UNIVERSITATEA AGORA DIN MUNICIPIUL ORADEA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ȘI

ADMINISTRATIVE

SOCIOLOGIE
Caiet de curs+seminar

Oradea
2018
 CUPRINS

CAPITOLUL I – SOCIOLOGIE. NOȚIUNI INTRODUCTIVE 1

1. Constituirea sociologiei ca ştiinţă 1
2. Temele majore ale sociologiei 1
3. Obiectul de studiu ale sociologiei 2
4 . Funcţiile sociologiei 2
5. Raporturile sociologiei cu alte ştiinţe socio-umane 3
6. Aplicaţii 4
6.1. Întrebări recapitulative 4
CAPITOLUL II - METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE 5
1. Clarificări terminologice 5
2. Etapele cercetării sociologice 5
3. Conceperea unui chestionar 13
4. Un exemplu de chestionar 41
CAPITOLUL III - SISTEM SOCIAL ŞI STRUCTURĂ SOCIALĂ.
GRUPURILE SOCIALE 49
1. Definirea societăţii ca obiect de studiu al sociologiei 49
2. Caracteristici ale sistemului social 49
3. Structura socială 50
4. Grupurile sociale. Definire 50
5. Probleme studiate în cadrul problematicii grupului: 51
6. Tipologia grupurilor sociale 52
7. Grupuri de presiune 53
8. Familia ca grup social fundamental 54
9. Comunitatea 55
10. Aplicaţii 56
CAPITOLUL IV - STATUSURILE ŞI ROLURILE SOCIALE CA
ELEMENTE ALE STRUCTURII SOCIALE 57
1. Statusurile sociale 57
2. Rolul social 57
3. Tipologia statusurilor şi rolurilor 58
4. Conflictul de rol si ambiguitatea rolului. Procesul de socializare 58
Procesul de socializare 58
Factorii de socializare 59
Integrarea socială 60
5. Aplicaţii 60
CAPITOLUL V – ORDINE SOCIALĂ ŞI DEVIANŢĂ SOCIALĂ 61
1. Conformitatea, adaptarea socială şi conceptele corelate 61
2. Devianţa – concept, perspective de abordare şi forme de manifestare. 62
2.1.Definiţii 62
2.2.Forme de manifestare 62
3. Delincvenţa, infracţionalitatea şi criminalitatea – delimitări conceptuale,
niveluri interpretative şi tipologii 64
4. Aplicaţii 66
CAPITOLUL VI – CONTROLUL SOCIAL 67
1.Definiţii şi paradigme utilizate 67
2.Tipologia controlului social. 71
2.1.După criteriul dinamică internă versus dinamică externă 71
2.2.După criteriul manierei de exercitare 72
2.3.După criteriul surselor şi direcţionării lor 75
2.4.După criteriul gradului de instituţionalizare 76
2.5.După criteriul sancţiunilor utilizate 79
2.6.După criteriul mijloacelor şi tehnicilor utilizate 81
2.7. După criteriul valorilor şi normelor sociale protejate 82
2.8.Alte criterii de tipologizare a controlului social 83
BIBLIOGRAFIE 86
 CAPITOLUL I – SOCIOLOGIE. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1. Constituirea sociologiei ca ştiinţă

Sociologia este o ştiinţă relativ tânără. Ca demers ştiinţific al socialului,

ea s-a născut doar în a doua jumătate a secolului XIX, reprezentând un răspuns
epistemic la intersecţia mai multor serii de transformări de ordin economic,
social, politic şi intelectual.
Termenul de sociologie a fost utilizat pentru prima dată de francezul
Auguste Comte în anul 1939, după ce iniţial corpul de cunoştinţe despre
societate era denumit istorie socială, statistică socială, fizică socială, etc.
Pornind de la etimologia cuvântului (latinescul „socius” = asociere,
uniune, întovărăşire a indivizilor şi grecescul „logos”= ştiinţă) sociologia este
ştiinţa societăţii. ​Această definiţie este cea mai generală şi mai cuprinzătoare,
nefiind însă singura care i s-a dat disciplinei de-a lungul istoriei sale.
Definiţii ale sociologiei:
- „ştiinţă a faptelor sociale” (Emil Durkheim);
- „ştiinţă a acţiunii sociale” (Max Weber şi Talcot Parsons);
- „ştiinţă a relaţiilor inter personale şi a proceselor sociale” (Leopold
von Wiese);
- „ştiinţă a realităţilor sociale” (Dimitrie Gusti) etc.

În afară de sociologie, societatea omenească este studiată de grupe întregi

de ştiinţe, dintre care mai numeroase sunt numite sociale, altele antropologice,
culturologice, umaniste, etc.

2. Temele majore ale sociologiei

1
În concepţia lui Alex Sukeles (1964) următoarele probleme pot fi
considerate temele majore ale sociologiei ca ştiinţă:
I. ​Analiza sociologică: ​cultura umană şi societatea; perspectiva
sociologică; metoda ştiinţifică în ştiinţa socială;

1
apud T. Hersein, ​op. cit​. , p. 47.
 II. ​Unităţi primare ale vieţii sociale: ​acte sociale şi relaţii sociale;
personalitatea individuală; grupurile - inclusiv cele etnice şi clasele; comunităţii
urbane şi rurale; asociaţiile şi organizaţiile; populaţia; societatea;
IlI. Instituţiile sociale de bază: ​familia şi rudenia; economia; politica şi
dreptul; religia; educaţia şi ştiinţa; recreaţia şi bunăstarea; arta şi expresia;
IV. Procese sociale fundamentale: ​diferenţierea şi stratificarea;
cooperarea, acomodarea, asimilarea; conflictele sociale - inclusiv revoluţia şi
războiul; comunicarea, inclusiv formarea opiniei publice, exprimarea şi
schimbarea; socializarea şi îndoctrinarea; evaluarea socială - studiul valorilor;
controlul social; devianţa socială; schimbările sociale.

3. Obiectul de studiu ale sociologiei

Sociologia explorează deci atât macrosocialul (clasele şi straturile sociale,

economia, politica, societatea în ansamblul său etc.), cât şi nivelul mediu al
socialului (grupurile mijlocii, organizaţiile, instituţiile) precum şi nivelul
microsocial (grupurile mici, actorii sociali etc.).
Pornind de la natura complexă a obiectului de studiu al sociologiei care
implică atât aspecte obiective cât şi subiective, (realitatea socială ca
2
„interpretat-constuit” ) în sociologie s-au afirmat două puncte de vedere în
încercările de a rezolva această problemă: monismul şi dualismul metodologic.

4 . Funcţiile sociologiei

Funcţia descriptivă, expozitivă ​- sociologia prezintă, descrie realitatea

socială în plină desfăşurare.

Funcţia explicativă şi interpretativă - descriind fenomenele şi structurile

sociale, realitatea în general, sociologia urmăreşte descoperirea legăturilor
esenţiale care formează regularităţile vieţii sociale într-o anumită societate şi
într-o perioadă istorică mai lungă sau mai scurtă. Explicaţia în domeniul
sociologiei urmăreşte descoperirea raporturilor esenţiale dintre procesele şi
fenomenele sociale, a cauzelor care determină faptele şi procesele sociale.

Funcţia critică - punându-se în slujba umanităţii, sociologii acţionează nu

ca nişte servitori rutinaţi, adulatori de meserie sau fabricanţi de vise populiste, ci
ca incoruptibili, demistificatori, reporteri ai adevărului şi clarificatorii tenace ai
unor probleme opace.
2
Rotariu T., Iluţ P. (coordonatori) "Sociologie" , 1986, Cluj Napoca, Ed. Mesagerul, p. 16.
 Funncţia prognotică prospectivă - sociologia este aceea care trebuie să dea
seama de sensul în care se dezvoltă societatea. Analizând contradicţiile sociale,
căile de lichidare a acestora, ea trebuie să prezinte sensul de dezvoltare,
alternativele de dezvoltare ale societăţii.

Funcţia aplicativă - rolul sociologiei un este acela de a da soluţii

definitive, ci de a elabora numite propuneri, anumite ipoteze să schiţeze anumite
rezolvări (scenarii posibile). Aceste propuneri, aceste soluţii schiţate devin
hotărâri după ce sunt examinate de conducerea politică, de factorul de decizie
politică. Deci deciziile depăşesc cadrul sociologiei.

Funcţia educativă ​- cursurile e sociologie răspund scopurilor generale de

educaţie. Ele conferă cunoştinţe sistematice despre ansamblul relaţiilor sociale
despre un domeniu sau altul al acestei realităţi, raportate întotdeauna la
ansamblul ei. În felul acesta sociologia oferă o imagine globală
explicativ-interpretativă despre lumea socială.

5. Raporturile sociologiei cu alte ştiinţe socio-umane

Specificul unei științe, în general, este dat de următoarele elemente:-

obiectul de cercetare- aria tematică şi aparatul conceptual- perspectiva de
abordare a obiectului de studiu- metodele de investigaţie- finalitatea cercetării
ştiinţifice. Sociologia, ca ştiinţă socială, are drept obiect de studiu societatea
omenească. După cum s-a arătat mai sus, specific pentru sociologie este faptul
că ea abordează societatea ca un întreg, ca ansamblu integral şi coerent de
elemente componente, ca totalitate a diversității şi simultaneității interacțiunilor
care au loc în interiorul său. Sociologia este ştiinţa ansamblului de fapte,
fenomene, relaţii şi procese sociale, de unităţi şi grupuri sociale, de contradicţii,
mişcări şi lupte sociale, a structurii, organizării, funcţionării şi dinamicii
societăţii ca întreg. Delimitarea sociologiei de celelalte ştiinţe socio-umane se
reflectă nu numai în modul de abordare a obiectului de studiu, ci şi în
problematica specifică. Sociologia studiază realitatea socială dincolo de modul
cum se exprimă ea în aspectele particulare. Finalitatea sociologiei stă în
explicarea şi înțelegerea structurii şi funcţionării realităţii sociale. Ea urmărește
cunoaşterea ştiinţifică a societăţii globale. Sociologia caută răspuns la o
chestiune esenţială, şi anume relaţia dintre individ şi societate sub toate
aspectele ei. Din această perspectivă este oportună analiza raporturilor
sociologice cu celelalteştiinţe socio-umane.

Psihologia
 - ştiinţa care se ocupă cu studiul comportamentului individual şi a
personalităţii prin proprietăţi cum sunt: atitudini, necesităţi, sentimente, precum
şi prin procese ca: învăţare, percepţie etc.Psihologia socială este strâns legată de
sociologie. Ea studiază interacţiunile comportamentelor individuale şi de grup,
stările şi procesele psihice colective, personalitatea sub raportul condiționării
socio-culturale. Psihologia socială studiază psihicul individului în procesele de
grup iar sociologia abordează colectivităţile sociale din perspectiva relațiilor
sociale, a structurilor, interacțiunilor şi organizării din societate.
Antropologia
– este ştiinţa care studiază omul ca individ, grup şi specie din perspectiva
biologică şi socială.3

Antropologia fizică se ocupă cu studiul temelor referitoare la originea

omului.Antropologia culturală studiază comportamentul uman în contextul
normelor şivalorilor recunoscute de societate la un moment dat. Între sociologie
şi antropologia culturalăsunt mici diferenţe: prima studiază societăţile
contemporane în timp ce a doua studiazăsocietăţile arhaice.

Ştiinţele economice
- studiază producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor
şiserviciilor şi acordă o mică importanţă interacţiunii dintre oameni sau
structurile sociale dinsfera economică. Pentru sociologie, economia este mediul
de producere a unor relaţii sociale,de afirmare a omului ca forţă de muncă în
anumite contexte sociale.

Ştiinţele politice
- se ocupă de studiul organizării politice a societăţii, modul deguvernare,
comportamentul politic, structurile de putere, mişcările politice, participarea
politică etc. Ştiinţele politice cercetează politicul sub toate formele sale de
manifestare. Sociologiainclude în câmpul de investigare, alături de problemele
specifice ştiinţelor politice şi aspectece sunt studiate de toate

6. Aplicaţii

6.1. Întrebări recapitulative

1. Care este etimologia cuvântului „sociologie”?
2. Menţionaţi trei definiţii ale sociologiei.
3. Care sunt temele majore ale sociologiei?
4. Care sunt funcţiile sociologiei?
 CAPITOLUL II - METODOLOGIA CERCETĂRII
SOCIOLOGICE

1. Clarificări terminologice
Ancheta sociologică este o metodă specifică sociologiei, care presupune
colectarea unor date obiective şi subiective despre faptele, fenomenele şi
procesele sociale prin intermediul unor tehnici variate ( chestionar, interviu, ghid
de observaţie), date prin care se urmăreşte fie testarea unor ipoteze ştiinţifice, fie
elaborarea unor soluţii de optimizare a domeniilor cercetate, de rezolvare a unor
probleme sociale constatate.
Sondajul de opinie reprezintă metoda de colectare a unor date de ordin
subiectiv (opinii, atitudini, aprecieri), privind anumite fenomene sociale, care
urmează a fi stratificate în funcţie de diverse criterii (vârstă, sex, stare civilă,
nivel de instrucţie, ocupaţie, apartenenţă politică etc.).
Investigaţia sociologică de teren are o sferă mai largă, implicând oricare
din metodele utilizate de cercetător în vederea culegerii datelor de ordin obiectiv
sau subiectiv despre fapte şi fenomene sociale.
În ceea ce priveşte ​cercetarea concretă de teren​, în literatura de
specialitate sunt descrise diferite etape. În unele opinii ar exista trei etape ale
unei cercetări, alte lucrări descriu cinci etape, altele zece, altele treizeci.

2. Etapele cercetării sociologice

1. Stabilirea problemei sociale ( obiectul analizei)

2. Preancheta
3. Determinarea populaţiei supuse investigaţiei sociologice
4. Stabilirea metodelor de cercetare
5. Elaborarea instrumentelor necesare recoltării informaţiilor
6. Testarea instrumentelor (ancheta pilot)
7. Recoltarea informaţiilor
8. Prelucrarea informaţiilor
9. Analiza informaţiilor şi explicarea proceselor socio-conomice, politice,
culturale studiate.
10. Întocmirea raportului de cercetare şi prezentarea acestuia către
beneficiar.

Preancheta​ cuprinde două etape: analiza conceptelor sociologice şi

stabilirea ipotezelor.
A. Analiza conceptelor sociologice

Etapele operaţionalizării conceptelor.

 1. Definirea nominală a conceptului​.
Ex. Conceptul de adaptare la munca industrială „este un proces de ajustare
a comportamentelor în raport cu organizarea formală şi informală a
întreprinderilor industriale, cu sistemul status - urilor şi al rolurilor existente în
cadrul acestor întreprinderi în raport cu cerinţele şi solicitările muncii
industriale”.
2.Definirea operaţională a conceptelor adică traducerea lor în „evenimente
observabile” în scopul numărării şi măsurării.

Exemplu:
Conceptul de „status sociologic” desemnând locul ocupat de individ în
societate poate fi „descompus” în trei dimensiuni: economică, culturală şi;
politică. Fiecărei dimensiuni i se asociază un număr cât mai mare cu putinţă de
indicatori, conturându-se astfel „un spaţiu de atribute”, „un univers al
indicatorilor posibili”. Din acest univers sunt reţinuţi cei care sunt consideraţi
semnificativi.
Concept Dimensiuni Indicatori
Status sociologic - economică - câştig
- profesie
- culturală - nivel de instrucţie
- politică - apartenenţa politică

Indicele rezultă din sinteza a doi indicatori. Ideea pe care o introduce în

discuţie termenul de variabilă, este aceea de variaţie. Dacă conceptul ne redă
consideraţii de fapte experimentale prin relaţiile şi caracterele esenţiale ale
acesteia, variabila ne redă sensul variaţiei faptelor. Când anumiţi factori variază
variabila capătă şi ea alte valori, variază şi ea.

Exemplu:
Când unii din factorii unei situaţii sociale (statutul social al părinţilor)
variază, atunci variază, se schimbă şi situaţia respectivă, (ex. orientarea
profesională a copiilor)
Când însă o variabilă X nu este un factor suficient de explicare a
producerii lui Y înseamnă că producerea lui Y se datorează intervenţiei unor
factori intermediari; t, care poartă numele de variabilă intermediară.
Deci, relaţia XY devine X tY. t în acest caz fiind o variabilă intermediară.
X = statusul ocupaţional al părinţilor
Y = orientarea profesională a copiilor
t = aspiraţia profesională a copiilor (status de aspiraţie)
atunci relaţia nu este X------------------► Y
X--------------------► t------------------► Y
 În raport cu teoria acţiunii o variabilă intermediară este corespunzătoare
unei trăsături de personalitate care face stimuli echivalenţi şi în raport cu aceşti
stimuli comportamentali sunt declanşate răspunsuri echivalente tot datorită
acestor trăsături ( de personalitate).

Exemplu:
Ataşamentul faţă de firmă (declară că nu doreşte să părăsească firma) şi
satisfacţia în raport cu retribuţia (se declară mulţumit de retribuţia primită).
Din aceşti doi indicatori, cărora le acordăm fie ponderi egale, fie ponderi
diferite rezultă nouă clase: cei mai satisfăcuţi, caracterizaţi prin ataşamentul
ridicat faţă de firmă şi prin satisfacţia deplină în raport cu retribuţia, şi la celălalt
pol, cei mai nesatisfăcuţi: ataşament redus faţă de firmă şi slaba satisfacţie
pecuniară.

B. Stabilirea ipotezelor
Ipoteza - într-un prim sens, termenul este sinonim cu cel de „postulat” sau
„axiomă”. „Cercetarea a pornit de la ipoteza că...”.
În procesul inductiv, ipoteza constituie o explicaţie plauzibilă ce urmează
a fi verificată de materialul faptic; putând fi confirmată sau infirmată parţial sau
total.
Ipoteza se deosebeşte de bănuială prin aceea că se sprijină pe numeroase
fapte şi fenomene constante şi reflectă noţiunea necesară nemijlocit observată.
De asemenea, ipoteza se deosebeşte de presupunere. Presupunerea nu
urmăreşte în primul rând, concordanţa cu realitatea. „Presupunând că aţi fi puşi
acum să vă alegeţi o meserie, ce meserie aţi alege?”.
Ipoteza, spre deosebire de presupunere se referă la ceva foarte probabil,
tinzând spre certitudine.
În formulare ipotezele trebuie să fie corecte din punct de vedere logic şi să
utilizeze concepte clare.
Exemplu: „​ Ca o ipoteză directă de lucru am considerat că este de aşteptat
ca departajarea muncitorilor după vechimea ca muncitor să se coreleze direct cu
o diferenţiere a lor în raport cu modul de îndeplinire a normei” nu este deloc
clar. Ce se înţelege prin „corelare directă?”. Dar prin „mod de îndeplinire a
normei?”.
Ipotezele corecte care urmăresc testarea relaţiei dintre variabile sunt
corect exprimate prin: dacă... atunci... sau... cu cât... cu atât...
Exemplu: „​ Dacă două grupuri umane sunt în conflict atunci coeziunea
dintre membrii fiecărui grup este ridicată” sau „cu cât matinalitatea orarelor este
mai mare cu atât stocul acţiunilor este, prin natura lor, mai redus”.

Determinarea universului anchetei, populaţia care va fi investigată.

