale, în cazul cesiului
radioactiv (Buytas, 1993). Dar despre aceste aspecte se vor da mai multe exemplificări la capitolul „Efecte
ale poluanţilor la nivel individual", respectiv al organismelor vegetale şi animale.
Prevenirea poluării plantelor
Pentru reducerea conţinutului de nitraţi şi nitriţi în produsele vegetale se impun următoarele măsuri:
- reglementarea utilizării îngrăşămintelor naturale şi sintetice pe terenurile de cultură;
- depozitarea de scurtă durată şi în condiţii corespunzătoare a legumelor înaintea prelucrării;
- spălarea cu multă apă a legumelor înainte de utilizare;
- opărirea sau fierberea de scurtă durată, cu aruncarea apei (reduce nitraţii până la 30% din
cantitatea iniţială);
- păstrarea la rece a legumelor şi fructelor;
- păstrarea după recoltare a legumelor şi fructelor în condiţii corespunzătoare, care să nu permită
dezvoltarea microorganismelor de degradare. Să nu se păstreze în grămezi, în spaţii umede şi calde.

METALE CU POTENŢIAL TOXIC

CURS 2 (15.03.2010)

Metalele prezente în produsele alimentare, din punct de vedere nutriţional, se împart în două categorii:
1. Metale esenţiale sau biometale: sodiul, potasiul, calciul, magneziul, fierul, cuprul, zincul, manganul,
molibdenul, cobaltul, seleniul.
Lipsa sau insuficienţa lor în alimentaţia omului determină dereglări ale proceselor metabolice şi apariţia
unor boli carenţiale.
2. Metale neesenţiale: plumbul, mercurul, aluminiul, staniul, argintul, aurul, nichelul, cromul şi altele.