 Universul anchetei se stabileşte în funcţie de problema cercetată.
Exemplu: L ​ a integrarea tineretului... tinerii între 16 -25 de ani care
lucrează în întreprindere... şi care locuiesc la ţară. Din punct de vedere al
gradului de cuprindere ancheta poate fi completă (se referă la toate datele
populaţiei anchetate), parţială (cercetarea lasă la o parte un număr de unităţi de
populaţie), selectivă (cercetarea se bazează pe metodele statistice ale
eşantionării), care de fapt este tot o anchetă parţială.
Completitudinea sau necompletitudinea anchetei depinde de întinderea
populaţiei cercetate. Când populaţia nu depăşeşte limitele unor grupuri restrânse
(elevii unei clase, muncitorii dintr-o secţie, locuitorii unei străzi etc.) ancheta
poate cuprinde toţi membrii populaţiei.
Când populaţia este foarte mare recurgem la procedeul ​eşantionării.
Eşantionarea - noţiunea de eşantion presupune un ansamblu de elemente
(N) în care fiecare element (n) are aceeaşi şansă de apariţie ca şi în ansamblul de
origine.
Metode de eşantionare:
a) ​Metoda cotelor de eşantionare (sau metoda modelului redus) este
bazată pe stratificare, dar lipsită de caracter aleator. Se procedează mai întâi la o
operaţie de stratificare (rural, urban, vârstă, categorii socio-profesionale).
Operaţia de stratificare se face în funcţie de analiza caracteristicilor
populaţiei cu ajutorul recensămintelor şi al statisticilor obiective; reperarea
acelor caracteristici se realizează la rândul lor în funcţie de legătura lor cu
obiectivul anchetei. Este necesar ca fiecare categorie inclusă în modelul redus al
cercetării să fie reprezentată într-o proporţie justă în cadrul eşantionului, adică
proporţia persoanelor integrate în fiecare categorie să reproducă cât mai exact, în
cadrul eşantionului, proporţia reală din ansamblul populaţiei sondate.
Exemplu​: dacă una din cote este sexul, iar distribuţia bărbaţi - femei în
universul anchetei este de 40% bărbaţi şi 60% femei, într-un eşantion de 50 de
persoane - 20 vor fi bărbaţi şi 30 vor fi femei.
b) ​Eşantionarea probabilă sau aleatoare - eşantionul este determinat prin
jocul hazardului; fiecare element al populaţiei dispune de aceeaşi şansă de a fi
selecţionat şi inclus în eşantion. Reprezentaţivitatea este asigurată prin folosirea
calculului probabilităţilor. De regulă se face distincţie între eşantionarea simplă
aleatoarea şi eşantionarea aleatoare.
Se cunosc două procedee de eşantionare aleatoare:
• procedeul loteriei sau al tragerii la sorţi
• folosirea tabelelor numerelor aleatoare
În ambele cazuri este necesară lista nominală a unităţilor de populaţie şi
determinarea procentului eşantionului în raport cu populaţia anchetată. În primul
caz, lista populaţiei sondate nu este numerotată şi la intervale regulate (din 10 în
10 sau din 15 în 15) se extrage câte o unitate, ansamblul unităţilor alcătuind
eşantionul. Pentru operativitate se poate recurge la un procedeu şi mai simplu; se
poate reţine primul nume de la începutul fiecărei pagini a listei populaţiei, cu
condiţia ca înscrierea populaţiei să fie făcută pe pagini identice.
În cazul al doilea, populaţia este înregistrată potrivit unei liste numerotate
şi se procedează la tragerea la sorţi potrivit tabelelor numerelor aleatoare.
Când populaţia este foarte numeroasă se poate recurge la diviziunea ei în
subgrupe ( zone, oraşe, cartiere, străzi) cărora li se aplică unul sau altul din cele
două procedee aleatoare. Dacă grupele rămân totuşi foarte mari se poate recurge
la calcularea fracţiei de eşantionare, prin raportarea numărului populaţiei (N) la
numărul eşantionului n (N/n).
c. ​Metoda ariilor care se utilizează atunci când populaţia nu este
repertorială, în acest caz ne servim de hărţi geografice, lucrate la o scară mare,
sau de fotografii aeriene pe care le împărţim în pătrăţele, de aşa mărime încât să
obţinem un sistem de „arii – unităţi” pe cât posibil mai omogene. Ariile sunt
numerotate şi se procedează la tragere la sorţi, de data aceasta nu a indivizilor, ci
a ariilor eşantion.
d. ​Eşantionul de bază sau ​eşantionul construit apriori. Se alcătuieşte un
eşantion mare, în care toate categoriile componente sunt bine reprezentate, când
se trece la ancheta propriu-zisă, se procedează la extragerea unui eşantion mai
restrâns în cadrul celui de bază, operaţie deja mult mai uşoară, deoarece unităţile
eşantionului de bază sunt deja determinante.
e. ​Metoda panelului sau a eşantionului fix, constă în faptul că persoanele
care îl compun, selecţionate după tehnica eşantionului apriori, servesc drept
cadru de referinţă regulată pentru o suită de anchete din timp n timp se
recoltează diverse informaţii de la unele şi aceleaşi persoane. Pe această bază se
pot emite aprecieri cu privire la stabilitatea în timp a diferitelor opinii, trebuinţe,
interese, preferinţe, şi se pot depista factorii ce contribuie la schimbarea lor.
Riscul acestei metode constă în acumularea efectelor repetiţiei anchetei, fapt
care, cu timpul, poate duce la „degradarea” eşantionului şi la pierderea
reprezentativităţii sale.

Alegerea tehnicilor de cercetare

Alegerea tehnicilor de cercetare depinde în primul rând de obiectul

cercetat, dar şi de alţi factori precum : accesibilitatea, economia de resurse etc.
În cadrul sondajelor de opinie, chestionarul rămâne singular. În orice altă
cercetare sociologică se impune aplicarea convergentă a cât mai multor tehnici,
care, corelate, să conducă la evidenţierea adevărului. Limitele fiecărei tehnici
pot fi depăşite numai prin corelarea mai multor tehnici.
Desigur anumite tehnici (analiza de conţinut, experimentul, etc.) sunt
aplicabile numai anumitor fapte sau fenomene sociale.
 Ca regulă generală se poate afirma că totdeauna chestionarul trebuie
dublat şi triplat prin tehnica observaţiei directe şi indirecte (cercetarea
documentelor).

Pretestarea instrumentelor de cercetare

Pretestarea instrumentelor de cercetare se realizează în cadrul anchetei
pilot.
Pretestarea unui chestionar poate aduce în discuţie ​accesibilitatea
limbajului​, a terminologiei folosite. Subiecţii incluşi în pretestare pot fi
interogaţi asupra înţelesului unor termeni incluşi în chestionar.
Pretestarea are ca scop evidenţierea şi a unor aspecte legate de aplicarea
propriu - zisă a chestionarelor: forma acestora; formula introductivă; timpul
necesar aplicării; etc. Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor
intra ulterior în eşantionul calculat, dar care prezintă aceleaşi caracteristici cu
cele ale persoanelor alcătuind universul anchetei. Numărul persoanelor cuprinse
la pretestare este foarte mic comparativ cu eşantionul 10-20 persoane la 1000
(din eşantion).

Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare

Aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare reprezintă cercetarea de

teren propriu-zisă. Ea ocupă circa o treime din timpul destinat cercetării,
celelalte două treimi fiind reprezentate pregătirea cercetării şi respectiv, de
prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor obţinute.
În această etapă se ridică o seamă de probleme, dintre care menţionăm
doar câteva, fără a le detalia:
• Recrutarea operatorilor de teren;
• Motivarea acestora;
• Instruirea operatorilor;
• Contactarea subiecţilor;
• Probleme privind relaţia subiect-operator;
• Completarea chestionarelor;
• Controlul în teren al modului de respectare a eşantionării şi de realizare
a interviurilor cu persoanele incluse în eşantion;
• Respectarea de către operator a termenului de predare a chestionarelor.

Prelucrarea informaţiilor

În cadrul cercetărilor sociologice se recoltează, de obicei un mare volum

de informaţii. Pentru ca acestea să poată fi analizate este necesară prelucrarea
prealabilă a lor. Prelucrarea poate fi tăcută manual sau cu ajutorul calculatorului
electronic.
 Momentele principale:
a. Verificarea şi validarea informaţiilor care urmează să fie reţinute
pentru prelucrare. Aceasta presupune lectura fiecărui chestionar, în scopul de a
stabili dacă este sau nu valid pentru prelucrare. De regulă, nu se validează acele
chestionare care au un număr mare de întrebări fără răspuns sau în situaţii în care
lipsesc răspunsuri la întrebările care solicită informaţii referitoare la
caracteristici obiective ale persoanelor chestionate. Fără aceste informaţii devin
neutilizabile toate celelalte, deoarece caracteristicile obiective (sex, vârstă,
profesie, calificare etc.) se constituie în cele mai multe cazuri variabile
independente, în funcţie de care se ace analiza celorlalte informaţii.
b. Codificarea informaţiilor este definită ca fiind operaţia de reprezentare
convenţională a unei informaţii sau, cu alte cuvinte codul stabileşte o
corespondenţă riguroasă între natura calitativă şi cantitativă a informaţiilor şi
cifrele (codificarea numerică) sau literele (codificarea alfabetică)
corespunzătoare.
În cazul chestionarelor standardizate codificarea se face anterior recoltării
informaţiilor (precodificare). O întrebare precodificată se prezintă. sub forma
următoare:
Exemplu​: „Apreciaţi că muncitorii din întreprinderea dvs. sunt informaţi
asupra principalelor probleme ale întreprinderii ?”:
1. foarte frecvent
2. frecvent
3. uneori
4. foarte rar
5. niciodată
6. nu ştiu / nu cunosc
După ce toate chestionarele au fost completate şi verificate se trece la
codificarea informaţiilor. In cazul în care la întrebările precodificate, la varianta
cu răspuns liber se constată că la un număr mare de persoane există opinii,
sugestii, propuneri de importanţă deosebită pentru explicarea problematicii
supuse analizei se procedează la codificarea acestuia, după modelul codificării
informaţilor date la întrebările deschise.
Cum se procedează?
Presupunând că avem de codificat răspunsurile la întrebarea : „Dvs. ce
propunere aveţi pentru perfecţionarea organizării şi conducerii procesului de
producţie?”.
Se lecturează răspunsurile date la un număr relativ mare de persoane
intervievate cu scopul de a observa şi de a nota pe fişe speciale problemele reale
pe care le ridică oamenii.
S-a constatat că au apărut cu o frecvenţă foarte mare propuneri care vizau
următoarele aspecte: aprovizionarea ritmică, întărirea disciplinei, perfecţionarea
stilului de muncă ai conducătorilor diferitelor compartimente, ridicarea nivelului
de calificare al muncitorilor etc.
S-au formulat astfel un număr de opt categorii, formulate în maniera de
mai sus în care au fost introduse toate răspunsurile date de muncitorii
chestionaţi.
După ce se codifică toate informaţiile din chestionar se întocmeşte lista
codurilor care devine un instrument de lucru al cercetătorului până la întocmirea
raportului de cercetare.
După cum se observă codificarea nu este o operaţie mecanică.
Dimpotrivă, aceasta constituie un important moment al procesului de cunoaştere,
informaţia fiind condensată şi sistematizată în vederea analizei cantitative şi
calitative. Aspectele calitative ale faptelor sociale nici nu ar fi posibil de
cunoscut în afara codificărilor, atunci când avem de a face cu o masă mare de
informaţii.
Se impune deci folosirea calculatoarelor care operează cu cifre sau litere,
deci cu simbolurile pe care le-au atribuit conţinutului de idei, opiniilor,
motivaţiilor sau aspiraţiilor populaţiei cercetate.
Aceste simboluri sunt trecute pe cartela personală, astfel încât o întrebare
din chestionar să ocupe un singur rând pe orizontală, iar variantele de răspuns să
fie marcate pe verticală cu una din cifrele de la 0 la 9 corespunzător codului
întrebării din chestionar.
Cercetătorului îi revine sarcina de a elabora lista corelaţiilor şi a celorlalte
tipuri de analiză (analiză factorială, coeficienţi de semnificaţii) ce urmează a fi
efectuaţi prin intermediul calculatorului.
Corelaţiile solicitate trebuie să pornească de la necesităţile de verificare a
ipotezelor în baza cărora a fost orientată întreaga cercetare sociologică şi a celor
noi care au apărut pe parcursul cercetării.
Informaţiile tipărite pe listinguri de către calculator trebuie să fie
decodificate, adică în locul cifrelor utilizate drept coduri sunt trecute
semnificaţiile reale.
Exemplu:

Vârsta Necalificaţi Formă Şcoală Şcoală Total

scurtă profesional postliceală
ă
Sub 20 ani 9 4 22 5 40
21-25 ani 9 21 34 9 73
26-30 ani 18 16 22 23 79
31-40 ani
41-50 ani
Peste 50 ani
Total 100 100 99 100 399
 Aceasta este ultima formă de ordonare a informaţiilor rezultate în urma
prelucrării. Prelucrarea poate fi realizată în cazul unui număr mediu de subiecţi .

Analiza datelor si explicarea fenomenelor şi proceselor

Interpretarea devine posibilă numai după ce avem toate datele şi

informaţiile sistematizate şi ordonate după modelul de mai sus.
În vederea unor analize mai riguroase se impune utilizarea unor metode
statistice şi matematice: se calculează ponderea diferitelor caracteristici, medii şi
indici, se urmăreşte evoluţia în timp a proceselor analizate, se face analiza
comparativă etc.
Nu se recomandă să fie utilizate în explicaţie informaţii incomplete şi
neverificabile. Analiza şi explicaţia faptelor concrete trebuie să aibă în calitate
de criterii de raportare obiectivă în cadrul programelor de dezvoltare ale
organizaţiei respective.

Redactarea raportului de cercetare

Reprezintă etapa finală a oricărei investigaţi. întotdeauna investigarea

fenomenelor sociale se face cu scopul de a fi comunicate rezultatele fie factorilor
de decizie, specialiştilor, fie publicului larg. In funcţie de publicul căreia i se
adresează prezentarea cercetării ştiinţifice se va face diferenţiat. Totdeauna însă
este necesar să se facă:
• o introducere în problema studiată;
• un istoric al proiectului de cercetare;
• un rezumat al cercetărilor anterioare;
• o clară reformulare a problemei;
• reluarea completă a procedeelor utilizate pentru culegerea prelucrarea
informaţilor;
• prezentarea detaliată a rezultatelor;
• un rezumat cu interpretarea rezultatelor.
Comunicând rezultatele unor specialişti, formulele de calcul, tabelele de
corelaţie, coeficienţii şi metodele folosite vor fi prezentate detaliat.
Limbajul tehnic, riguros, va permite intercomunicarea: concluziile vor
rezulta direct din datele prezentate. Când comunicarea se face către publicul larg
cu o cultură generală bogată, dar nespecializat în probleme de ştiinţe sociale, în
prezentare se va accentua latura tehnică metodologică a cercetării ci se vor
expune cu claritate scopurile, rezultatele şi valoarea teoretică şi practică
investigaţiei.
Se cer a fi prezentate ipotezele iniţiale şi nu numai cele confirmate mai
mult ele trebuie justificate prin prezentarea concluziilor preanchetei. Datele
despre universul anchetei, despre eşantionare cu limite şi virtuţi despre
metodologia utilizată nu pot lipsi din redactări.

3. Conceperea unui chestionar

Cel mai important instrument utilizat de realizatorii anchetelor, pentru

punerea întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor la acestea, îl reprezintă
chestionarul. Conţinutul său concret şi modul de redactare depind de natura
informaţiilor care urmează a fi culese prin intermediul lui, impunându-se a fi
respectate anumite reguli de construcţie şi de utilizare.
În esenţă, chestionarul se prezintă sub forma unui ş​ ir de întrebări
adresate (oral sau în scris) unui anumit număr de ​respondenţi​. El este
administrat, de regulă, de ​operatorii ​anchetei, existând şi situaţii când este
autoadministrat (cazul anchetelor prin poştă sau prin e-mail).
Chiar dacă nu există tipare general valabile, în conceperea
chestionarelor se impun respectate anumite reguli.
Fiind un instrument de cercetare foarte complex, elaborarea sa trebuie să
fie o acţiune ​interdisciplinară,​ antrenând (pe lângă cunoştinţele de marketing) o
serie întreagă de alte cunoştinţe (de sociologie, psihologie, statistică,
informatică, ştiinţa comunicării etc.). Prin urmare, pentru a se asigura succesul
în culegerea informaţiilor de marketing, cei care le redactează şi le utilizează
trebuie să stăpânească bine ​teoria convorbirilor,​ precum şi t​ ehnicile de
comunicare​, astfel încât să fie capabili să obţină cooperarea din partea
receptorilor (de întrebări), să se facă uşor înţeleşi, să poată interpreta în toate
felurile posibile răspunsurile primite la întrebări, să sesizeze dificultăţile pe
care le întâmpină intervievaţii şi erorile pe care ei le comit, să descopere
sursele de erori (care trebuie eliminate cât mai rapid posibil) etc.
Proiectarea şi elaborarea unui chestionar impune luarea unor decizii cu
privire la ​natura, forma şi structura sa, la întrebările pe care le conţine, la
modul de redactare şi de testare, la validarea întrebărilor​ etc. 

3.1. Stabilirea nevoilor de informaţii

Punctul zero în conceperea oricărui chestionar îl constituie determinarea

felului şi volumului de informaţii care urmează a fi recoltate pe o astfel de cale.
Pentru aceasta trebuie să fie clar definit ​scopul cercetării de marketing în care
chestionarul va fi implicat.
Să presupunem că scopul cercetării de marketing ar fi studierea
impactului pe care l-ar avea asupra vânzărilor unui magazin ​introducerea plăţii
în rate​. În acest caz, principalele categorii de informaţii care vor trebui obţinute
prin intermediul chestionarelor care urmează a fi proiectate, redactate şi utilizate
ar fi:
 ● informaţii privind nivelul şi evoluţia ​veniturilor clienţilor potenţiali,
de vânzările în rate fiind interesaţi în primul rând oamenii cu venituri mici
(patronii magazinului fiind interesaţi să afle şi măsura în care veniturile
clienţilor lor sunt sigure);
● informaţii referitoare la modul în care clienţii potenţiali îşi
cheltuiesc veniturile de care dispun (dacă acestea sunt orientate spre alte mărfuri
decât cele oferite de magazinul în cauză existând puţine şanse ca noua
modalitate de plată să aibă şanse de reuşită);
● informaţii cu privire la nivelul şi evoluţia ​dobânzilor la credite, în
funcţie de care vânzările în rate sunt mai mult sau mai puţin atrăgătoare;
● informaţiile despre disponibilitatea unor persoane de ​a garanta cu
veniturile lor cumpărările în rate făcute de alţii (în lipsa unor astfel de garanţii
vânzările în rate devenind inoportune);
● informaţii în legătură cu ​atitudinea cumpărătorilor potenţiali faţă de
ideea de îndatorare​ (existând persoane care nu suportă presiunea datoriilor);
● informaţia privind intensitatea nevoilor şi dorinţelor orientate spre
produsele distribuite în respectivul magazin;
● informaţii despre mijloacele de atracţie folosite de concurenţă, etc.
Odată stabilite ​tipurile de informaţii necesare atingerii obiectivelor
cercetării, este necesar să se stabilească, de asemenea: ​categoriile de respondenţi
care le-ar putea furniza; ​piedicile care ar putea apărea în calea obţinerii
informaţiilor dorite; ​modul de formulare a întrebărilor​ (oral sau în scris) etc.
Toate genurile de informaţii considerate necesare se sistematizează şi se
includ într-o ​listă de informaţii,​ foarte utilă în faza de proiectare a
chestionarului.
Pentru fiecare din informaţiile din listă, chestionarul va trebui să cuprindă
câte una sau mai multe întrebări.

3.2. Conceperea şi formularea întrebărilor

Miezul oricărui chestionar este constituit din întrebările pe care el le

conţine. În redactarea lor, punctul de plecare nu poate fi altul decât ​nevoile de
informaţii cerute de rezolvarea problemelor presupuse de cercetarea de
marketing care face necesară utilizarea chestionarelor.

9.2.1. Tipuri de întrebări

În funcţie de modul în care pot fi formulate răspunsurile, întrebările care

se includ într-un chestionar se grupează în mai multe tipuri:
● întrebări deschise;
 ● întrebări închise;
● întrebări de control;
● întrebări filtru, etc.
a) ​Întrebările deschise sunt întrebările la care cei cărora le sunt adresate
pot răspunde utilizând propriile cuvinte, ele fiind folosite în stadiul exploratoriu
al anchetei, în care se urmăreşte mai degrabă identificarea şi descrierea
evantaiului complet de situaţii, comportamente, atitudini etc., ​decât stabilirea
frecvenţei acestora (răspunsurile la aceste întrebări fiind imposibil, sau foarte
greu, de codificat).
De acest gen sunt întrebările:

● „Ce marcă de televizor posedaţi?”

● „Câţi copii aveţi?”
● „Care este profesia dumneavoastră?”
● „Ce nume credeţi că s-ar potrivi cel mai bine pentru produsul din
următoarea fotografie?”
● „Ce vă nemulţumeşte la autoturismul pe care-l posedaţi?”