Ecotoxicologie – IMAPA IV – 2009-2010 – Sem 1 Pag. 4/9

 Ecotoxicologie – IMAPA 4.2

Aceste metale nu sunt necesare vieţii, iar prezenţa lor în alimente apare ca o contaminare.
Când cantităţile ingerate zilnic din aceste metale sunt mici, ele se comportă ca nişte impuri ficatori
chimici care traversează organismul uman fără a produce perturbări biochimice importante.
Creşterea concentraţiei în alimente, în cazul ambelor categorii de metale, peste anumite niveluri, are
drept rezultat apariţia unor efecte nocive la consumatorii unor astfel de produse.
In alimente, metalele cu potenţial toxic ajung pe diferite căi: odată cu materiile prime, ca urmare a
tratamentelor aplicate în agricultură, în timpul prelucrării, depozitării şi transportului, din materialele
auxiliare şi din apa folosită în procesele tehnologice, în urma proceselor de corodare.
Efectul toxic depinde de: natura, cantitatea şi forma chimică sub care se găseşte metalul în produsul
alimentar, ponderea în care alimentul incriminat intră în structura meniului, de rezistenţa organismului, de
efectul sinergie sau antagonic al altor contaminanţi chimiei şi alţi factori.
Gradul de toxicitate pentru organism este influenţat în mare parte de solubilitatea metalelor şi a
compuşilor metalici.
Unele metale îşi exercită acţiunea lor dăunătoare abia după ce s-au acumulat în organism într-o
cantitate suficientă. Ele sunt reţinute în ţesuturi şi fiecare cantitate nouă de substanţă pătrunsă în organism
se adaugă la cea veche, iar la un moment dat, când s-a acumulat o cantitate suficientă, se declanşează
boala. Acest efect cumulativ este întâlnit la plumb, mercur, cadmiu.
Metalele toxice mai pot acţiona şi prin acumularea efectului lor, care se manifestă prin aceea că,
acţionând mereu pe aceleaşi ţesuturi, la un moment dat acestea devin foarte sensibile, şi pătrunderea chiar
a unei doze foarte mici de substanţă, toxică declanşează procesul de intoxicaţie.
Metale grele au fost puse în evidenţă în cereale datorită faptului că suprafeţele agricole s-au aflat în
apropierea autostrăzilor şi a zonelor industriale.
Cantităţi mari de metale se pot cumula în produsele de origine animală (inclusiv în peşti), de asemenea
în condimente şi aditivi alimentari, dar şi în legume şi fructe ca urmare a absorbției din sol şi datorită
atmosferei poluante.
1. Aluminiul
Are un grad foarte redus de solubilitate la nivelul tubului digestiv, aşa se explică concentraţia sa foarte
redusă în sânge şi absenţa la nivel celular.
În urma unor expuneri efectuate pe persoanele tratate cu bioxid de aluminiu s-au evidenţiat tulburări
neurologice.
La muncitorii care lucrează în industria aluminiului au apărut cazuri de cancer pan creaţie, limfatic şi
pulmonar.
2. Cadmiul
Datorită păstrării alimentelor în containere care sunt confecţionate din aliaje în compoziţia cărora intră
cadmiul, pot să apară intoxicaţii acute, mai ales la femeile în vârstă şi la copii, şi care se manifestă prin:
gastrită cronică, osteoporoză, afecţiuni renale şi tulburări neuromusculare.
Principala cale de pătrundere a cadmiului în organism o reprezintă produsele alimentare.
Conţinutul de cadmiu în produsele alimentare se datorează şi îngrăşămintelor dar şi apelor reziduale
poluate cu aceste metale şi folosite în agricultură.
Dintre speciile de animale s-a constatat că peştii şi mai ales crustaceele şi moluştele au capacitatea de a
concentra de mii de ori cadmiul din apă.
Prin pătrunderea în organism, sărurile de cadmiu influenţează nefavorabil metabolismul unor
microelemente esenţiale, în special cupru, fier şi zinc.
La nivelul organismului cadmiul se cumulează în ficat, rinichi, pancreas, splină, inima, testicule şi creier.
Reglementările actuale privind pătrunderea cadmiului din mediul exterior în organism au Ia bază faptul
că nivelul toxic pentru om apare atunci când conţinutul acestui metal în rinichi este de 200 mg/kg.
Intoxicaţia gravă apare în cazul în care se ingeră 400 - 500 mg cadmiu.
3. Cobaltul
Mai multe ţari admit adăugarea în bere a unor săruri de cobalt (acetat, clorură, sulfat) pentru a mări
capacitatea de spumare.
Necesarul în acest microelement al organismului este de 1 mg/zi. La un consumator de 1 1 de bere pe zi
aportul este însă de 5 ori mai mare decât raţia normală, astfel în unele ţări ca: Belgia, Canada şi în Statele
Unite ale Americii au apărut cazuri de miocardiopatii grave, deseori fatale la marii consumatori de bere.

Ecotoxicologie – IMAPA IV – 2009-2010 – Sem 1 Pag. 5/9

 Ecotoxicologie – IMAPA 4.2

La persoanele bolnave s-au pus în evidenţă în cord concentraţii de 10 ori mai mari decât la cele
sănătoase.
De asemenea în ultima vreme se manifestă prudenţă chiar şi în prescrierea unor doze mari de vitamina
B|2 (aceasta conţine 4% cobalt).
4. Cuprul
Acoperirea necesarului de cupru reprezintă o deosebită importanţă pentru procesele metabolice.
Aportul zilnic de cupru prin alimentaţie este de 1 - 3 mg.
Cuprul are un rol esenţial în biochimia oxigenului, depăşirea cantităţii de cupru necesară organismului
conduce la dereglăm cu efecte nocive, în special asupra ficatului, iar cantităţile foarte reduse inhibă
creşterea unor bacterii prezente în tubul digestiv.
Sursele de contaminare a produselor alimentare cu cupru sunt tratamentele fitosanitare cu pesticide ce
conţin cupru (sulfat, carbonat bazic, oxiclorură, arseniat de Cu) şi procesele de coroziune în urma
prelucrării, depozitării şi manipulării alimentelor cu utilaje confecţionate din Cu sau aliaje de Cu. /
Strugurii pot conţine cantităţi mari de cupru, ca urmare a stropirii viţei cu sulfat de Cu. Deoarece în
vinificaţie strugurii nu se spală, conţinutul de Cu în must şi vin poate ajunge Ia 20 - 30 ppm.
5. Mercurul
Poluarea alimentelor cu mercur apare în urma folosirii fungicidelor organomercurice în agricultură sau
prin utilizarea în alimentaţie a produselor acvatice cu deşeuri mercurice din industria chimică.
Intoxicaţiile cu mercur s-au datorat în general ingerării de peşte contaminat, atunci când doza zilnică a
depăşit 0,4 mg/kg. Pericolul consumării de alimente poluate cu mercur creşte considerabil pentru fetus,
deoarece substanţele cu mercur trec prin placentă şi pot determina apariţia bolilor congenitale.
Se apreciază că în prezent activităţile industriale şi agricole sunt răspunzătoare de producerea a peste
5000 t deşeuri anual, care ajung în mări şi oceane. Cea mai mare parte a acestor compuşi mercurici se
acumulează în sedimente.
Produşii cu mercur (metilmercurul) au proprietăţi mutagene.
6. Plumbul
Prezenţa plumbului în produsele alimentare se datorează utilizării insecticidelor, utilajelor şi a
conductelor confecţionate din plumb, dar şi datorită aliajelor bogate în plumb cu care se lipesc ustensilele
de bucătărie, vasele din tablă şi cutiile de conserve;
Sărurile de plumb ajunse în stomac, sunt în parte solubilizate de sucul gastric, şi astfel doar 10% din
cantitatea ingerată se absoarbe Ia nivelul organismului. Astfel, pe cale digestivă sunt foarte rare cazurile de
intoxicaţie acută.
Dacă se produce un efect cumulativ un aport de 1 mg/zi pentru adult provoacă tulburări nervoase,
paralizie, căderea dinţilor, ulcer gastric şi uneori chiar necroza oaselor. Aceste simptoame apar când în
sânge se atinge o concentraţie de aproximativ 0,08 mg Pb%, faţă de valoarea normală care este de 0,03 mg
Pb%.
Cantităţile cele mai mari de plumb se găsesc în produsele vegetale recoltate din zonele poluate cu
plumb şi în care se poate concentra de 8 - 10 ori mai mult plumb, faţă de nivelul normal. În zonele din
apropierea şoselelor, concentraţia de plumb poate ajunge la valori mari datorită degajării de plumb în urma
arderii benzinei cu tetraclorură de Pb.
În multe cazuri, apele carbogazoase pot conţine cantităţi mari de plumb datorită coroziunii conductelor.
7. Seleniul
În alimente dar şi în plante prezenţa sa este condiţionată de concentraţia acestuia în sol. Astfel, seleniul
i-a identificat în seminţele de cereale, produsele de origine animală (carne, lapte, ouă).
Ele se concentrează în ficat, rinichi, splină şi hematii.
Principala cale de eliminare din organism a seleniului este cea urinară.
8. Staniul
Staniul s-a identificat atât în produsele vegetale, dar şi în cele de origine animală, datorită conservării
acestora în recipiente metalice care suferă procesul de coroziune.
Conservele acide sunt mat expuse coroziunii, iar menţinerea unei conserve deschise Ia frigider
intensifica mult procesul de solubilizare a staniului.