Ele prezintă avantajul că asigură un evantai mai bogat de răspunsuri, fiind

recomandate mai ales în cazul interviurilor, când operatorii pot oferi
respondenţilor lămuriri suplimentare (pentru a fi cât mai bine înţelese), aceştia
din urmă nefiind puşi în situaţia de a scrie răspunsurile (lucru care este relativ
greu acceptat). De asemenea, întrebările deschise sunt indispensabile atunci când
variantele de răspunsuri la ele, fiind foarte diverse, nu au cum fi cunoscute
dinainte.
Întrucât formularea răspunsurilor la unele din aceste întrebări presupune
un efort relativ mare din partea respondenţilor, numărul lor trebuie redus la
strictul necesar.
b) ​Întrebările închise sunt cele la care nu se poate răspunde decât în
variantele prestabilite. La rândul lor, ele pot fi: dihotomice, cu răspunsuri la
alegere, semantice sau cu răspunsuri ierarhizate.
1) ​Întrebările dihotomice sunt cele la care nu se pot da decât două
răspunsuri: „Da​”​ sau „Nu”, „Urban” sau „Rural”, „Bărbat” sau „Femeie” etc.
Este vorba de întrebări de genul:

● „Sunteţi căsătorit?01 - Da___ 02 - Nu___

● „Obişnuiţi să citiţi ziarul Curentul?” 01 - Da___ 02 - Nu___
● „Ce sex are copilul dumneavoastră?” 01 - Bărbătesc___
02 - Femeiesc___

2) ​Întrebările cu răspunsuri la alegere,​ denumite şi ​semideschise​, sunt

cele care pot primi un număr limitat de răspunsuri, acestea fiind precizate.
 Iată câteva întrebări de acest fel:

● „Câte portiere are autoturismul dumneavoastră ?”

01 - Două___ 02 - Patru___ 03 - Şase___

● „Care din următorii factori contează în primul rând la alegerea

pastei de dinţi pe care o utilizaţi ?”
01 - Capacitatea de a combate cariile ___
02 - Capacitatea de înălbire a dinţilor ___
03 - Aroma ___
04 - Preţul ___
05 - Marca ___

Comportând o gamă restrânsă de răspunsuri, ele se pretează la ​codificări.​

În cazul utilizării lor, cel care concepe chestionarul trebuie să se asigure
că nu s-a omis nici un răspuns posibil. În plus, fiecare variantă de răspuns
trebuie să le elimine pe toate celelalte.
Ordinea în care sunt aşezate variantele de răspuns este foarte importantă,
sociologii atrăgând atenţia că suficient de mulţi oameni sunt tentaţi de a opta
pentru prima sau ultima alternativă. De aceea, este indicat ca, de la un
respondent la altul, să se schimbe această ordine.
3) ​Întrebările semantice în scară​, denumite şi ​întrebări cu răspunsuri
ierarhizate în ranguri​, sunt cele care solicită persoanelor anchetate să precizeze
ordinea de prioritate acordată variantelor de răspuns precizate. Prin intermediul
lor se pot testa ​preferinţele c​ onsumatorilor în mod gradat (pe ranguri).
De acest gen sunt întrebările:

● „Cum vă place emisiunea TV <<Minutul 91>>?”

01 - Foarte mult ___ 02 - Mult ___
03 - Puţin ___ 04 .- Foarte puţin___

● Precizaţi, prin cifre romane de la I la V, locul pe care îl ocupă

următoarele mărci de televizoare în ordinea preferinţelor
dumneavoastră:
Philips___ Sony___ LG___ Samsung___Nei___

Ca şi întrebările cu răspunsuri la alegere, şi acestea permit tabelarea

răspunsurilor şi efectuarea de comparaţii.
Pentru ca informaţiile obţinute să fie semnificative, este necesar ca
operatorii anchetelor să se convingă că respondenţii cunosc bine aspectele legate
de fiecare subiect cercetat în parte. Altfel (dacă subiecţii nu ştiu prin ce se
diferenţiază cele cinci mărci de televizoare, de pildă), se vor primi răspunsuri la
întâmplare.
Comparativ cu întrebările deschise, cele închise prezintă unele ​avantaje​:
● reduc în mod considerabil efortul pentru darea răspunsurilor;
● permit codificarea, fără dificultăţi, a răspunsurilor, ceea ce uşurează
efortul de prelucrare a lor;
● permit respondenţilor să se ia în considerare şi unele variante de
răspuns la care altfel nu s-ar gândi;
● sunt mult mai uşor acceptate de respondenţi, etc.
Pe de altă parte, ele au şi ​dezavantaje:​
● pot sugera respondenţilor varianta normală de răspuns;
● permit formularea unor răspunsuri pe negândite ori la întâmplare;
● necesită un efort mare de redactare şi de pretestare (pentru a stabili
toate variantele posibile de răspuns);
● limitează paleta răspunsurilor, etc.
De regulă, întrebările închise prevalează asupra celor deschise.
c) ​Întrebările de control au rolul de a verifica dacă răspunsurile la
celelalte întrebări au fost corecte sau nu, dacă sunt suficient de bine
fundamentate, dacă nu sunt date în urma unei informări insuficiente etc. De
exemplu, pentru a verifica dacă răspunsul dat la întrebarea: ​„Cum vă place
emisiunea TV <<Surprize, surprize>>?”​, întrebările de control posibile ar fi:
„Ce post TV urmăriţi sâmbătă seara?” În condiţiile în care răspunsul la această
întrebare este: ​Nu urmăresc nici un fel de emisiuni TV,​ este evident că nu se
poate avea nici o încredere în răspunsul dat la prima întrebare.
d) ​Întrebările filtru sunt cele care, în funcţie de răspunsurile primite, se
folosesc fie în scopul eliminării din anchete a subiecţilor care nu prezintă interes,
fie în vederea eliminării din chestionare a unor întrebări care devin de prisos.
Astfel, dacă prin anchetă se urmăreşte, de pildă, cunoaşterea opiniilor
consumatorilor despre reacţiile negative (nedescoperite încă) ale organismului
uman la consumul unui medicament oarecare M, prima întrebare filtru va fi,
probabil, următoarea:

„Folosiţi medicamentul M?”

Dacă răspunsul este negativ, respondentului respectiv nu i se va mai pune

nici una din celelalte întrebări care se referă la efectele principale sau secundare
ale acestuia, el fiind eliminat din anchetă.
Întrebările de control şi filtru nu trebuie să lipsească din chestionarele
folosite în cercetările de marketing.

În funcţie de modul în care se adresează respondenţilor, întrebările din

chestionare pot fi de încă două feluri:
 ● directe​, abordând subiectul frontal, fără nici un fel de menajamente:

„Consumaţi băuturi alcoolice?”

● indirecte,​ subiectele delicate fiind luate în discuţie „pe ocolite”,

pentru ca intervievatul să nu se simtă stânjenit sau tentat să dea răspunsuri
incorecte:

„Toată lumea este amatoare de un pahar de băutură. Care sunt ocaziile

în care dumneavoastră vă întrețineți cu câte un pahar de rachiu?”
„De câte ori pe săptămână o faceți?:
o dată___ de două-trei ori___ zilnic___

Formularea directă a întrebărilor se recomandă ori de câte ori există

certitudinea că subiecţii sunt în măsură să le înţeleagă adevărata semnificaţie şi
că au interesul să răspundă corect, precum şi atunci când ei pot deveni suspicioşi
de îndată ce simt capcanele pe care i le pregătesc cei care-i iau „pe ocolite”. Sunt
suficiente persoane care se simt jignite atunci când (cu ele) se încearcă anumite
„trucuri”, ascunzându-li-se adevăratul subiect al discuţiilor. De asemenea,
adresarea directă este recomandată şi atunci când se urmăreşte limitarea
înclinaţiei spre refuz a unor respondenţi. De pildă, dacă doreşti să cunoşti vârsta
cuiva, în loc să i te adresezi cu întrebarea:

„Pot îndrăzni să vă întreb ce vârstă aveţi?”,

la care se poate oricând primi răspunsul ​„Nu”,​ mai bine foloseşti adresarea
directă:
„Ce vârstă aveţi?”

Pe de altă parte, întrebările indirecte se recomandă în situaţiile în care este

de aşteptat ca subiecţii să aibă interesul să denatureze unele informaţii, fiind
totodată şi uşor de „păcălit” atunci când sunt luaţi „cu zăhărelul”.
De regulă, o întrebare stânjenitoare directă se reformulează prin mai multe
întrebări indirecte.
Adeseori, respondenţii întrebărilor indirecte nici nu intuiesc adevăratele
scopuri urmărite prin formularea lor.

3.2.2. Cerinţe şi reguli privind redactarea

 Departe de a fi un lucru simplu, redactarea întrebărilor care urmează a fi
incluse într-un chestionar ţine, în acelaşi timp, atât de ştiinţa, cât şi de arta
comunicării.
Pentru ca aceste întrebări să conducă la informaţii de bună calitate, trebuie
să fie respectate următoarele ​cerinţe:​
1) să fie ​adecvate​ scopului cercetării de marketing;
2) să ​fie uşor de înţeles​ de toţi subiecţii cărora urmează să le fie adresate;
3) respondenţii ​să aibă răspunsuri​ la ele (să fie în cunoştinţă de cauză);
4) să nu genereze (în rândul unor respondenţi) tendinţa de ​distorsionare a
răspunsurilor.
În plus, se mai impun respectate şi o serie de cerinţe legate de anticiparea
variantelor posibile de răspuns.

3.2.2.1. Adecvarea

Prin intermediul chestionarelor se urmăreşte obţinerea unor informaţii

imposibil (sau mult mai greu) de obţinut altfel, cu ajutorul cărora se încearcă
rezolvarea unor probleme concrete vizate de cercetările de marketing care le
implică.
Oricât de simplă şi oricât de clar formulată ar fi o întrebare, precum şi
oricât de facil şi de sincer ar fi răspunsul care i s-ar putea da, ea va fi total
inoportună dacă nu are legătură cu subiectul cercetării.
Dacă, spre exemplu, prin folosirea chestionarului se urmăreşte obţinerea
informaţiilor necesare estimării volumului de vânzări ale magazinului de
încălţăminte pentru copii ​Pinochio din Iaşi, o întrebare de genul: ​„Ce studii
aveţi?” ​este evident inadecvată, nivelul studiilor neavând nici o legătură cu
cererea de articole de încălţăminte pentru copii.
Dar nici întrebările care, aparent, au legătură cu tema cercetării nu sunt
neapărat adecvate.
Întrucât, pentru a cumpăra mărfuri dintr-un magazin, este absolut necesar
să ai cunoştinţă despre existenţa lui, întrebările de felul celor care urmează nu
sunt neapărat adecvate scopului cercetării:

● „Aveţi cunoştinţă de existenţa magazinelor din următoarea listă:

Gulliver, Pinochio, Ţăndărică, Moldova, Mall?”
● „Dintre magazinele: ​Gulliver, Pinochio, Ţăndărică, Moldova,
Mall, precizaţi care oferă încălţăminte pentru copii?”
● „Magazinul Pinochio din Iaşi oferă încălţăminte pentru copii. Aveţi
cunoştinţă de existenţa lui?”
 A şti de existenţa unui magazin este într-adevăr un lucru necesar, dar nu şi
(întotdeauna) suficient pentru a cumpăra mărfuri din el. Există o sumedenie de
persoane foarte bine informate de existenţa şi profilul unui magazin, dar care,
din motive bine întemeiate (amplasare la distanţă prea mare, renume prost,
preţuri prea mari), nu cumpără niciodată nimic din el. De aceea, întrebările
enumerate ar fi cu adevărat adecvate dacă cercetarea ar urmări să estimeze, nu
vânzările magazinului respectiv, ci gradul de informare a clienţilor efectivi şi
potenţiali în legătură cu existenţa şi oferta sa.
Pentru ca o întrebare să fie adecvată scopului cercetării, este necesar ca în
prealabil să se stabilească foarte clar:
1) ce tip de relaţie există între variabila de marketing de care se leagă şi
obiectul cercetării de marketing (în cazul de faţă, între gradul de informare a
clienţilor şi volumul de vânzări);
2) ce concluzii urmează a fi formulate în urma răspunsurilor primite şi
care este legătura acestor concluzii cu obiectivele cercetării.
Concluzia că gradul de informare a populaţiei (în legătură cu magazinul în
cauză) este ridicat nu ne poate conduce neapărat la ideea că vânzările acestuia
vor creşte în viitor.

3.2.2.2. Claritatea

Pentru ca o întrebare să fie clar formulată, se cer respectate următoarele

cerinţe:​
● să fie cunoscută ​semnificaţia fiecărui cuvânt u​ tilizat;
● respondenţii să ​interpreteze​ întrebarea în ​acelaşi fel;​
● interpretarea întrebării să fie cea pe care o doreşte cel care o
formulează.

A. Reguli privind utilizarea cuvintelor

Atâta vreme cât sensul cuvintelor pe care le cuprinde o întrebare nu este

clar, aceasta nu va fi înţeleasă de respondenţi.
Pentru evitarea ​neînţelegerilor,​ prima regulă care se impune a fi
respectată cu ocazia alegerii cuvintelor ar fi următoarea:
1) Să se evite folosirea expresiilor prea tehnice!
De exemplu, o întrebare de forma:

​ atricei B.C.G.​ credeţi că face parte produsul P fabricat de

„​Din ce cadran al m
firma dumneavoastră?”,
adresată unei persoane fără nici o pregătire în domeniul marketingului, nu are
nici o şansă să primească un răspuns corect, ea neştiind ce este aceea ​matrice
B.C.G.​.
În al doilea rând, este recomandat:
2) Să se evite neologismele şi arhaismele!
De pildă, întrebarea:

„Ce ​oportunităţi de extindere a vânzărilor de brânză aţi constatat în ultima

lună?”,

pusă unui cioban, s-ar putea să-l lase pe acesta fără nici un răspuns (el
necunoscând semnificaţia termenului ​oportunitate​), aceeaşi soartă putând avea şi
întrebarea:

„Prin ce ​uric​ consideraţi că s-ar putea sprijini vânzările firmei

dumneavoastră?”

(în cazul tuturor persoanelor care nu ştiu că ​uricul​ este un soi de lege).
În al treilea rând, este bine:
3) Să se evite ​regionalismele ​(sau să se restrângă sfera lor de utilizare
doar la zona în care au circulaţie).

Întrebând un dobrogean:

„Găsiţi prea mare preţul la ​crumpene ​(ori la ​colţuni​)?”,

el va rămâne încruntat, neavând habar că este vorba de preţul cartofilor,

respectiv al ciorapilor.
La fel se impun a fi tratate ​jargoanele,​ precum şi toate celelalte cuvinte cu
sensuri ascunse.
Apoi, se recomandă:
4) ​Să nu se utilizeze cuvinte care au ​mai multe înţelesuri​.
De pildă, dacă înainte de introducerea în lista de bucate a unui produs cu
specific ciobănesc, ​clienţilor​ potenţiali li se adresează întrebarea:

„V-ar plăcea să vă servim la masă ​urs​?”

ar putea lăsa impresia că este vorba de pastramă de urs, când de fapt se

intenţionează servirea ursului de mămăligă şi brânză (de oi).
O regulă cu caracter general care s-ar recomanda în acest context ar fi
următoarea:
 5) ​Formularea întrebărilor să se facă apelând la ​fondul comun de
cuvinte ​(al căror sens este cunoscut de toată lumea),​ şi în primul rând la
cuvintele simple​.
Iată doar câteva motive pentru care alegerea cuvintelor din care sunt
compuse întrebările se dovedeşte a fi o problemă nu tocmai simplă.

B. Reguli privind interpretarea întrebărilor

Ca răspunsurile date la întrebări să fie utile scopului cercetării, este

necesar ca acestea ​să fie interpretate la fel de toţi respondenţii.​
În vederea înlăturării ​confuziilor şi ​impreciziei,​ la graniţa dintre prima şi
această nouă grupă de reguli de respectat în redactarea întrebărilor s-ar situa
următoarea:
1) Să se renunţe la cuvintele cu grad prea înalt de ​relativitate​.
Astfel, cuvintele şi expresiile: ​nişte, unele, altele, des, rar, mult, puţin,
bun, rău, destul de, suficient, probabil etc., folosite în formularea întrebărilor,
3
pot genera adesea confuzii (deşi au înţelesuri relativ clare). Dacă nu se fac alte
precizări (specificându-se exact câţi, câte, cât de rar sau de des, cât de mare sau
de mic, etc.), includerea lor în întrebări trebuie evitată.
De exemplu, întrebarea:

„Frecventaţi ​des​ magazinul nostru?”

poate primi răspunsul „​Da”​ atât din partea celui care-l frecventează zilnic, cât şi
din a celui care intră în el de şase ori pe an (ceea ce, evident, nu-i acelaşi lucru).
Acelaşi răspuns se poate primi şi la întrebarea:

​ ultă​ bere?”,
Consumaţi m

atât de la cei pentru care ​mult înseamnă cinci beri pe zi, cât şi de la cei pentru
care ​mult​ înseamnă o bere la cinci zile.
Din această primă regulă derivă şi o a doua:
2) Pentru exprimarea magnitudinii, este bine să se utilizeze mai degrabă
numerele decât adjectivele.
Întrebând:

„Câte sticle de bere consumaţi pe săptămână?”,

se înlătură în totalitate ambiguitatea întrebării anterioare.

Pe de altă parte, trebuie să se ţină seama şi de o a altă regulă:
3
S. Payne: ​The Art of Asking Questions​, Princeton University Press, 1980, p. 37
 3) Să se evite formulările cu grad prea înalt de ​generalitate​.

De pildă, întrebarea:

„Care este nivelul cheltuielilor dumneavoastră pentru carne?”

va putea fi interpretată în cele mai diferite moduri: unii vor crede că este vorba
de cheltuielile zilnice, alţii de cele săptămânale, iar alţii de cele lunare sau
anuale. De asemenea, unii vor crede că este vorba de carne în general, alţii se
vor gândi la carnea de vită etc.
În condiţiile în care toţi respondenţii înţeleg întrebarea din chestionar şi,
în plus, o interpretează în acelaşi fel, mai este necesar:
4) Să se asigure întrebării sensul pe care şi l-a dorit cel care a formulat-o.
Pentru aceasta, ultima întrebare ar trebui reformulată astfel:

„Care este nivelul cheltuielilor dumneavoastră zilnice pentru carnea de vită?”,

interpretarea dată de respondenţi termenilor de cheltuieli şi carne nemaiputând fi

alta decât cea avută în vedere de cel care pune întrebarea.
Din cele expuse până aici rezultă ca fiind utilă şi următoare regulă:
5) Să se facă referiri cât mai clare la elemente lămuritoare de genul: ​cine,
ce, unde, cât ​şi​ cum​.
De pildă, în locul unei întrebări de genul:

„De ce venituri dispuneţi?”,

mult mai indicată este formularea:

„Care sunt veniturile totale lunare ale familiei dumneavoastră (provenind

din salarii, dividende, dobânzi, ajutoare de şomaj, îndemnizaţii şi alte
surse) rămase disponibile după plata tuturor impozitelor, taxelor şi
celorlalte datorii către stat şi către debitori?”

6) Să se specifice în ce fel trebuie date răspunsurile ! este o altă regulă

importantă pentru asigurarea interpretării lor unitare.
Astfel, în loc să li se pună clienţilor întrebarea:

„Sunteţi mulţumit de calitatea produsului P?,”

la care se poate răspunde prin „Da” sau „Nu”, dar şi prin expresiile „Foarte
mulţumit”, „Destul de mulţumit”, „Aşa şi aşa” etc., mult mai bine ar fi dacă s-ar
apela la formularea:
„Cum apreciaţi calitatea produsului P? Bifaţi unul din următoarele răspunsuri:
Excelentă___ Foarte bună___ Bună___ Rea___ Foarte
rea___

Ultima regulă pe care o semnalăm în legătură cu necesitatea înlăturării

confuziilor şi ambiguităţii întrebărilor presupune:
7) Să se evite includerea mai multor întrebări în aceeaşi formulare!.
O întrebare de genul:

„La câte piese de teatru sau filme aţi fost în ultima săptămână?”_____

poate primi răspunsul „La două”, acesta fiind total irelevant. De aceea, ea va
trebui descompusă în două întrebări:

La câte piese de teatru aţi fost în ultima săptămână?” _____

La câte filme aţi fost în ultima săptămână?” _____

De asemenea, formulările greoaie, cum ar fi următoarea:

„Posedaţi casă şi grădină?