Ecotoxicologie – IMAPA IV – 2009-2010 – Sem 1 Pag. 6/9

 Ecotoxicologie – IMAPA 4.2

9. Zincul
Zincul intervine în numeroase procese metabolice, motiv pentru care prezenţa lui în plante şi animale
este obligatorie. Aproximativ 60% din cantitatea de zinc intră în structura maselor musculare, 20% în
sistemul osos şi piele şi 20% în restul organismului.
Sunt cunoscute în prezent cel puţin 30 de enzime zinc-dependente (anhidraza carbonică,
carboxipeptidaza pancreatică, fosfataza alcalină, DNA şi RNA-polimeraze, timidinkinaza, etc).
Uneori însă, ingestia depăşeşte aceste cantităţi, deoarece în afară de conţinutul lor natural de zinc,
alimentele se pot încărca cu cantităţi suplimentare din numeroase surse: rezervoare sau recipiente de tablă
galvanizată, ţevi galvanizate, găleţi, tăvi, forme pentru copt aluaturi şi alte ustensile de bucătărie
confecţionate din tablă galvanizată, substanţe pesticide cu zinc etc.
Zincul este puţin rezistent la acţiunea corozivă a acizilor (inclusiv a acidului carbonic, a substanţelor
alcaline şi a clorurii de sodiu). Din această cauză nu se recomandă păstrarea sau prelucrarea în vase şi
utilaje din tablă zincată a unor produse alimentare şi băuturi, cum sunt murăturile, oţetul, sucurile şi
siropurile din fructe, marmelada, dulceţurile, produsele lactate, acide, brânzeturi le în saramură, vinul,
berea, băuturile carbogazoase şi altele.
Zincul nu se absoarbe în tubul digestiv, fapt ce-i conferă o mică toxicitate, însă după ingestia unor
concentraţii mari de 100-150 mg apar vărsături violente, colici, diaree, iritaţie renală şi nervoasă.
Dozele mortale pentru omul adult sunt estimate la 5 - 10 g sulfat de zinc, 3 -12 g clorură de zinc şi cea.
10 g oxid de zinc.
10. Arsenul
S-a identificat în fructe şi legume datorită utilizării în agricultură a unor pesticide (insecticide).
Dacă se iau măsuri de tratare raţională şi dacă s-au spălat bine fructele şi legumele înainte de folosire,
pericolul de intoxicare este redus.
Arsenul mai poate contamina bomboanele, dulceţurile, marmeladele, băuturile răcoritoare şi alte
produse în reţeta cărora se foloseşte glucoza obţinută din amidon prin hidroliză cu acid sulfuric impurificat
cu acest element.
Doza toxică pentru adult este de 100 mg arsen.

Substanţe toxice de poluare biologică

CURS 3 (22.03.2010)

Caracterele generale ale fungilor – sub denumirea generală de ciupercii, fungi sau miceţi sunt
cunoscute acele organisme vegetale, micro şi macroscopice, uni şi pluricelulare, lipsite de clorofilă, din care
cauză nu îşi pot sintetiza singure hrana, ce o preiau fie parazitând alte organisme vii (plante insecte păsări,
animale, om) pe care le îmbolnăvesc, fie paraziţi sau saprofiţi, pe părţi de plante aflate în repaus vegetativ,
pe organisme moarte sau în curs de degradare, sau pe diverse materii organice.
Între aceste două categorii de ciuperci există numeroase forme de trecere, unele fiind parazite, dar în
anumite perioade de viaţă pot trăi saprofit, altele sunt saprofite, dar în anumite condiţii, întâlnind o gazdă
convenabilă devin parazite.
Din punctul de vedere al dimensiunilor fungii se împart în două mari categorii:
- macromicete – sunt fungi mari ce pot fi întâlniţi pe sol, pe copaci şi care se recunosc după formă;
- micromicete – sunt fungi microscopici, fiind vizibili numai sub formă de colonii, constituite din
miceliu.
Din punctul de vedere al temperaturii fungii se clasifică:
- termofil – se dezvoltă întră 40-50 grade, cu temperatura minimă de 20 grade, iar cea maximă de 60
grade. Specii: aspergillus fumigatus, A. candidus, A. niger
- mezofil – se dezvoltă intre 10-35 grade, optimă 25 (majoritatea fungilor);
- psirofili – se dezvolă între 5-10 grade
- criofili – se dezvoltă la tamperaturi sub 5 grade.
În dezvoltarea fungilor se cunosc două faze:
- faza vegetativă – este reprezentată în majoritatea cazurilor printr-un sistem hifal sau micelian, în
care diferenţierile structurale sau funcţionale sunt absente sau minime. Totalitatea a filamentelor
unui fung poartă denumirea de miceliu. Hifele care alcătuiesc miceliul sunt formate din celule
alungite, aşezate cap la cap (miceiul septat) sau dintr-o singură celulă, alungită ramificată,