Nici, nici ______
Numai casă ______
Numai grădină ______
Ambele” ______

se recomandă a fi înlocuite cu altele mai simple şi mai clare, cum ar fi:

„Precizaţi (bifând varianta corectă)pe care din următoarele lucruri le posedaţi:

Casă ______
Grădină” ______

La alte reguli vom reveni pe parcurs.

9.2.2.3. ​Posibilitatea formulării răspunsurilor

Pentru a-şi dovedi utilitatea în cercetările de marketing, nu este suficient

ca întrebările care se includ în chestionare să fie adecvate, clare şi uşor de înţeles
sau de interpretat. La fel de important este ca cei cărora le sunt adresate să fie
capabili să răspundă la ele.
Pentru ca o persoană să fie în măsură să răspundă corect la întrebările care
i se pun, se impun respectate câteva ​cerinţe​:
să fie în cunoştinţă de cauză;
să-şi poată aminti ceea ce i se cere;
să aibă opinii proprii, etc.
1) Prima condiţie este aceea ca respondentul să fie în ​cunoştinţă de
cauză​. De exemplu, dacă persoana intervievată nu a intrat niciodată în
magazinul Moldova din Iaşi, la întrebarea:

„Sunteţi satisfăcut de serviciile oferite de magazinul Moldova?”

fie că nu va şti ce să răspundă, fie că va răspunde aiurea. De aceea, această

întrebare trebuie să fie precedată de o alta, de forma: „Cunoaşteţi magazinul
Moldova?” Numai dacă răspunsul la ea este afirmativ, va fi luat în considerare
şi celălalt răspuns.
2) Chiar dacă prima cerinţă este respectată, pentru a putea formula un
răspuns corect, este absolut necesar ca respondentul ​să-şi amintească​ de
aspectul despre care este vorba în întrebare. Astfel, o persoană care cunoaşte
chiar foarte bine magazinul Moldova, s-ar putea oricând să nu fie capabilă să
răspundă la întrebarea:

„La ce preţ se vând televizoarelor LG la magazinul Moldova?”

(deoarece ea nu-şi mai aduce aminte acest lucru).

Ţinând seama de fenomenul normal de uitare, prin modul de formulare a
întrebărilor nu trebuie să se suprasolicite memoria respondenţilor, perioada de
timp la care ele se referă urmând să fie aleasă în aşa fel încât aceştia să nu fie
puşi în dificultate. În plus, prin întrebări ajutătoare se poate uşura efortul de
reamintire.
În legătură cu procesul de memorare - uitare şi cu mărimea intervalelor de
timp la care trebuie să se refere întrebările, sunt de semnalat două tendinţe pe
care le manifestă respondenţii:
cea de supraestimare a mărimilor declarate aferente perioadelor scurte de timp,
incertitudinea fiind cea care-i determină să procedeze aşa;
cea de subestimare a aceloraşi mărimi în cazul perioadelor lungi, când uitarea se
manifestă mai puternic.
Totodată, ar mai fi de semnalat şi faptul că tendinţa de supraestimare se
manifestă cu o intensitate direct proporţională cu intensitatea acţiunilor
publicitare care vizează subiectul supus cercetării de marketing. Astfel, la
întrebarea: „Care este băutura răcoritoare pe care aţi cumpărat-o cel mai frecvent
în ultimul an?”, de regulă este menţionată cea pentru care s-a făcut mai multă
publicitate (despre care oamenii îşi amintesc mai uşor).
De asemenea, cu cât frecvenţa repetării evenimentelor la care se referă
întrebările este mai mare, cu atât efectele uitării vor fi mai neînsemnate.
Procesul de memorare - uitare este supus şi influenţei altor factori:
motivaţia pe care o au respondenţii pentru a ţine minte faptele cercetate;
unicitatea unor evenimente (cumpărarea primului autoturism rămâne mai bine
4
întipărită în memoria oamenilor decât orice achiziţie recentă de rutină).
3) Prin cercetarea de marketing care face necesară utilizarea
chestionarelor se urmăreşte obţinerea unor informaţii cât mai diverse, care să
reprezinte ​opiniile ​fiecărui ​respondent​. Exprimarea acestora cere un anumit
efort din partea lor, fiind posibilă numai dacă ei sunt în cunoştinţă de cauză.
Tendinţa de imitare şi snobismul sunt factori care pot influenţa opiniile
multor persoane. De aceea, acţiunea lor trebuie să fie limitată.
Oamenii adeseori nu ştiu cu adevărat ceea ce-şi doresc decât atunci când
sunt puşi în situaţia de a cumpăra. De aceea, la întrebarea: „Aţi fi dispus să
cumpăraţi o pastă de dinţi cu aromă de migdale?”, atât timp cât nu au
posibilitatea să vadă efectiv despre ce este vorba, ei vor răspunde preponderent
„Da”. De îndată ce vor vedea însă şi proba produsul, mulţi nu-l vor mai
cumpăra.
Pe de altă parte, dacă timpul scurs între exprimarea intenţiei de cumpărare
şi cumpărarea propriu-zisă a unor produse este mult mai scurt decât perioada la
care se referă întrebarea, răspunsurile care vizează intenţia de cumpărare vor fi
preponderent „Nu”. Întrebarea: „Intenţionaţi să cumpăraţi, în următoarele şase
luni, o baterie Bosch pentru autoturismul dumneavoastră?”, adresată unei
persoane care are nevoie de ea astăzi, este de aşteptat să primească răspunsul
„Nu”.
Pentru prevenirea sau atenuarea consecinţelor negative derivate din
incapacitatea subiecţilor de a da răspunsuri corecte la întrebări, la redactarea
întrebărilor este bine să se ţină seama de următoarele ​recomandări​:
1) Nu puneţi respondenţilor întrebările la care trebuie să răspundă cel care
face cercetarea! O întrebare de tipul: „Cu câte procente estimaţi să crească
cererea dumneavoastră anuală din produsul P dacă preţul său se reduce cu 7%?”
nu are cum să primească un răspuns corect, coeficientul de elasticitate a cererii
în raport cu preţul fiind o mărime complexă, care nu poate fi determinată de
oricine.
2) Asiguraţi-vă că întrebările vor fi adresate celor mai potriviţi
respondenţi! (celor care, fiind în cunoştinţă de cauză, sunt capabili să-şi exprime,
nedistorsionat, propriile opinii);

4
S. Sudman, E. Blair: ​Marketing research. A Problrm Solving Approach​, McGraw Hill, New York, 1998, p. 256
- 261
 3) Plecând de la frecvenţa şi importanţa fiecărui eveniment, circumscrieţi
întrebările celor mai potrivite orizonturi de timp! (care poate fi de ordinul:
zecilor de ani - în cazul cumpărărilor de locuinţe sau de mobilă; anilor - în cazul
cumpărărilor de autoturisme, frigidere, televizoare etc.; lunilor - în cazul
serviciilor turistice; săptămânilor ş.a.m.d.);
4) Implicaţi timpul în mod indirect, folosind expresiile „de regulă” sau
„tipic”!, formulând întrebări de genul:

„Ce băuturi răcoritoare cumpăraţi de regulă?”

„Cât cheltuiţi cu ... într-o săptămână tipică?” etc.

5) Prin modul de formulare a întrebării, nu trimiteţi respondenţii spre

răspunsuri oarecum forţate! De pildă, la întrebarea: „Nu-i aşa că vă place
Bach?”, se va primi răspunsul „Da” şi de la mulţi din cei care nu-i agreează
muzica (inclusiv de la cei care habar nu au cine a fost Bach sau ce fel de muzică
a compus el).
6) Utilizaţi mijloace de activare a memoriei! Astfel, în loc să întrebaţi:
„Ce emisiuni TV aţi urmărit în ultimele luni?” este mai bine să întrebaţi: „Care
din următoarele emisiuni TV le-aţi urmărit în ultimele luni:
Bravo, ai stil!… Românii au talent… De trei x femeie…
Divertis… ...?”
7) Determinaţi-i pe respondenţi să facă apel la documentele pe care le
deţin”! Altfel spus, în locul întrebării :”Când aţi cumpărat ultima dată un aparat
de radio?” se poate folosi întrebarea: „Ce dată este trecută pe factura ultimului
aparat de radio pe care l-aţi cumpărat?” (care-l va face pe acesta să nu se mai
bazeze pe propria memorie, trimiţându-l la sursa scrisă de informaţii).
Există, evident, şi alte modalităţi de activare a memoriei sau interesului
respondenţilor pentru a deveni capabili să dea răspunsuri corecte la întrebări.

3.2.2.4. Limitarea înclinaţiei spre răspunsuri intenţionat greşite

Unele persoane cărora li se adresează chestionarul au ​tendinţa de a

răspunde greşit​ în mod intenţionat.
La întrebările:

● „Ce venituri aveţi?” ​(adresată unei persoane care se fereşte de

fisc);
● „Câte case aveţi” (​ pusă unui parlamentar român);
● „Unde aveţi locul de muncă?” ​(adresată unui lucrător la negru);
● „La ce adresă locuiţi” ​(pusă unui bătrân care se teme de hoţi);
● „Cumpăraţi frecvent băuturi alcoolice?” (adresată unuia care nu
doreşte să fie considerat alcoolic);
 ● „Care este vârsta dumneavoastră?” (​ pusă unei doamne de 42 de
ani), etc.,

probabilitatea de a obţine răspunsuri nesincere este foarte mare.

Prin urmare, ori de câte ori intervievaţii au interesul să ascundă realitatea,
ei vor fi tentaţi să răspundă nesincer. De aceea, întrebările la care ne-am referit
vor trebui ori ​reformulate în aşa fel încât să înlăture orice reţinere sau
suspiciune,​ ori ​însoţite de asigurări că răspunsurile se vor bucura de cea mai
mare confidenţialitate.
Pentru a obţine răspunsuri cât mai corecte şi la întrebările cu un ​subiect
mai delicat (de tipul: ​„Sunteţi dependent de droguri?”​), reformularea lor se
5
poate face apelând la:
● abordarea cazuală:​ „S-a întâmplat vreodată să consumaţi
droguri?”
● abordarea tip „toată lumea”:​ „După cum ştiţi, mai toată lumea
consumă azi droguri. O faceţi şi dumneavoastră?”
● abordarea tip „unii”:​ „Există unii oameni care consumă droguri.
Faceţi şi dumneavoastră parte dintre ei?”
● abordarea prin carduri​, respondentului înmânându-i-se un card (în
care sunt enumerate mai multe variante de răspuns), după care i se spune: „Fiţi
amabil şi încercuiţi răspunsul corect în legătură cu modul în care consumaţi
drogurile: 1 - ocazional; 2 - săptămânal; 3 - zilnic”;
● tehnica urnei​: „Sunteţi consumator de droguri? Asigurându-vă de
toată confidenţialitatea, vă rugăm să depuneţi răspunsul în urna de acolo”.
● tehnica Kinsey,​ respondentul fiind abordat mai mult decât direct,
fără nici un fel de menajamente, cu un ton în acelaşi timp firesc şi hotărât,
privindu-se drept în ochi, spunându-i-se: „Sunteţi dependent de droguri, nu-i
aşa?”
Răspunsuri intenţionat greşite se dau uneori şi din ​intenţia de a nu supăra
pe cei care pun întrebările (din ​amabilitate)​ .
Pentru a-i face pe respondenţi mai cooperanţi, se recomandă abordarea
unui ​aer cât mai ​profesional în timpul formulării întrebărilor, lăsându-se
impresia că operatorul este preocupat mai mult de ​obţinerea r​ ăspunsului decât
de ceea ​ce​ (sau ​cum)​ se răspunde.
Maximizarea încrederii respondenţilor în cel care pune întrebările se
poate realiza prin:
● specificarea faptului că, dacă nu doresc, pot refuza (fără nici o
reţinere) să răspundă la oricare din întrebări;
● angajamente ferme (chiar şi sub semnătură) privind păstrarea
confidenţialităţii;
5
A. J. Barton: ​Asking the Embarrassing Ouestions,​ Public Opinion Quarterly, 1958,
p. 67 - 68
 ● abordarea chestiunilor delicate cu cel mai firesc aer posibil, etc.
De asemenea, se recomandă utilizarea oricărui mijloc de ​motivare a
respondenţilor (prin argumente logice sau pecuniare).

9.2.2.5. ​Tratarea variantelor posibile de răspuns

Cu ocazia redactării întrebărilor care vor fi incluse într-un chestionar, este

absolut necesar să se ia în considerare variantele posibile de răspuns. Cum
răspunsurile la întrebările directe sunt greu sau imposibil de anticipat, evident că
o astfel de preocupare există numai în legătură cu întrebările cu răspunsuri la
alegere.
Înainte de toate, la conceperea acestor întrebări trebuie să se ţină seama de
urătoarele ​principii generale​:
1) Variantele de răspuns să aibă caracter ​exhaustiv,​ adică să acopere
întregul spectru de răspunsuri posibile. Ca urmare, printre ele trebuie să se
includă şi cele de genul: „Cel puţin” şi „Cel mult”, „Până la” şi „Peste”, „Altele”
etc.
2) Categoriile de răspunsuri să aibă caracter ​exclusiv ori de câte ori
respondentul trebuie să opteze numai pentru una din ele. De pildă, dacă o
persoană are vârsta de 20 de ani, iar intervalele de vârstă specificate ca variante
de răspuns sunt: 1 - 10 ani; 10 - 20 ani; 20 - 30 ani etc., ea nu va şti care interval
să-l bifeze: al doilea (10 - 20 ani) sau al treilea (20 - 30 ani)? Ca urmare,
intervalele ar trebui să fie specificate în felul următor: până la un an; 1 - 10 ani;
11 - 20 ani; 21 - 30 ani, ...., peste 90 ani. În felul acesta, variantele de răspuns
vor avea atât caracter exhaustiv, cât şi exclusiv.
3) Pentru a permite o interpretare cât mai corectă a informaţiilor obţinute,
printre variantele de răspuns trebuie incluse şi următoarele: ​„Prefer să nu
răspund” (pe care o vor bifa numai cei care cunosc răspunsul corect, dar nu vor
să răspundă); ​„Nu am opinie” ( pe care o vor marca cei care, deşi sunt în
cunoştinţă de cauză, nu şi-au definitivat încă o opinie despre subiectul cercetat)
şi „​Nu ştiu”​ (pregătită numai pentru cei care nu sunt în cunoştinţă de cauză).
4) Paleta răspunsurilor ​ordonate să nu conţină evaluări atât ​absolute​, cât şi
relative​, de genul: „Excelent - Bun - Mediu - Rău - Inacceptabil” (din care
evaluarea relativă ​„Mediu” trebuie exclusă - lăsându-se numai cele absolute). În
6
astfel de situaţie , se recomandă utilizarea unui ​cuvânt de bază însoţit de un
adjectiv:​ „Peste medie - Mediu - Sub medie”; „Foarte mulţumit - Oarecum
mulţumit - - Nicidecum mulţumit” etc.
Opiniile specialiştilor vizavi de oportunitatea unor variante de răspuns gen
„Indecis”, „Nu am opinie”, „Nu ştiu”, „Medie” sunt totuşi contradictorii.
6
D. R. Lehmann, S. Gupta, J. H. Steckel: ​Marketing Research,​ Addison - Wesley Educational Publishers Inc.,
New York, 1998, p.183 - 186
 5) Ordonarea variantelor de răspuns să se facă în mod u​ niform, de la mic
la mare (​ sau invers). Dacă există suspiciunea că modul de ordonare influenţează
răspunsurile, pentru jumătate din respondenţi se poate folosi ordinea crescătoare,
iar pentru cealaltă jumătate, ordinea descrescătoare.
6) Variantele de răspuns care se pretează la cuantificări vor fi ​marcate
cifric ​(până la 5; de la 6 la 10 etc.) - şi nicidecum în cuvinte („foarte rar”, destul
de des” etc.).
O altă problemă de soluţionat în cazul întrebărilor închise priveşte
stabilirea ​numărului de variante de răspuns care se includ în întrebare. Ea se
rezolvă diferit de la o categorie la alta de fenomene.
Astfel, în cazul ​aspectelor calitative​, când răspunsurile se dau prin
intermediul unor propoziţii, numărul de variante de răspuns este foarte mare,
motiv pentru care ele ar trebui ​combinate​. De exemplu, întrebarea:

„De ce cumpăraţi încălţăminte de la magazinul nostru şi nu de la altele?

Bifaţi variantele care reflectă opinia dumneavoastră.
● Mă atrag reducerile periodice de preţ.___
● Preţurile sunt mai mici decât la alte magazine.___
● Personalul este mai amabil.___
● Vânzătorii sunt mai tineri.___
● Celelalte magazine sunt mai îndepărtate.___
● Nu există alt magazin în zonă.___
● Etc.”_____________________

poate fi sistematizată în felul următor:

„De ce cumpăraţi încălţăminte de la magazinul nostru şi nu de la altele?

Bifaţi variantele care reflectă opinia dumneavoastră.
● Preţuri convenabile.___
● Personal prietenos.___
● Amplasare convenabilă.___
● Etc.”_______________

În cazul ​aspectelor subiective de ordin cantitativ,​ pentru formularea

răspunsurilor la întrebările închise se pot utiliza:
● sisteme de atribuire a unor note (de la 1 la 5, de la 1 la 10, de la 1
la 100 etc.);
● expresii verbale de ordonare („Foarte mulţumit - Oarecum
mulţumit - Nemulţumit” etc.).
Aşa de exemplu, la întrebarea: ​„Cât de mulţumit sunteţi de produsele
firmei noastre?”,​ variantele de răspuns indicate ar putea fi sugerate prin una din
expresiile:
 „Acordaţi o notă de la 1 la 10”
sau
„Bifaţi una din variantele:
Foarte mulţumit___
Oarecum mulţumit;___
Nemulţumit.”____

Dacă întrebarea vizează ​aspecte obiective de ordin cantitativ​, variantele

de răspuns pot fi exprimate prin ​scările numerice obişnuite.​ De această dată este
necesar să se precizeze doar câte variante distincte vor fi specificate.
Să zicem că este vorba de întrebarea: ​„Ce vârstă aveţi?” Pentru
formularea variantelor de răspuns se poate opta pentru:
1) ​atâtea variante câte răspunsuri există​, respondentul urmând să indice
vârsta pur şi simplu;
2) variante de răspuns limitate, exprimate prin câteva intervale (Până la 5
ani; De la 6 la 15 ani etc.).
La rândul lor, intervalele pot fi:
● egale​, rezultând din împărţirea oarecum mecanică a domeniului de
variaţie aferent aspectului cercetat la numărul convenit de subintervale;
● inegale,​ rezultate prin luarea în considerare a unor criterii raţionale.
Astfel, în cazul întrebării anterioare, folosirea unor intervale de vârstă
egale nu are nici o justificare logică. De aceea, intervalele vor trebui să reflecte
stadii ​semnificative din viaţa omului: viaţa preşcolară (până la 5 ani), vârsta
şcolii primare (6 -14 ani) etc.; copilăria (până la 13 ani); adolescenţa (14 - 17
ani); tinereţea (18 -35 ani) etc.
Sunt situaţii când scara utilizată trebuie să înceapă cu (sau să se termine la
o) ​anumită valoare​. Dacă populaţia vizată în cercetare este studenţimea,
includerea în scală a categoriilor de vârstă de până la 18 ani şi a celor de peste
60 de ani nu are sens.
De asemenea, pentru a face posibile ​comparaţiile î​ ntre rezultatele mai
multor cercetări similare, ​intervalele incluse în variantele de răspuns trebuie să
fie aceleaşi​.

3.3. Evaluarea şi validarea întrebărilor

Imediat ce o întrebare a fost redactată, ea urmează să fie ​evaluată ​în

funcţie de anumite criterii (cum ar fi: uşurinţa înţelegerii de către cei cărora li se
adresează; posibilitatea formulării răspunsurilor de către intervievaţi; reţinerea
de care ei ar putea da dovadă atunci când vor fi solicitaţi să răspundă etc.).
 În acest scop, se elaborează mai întâi o ​listă de întrebări posibile,​ în
întocmirea căreia se iau în considerare toate genurile de informaţii de care nu se
poate lipsi soluţionarea problemei abordate în cercetarea de marketing propusă.
Cu ocazia evaluării, fiecare întrebare se verifică, încă odată, dacă este sau
nu în concordanţă cu principiile, regulile şi cerinţele de redactare prezentate pe
larg în paragrafele din subcapitolul precedent.
În funcţie de rezultatele evaluărilor, întrebările sunt validate sau nu. Cele
validate se introduc în chestionar, celelalte fiind înlocuite - sau, pur şi simplu,
abandonate.
Pentru ca o întrebare să fie ​validată,​ în urma evaluării ea trebuie să se
dovedească:
● adecvată​ scopului cercetării şi ​indispensabilă​;
● clară ​şi ​inteligibilă;​
● neinterpretabilă ​de la un respondent la altul;
● negeneratoare de ​răspunsuri voit inexacte​.
Dacă cel puţin una din condiţiile enumerate nu este întrunită, întrebarea
nu va fi validată.
Întrebările reţinute în urma evaluării şi validării se includ în ​macheta de
chestionar.​

3.4. Mărimea chestionarului

Mărimea chestionarului se apreciază prin intermediul ​numărului de

întrebări pe care le conţine. Aceasta este extrem de importantă, deoarece de ea
depinde în foarte mare măsură ​numărul celor care vor accepta (​ sau ​refuza)​ să
acorde răspunsuri.
Pe de altă parte, mărimea chestionarului va influenţa ​gradul de oboseală
al celor care formulează răspunsurile, acesta fiind direct proporţional cu numărul
întrebărilor la care au de răspuns.
În al treilea rând, mărimea chestionarului va influenţa şi ​precizia
răspunsurilor​. Dacă numărul de întrebări este prea mare, la un moment dat
intervievatul va răspunde la întâmplare, numai pentru a se debarasa de o astfel
de obligaţie. Nu de puţine ori, ​adăugarea unei întrebări suplimentare poate
compromite răspunsurile la toate celelalte întrebări pe care le conţine un
chestionar.
7
În legătură cu această chestiune sunt de reţinut următoarele două aspecte:​
1) mai importante decât numărul de întrebări sunt ​durata şi efortul
necesitate de darea răspunsurilor, ​un număr mare de întrebări simple fiind de
preferat unui număr mic de întrebări la care răspunsurile sunt foarte greu de
formulat;​
7
T. Gherasim, E. Maxim: ​Bazele marketingului,​ Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1997, p. 97
 2) efortul de a răspunde şi refuzurile depind de ​motivaţia de a răspunde
care le poate fi imprimată intervievaţilor: dacă prin ancheta în cauză se
urmăreşte o mai bună servire sau satisfacere a nevoilor celor intervievaţi, aceştia
se vor angaja mai uşor să dea răspunsuri decât în cazul unei anchete care nu le
vizează direct interesele proprii. Tocmai de aceea, chestionarele trebuie să
conţină o parte introductivă, în care le sunt prezentate chestionaţilor ceea ce se
urmăreşte prin ancheta întreprinsă.
În general însă, nu se recomandă utilizarea unor chestionare prea
voluminoase, chiar dacă întrebările pe care le conţin sunt simple, deoarece
acestea generează o reacţie firească de respingere din partea respondenţilor
potenţiali.

3.5. Ordonarea întrebărilor

Ordinea întrebărilor în chestionar poate influenţa calitatea răspunsurilor şi

rezultatele care se obţin în urma anchetei. De exemplu, dacă intervievaţilor li se
cere mai întâi să compare o serie de produse de mărci diferite (de televizoare, să
zicem) în funcţie de anumite criterii (mărimea diagonalei ecranului, felul
carcasei, consumul de energie etc.), iar apoi să-şi exprime ordinea preferinţelor
pentru ele, se va obţine (probabil) o ordonare a lor cu mult diferită de cea care ar
rezulta atunci când li s-ar cere de la bun început să-şi precizeze ordinea
preferinţelor.
În funcţie de costul impus de obţinerea informaţiilor şi de fondurile care
pot fi afectate, întrebările validate (din lista întocmită cu această ocazie) ​se
grupează pe ordini de prioritate,​ în vederea efectuării unor eventuale selecţii.
Ordinea în care sunt cuprinse întrebările într-un chestionar trebuie să fie
una ​logică,​ care să ţină seama de anumite ​criterii tematice​, precum şi de
prescripţiile ştiinţei comunicării. Ea trebuie să fie în măsură să stârnească şi să
menţină la o cotă înaltă ​interesul​ respondenţilor.
Pentru ca persoanele intervievate să se simtă confortabil şi să dea cele mai
corecte şi complete răspunsuri, au fost formulate unele ​reguli care privesc
8
asigurarea unui ​flux logic​ al întrebărilor: Iată câteva dintre ele.
1) Dacă la întrebările din chestionar unele persoane nu pot (sau nu
trebuie) să răspundă, pe ​primul loc se va situa întrebarea sau setul de întrebări ​de
control ​(​filtru​). De exemplu, dacă prin cercetarea de marketing se încearcă
găsirea motivelor pentru care medicii sunt nemulţumiţi de stetoscoapele pe care
le utilizează, prima întrebare filtru se va referi la ​ocupaţia celor intervievaţi. În
8
S. Sudman, E. Blair: ​Marketing research. A Problrm Solving Approach​, McGraw Hill, New York, 1998, p. 274
- 286; p. 43; D. R. Lehmann, S. Gupta, J. H. Steckel: ​Marketing Research​, Addison - Wesley Educational
Publishers Inc., New York, 1998, p.183 - 190;
Şt. Pruteanu, B. Anastasiei, T. Jijie: ​Cercetarea de marketing. Studiul pieţei pur şi simplu​, Editura Polirom, Iaşi,
2002, p. 107 - 108
felul acesta, toate celelalte întrebări vor fi adresate numai celor care confirmă că
sunt medici. A doua întrebare de control va fi de genul: ​„În investigaţiile pe care
le faceţi, vă folosiţi de stetoscop?” Răspunsurile negative date la aceasta va lăsa
în afara cercetării toţi medicii care nu se folosesc în activitatea lor de respectivul
aparat.
Faptul că întrebările filtru se poziţionează la începutul chestionarului nu
înseamnă că unele dintre ele nu pot fi amplasate şi în interiorul lui. De regulă,
ele se utilizează oriunde şi ori de câte ori răspunsul dat la o întrebare
condiţionează trecerea la următoarele (sau duce la excluderea unei secvenţe de
întrebări).
2) Imediat după întrebarea (sau întrebările) filtru, tot la începutul
chestionarului se aşează ​întrebarea ​cu funcţia ​de „apel” (sau ​de atragere)​, care
trebuie să fie una ​deschisă ş​ i simplă​. Este vorba de întrebarea care are rolul de a
deschide discuţiile în cel mai firesc (dar şi atrăgător) mod posibil şi de a câştiga
interesul respondenţilor.
Întrebările filtru şi cele de „apel” îşi pot schimba locurile între ele.
3) ​Ordinea firească a întrebărilor este cea ​de la simplu la complex.​ Dacă
ea nu se respectă, punându-li-se subiecţilor mai întâi întrebările mai dificile, o
parte din ei ar putea fi descurajaţi, ceea ce i-ar putea face să abandoneze
discuţiile înainte de a da răspunsurile măcar la întrebările simple.
4) O altă regulă recomandă ordonarea întrebărilor ​de la general la
particular, ​în aşa-numita ​succesiune pâlnie.​ Respectând-o, întâi se va pune
întrebarea care vizează aspectul general al problemei cercetate, după care
urmează cele care vizează aspectele particulare şi specifice. Este vorba de o
ordonare de următorul tip:

● „Cum preferaţi să petreceţi timpul liber iarna?”

● „Ce tipuri de sporturi de iarnă agreaţi?”
● „Intenţionaţi să schiaţi pe pârtia din Poiana Braşov?”

Dacă se procedează aşa, se consideră că răspunsurile la întrebările

particulare nu vor fi influenţate de cel dat la întrebarea generală.
5) ​Succesiunea invers cronologică este o altă regulă de ordonare a
întrebărilor. Potrivit acesteia, dacă chestionarul trebuie să conţină întrebări care
vizează o succesiune temporală de evenimente, prima întrebare va viza
evenimentul cel mai recent, a doua evenimentul care l-a precedat pe primul
ş.a.m.d.
6) Întrebările care privesc aspectele distincte al cercetării se vor ​grupa
tematic,​ ceea ce va permite ​structurarea chestionarului pe capitole, subcapitole,
paragrafe etc.
7) Dacă tematica cercetată trebuie să urmeze o anumită succesiune,
întrebările vor urma acea succesiune​.
 8) Când se trece de la un aspect la altul al cercetării, este bine să se
avertizeze respondenţii prin formulări de genul: ​„De aici încolo aş dori să vă
adresez câteva întrebări cu privire la ….” ​, anunţându-se noua temă.
Procedându-se astfel, subiecţii vor fi ajutaţi să-şi remobilizeze eforturile pentru a
continua discuţiile.
9) În plus, pentru a se menţine mereu treaz interesul, precum şi bună
dispoziţia respondenţilor, din loc în loc se plasează ​întrebări relaxante (chiar
dacă nu au legătură directă cu tema cercetării), împreună cu unele remarci şi
aprecieri încurajatoare (la adresa sincerităţii şi inteligenţei de care ei dau
dovadă etc.).
10) În ​partea finală a chestionarului se vor aşeza întrebările vizând
aspectele cele mai delicate ale cercetării (​ la care subiecţii ar putea manifesta
unele reţineri), chiar dacă sunt întrebări simple, ​de identificare a respondenţilor
(altele decât cele filtru). De acest gen sunt întrebările referitoare la: vârstă,
adresă, venituri, vicii, comportamente intime etc. Altfel, o parte din subiecţi vor
refuza de la bun început cooperarea, lăsând fără răspunsuri toate celelalte
întrebări (care, în mod normal, trebuie să le preceadă).
În ordonarea întrebărilor din chestionar trebuie să se ţină neapărat seama
de aşa-numitele ​efecte de ordonare​, care se manifestă atunci când ​răspunsul la o
întrebare este influenţat de contextul oferit de întrebările anterioare şi de
răspunsurile date acestora. De exemplu, dacă mai întâi se formulează întrebarea:
„Aţi beneficiat de reducerea de preţ acordată de magazinul M la produsul P?”,​
iar apoi întrebarea: ”​Care sunt motivele pentru care preferaţi să cumpăraţi
produsul P de la magazinul M?”,​ cei care răspund afirmativ la prima întrebare
vor fi tentaţi să înceapă enumerarea motivelor alegerii magazinului M tocmai cu
respectiva reducere de preţ.
Dacă răspunsul (sincer) dat la o întrebare de ordin general nu le
influenţează pe cele date la întrebările vizând aspectele particulare şi specifice,
nu acelaşi lucru se întâmplă dacă se procedează invers. Astfel, dacă mai întâi se
formulează întrebările particulare şi apoi întrebarea generală, potrivit efectului
de ​pâlnie răsturnată,​ răspunsul la ultima întrebare va fi viciat. De pildă, dacă
ordinea întrebărilor ar fi:

● „Intenţionaţi să schiaţi pe pârtia din Poiana Braşov?”

● „Ce tipuri de sporturi de iarnă agreaţi?”
● „Cum preferaţi să petreceţi timpul liber iarna?”,

este de aşteptat ca, dacă la prima întrebare se răspunde afirmativ, printre formele
de petrecere a timpului liber la care se referă ultima, schiul se va introduce mai
mult ca sigur.
Pentru ca efectul de pâlnie răsturnată să fie prevenit, ar trebui ca
întrebările particulare să permită relevarea tuturor aspectelor importante vizate
de cercetare. Altfel, la întrebarea de ordin general se poate renunţa (răspunsul la
ea fiind foarte previzibil).
Un alt efect de ordine se întâlneşte în cazul ​întrebărilor condiţionate​,
adică atunci când o anumită succesiune de întrebări îşi urmează cursul numai
dacă s-a dat un răspuns afirmativ la prima dintre ele. Aşa de pildă, numai dacă la
întrebarea: ​„Aţi achiziţionat în ultima lună produsul P1?” se răspunde cu
„Da”,​ se vor pune întrebările: „Cât?”, „De unde?”, „La ce preţ?” etc. În caz
contrar, toate celelalte întrebări vor fi suprimate.
Dacă apoi se continuă cu întrebarea: ​„Dar produsul P2 l-aţi
achiziţionat?” ​, lucrurile se vor petrece, probabil, la fel. Forţând însă nota şi cu
întrebarea: ​„Aţi cumpărat în ultima lună şi produsul P3?”​, cel chestionat îşi va
pierde răbdarea şi va răspunde negativ numai din dorinţa de a închide subiectul.
Pentru a nu se ajunge la aşa ceva, cea de-a treia întrebare va fi adresată ceva mai
încolo, după ce au fost luate în discuţie şi alte subiecte.
Chiar şi trecerea de la o temă la alta poate fi însoţită de oarecari dificultăţi,
generate de ​efectul de tranziţie (care este tot unul de ordine). Odată obişnuiţi cu
o temă (la care au dat deja câteva răspunsuri), schimbarea subiectului poate
însemna o perturbare a discuţiilor. Pentru a fi atenuat, trecerea va trebui
pregătită, aşa cum am mai menţionat, prin anumite formule. „​Ar fi interesant să
ne gândim şi la….”, „Haideţi să vedem care este opinia dumneavoastră şi
despre…” e​ tc.
Nu trebuie uitat, aşadar, niciodată că de modul în care sunt ordonate
întrebările din chestionar poate depinde în mod hotărâtor succesul sau insuccesul
cercetării de marketing care l-a făcut necesar.

3.6. Forma chestionarului

În general, un chestionar conţine ​mai multe părţi​:

1) una destinată ​elementelor de identificare, referitoare la: tematica
cercetată, titlul studiului, numele organizaţiei care realizează cercetarea, data
completării etc., aceasta fiind amplasată chiar la începutul chestionarului, separat
de celelalte;
2) o ​introducere,​ în care sunt prezentate, pe scurt, scopul anchetei şi unele
explicaţii menite a stârni interesul celor anchetaţi în sprijinirea studiului;
3) ​spaţiul rezervat întrebărilor şi răspunsurilor​ (corpul acestuia);
4) o ​zonă pentru clasificări,​ conţinând rubricile cu ajutorul cărora se obţin
informaţiile referitoare la caracteristicile socio-demografice ale celor anchetaţi,
în funcţie de care subiecţii respectivi se încadrează în diferite grupe;
5) o ​parte finală​, cuprinzând formulele de mulţumire pentru amabilitatea
de a accepta interviul şi de apreciere a utilităţii informaţiilor furnizate.
 Pentru ca un chestionar să fie cât mai uşor de utilizat, se impun (din nou)
respectate unele ​reguli şi recomandări privind formatul​.
1) Astfel, mai întâi se recomandă ​separarea cât mai vizibilă a spaţiilor
rezervate fiecăreia din părţile componente enumerate, pentru a face cât mai clară
structura chestionarului.
2) În al doilea rând, este bine ca între întrebările care fac parte din ​corpul
chestionarului să fie lăsate ​spaţii suficiente,​ absolut necesare pentru buna lor
recepţionare (chiar dacă în felul acesta cresc dimensiunile acestuia). În cazul
interviurilor, locul acestora este luat de ​pauzele dintre întrebări.​
3) Totodată, pentru fiecare întrebare trebuie să se lase suficient ​spaţiu (sau
timp)​ ​pentru​ ​formularea răspunsurilor.​
4) ​Numerotarea întrebărilor este o altă recomandare utilă. Totodată, este
de dorit ca fiecărei întrebări să i se rezerve câte un ​paragraf​.
5) Pe de altă parte, nu este recomandată ​ruperea întrebărilor atunci când
se trece de la o pagină la alta, deoarece acestea pot provoca unele confuzii şi
dificultăţi care conduc la răspunsuri greşite.
6) În cazul întrebărilor mai dificile, se recomandă inserarea (imediat după
formularea lor sau într-o notă de subsol) a unor ​instrucţiuni ​sau lămuriri de care
trebuie să se ţină seama în formularea răspunsurilor. Acestea vizează:
a) ​operatorii de interviu,​ cărora li se atrage atenţia şi li se dau lămuriri
asupra unor aspecte de ordin tehnic sau metodologic, de genul: „​A nu se citi
toate variantele de răspuns!” ​(pentru a nu se influenţa răspunsurile la întrebările
următoare); ​Se înregistrează toate răspunsurile” (când, la aceeaşi întrebare, pot
fi înşirate mai multe elemente - scopuri, deficienţe, opinii, etc.); ​„Se continuă cu
întrebarea 7” (pentru a se preveni unele conexiuni între întrebări); ​„Se va
solicita o singură variantă de răspuns” (atunci când aşa ceva este necesar); ​„Nu
se întreabă, ci doar se constată sexul respondenţilor!”​ etc.;
b) ​respondenţii​, cărora li se dau indicaţii sau explicaţii, cum ar fi: ​„Bifaţi
o singură variantă de răspuns”!​; ​„Puteţi specifica şi alte variante de răspuns”;​
„Se vor declara numai veniturile din salarii şi dividende”!; „Prin rude de
gradul unul se înţeleg: părinţii, fraţii, surorile, fiii şi fiicele”​; etc.
Pentru a se asigura percepţia lor cât mai uşoară, instrucţiunile vor fi
incluse în chestionar cu ​alte tipuri de scris ​decât cele folosite pentru redactarea
întrebărilor şi variantelor de răspuns.
7) La întrebările închise, pentru a se uşura diferenţierea, se recomandă ca
variantele de răspuns să fie înşirate ​pe verticală ​(şi nu pe orizontală), chiar dacă
spaţiul necesar este mai mare. Specialiştii în comunicare consideră că, de pildă,
la întrebarea:

„La ce nivel apreciaţi calitatea serviciului S?”

Foarte înalt___ Înalt___ Mediu___ Coborât___ Foarte coborât___​,
se răspunde mai greu decât dacă ar fi prezentată sub forma:

„La ce nivel apreciaţi calitatea serviciului S?”

Foarte înalt ___
Înalt ___
Mediu ___
Coborât ___
Foarte coborât ___

În acelaşi timp, prelucrarea ulterioară a răspunsurilor primite este şi ea

uşurată.
8) ​Precodificarea răspunsurilor la întrebările închise este o altă cerinţă în
legătură cu forma chestionarului. Dacă se procedează aşa, prelucrarea ulterioară
a informaţiilor este mult uşurată.
9) Pentru o cât mai bună planificare şi administrare a chestionarului, se
recomandă marcarea momentelor la care interviurile ​încep​ şi se ​sfârşesc.
10) Redactarea chestionarului trebuie să se facă folosind un ​scris cât mai
mare ​şi mai clar. Calculatoarele electronice oferă o mare varietate de soluţii
grafice, una mai atractivă decât alta.
În ceea ce priveşte ​introducerea pe care chestionarul trebuie să o conţină,
adeseori se recomandă ca aceasta să se structureze în două părţi.
Prima introducere ​va conţine acele ​elemente generale absolut necesare
obţinerii acordului de cooperare din partea persoanelor vizate. În cadrul ei,
operatorul de interviu se va recomanda, va indica instituţia care a organizat
cercetarea, va insista asupra faptului că aceasta vizează direct mai buna servire a
respondenţilor, va da asigurări asupra confidenţialităţii răspunsurilor etc.. În
plus, subiecţilor aleşi li se va atrage atenţia că pot refuza răspunsurile la
întrebările pe care nu le agreează, precizându-li-se timpul cât va dura ancheta
(care trebuie să fie cât mai scurt posibil). Toate acestea se vor prezenta verbal,
telefonic sau printr-o scrisoare expediată înainte de începerea anchetei
propriu-zise, cu ocazia abordării preliminare a subiecţilor.
Din această primă introducere, respondentul potenţial trebuie să găsească
răspunsurile la întrebările:
● Cum a fost selectat?
● Cum s-a intrat în posesia numărului său de telefon sau adresei sale?
● Cum poate verifica cine este operatorul de interviu şi pentru cine se
face cercetarea?
● În ce scop vor fi folosite răspunsurile la întrebări?
● Este el cea mai potrivită persoană care să fie contactată?
● Cât va dura ancheta? etc.
 A doua introducere va fi cea care va fi înscrisă în chestionar. Ea se va
referi la tema şi scopul cercetării, precum şi la unele detalii cu privire la
derularea anchetei.
În funcţie de tipul anchetei (faţă în faţă, prin telefon etc.), partea
introductivă a chestionarului poate îmbrăca forme concrete specifice.
Ultima parte a chestionarului e​ ste rezervată unei prime ​sintetizări a
informaţiilor pe care el le conţine, inclusiv ​pretabelării​ acestora.
Chestionarul trebuie să se încheie cu formule de ​apreciere a efortului
depus de respondenţi ​şi de politeţe, de genul: „​Vă mulţumim foarte mult pentru
ajutorul acordat”, „Răspunsurile dumneavoastră au fost extrem de interesante
şi utile, Vă mulţumim pentru cooperare”, „Discuţia cu dumneavoastră este o
adevărată plăcere”, „Putem să vă mai contactăm?” e​ tc.
Chestionarele de cel mult două pagini se pot prezenta sub forma unor ​foi
volante.​ În cazul în care ele sunt mai voluminoase, ​forma de cărticică este cea
mai indicată (coperţile conţinând informaţiile de identificare). Paginile se
numerotează, la fel ca şi întrebările (şi capitolele sau părţile lor distincte).
Adeseori, întrebările se numerotează şi în cadrul fiecărui capitol în parte.
Expresiile de importanţă aparte se înscriu în chestionar cu majuscule, cu
sublinieri sau cu font-uri diferite, pentru a ieşi mai uşor în evidenţă.