Ecotoxicologie – IMAPA IV – 2009-2010 – Sem 1 Pag. 7/9

 Ecotoxicologie – IMAPA 4.2

nedivizată prin strepte transversale (miceiul coenocitic). La fungii inferiori din clasa Phycomycetes
hifele sunt neseptate (coenocitic) cu numeroşi nuclei risipiţi în protoplasma. La fungi mai evoluaţi
din clasa Basidiomycetes, Imperfecţi, Ascomycetes miceiul este pluricelular, alcatuit din hife
septate;
- faza reproducătoare – este caracterizată prin formarea unor elemente de reproducere asexuată sau
sexuată, adesea cu un ac de diferenţiere. Reproducerea poate începe timpuriu şi în acest caz ea
poate să coincidă cu ea mai mare parte a existenţei vegetative sau poate să se producă mai târziu,
chiar după ce activitatea vegetativă a încetat.
1. Metabolismul: fungi sunt organisme heterotrofe, incapabile să sintetizeze substanţele organice, fiind
lipsite de pigmenţi asimilatori. Se dezvoltă pe diverse substraturi, bogate în glucide, alcool, acizi
organici etc.
După felul nutriţiei fungii se împart în două categorii:
- fungi paraziţi – se dezvoltă pe seama substraturilor organice produse de celulele vii (vegetale sau
animale). Aceştia pot fi sau facultativ paraziţi. Fungi strict paraziţi se dezvoltă numai pe celule vii şi
nu pot fi cultivaţi în laborator pe medii nutritive organice;
- fungi saprofiţi – se dezvoltă pe materie organică nevie, pe care o degradează. Aceştia pot fi strict
sau facultativ saprofiţi. Fungi strict saprofiţi se dezvoltă pe substraturi organice lipsite de viaţă.
Fungi facultativ saprofiţi se dezvoltă pe diverse substraturi şi numai în anumite condiţii pot să
devină saprofiţi.
2. Multiplicarea fungilor: reproducerea fungilor apare la anumite faze de creştere şi de dezvoltare. Ea se
poate realiza vegetativ prin simpla fragmentare a micelului sau prin intermediul unor formaţiuni
specializate, numite spori. Sporii fungilor pot fi sexuaţi şi asexuaţi. Sporii sexuaţi iau naştere în urma
procesului de încrucişare dintre două celule de sex opus. Se întâlnesc la fungii „perfecţi”, au în general
peretele gros şi o rezistenţă crescută la condiţiile de mediu nefavorabile. Sporii asexuaţi iau naştere
într-un stadiu „imperfect” al fungilor, prin fragmentarea unei hife specializate sau o hifă modificată
caracteristic pentru a forma corpii reproducători. Sporii fungilor sunt în general coloraţi şi ca urmare
sau coloniilor mature o culoare caracteristică.
Tipuri de spori:
- Spori sexuaţi – ascospori (Ascomyceles), basidiospori (Bandiomycetes), oospori şi zigospori
(Phyomycetes);
- Spori asexuaţi – zoospori şi sporangiospori (Phycomycetes), conidiospori (Ascomycetes),
chalmidospori (la toţi fungi), artrospori (la fungi cu micelul septat)
CURS 4 (12.04.2010)
3. Factorii care influenţează contaminarea micotică (cu mucegai) a materiilor prime furajere şi a
nutreţurilor combinate
Factorii care condiţionează contaminarea micotică a produselor furajere cu miceţi saprofiţi trebuie
cunoscuţi şi ţinuţi sub control permanent de către toţi specialiştii care răspund de producerea şi
conservarea nutreţurilor.
Principalii factori favorizanţi ai contaminării micotice sunt:
a) substratul nutritiv – miceţii preferă substratul organic, bogat în glucide, elemente minerale,
vitamine şi alte substanţe nutritive din produsele furajere, care accelerează dezvoltarea lor;
b) umiditatea substratului – conţinutul în apă al substratului nutritiv are influenţă hotărâtoare asupra
creşterii miceţilor şi elaborării microtoxinelor; majoritatea se înmulţesc în substraturi care conţin
peste 14% apă cu excepţia speciei Aspergillus flavus care poate germina şi la umiditatea de 13%;
c) umiditatea atmosferică – fungii se dezvoltă bine în mediul umed, în condiţiile în care umiditatea
relativă depăşeşte 70% aceasta favorizează contaminarea micotică indirect prin modificarea
umidităţii substratului;
d) temperatura optimă de vegetaţie a miceţilor saprofiţi – este cuprinsă între 18-20 ⁰C;
e) aerobioza – majoritatea miceţilor se dezvoltă numai în condiţii de aerobioză, având nevoia de o
concentraţie ridicată de oxigen;
f) pH-ul – limitele valorii pH-ului pentru contaminarea micotică sunt foarte largi, fiind cuprinse între 2-
8,5, iar pH-ul optim între 5-6;