3.7. Testarea chestionarului

Chiar şi atunci când sunt respectate cu stricteţe toate cerinţele,

recomandările şi regulile expuse în subcapitolele precedente, înainte de folosirea
propriu-zisă, pe parcurs şi în final, chestionarele trebuie să fie supuse unor
operaţiuni de pretestare şi testare (în scopul depistării şi eliminării ultimelor
imperfecţiuni pe care le mai pot conţine).

3.7.1. ​Pretestarea

Această operaţiune poate fi făcută chiar imediat după ce este formulată

fiecare întrebare. Cu această ocazie, pe un număr de câţiva respondenţi
potenţiali, se verifică măsura în care întrebarea este înţeleasă, ce interpretări i se
pot da, ce tipuri de răspunsuri suscită, dacă nu cumva toată lumea răspunde la
fel, care sunt erorile la care conduce, etc.
Primele persoane atrase în operaţiunea de pretestare a chestionarului pot fi
recrutate chiar din rândul ​angajaţilor firmei care îl va administra​. Cu ajutorul
lor se vor identifica unele dificultăţi de înţelegere şi interpretare.
De asemenea, pretestarea se poate face prin intermediul aşa-numitelor
interviuri cognitive​, realizate printre persoane plătite special pentru a parcurge
 9
întrebările şi a ​gândi cu voce tare,​ Înregistrându-li-se raţionamentele şi
răspunsurile, vor putea fi descoperite principalele modalităţi de interpretare a
întrebărilor şi de formulare a răspunsurilor, depistându-se o bună parte din
punctele slabe ale chestionarului.
Cel care realizează interviul cognitiv poate interveni cu întrebări, cum ar
fi:​” La ce credeţi că m-am referit când am întrebat ….?”, „Ce înţelegeţi
dumneavoastră prin…?” ​etc.
Pretestarea întregului chestionar (sau ​testul pilot)​ constă în verificarea sa
în mediu real, pe seama unor eşantioane relativ mici (conţinând 10 - 15 subiecţi).
Acestea vor fi din categoria celor reprezentative (întrunind caracteristicile de
bază ale populaţiei generale) sau vor include doar acele tipuri de respondenţi
care (se consideră că) vor avea cele mai mari dificultăţi în înţelegerea şi
interpretarea lor, precum şi în formularea răspunsurilor corecte.
De regulă, întrebările cu privire la dificultăţile pe care le prezintă
chestionarul se pun în partea finală a pretestării.
Informaţiile culese în urma acestei operaţiuni vor servi, eventual, la
revizuirea chestionarului (la eliminarea, adăugarea sau reformularea unor
întrebări).

3.7.2. Testarea propriu-zisă

După ce s-au efectuat pretestările şi modificările aferente acestora,

chestionarul (în forma finală) este supus testării propriu-zise. Aceasta are loc
numai în mediu real, în baza unor eşantioane reprezentative ceva mai mari
(cuprinzând 15 - 30 de persoane), întrebările fiind puse chiar de către operatorii
de teren. Ca urmare, simultan cu testarea în ceea ce priveşte respondenţii, are loc
şi ​testarea vizând operatorii​, verificându-se modul în care pun şi interpretează ei
întrebările, cum înţeleg şi respectă instrucţiunile, cum consemnează
răspunsurile, etc.
Amploarea operaţiunilor de testare poate fi mai mare sau mai mică, în
funcţie de raportul care trebuie să existe între costurile admise pentru realizarea
interviului şi încrederea în informaţiile obţinute.
Testarea chestionarului urmăreşte:
● stabilirea duratei de timp necesare realizării anchetei;
● estimarea bugetului administrării chestionarului;
● descoperirea dificultăţilor de înţelegere şi interpretare a întrebărilor;
● aflarea tuturor tipurilor de răspuns la întrebările închise;

9
S. Sudman, E. Blair: ​Marketing research. A Problrm Solving Approach​, McGraw Hill, New York, 1998, p.
300
 ● identificarea întrebărilor inutile (cum ar fi cele care primesc acelaşi
răspuns de la toţi subiecţii), de genul: ​„Aveţi încredere în reclama
mincinoasă?”​;
● depistarea întrebărilor cărora le corespunde cel mai mare număr de
non-răspunsuri;
● identificarea respondenţilor nedoriţi, care dau intenţionat răspunsuri
eronate (cum ar fi cei care apără asiduu interesele firmelor concurente, cei care
au de ascuns ceva etc.);
● constatarea neregulilor privind administrarea chestionarului de către
operatori (în vederea reinstruirii lor) etc.
Dacă, în urma testării, chestionarului i se aduc modificări esenţiale, va
trebui retestată şi ultima formă a acestuia.

4. Un exemplu de chestionar

Să presupunem că o firmă (BIOCARM SRL Oradea) îşi propune să

lanseze pe piaţa orădeană un nou tip de sortimente de preparate din carnea de
porc, produse prin utilizarea exclusivă a furajelor naturale şi prin excluderea în
totalitate a aditivilor şi compuşilor chimici dăunători pentru sănătatea oamenilor.
Pentru a afla în ce măsură populaţia are cunoştinţă de noua ofertă şi este dispusă
să accepte noile preparate la preţurile relativ mari propuse de firma
producătoare, aceasta contractează un studiu de piaţă cu firma MARKETING
GRUP Oradea.
Prin chestionarul pe care firma specializată în cercetări de marketing îl va
folosi se urmăreşte obţinerea informaţiilor cu privire la:
1) proporţia populaţiei care nu consumă carne de porc, pe principalele
cauze;
2) proporţia persoanelor care consumă preparatele din carne de porc din
sortimentele care se găsesc deja pe piaţă (care conţin compuşi chimici dăunători
sănătăţii)
3) proporţia clienţilor potenţiali ai noilor sortimente de preparate;
4) proporţia clienţilor potenţiali care acceptă preţurile propuse de firma
producătoare;
5) numărul persoanelor care ar putea deveni clienţi numai după ce vor
beneficia de venituri mai mari;
6) cea mai eficientă modalitate de informare a clientelei (de publicitate),
etc.
Chestionarul care a fost elaborat, testat şi validat în vederea obţinerii
informaţiilor primare este cel de la sfârşitul acestui subcapitol.
Construcţia sa a avut la bază schema din Fig. 2, pe seama căreia s-a
realizat numerotarea întrebărilor.
 Prima întrebare din chestionar este una ​filtru​. Pentru a nu se termina
ancheta prematur, de un eventual răspuns negativ care se poate primi la ea va
depinde formularea celei de-a doua întrebări (codificată 01A). Tot întrebare
filtru este şi cea de-a treia (codificată 01B). Dacă şi la ea se obţine răspuns
negativ, ancheta va înceta.
În cazul persoanelor care răspund cu ​„Da” la prima întrebare (precum şi
al celor care răspund afirmativ la întrebarea 01B), ancheta se continuă cu
întrebările de pe cel de-al doilea ram al schemei.
Întrebările 02 - 04 sunt de ​identificare ​şi de ​clasificare (structurare)​. Prin
răspunsurile primite la ele se obţin informaţiile privind profesia, religia şi mediul
(rural sau urban) în care trăiesc eventualii clienţi potenţiali (pe seama cărora se
va segmenta piaţa).
Întrebările 05 şi 06 vizează ​preferinţele consumatorilor pentru diverse
sortimente de preparate din carne.
În ceea ce priveşte întrebarea 07, aceasta are calitatea de ​întrebare de
apel​, având o dublă menire:
1) să atragă atenţia consumatorilor asupra unui aspect foarte important de
care depinde sănătatea lor (adică asupra existenţei aditivilor şi altor compuşi
chimici periculoşi în preparatele obişnuite de carne);
2) să stârnească interesul persoanelor pentru colaborare.
De aceea, ea poate să ocupe şi ​primul loc​ în cadrul chestionarului.
Întrebările 08 şi 09 sunt de fapt ​întrebările cheie,​ din răspunsurile primite
rezultând oportunitatea aducerii pe piaţa cercetată a noului tip de produse, la
preţuri convenabile pentru firma producătoare.
Un răspuns negativ la întrebarea 09 nu trebuie să conducă automat la
sistarea anchetei. În acest caz, este bine de pus şi întrebarea 09A, pentru a se afla
dacă o eventuală creştere a veniturilor (foarte probabilă, de altfel) va face
acceptabilă oferta la preţul pretins de vânzător.
Întrebările 10 - 12 urmăresc să identifice care este cea mai eficientă
metodă de publicitate de care firma producătoare a beneficiat.
01.Consumaţi preparate din carne de porc?
09A. Cu câte procente ar trebui să vi se mărească venitul lunar al familiei dumnea-voastră​ p​ entru a accepta acest preţ
dublu?
11. Cum aţi aflat de ea?
 În fine, ultima întrebare are drept scop identificarea imaginii de care firma
producătoare se bucură pe piaţa cercetată.
 CHESTIONAR nr. 4

Tema de cercetare
Studiul oportunităţii lansării pe piaţă a preparatelor din carne de porc fără
compuşi chimici artificiali dăunători sănătăţii

Perioada de administrare Beneficiar

1 - 20 februarie 2015 BIOCARM SRL Oradea

Anchetă administrată de: MARKETING GRUP ORADEA

Contract nr. 234 din 12 ianuarie 2015
 Mă numesc Dana Popescu. Sunt angajata Agenţiei de Studii de Piaţă MARKETING Goup din Oradea
având sarcina să efectuez un studiu pentru BIOCARM SRL Oradea.
Păreţi a fi o persoană care ţine la sănătatea sa, alegând cu grijă alimentele pe care le consumă. Cum
preparatele din carne care se vând curent pe piaţă sunt produse pe bază de furaje artificiale şi de ​compuşi chimici
periculoşi pentru sănătatea omului, BIOCARM SRL Oradea intenţionează să vă pună la dispoziţie un nou tip de
preparate, realizat exclusiv cu ​furajarea naturală a porcilor şi ​fără aditivi sau alţi ​compuşi chimici dăunători​. În
măsura în care sunteţi interesat de o astfel de ofertă, vă rugăm să aveţi amabilitatea de a ne răspunde, în circa trei
minute, la câteva întrebări. De răspunsurile pe care ni le veţi da va depinde aducerea pe piaţa Iaşi-ului a noului
tip de preparate din carne de porc. Suntem pe deplin încredinţaţi că informaţiile pe care acceptaţi să ni le daţi ne
vor (şi vă vor) fi de mare folos.
______________________________________________________________

01. Consumaţi la masă carne de porc? Da___

Nu___

01(A). De ce nu consumaţi preparate din carne de porc? ​(BIFAŢI UNA DIN

URMĂTOARELE VARIANTE DE RĂSPUNS​!)

a) ​Nu-mi permite religia___

b) Nu-mi permite doctorul___
c) Nu se găseşte pe piaţă___
d) ​Este prea scumpă___
e) Altă cauză​ (​PRECIZAŢI-O!​)__________________________.​
(LA VARIANTELE DE RĂSPUNS (a) SAU (b), ANCHETA ÎNCETEAZĂ!)

01(B). Dacă respectivele preparate s-ar obţine prin furajarea naturală a

animalelor şi prin excluderea aditivilor şi altor compuşi chimici dăunători pentru
sănătate, aţi fi dispus să le cumpăraţi?
Da___
Nu___
Nu ştiu___
(DACĂ SE RĂSPUNDE „NU”, ANCHETA ÎNCETEAZĂ!)
………………………………………………………………………………..

02. Care este profesia dumneavoastră?

________________________________________
03. De care religie aparţineţi?
Ortodox___ Protestant___
Catolic ___ Reformat___
Mozaic___ Musulman___
Altele_______________

04. Unde locuiţi?

La localitate___
În oraş___
 05. Ce vă determină să preferaţi preparatele din carnea de porc celor
obţinute din alte sortimente de carne?

Gustul___ Varietatea ofertei___

Preţul___ Modul de distribuţie___
Nu ştiu___

06. Cam de câte ori pe săptămână consumaţi preparate din carne de porc?
De ____. ori

07. Ştiţi că majoritatea preparatelor din carne de porc se obţin prin

furajarea industrială a animalelor şi prin folosirea unor aditivi şi alţi compuşi
chimici dăunători pentru sănătatea dumneavoastră?
Da___
Nu___

08. Dacă sunteţi amator de preparate obţinute prin furajarea naturală a

porcilor şi prin excluderea compuşilor chimici periculoşi pentru sănătate,
calitatea incomparabil mai bună ar justifica un preţ al lor de două ori mai mare
decât al celei obţinută prin furajarea industrială?
Da___
Nu___
Nu ştiu___

09. Aţi fi dispus să plătiţi un astfel de preţ?

Da___
Nu___
(NUMAI ÎN CAZ DE RĂSPUNS NEGATIV, SE VA CONTINUA CU ÎNTREBAREA 09A!)

09A. Cu câte procente ar trebui să vi se mărească venitul lunar al familiei

dumneavoastră (obţinut din salarii, pensii, dividende, alocaţii, ajutoare sociale
etc.) pentru a accepta acest preţ dublu? ​(BIFAŢI UNA DIN URMĂTOARELE VARIANTE DE RĂSPUNS!)
Cu 10%___ Cu 50%___
Cu 20%___ Cu 100 %___
Nu ştiu___

10. Aveţi cunoştinţă de existenţa firmei PORCINA SRL Fălticeni?

Da___
Nu___
(DACĂ SE RĂSPUNDE POZITIV, SE CONTINUĂ CU URMĂTOARELE ÎNTREBĂRI!)

11. Cum aţi aflat de ea?

 Din ziare___
De la radio___
De la TV___
De la prieteni şi colegi___
De la vecini___
Altfel___

12. Sunteţi clientul acestei firme? Da___

Nu___

13. Precizaţi printr-o notă de la 1 la 10 măsura în care aveţi încredere în

oferta acestei firme?
​1__2__ 3__ 4__ 5__ 6__ 7__ 8__ 9__ 10__

Vă mulţumim foarte mult pentru amabilitatea de a ne răspunde întrebărilor!

 CAPITOLUL III - SISTEM SOCIAL ŞI STRUCTURĂ
SOCIALĂ. GRUPURILE SOCIALE

1. Definirea societăţii ca obiect de studiu al sociologiei

Dicţionarul de sociologie (coordonat de Cătălin Zamfir şi Lazăr

Vlăsceanu) defineşte conceptul de societate în general, ca „mod organizat de
existenţă în sfera fenomenelor vieţii”.
Etimologic, provenind de la termenul latinesc „socius” care înseamnă
asociere, întovărăşire, societatea ar reprezenta formele de asociere, viaţa
colectivă a indivizilor umani, de tipul grupurilor, colectivităţilor şi comunităţilor
umane, integrate in societăţi globale concrete.
Cauze ​care determină starea de socialitate a oamenilor:
a) Oamenii sunt fiinţe sociale prin natura lor existenţială
(biologică, psihologică şi noologică). În ipoteza în care ei ar fi privaţi de
colectivitate ar fi puşi în alternativa tragică: ori să moară, ori să se
dezumanizeze.
b) Fiinţele umane sunt insuficient înzestrate sau echipate de la
natură, în comparaţie de exemplu cu animalele de pradă, pentru care multă
vreme, înainte de a le fi putut vâna, omul a fost un simplu vânat. După
cum au arătat cercetările ceea ce este imposibil de realizat pentru o fiinţă
solitară, pentru o colectivitate este perfect posibil.
c) Cercetările referitoare la evoluţia vieţii demonstrează că nu
numai oamenii, dar şi animalele înrudite cu ei (de exemplu maimuţele
antropoide) sunt fiinţe gregare. Deci omenirea întreagă, specia umană este
socială în sensul că s-a născut, s-a format şi se dezvoltă exclusiv în forme
colective de viaţă.

2. Caracteristici ale sistemului social

Caracteristicile definitorii pentru orice sistem se referă la :
a) totalitate unitară de elemente aflată în raporturi de interdeterminare
reciprocă ;
b) integralitate structurală şi funcţională a tuturor componentelor în
interacţiuni care generează efecte de ansamblu în funcţionalitatea lor ;
c) ansamblu unitar capabil de organizare şi autoorganizare, de
reglare şi autoreglare ;
d) posibilităţi de adaptare dinamică şi direcţionare şi orientare spre
îndeplinirea unor obiective comune sau spre atingerea unor stări calitative
finale.
 Abordată ca sistem, societatea poate fi înţeleasă ca un ansamblu unitar de
componente, dispunând de anumite structuri interioare şi de anumite niveluri de
organizare, de un ansamblu coerent de instituţii aflate în relaţii de interacţiune.
Sistemul social, ca de altfel şi celelalte sisteme se caracterizează prinţi-o
stare de echilibru intern, care poate fi static sau dinamic.
O distincţie foarte utilă din punct de vedere metodologic se realizează
între:
■ Sisteme finaliste, caracterizate prin faptul că integrarea,
organizarea şi dinamica lor sunt determinate de realizarea unei finalităţi
(exemplu, fabricarea unor produse determină organizarea internă
a unei întreprinderi);
■ Sisteme de interdependenţă care nu sunt finaliste, ele fiind
compuse din mai multe subsisteme, de regulă finaliste, care interacţionează,
tinzând să realizeze un echilibru care reprezintă o rezultantă a acestor
interacţiuni;
■ Suprasisteme, reprezentând sistemele rezultate din interacţiunea
mai multor sisteme orientate finalist.

3. Structura socială

Conceptul de structură socială reprezintă „ansamblul relaţiilor relativ

stabile ce caracterizează sistemul social al unei societăţi, alcătuit din
comunităţile, colectivităţile, categoriile şi grupurile sociale existente la un
moment dat”. (Dicţionarul de sociologie). În determinarea structurii sociale se
porneşte de la identificarea componentelor sistemului social, după cum urmează:
- Populaţia (mărime, sex, vârstă, natalitate, mortalitate, migraţie etc.) care
convieţuieşte într-o comunitate umană (în societăţile moderne se ia în
considerare naţiunea integrată într-o comunitate statală);
- Familia ca grup social specific;
- Colectivităţile teritoriale (satul, oraşul);
- Clasele, categoriile şi grupurile sociale;
- Categoriile ocupaţionale.
Elementele structurii sociale care asigură cadrul de referinţă existenţial
pentru toate societăţile sunt:
- statusurile şi rolurile sociale;
- grupurile sociale;
- organizaţiile şi instituţiile sociale.

4. Grupurile sociale. Definire

 Pe toate treptele dezvoltării societăţii omeneşti, oamenii se regăsesc
reuniţi în diverse forme de asociere, în grupuri, viaţa şi activitatea în grup fiind
caracteristica structurală a existenţei umane şi a vieţii sociale.
Fenomenul grupărilor umane este foarte diversificat subsumând atât
ansambluri naturale (familia, neamul, clanul), genealogic date, cât şi pe cele
istoric constituite ( trib, popor, naţiune, clasă socială) ; atât grupări spontane
(mulţime, stradă), cât şi unele organizate (un auditoriu), ” grupuri cu scop” , cât
şi grupurile sociale propriu zise, clar conturate şi structurate.
Pornind de la această caracteristică structurală a vieţii sociale, însăşi
sociologia s-a constituit şi s-a dezvoltat ca o ştiinţă a grupurilor, a legilor de
structurare şi de funcţionare a acestora , a constituirii şi dezagregării lor, a
criteriilor de clasificare, a rolului factorilor de grup în viaţa socială, în
dezvoltarea societăţii.
Alături de noţiunea generică de grup social, sociologia foloseşte
conceptele de:
Colectivitate socială care desemnează o reuniune umană în cadrul căreia
se creează şi se menţine o anumită coeziune socială. C ​ olectivităţile au un
caracter istoric având anumite particularităţi legate de perioada în care fiinţează.
Este noţiunea cea mai generală pentru grupurile umane cu o anumită formă de
coeziune.
Gruparea socială este o masă de oameni care posedă o anumită trăsătură
comună remarcată de către un observator extern (J. Szczepanski). Conform
acestei definiţii pot fi distinse grupări de oameni pe baza trăsăturilor somatice,
pe criteriul vârstei, sexului sau grupări statistice ale indivizilor.
Categoriile socio-profesionale reprezintă colectivităţi sociale identificate
pe baza unor trăsături comune generate de profesia pe care o exercită. Acestea se
pot transforma în grupuri sau colectivităţi sociale dacă similitudinea trăsăturilor
comune ( o pregătire, o activitate comună) devine baza apariţiei coeziunii sociale
a membrilor, dacă se formează o anumită solidaritate între aceştia şi se creează
elemente de organizare(ex. organizarea profesională a economiştilor, a
sociologilor).
Grupurile sociale propriu-zise presupun procese de interacţiune umană
ca şi exercitarea unor influenţe de la unitatea grupului spre individualităţile
grupate.
Cu toată diversitatea grupurilor este posibil să se desprindă câteva
trăsături comune ale acestora şi anume:
- existenţa unui număr minim de indivizi;
- distribuirea statusurilor şi fixarea rolurilor în grup;
- felul relaţiilor şi interacţiunilor dintre membri;
- norme şi valori comune tuturor membrilor suficient de stabile;
- entitate care are multă influenţă asupra membrilor.
 5. Probleme studiate în cadrul problematicii grupului:

Clasificarea grupurilor se realizează după criterii diverse;

Coeziunea unui grup este o” rezultantă a tuturor forţelor care acţionează
asupra membrilor pentru a-i determina să rămână în grup”(L. Festinger).Ea
poate fi relevată printr-un set de indicatori ca:
- atracţia interpersonală dintre membri;
- gradul de identificare a membrilor cu grupul;
- dorinţa expresă de a rămâne în grup;
Proprietăţi ale grupului:
- autonomia grupului (centrarea pe sine, evoluţia
independentă a grupului);
- permeabilitatea grupului (măsura în care admite sau
nu cooptarea de noi membri);
- flexibilitatea (gradul de informalitate şi de libertate în
grup);
- intimitatea (gradul de apropiere reciprocă a
membrilor);
- participarea (investiţia de timp, efort şi acţiuni în
activităţile grupului;
- Sintalitatea (R.B.Cattell 1948) desemnează
personalitatea unui grup ca întreg. Ea este influenţată
pe de o parte de caracteristicile membrilor grupului
(inteligenţă, atitudini, însuşiri individuale de
personalitate) şi de structura grupului, iar pe de altă
parte dispune de o dinamică proprie;
- Sinergia grupului se referă la schimbările ce apar în
suma intereselor membrilor sau în energia totală
disponibilă în grup;
Procesele din grup:
- stratificarea: diferenţierea membrilor grupului după
diverse criterii;
- conducerea: procesul de organizare şi de exercitare a
influenţei persoanei cu poziţia de lider asupra
celorlalţi membri ai grupului în vederea realizării
sarcinilor şi armonizării relaţiilor;
- comunicarea : forma fundamentală a relaţiilor
interpersonale din grup;
- competiţia şi cooperarea : procese de grup studiate
mai ales în relaţie cu eficienţa sau productivitatea
 grupului, concomitent cu relevarea efectelor lor
sociale.

6. Tipologia grupurilor sociale​:

1. În funcţie de conţinutul şi rolul lor​, C. H. Cooley (în Social Organisation)

face distincţie între grupurile primare şi grupurile secundare.

Grupurile primare „primary group” se caracterizează prin relaţii de tipul

„face to face” care se stabilesc între membrii săi. Relaţiile dintre membrii sunt
calde, personale, umane.
Exemple​:
● familia-primul grup primar cunoscut de civilizaţia umană;
● grupul de joacă al copiilor - grup caracterizat prin spontaneitate,
cooperare şi prin rolul jucat în promovarea sentimentelor de
ambiţie şi onoare;
● grupul de vecinătate - grup esenţial în viaţa socială, afectivă şi
culturală a comunităţilor rurale tradiţionale;
● comunitatea de bătrâni, care ia adeseori forma „cluburilor”, a
„societăţilor” în care predomină relaţiile de apropiere, înţelegere
şi afecţiune;

Grupuri secundare​, care se definesc prin relaţii reci, impersonale,

contractuale, formale, au un caracter mai puţin personal (sau chiar impersonal),
sunt lipsite de intimitate şi afecţiune; membrii lor întreţin relaţii reci,
impersonale, contractuale, formale.

Exemple​: asociaţiile profesionale, comitetele şcolare de părinţi, consiliile

de administraţie, marile organizaţii, etc.

2. În funcţie de talia lor distingem: ​grupuri mari şi grupuri mici.

Grupuri mari;
Grupurile mici​.

3. După gradul de instituţionalizare a relaţiilor dintre membrii grupului

distingem​:​grupuri formale şi informale.
Grupurile formale se constituie din necesităţi obiective legate de un
anumit scop.
Exemplu:​ organizaţiile muncii în anumite întreprinderi.
 Grupurile neformale ​(informale) se dezvoltă şi funcţionează paralel cu
cele formale. Uneori se suprapun celor formale, în sensul că nu stânjenesc
activitatea instituţionalizată, alteori dimpotrivă intră în conflict cu aceasta.
Exemple:​ familia, grupul de prieteni, colegii etc.

7. Grupuri de presiune

În analiza apartenenţei la grup şi a rolului integrator al grupurilor sociale,

literatura de specialitate se referă la presiunea exterioară exercitată de către un
grup în totalitatea sa asupra altuia, fie prin simpla sa prezenţă, fie prin mijloace
speciale.
Exemplu:​ presiunea unor grupuri de interese (sindicate) asupra
instituţiilor guvernamentale sau legislative ; presiunea pe care o suportă consiliul
unei întreprinderi de la un comitet de grevă ; presiunea determinată de realizările
superioare ale unei echipe faţă de alta cu care se află în întrecere,etc..
Referitor la presiunea exterioară indirectă trebuie menţionat că ea este
exercitată mai mult de reprezentanţii grupului.
Exemplu:​ într-o facultate reprezentantul studenţilor în Consiliul
profesoral poate influenţa Consiliul în numele studenţilor pentru a lua anumite
decizii.
Grupul ca întreg exercită presiuni asupra membrilor săi pentru a respecta
regulile şi normele grupale funcţionale. Tendinţa spre presiune, spre conformism
reprezintă un aspect important al grupurilor necesar pentru ca acestea să
subziste, este necesar ca membrii lor să se conformeze propriilor norme de grup.
Conformismul deşi se instituie ca o exigenţă a grupului faţă de fiecare din
membrii săi, poate îmbrăca valori pozitive sau negative în funcţie de
caracteristica valorică a grupului. „Este de aşteptat ca într-un grup retrograd,
conformarea membrilor la normele lui să aibă un caracter negativ. Dacă este însă
vorba de un grup orientat pozitiv, conformismul membrilor săi, promovarea
normelor grupului este pozitivă şi trebuie menţinută şi aprobată”.
Fiecare grup conţine aşa – numitele „limite de toleranţă „ pe linie
comportamentală. Adică, grupul poate suporta variante ale comportamentului
unuia din membrii săi în anumite limite. Dacă ele (limitele) sunt depăşite apare
fenomenul de devianţă, opozanţă, marginalitate, care ridică probleme deosebite
pentru sociolog.

8. Familia ca grup social fundamental

În accepţiunea juridică, familia reprezintă grupul de persoane între care

există drepturi şi obligaţii izvorâte din căsătorie, rudenie şi înfiere, precum şi
alte raporturi asimilate relaţiilor de familie, ea făcând parte din realitatea
juridică.
Familia, ca grup social primar, se deosebeşte de celelalte grupuri sociale
prin câteva caracteristici proprii cum ar fi:
- ea este formată din persoane unite prin căsătorie şi cu copii, prin legături
paternale;
- relaţiile ce se stabilesc între membrii săi sunt mai întâi de ordin biologic
apoi moral, afective, spirituale şi juridice care nu se mai întalnesc şi la alte
grupuri;
- între membrii săi există un sistem precis de drepturi şi obligatii reciproce;
- au sarcini şi funcţii specifice.
Referitor la natura şi numărul funcţiilor familiei, sociologii au avut puncte
de vedere diferite dar în general acestea au fost reduse la urmatoarele:
a) Functia biologică;
b) Socializarea este a doua funcţie a familiei;
c) Funcţia economică;
d) Funcţia de solidaritate familială

Clasificarea familiilor:
1. În raport de numărul de generaţii pe care le cuprind, acestea pot fi:
● familii nucleare (restranse sau conjugale din soţ, soţie şi copii), fiind numită
diada cand sunt numai soţii fără copii sau triada în care exista mama, tata şi
copii;
● familiile extinse sau lărgite care cuprind membrii ai mai multor familii
nucleare provenind din generaţii succesive, aici găsindu-se în legături de
sânge: bunici, părinţi, fraţi şi nepoţi.
2. După criteriul locuinţei, familiile se împart în:
● Familia rezidentă care reprezintă toate persoanele care locuiesc în aceeaşi
casa comuna si desfasoara impreuna activitati similare;
● Familia de interactiune formată din grupul de persoane între care există relaţii
de rudenie, de ajutor reciproc.
3. Pe baza criteriului privind poziţia unei persoane în cadrul familiei se disting:
● Familia de origine reprezentând familia în care s-a născut persoana în cauza
şi care este formată din părinţi, fraţi şi surori. Această familie este numită şi
familia consanguină, unde membrii sunt rude de sânge.
● Familia proprie reprezentând familia realizată prin căsătorie proprie şi care
cuprinde soţul şi copiii. Se mai numeste şi familia de procreare.
4. Al patrulea criteriu de clasificare îl constituie normalitatea, din acest punct de
vedere existând familii normale alcatuite din soţ, soţie şi copii, fiind formate
prin căsătorie (potrivit normelor juridice din Dreptul Familiei). Apoi sunt familii
nenormale din care fac parte indivizii care trăiesc în concubinaj, familii fără
copii sau monoparentale.
 9. Comunitatea
Prin comunitate se înţelege „acele colectivităţi umane ai căror membri
sunt uniţi printr-o coeziune rezultată din faptul locuirii unui teritoriu considerat
comun şi prin coeziunea legăturilor comune cu pământul respectiv”.
Trei sunt caracteristicile care definesc comunitatea: teritoriul,
comportamentul oamenilor de pe acest teritoriu şi identificarea acestora cu
spaţiul concret în care trăiesc.
Colectivităţile au două forme de existenţă: rurale şi urbane.
În cadrul colectivităţilor rurale (cătunul şi satul) există grupuri sociale
primare (familia, vecinătatea) dar şi secundare (echipe de muncă, clăcaşi,
asociaţii culturale sau productive) care sunt formate dintr-un număr mic de
membri în care se stabilesc relaţii predominant personale – aceastea desfăşurând
prepoderent activităţi agricole.
Comunitatea urbană sau oraşul se caracterizează prin:
✔ densitatea demografică ridicată;
✔ structura sociala se bazează pe diviziunea muncii;
✔ densitatea mare a locurilor de muncă pe spaţiile de producţie;
✔ importanţa scăzută ce se acordă relaţiilor de rudenie;
✔ diversitate de comportamente şi culturi.

10. Aplicaţii

10.1. Întrebări recapitulative:

Care sunt carecteristicile definitorii ale sistemului social?
Definiţi conceptul de structură socială.
Definiţi conceptul de grup social.
Daţi două exemple de grupuri primare şi două exemple de grupuri secundare.
Daţi două exemple de grupuri formale şi două exemple de grupuri informale.
Definiţi conceptul de familie din punct de vedere sociologic.

10.2 Teme de discuţie:

Enumeraţi şi analizaţi grupurile din care faceţi parte şi explicaţi modul de
organizare al fiecărui grup în parte. Folosiţi în analiza dumneavoastră tipologia
grupurilor sociale.
 CAPITOLUL IV - STATUSURILE ŞI ROLURILE SOCIALE CA
ELEMENTE ALE STRUCTURII SOCIALE

1. Statusurile sociale
Statusul social reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau de un grup în
societate, poziţie care se referă la un rang mai ridicat sau mai coborât (Raymond
Boudon). Această poziţie are două dimensiuni:
■ Orizontală, care se referă la reţeaua de relaţii şi contacte pe
care individul, respectiv grupul le realizează cu persoanele sau grupurile
aflate la acelaşi nivel social;
■ Verticală, vizând contactele realizate cu persoanele aflate în
ierarhia socială într-o poziţie superioară sau inferioară.
Din punct de vedere psihosocial, grupul social se prezintă ca un ansamblu
de poziţii, de statute pe care le deţin indivizii care îl compun. Fiecare individ
ocupă într-un grup cel puţin o poziţie (ex. noul născut, poziţia de sugar).
Majoritatea indivizilor ocupă mai multe poziţii în cadrul societăţii (studentă,
fiică, prietenă, colegă, responsabilă de grupă, sportivă, membră a unui partid
politic, a unui club etc.)
Deci statusul social exprimă persoana ca membru al societăţii, exprimă
drepturile, îndatoririle, obligaţiile persoanei. El prescrie cu precizie
comportamentul individului în viaţa socială şi comportamentul altora faţă de
individ, îi dă individului definiţia sa socială. El apare şi ca o sursă a
sentimentului de satisfacţie personală, ca un sistem protector care îi permite
acestuia să avanseze cu încredere în viaţă.
Studiul ştiinţific al statusului social presupune abordarea mai multor
dimensiuni ale acestuia, cum ar fi:
■ dimensiunea economică;
■ dimensiunea socială;
■ dimensiunea profesională;
■ dimensiunea politico-administrativă;
■ dimensiunea culturală.

2. Rolul social

Poziţiile ocupate de persoane în societate sunt relative; ele au semnificaţie

doar în raport cu alte poziţii, din oricare poziţie decurgând relaţii de
reciprocitate ( poziţia de soţ presupune pe cea de soţie, cea de medic pe cea de
bolnav, de profesor pe cea de elev, student etc.)
Acest aspect al reciprocităţii poziţiilor sociale implică noţiunea de rol
social.
„Rolul social reprezintă un model de comportare asociat unei poziţii
sociale sau unui status, punerea în drept a drepturilor şi datoriilor prevăzute de
statusurile indivizilor şi grupurilor într-un sistem social”(Dicţionarul de
sociologie).
Dacă statusul social reprezintă poziţia pe care o ocupă individul în
societate, rolul social reprezintă funcţia pe care o realizează individul ce deţine
un anumit status.

3. Tipologia statusurilor şi rolurilor

1. În funcţie de modul de obţinere a lor​:
- Statusuri şi roluri atribuite, legate de anumite calităţi ale individului, dobândite
fără intervenţia sa, cum sunt statusurile legate de vârstă, sex, rasă, naţionalitate.
- Statusuri şi roluri achiziţionate sau dobândite de individ prin eforturi proprii:
titluri şcolare, profesii, funcţii, grade ierarhice.
2. În funcţie de gradul de instituţionalizare​ se evidenţiază :
- Statusuri şi roluri informale sau neoficiale, derivate din calităţile particulare ale
indivizilor - leaderul informal, statusul de prieten.
- Statusuri şi roluri formale sau oficiale, instituţionale derivate din organigrama
grupului, cuprinse în regulamente de organizare şi funcţionare-şef de echipă,
maistru, director .
3. În funcţie de locul pe care statusul, respectiv rolul îl ocupă în structura
organizatorică​ se discută despre :
Statusuri structurale, definite de poziţia pe care o ocupă în ierarhia
organizaţiei, cum este cazul statusului de director care în această calitate îl
consultă pe expert.
Statusuri funcţionale, definite de funcţia pe care o îndeplineşte în virtutea
locului ocupat, cum este cazul funcţiei de expert, care deşi are un status mai
scăzut decât cel de director îndeplineşte o funcţie mai importantă.
4. În funcţie de domeniul în care se manifestă​ putem discuta despre:
statusuri şi roluri familiale; statusuri şi roluri extrafamiliale; statusuri biologice.
O categorie specială de o deosebită importanţă o reprezintă statusul
socio-economic al persoanei sau al grupului în cadrul societăţii, concept care
desemnează poziţia în cadrul societăţii, determinată de apartenenţa la o anumită
clasă socială, poziţia în sistemul de stratificare socială, ocupaţia, nivelul de
pregătire, venitul, participarea la conducerea vieţii sociale, economice şi
politice, stilul de viaţă, prestigiul social etc.

4. Conflictul de rol si ambiguitatea rolului. Procesul de socializare

Procesul de socializare
Socializarea reprezintă procesul prin care oamenii devin la maturitate
(după ce au venit pe lume slabi şi dependenţi de alte persoane) fiinţe cu propria
lor identitate, posedând un bagaj de idei şi deprinderi care le dau posibilitatea să
participe activ la viaţa socială.
Procesul de socializare are două momente:
a) cel de intrare a individului în grupul social;
b) viaţa individului în cadrul grupului în care a intrat, acest din urmă
moment fiind mai important pentru sociologie faţă de primul, pentru că în cadrul
acestuia persoana îşi însuşeşte (sau respinge) normele comportamentale ale
grupului şi tot acum el participă (sau nu) la viaţa şi activitatea acestuia.

Scopurile socializării
Cu toate că socializarea oamenilor are conţinuturi diferite, în funcţie de
specificul grupurilor din care indivizii fac parte, în principal, specialiştii au
stabilit că aceasta are următoarele scopuri:
1. se impune un comportament disciplinat bazat pe respectarea unor norme
de igienă personală, morale si juridice.
2. stabileşte aspiraţii si cerinţe pentru fiecare membru al grupului, potrivit
statusului pe care-l are, in funcţie de sex, vârstă, afiliere la grup sau
origine familială.
3. socializarea asigură fiecărui individ o identitate in funcţie de
personalitatea fiecăruia.
4. asigură individului pregătirea profesională necesară pentru a obţine pe
baza ei cele necesare traiului și existenței spirituale a acestuia.
5. socializarea determină învăţarea unor roluri sociale și atitudini.

Factorii de socializare

a) ​Familia - este primul şi cel mai continuu grup social pentru un nou
născut şi copil. Aici se stabilesc primele şi cele mai rezistente relaţii intime:
vorbirea, începută prin învăţarea limbii este alături de gestică, modul de
comunicare specific familiei.
b) ​Şcoala - este instituţia socială care are sarcina de a da informaţii şi de a
forma individului deprinderi şi valori pe care societatea le consideră importante
pentru viaţa socială.
c) ​Mass-media - în aceasta noţiune sunt incluse diferite moduri de
comunicare destinate publicului : radioul, televiziunea, cinematografia, presa,
cărţile, aparatele video, înregistrările magnetice, casetele si CD-urile.
d) ​Grupa de vârstă - grupurile de copii care au vârste apropiate sunt
realităţi ale colectivităţilor, ele fiind compuse din egali in statutul lor social
general.
 Daca statusul copiilor in familie este unul atribuit, in grupul de vârstă
fiecare copil îşi câştigă (dobândeşte) statutul.

Integrarea socială
Pentru desfăşurarea normală a vieţii, societatea creează şi promovează
anumite valori şi comportamente pe care le considera normale (etice). Atunci
când indivizii care au suportat un proces de socializare şi-au însuşit şi aplicat
normele de comportament normale (etice) se consideră că acel individ a intrat în
corpul (întregul) societăţii, adică s-a integrat social.