Ecotoxicologie – IMAPA IV – 2009-2010 – Sem 1 Pag. 8/9

 Ecotoxicologie – IMAPA 4.2

g) intensitatea luminii – miceţii preferă încăperile întunecoase sau pe cele slab luminate; expunerea
produselor furajere la lumină, în special la razele solare şi ultraviolete limitează contaminarea
micotică.
Miceţii toxicogeni eliberează în general micotoxinele în substratul lor nutritiv. În alte cazuri
micotoxinele rămân în interiorul celulelor micotice şi sunt puse în libertate numai după ce micetul a fost
distrus. În spori micotoxinele se formează în cantităţi foarte mici.
O conservare bună a furajelor în scopul evitării multiplicării masive a miceţilor şi elaborării
micotoxinelor se poate obţine dacă umiditatea substratului nu depăşeşte 14%, dacă umiditatea aerului din
depozite nu este mai mare de 70% şi dacă temperatura nu creşte peste 20⁰C.
4.

Măsuri de prevenire a micotoxicozelor la om

Curs (19.04.2010)

Capacitatea miceţilor de a se dezvolta în substraturile vegetale şi de a elabora micotoxine este în

strânsă legătură cu condiţiile de mediu. În zonele calde sunt întâlnite mai frecvent specii care aparţin
genului Aspergillus în timp ce în regiunile cu climă temperată şi cu variaţii mari de temperatură şi umiditate
cerealele sunt contaminate cu fungi ce se dezvoltă la temperaturi joase: Trichotecium roseum, Alternaria
tenuis, Fusarium roseum, Fusarium moniliforme şi diferite specii de Penicillium.
Numeroase cercetări demonstrează că micotoxinele afectează sănătatea animalelor, precum şi
parametrii productivi ai acestora, producând pierderi importante, prin morbiditate şi mortalitate, prin
nerealizarea sporului în greutate, diminuarea producţiilor, afectarea funcţiei de reproducere, etc.
A fost demonstrată de asemenea şi acţiunea mutagenă şi teratogenă a acestora compuşi toxici, multe
micotoxine putând traversa bariera placentară, acţionând direct asupra embrionului.
Obiectivul major de prevenire a micotoxicozelor revine profilaxiei primare şi vizează următoarele
aspecte:
a) prevenirea infestării nutreţurilor şi a alimentelor cu mucegaiul, şi asigurarea unor condiţii de
recoltarea şi de depozitare improprii dezvoltării mucegaiului;
b) prevenirea micotoxicozelor la animale prin evitarea introducerii în hrana lor, a furajelor infestate cu
miceţi sau contaminate cu micotoxine;
c) supravegherea alimentelor de origine vegetală şi animală în direcţia contaminărilor cu micotoxine;
d) instituirea unor tratamente preventive la persoanele sau populaţiile cu expuneri iminente la
aflatoxine.
Prevenirea infestării cu mucegaiul a furajelor şi a alimentelor are semnificaţia cea mai mare pentru
evitarea îmbolnăvirii animalelor şi a omului. Produsele de origine vegetală reprezintă substraturile cele mai
convenabile pentru dezvoltarea miceţilor şi elaborarea micotoxinelor.
Pentru a evita contaminarea cu miceţi a acestor produse şi al opri sau limita producerea de micotoxine
măsurile trebuie să se adreseze la toate verigile ciclurilor de producţie: recoltarea, transport, depozitarea şi
prelucrare.

Ecotoxicologie – IMAPA IV – 2009-2010 – Sem 1 Pag. 9/9