Integrarea socială se consideră realizată atunci când:

- s-a asigurat o apartenenţă activă a individului la normele de comportare
și valori comune favorabile societăţii.
- individul s-a adaptat și acceptă normele de comportare impuse de către
societate, asigurând reducerea conflictelor dintre el și membrii societăţii.
- se asigură un echilibru social relativ.

5. Aplicaţii

5.1. Întrebări recapitulative

1. Definiţi termenul de status social.

2. Definiţi termenul de rol social.
3. Daţi trei exemple de roluri sociale.
4. Explicaţi statusul dumneavoastră social în funcţie de cele cinci dimensiuni
discutate.
 CAPITOLUL V – ORDINE SOCIALĂ ŞI DEVIANŢĂ
SOCIALĂ

1. Conformitatea, adaptarea socială şi conceptele corelate

Adaptarea socială reprezintă „modificarea unui individ sau unei specii în

contact cu un mediu, având ca efect reducerea sau dispariția disparităților,
10
dizarmoniile existente anterior între acestea şi mediul respectiv” .
Agresivitatea provine de la latinescul „aggresio” – atac – şi exprimă un
„comportament verbal sau acţional, ofensiv, orientat spre umilirea,
minimalizarea şi chiar suprimarea fizică a celorlalţi”.
De reţinut că în contextul ipotezelor de ordin psihologic se înscrie şi cea
centrată pe relaţionarea ​frustrare-agresivitate​, în sensul că la originea
agresivităţii poate sta sentimentul acut de frustrare.
Această frustrare este, potrivit dicţionarelor, o stare afectivă negativă
generată de apariţia neaşteptată a unui obstacol real sau imaginar în calea
satisfacerii unei trebuinţe, atingerii unui scop sau îndeplinirii unei dorinţe.
Frustrarea se poate transforma în ​alienare​, concept psihologic, sociologic
şi filosofic desemnând o anumită relaţie dintre individ şi lumea sa, caracterizată
prin faptul că omul nu se mai recunoaşte în lumea pe care el însuşi a creat-o,
percepând-o ca străină şi ostilă.
Marginalitatea este definită în dicţionare ca fiind „poziţie socială
periferică, de izolare a indivizilor şi grupurilor, cu acees drastic limitat la
resursele economice, politice, educaţionale şi comunicaţionale ale societăţii. De
regulă, marginalitatea se manifestă prin absenţa unui minim de condiţii sociale
de viaţă – condiţii economice, rezidenţiale, ocupaţionale, de ecucaţie şi
instrucţie; printr-un deficit de posibilităţi de afirmare şi de participare la viaţa
11
colectivităţii” .
Garofalo a folosit conceptul de „​tembilitate​” p​ entru a desemna
„perversitatea constantă şi care acţionează a delincventului şi a cantităţii de rău
pe care ne aşteptăm din partea lui, în alţi termeni, capacitatea sa criminală”, iar
din corelarea acesteia cu adaptabilitatea, criminologul francez Jean Pinatel a ajus
să conchidă că există mai multe forme clinice ale stării periculoase, prima fiind
cea în care capacitatea criminală este puternică şi adaptabilitatea ridicată şi care
dă forma cea mai gravă a stării periculoase. Motivul este că personalităţile
criminale astfel caracterizate ştiu să exercite o activitate delictuoasă sau
predelictuală fără a se lăsa descoperite şi creând impresia că sunt adaptate la
normele sociale.

10
A se vedea, ​Dictionnaire de Sociologie​, Larousse, par Joseph Sumpf et Michel Hugues, Librairie Larousse, 17, rue du Montparnasse Paris
vie, p. 9.
11
Sorin Rădulescu, ​Marginalitate​, în Dicţionar de sociologie (Coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), op. cit., p.334.
 În categoria acestora sunt nominalizaţi sociabili lipsiţi de moralitate,
criminalii cu „guler alb” – persoane aparent deosebit de oneste, respectate şi
respectabile, care deţin poziţii semnificative în ierarhia unei societăţi (n.ns.) –
pentru care nu există altă lege decât cea a junglei, ce ştiu să o folosească ţinând
cont de circumstanţe şi de mediu, iar observarea întinderii şi gravităţii
comportamentelor lor nefaste este posibilă doar cu ocazia unor scandaluri
politico-financiare, celelate forme ale aceste corelări se regăsesc tratate detaliat
în cursurile de criminologie.

2. Devianţa – concept, perspective de abordare şi forme de manifestare.

2.1.Definiţii
Într-un sens foarte restrâns, devianţa este o abatere de la normal, de la
regulă, de la direcţia cerută.
Ce este, însă, normalul sau normalitatea? Una din conotaţiile atribuite
normalităţii, este raportată la orice sistem luat în considerare şi este vorba de
„stare a unui sistem de conformitate cu o serie de parametri funcţionali
consideraţi a fi normali, dezirabili, funcţionare satisfăcătoare; opus patologiei,
12
ineficienţei” .

2.2.Forme de manifestare

2.2.1.După criteriul gradului de implicare al voinţei.

Maurice Cusson reţine patru categorii de devianţi (şi, spunem noi, de
devianţe), de la cel mai mult la cel mai puţin voluntar, şi anume:
a) Devianţii subculturali;
b) Transgresorii reprezentaţi de devianţii care violează deliberat o normă a
cărei validate o recunosc şi care o fac nu din principiu, ci din interes, din
oportunism, lăsându-se predă pasiunii, majoritatea fiind de acest gen;
c) Indivizi cu tulburări de comportament, unde caracterul voluntar al
actului nu este nici clar acceptat, nici exclus, şi Cusson se referă la alcoolici şi
toxicomani care, cel puţin în primele faze ale evoluţiei lor se implică voluntar,
dar, în urma instalării dependenţei de alcool, respectiv de drog, încetează de a
mai fi complet liberi. De asemenea, are în vedere comportamentul persoanelor
cu tulburări mentale, cum ar fi nevroza, sociopatia, tulburările de caracter.
d) Handicapaţii ar fi a patra categorie de devianţi – surzi, orbi, bolnavii
mentali cu tulburări rezultate din leziuni organice, a căror interacţiune cu cei din

12
Cătălin Zamfir, ​Normalitate​, în Dicţionar de sociologie, Coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, op. cit., p. 388 – 389.
jur primeşte caracterul involuntar, dar despre care Maurice Cousson este de
13
părere că astfel de fenomene nu trebuie încadrate în domeniul devianţei .

2.2.2. După criteriul valabilităţii în timp şi spaţiu.

a) devianţa relativă;
b) devianţa universală are în vedere acele tipuri de comportament care, cu
foarte rare excepţii, au fost întotdeauna şi pretutindeni prohibite, de factura
incestului, răpirea şi violul unei femei căsătorite, omorul şi furtul.

2.2.3. După criteriul categoriei de norme şi valori lezate.

a) devianţa morală,
b) devianţa deontologică;
c) devianţa contravenţională;
d) devianţa penală.

2.2.4. După criteriul factorilor implicaţi.

a) devianţa individuală, manifestată în şi prin atitudinile şi
comportamentele unei persoane;
b) devianţa de grup, la care participă întregi, de genul grupurilor
marginale, bandelor de răufăcători, etc.
c) devianţa organizaţională, instituţională, caracterizată prin carenţele şi
disfuncţionalităţile majore în organizarea şi funcţionarea unor organizaţii şi
instituţii sociale date, de natură a le abate grav, în integralitatea lor de la
raţiunea, scopurile şi obiectivele pentru care au luat fiinţă.

2.2.5.După criteriul implicării convingerilor, sentimentelor şi atutidinilor faţă de

norme, valori şi aşteptări.
a) devianţa autoimpusă;
b) devianţa de circumstanţă;
c) devianţa impusă.

2.2.6.După criteriul repetabilităţii.

a) devianţa primară;
b) devianţa secundară.

2.2.7.După criteriul modului de percepţie şi reacţie faţă de devianţă.

În raport cu aceste criterii, putem întâlni:
a) devianţa acceptată, cum ar fi comportamentul eroului, unei celebrităţi politice
şi culturale;
b) devianţa tolerată, de genul consumului de alcool, excesiv, dar episodic;
c) devianţa condamnată sau reprimată.
13
Maurice Cousson, ​op.cit.​ ​, p.439-440
2.2.8.După criteriul efectelor sociale.
a) devianţa negativă;
b) devianţa pozitivă.

2.2.9.După criteriul centrării pe cultură sau pe individ.

a) devianţa psihologică;
b) devianţa culturală.
Cele două categorii pot fi convergente, exemplul tipic fiind al politicianului
radical, al cărui comportament reprezintă o răbufnire a unor puternice frustrări
emoţionale, acumulate şi consolidate vreme îndelungată.

2.2.10.După criteriul premeditării.

a) devianţa spontană;
b) devianţa premeditată.

3. Delincvenţa, infracţionalitatea şi criminalitatea – delimitări conceptuale,

niveluri interpretative şi tipologii

Delincvenţa reprezintă, în viziunea unor sociologi francezi, „ansamblul

de infracţiuni criminale şi delictuale considerate în plan social”.
Introducerea în această definiţie a două sintagme, „infracţiuni criminale”
respectiv „infracţiuni...delictuale” sugerează, indubitabil, două categorii
distincte, între care autorii acestora fac distincţia cuvenită, în sensul că “delictul
este, în drept, mai puţin grav decât crima. El interesează sociologul prin
caracterul masiv în unele tranşe de vârstă (delincvenţa juvenilă), în unele medii
(urban, rural), ca o consecinţă şi un indice al relei funcţionalităţi a unor elemente
14
de bază a vieţii sociale: familia, habitatul, şomajul, etc.” .
În ce ne priveşte, valorificând şi stipulaţiile codurilor penale române,
denumim ca delincvenţă ansamblul faptelor ilicite ce atrag sau sunt susceptibile
să atragă răspunderea de natură penală precum şi orice alte fapte care, într-o
societate dată sunt considerate delicte, de genul delictului de status, la care am
mai făcut trimitere, după caz.

Criminalitatea​, la rîndul său, este departe de a întruni consensul

definiţional, operaţional şi tipologic, toate acestea variind, uneori destul de
semnificativ, de la un autor la altul, câteva trimiteri şi comentarii fiind sugestive
în acest sens.

14
***​Dictionnaire de sociologie,​ ​ Larousse, coord. Joseph Sumpf, Michel Hugues, Libraire Larousse, edition 1982, p.82.
 Astfel, pentru Sorin Rădulescu, criminalitatea este “ansamblul
manifestărilor antisociale care încalcă prevederile înscrise în norma de drept,
15
atrăgând după sine intervenţia forţei coercitive a statului” .
Dintr-o astfel de perspectivă, înţelegem să ridicăm unele probleme de
nuanţă.
Prima, trimiterea la sintagma “manifestărilor antisociale”, sugerează, pe
deplin temei, că acestea nu trebuie confundate cu manifestările asociale, de tipul
comportamentului unui nebun, care se comportă ca atare.
Acelaşi comportament, dacă lezează valori ocrotite penal, nu mai este
asocial, ci antisocial şi intră în sfera criminalităţii, nu însă şi a infracţionalităţii,
pentru că lipseşte unul din elementele fundamentale – vinovăţia. De exemplu, un
omor comis de către un nebun rămâne tot o crimă.
Încheiem această temă prin redarea unei forme grafice care permite
reliefarea bogăţiei sferelor de cuprindere şi eventuala relaţionare a conceptelor
de devianţă, delincvenţă, criminalitate şi infracţionalitate.

4. Aplicaţii

Teme de discuţie:

15
Sorin Rădulescu, ​Criminalitate​, în Dicţionar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1998,
p. 143
1. Care considerţai dumneavoastră a fi cele mai frecvente cauze de agresivitate
în familie din România contemporană?

2. Reţelele de socializare pot influenţa şi determina un comportament deviant în

cazul unui adolescent?

3. Care sunt modalităţile de reabilitate şi reintegrare socială folosite în România?

Sunt acestea eficiente, din punctul dumneavoastră de vedere? Ce alte măsuri aţi
propune?
 CAPITOLUL VI – CONTROLUL SOCIAL

Subiectul privind controlul social are o importanţă şi o semnificaţie aparte

în economia sociologiei şi în special a sociologie juridice, determinată de o
diversitate de raţiuni, printre care enumerăm: semnificaţiile generale ale
controlului social au reverberaţii asupra aproape întregii problematici parcurse la
temele anterioare, în particular vizând personalitatea, psihosociologia grupului
mic, organizaţiile şi instituţiile sociale; socializarea; conformitatea şi devianţa;
delincvenţa, infracţionalitatea şi criminalitatea; actele, faptele şi fenomenele
juridice. Prin esenţa sa, racordată organic la sistemul normativ global şi la
relaţionarea dintre categorii distincte de valori şi norme sociale, la paradigmele
de abordare, la tipurile şi formele de manifestare, la mecanismele de realizare –
agenţi şi mijloace -, controlul social asigură o paletă de funcţii specifice, a căror
finalitate, cel puţin parţială, vizează juridicitatea şi menirea sa socială. În cele
mai multe lucrări de specialitate, i se conferă dreptului şi controlului juridic rolul
de principal instrument de exercitare a controlului social. Controlul social se
exercită şi în însăşi instituţiile juridice, spre care tind viitorii jurişti în formare
să.şi dezvolte cariera profesională, etc.
Luând în considerare aceste raţiuni, precum şi multe altele ce vor
rezulta, mai mult sau mai puţin explicit sau implicit, ne propunem să tratăm
acest subiect într-o structurare care urmăreşte redarea următoarelor aspecte
relevante: 1. Definiţii şi paradigme utilizate; 2. Tipologia controlului social şi
mecanismele sale.

1.Definiţii şi paradigme utilizate

Controlul social este conceput, atât din perspectivă conceptuală, al

punctelor de plecare şi mecanismelor de realizare, într-o paletă destul de variată,
implicând un tablou vast al formelor unor cuvinte date ca model de raportare
pentru flexiunea unei părţi de vorbire sau a unei clase din cadrul unei părţi de
vorbire, asociate termenului (paradigmă), perspectivă din care vom întâlni
abordări centrate pe ordine socială, acţiune, conflicte, modele culturale, ideal
social, structuralism-funcţionalism, schimbare şi/sau progres, autoreglare, pe
dimensiunea psihosocială sau socializare, între toate acestea existând şi
interferenţe, dar şi nuanţările de rigoare.
Astfel, pentru Kurt H.Wolff, noţiunea de control social are două
16
semnificaţii, corelate între ele, dar şi semnificativ distincte :
1. El denotă faptul că o persoană este condiţionată şi limitată în acţiunile
sale de către grupuri, comunitatea şi societatea din care face parte şi că această
16
Kurt H. Wolff, ​Social control​, (Control social), în “A Dictionary of The Social Sciences. Accomodation – Culture Case Study”, Edited by,
Julius Gould, William L. Kolb.
limitare şi condiţionare de acţiuni îndeplineşte funcţii latente sau manifeste
pentru grupuri, comunităţi şi societate şi, în măsura în care persoana
împărtăşeşte scopurile şi normele unităţilor sociale şi pentru ea însăşi.
2. El denotă faptul că în orice interacţiune socială, în măsura în care
persoana limitează sau condiţionează acţiunile altora ori în care acţiunile ei sunt
limitate şi condiţionate de către alţii, de către grupuri sociale, comunităţi sau
societăţi din care ea poate sau nu să facă parte, mecanismele prin care are loc
această condiţionare şi limitare care au ele însele un caracter social.
Mecanismele sunt sociale prin faptul că ele însele implică, într-un fel sau altul,
acţiunile altora: folosirea de sancţiuni, procesul de socializare, internalizare,
manipulare deliberată a simbolurilor etc., ... ea include controlul care serveşte
interesele indivizilor şi grupurilor interne, care sunt în conflict c​ u cele ale
persoanei sau persoanelor controlate (s.ns.).
La rândul său, Lazăr Vlăsceanu, sintetizează că există două sensuri majore
atribuite controlului social.
1. Pe de o parte, este sensul general şi comun, desemnând „procesul prin
care o instanţă (persoană, grup, instituţie, asociaţie sau organizaţie)
reglementează, orientează, modifică sau influenţează comportamentele sau
acţiunile altei instanţe, ce aparţine aceluiaşi sistem, cu aportul unor mijloace
materiale şi simbolice, în vederea asigurării conformităţii şi probării echilibrului
17
specific sistemului” .
Din această perspectivă, prin intermedierea însuşirii metodelor tipice
culturii sistemului dat şi prin mecanismele instituţionale de recompensă sau
pedeapsă, după caz, a conformităţii sau, dimpotrivă, a devianţei faţă de norme,
controlul social ar urma să îndeplinească trei funcţii de bază – prevenirea,
limitarea sau eliminarea abaterilor de la normele în vigoare.
2. De altă parte, autorul are în vedere sensul specific, accentuat, al
controlului social, sub înfăţişarea de rezultat a​ l „raporturilor de interdependenţă
dintre elementele unui sistem şi al determinării componentelor de către sistemul
18
căruia îi aparţin” . În acest caz, spre deosebire de prima situaţie, atenţia, cum
spune cel citat, se concentrează asupra posibilităţii de apariţie a unor situaţii
critice în funcţionarea unui sistem, a tensiunilor interne, care riscă să-i afecteze
identitatea şi coerenţa, impunându-se intervenţii pentru îndepărtarea, evitarea
sau corelarea lor, astfel încât să asigure integritatea, echilibrul şi consistenţa
sistemului, prin intermediul sancţiunilor, pozitive sau negative.
Aşa cum remarcă Kurt H. Wolff, noţiunea de control social a coincis cu
formarea tinerei sociologii americane, a cărei tradiţii viza unitatea socială şi a
sistemelor normative, platformă de pe care E.A.Ross a conceput-o, pentru prima
19
dată, ca fiind „denumirea socială care îndeplineşte o funcţie în viaţa societăţii” ,
17
Lazăr Vlăsceanu, ​Control social,​ în: Dicţionar de sociologie, Coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti,
1998, p. 137.
18
Ibidem
19
E.A.Ross, ​Social Control; A Survy of the Fondations of Order​, New York; The Maximillan Co., 1901, p. VIII.
 20
în fapt fiind vorba de a asigura „o ordine mai bună” prin intermediul măsurilor
referitoare la soluţionarea conflictelor sociale. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât
ordinea socială este, în principal, un artificiu, întemeiat pe controlul social, deci
nu atât naturală, instinctivă şi spontană, cât mai ales una fabricată.
Accentul asupra ordinii sociale, mai ales ca finalitate, dar strâns corelată
cu presiunea şi contrângerea exterioară, este subliniat şi de R.Pound, atunci când
a arătat că, “Controlul social este presiunea pe care fiecare om o suferă din
partea altor membri ai societăţii pentru a-l constrânge prin rolul său să susţină
societatea cristalizată, şi a-l deturna de la o conduită antisocială, adică de la un
21
comportament în dezacord cu postulatul ordinii sociale” .
Pe aceeaşi linie, americanii R.E. Park şi E.E. Burgess au mers mai departe
susţinând, în final, că „toate problemele sociale se dovedesc, până la urmă, a fi
22
probleme de control social” , înţelegând, în cazul nostru, şi cele de natură
juridică.
Pentru C.H. Mead dimensiunea cea mai semnificativă în definirea
controlului social o reprezintă cea psihologico-socială şi, drept urmare,
consideră că acest control social face parte din eu, deoarece depinde de “gradul
în care individul îşi asumă atitudinile acelora din grupul său care sunt implicaţi
împreună cu el în activităţile lui sociale...de gradul în care indivizii dintr-o
societate pot să-şi asume atitudinile altora care sunt implicaţi împreună cu ei
23
într-o năzuinţă comună” .
Dimpotrivă, C.H. Cooley îl concepe într-o manieră societal globală,
respectiv un „control al societăţii prin ea însăşi, orientat asupra propriului său
proces de organizare şi creare”.
La intersecţia variantelor definiţionale, extreme, cu valorificarea
valenţelor acestora, o alta are în vedere „noţiunea de împletire armonioasă a
24
presiunilor exterioare cu convingerile intime ale indivizilor” .
Un alt autor se axează pe menirea socializatoare, explicită, a controlului
social, şi pe impactul benefic al acestuia - „controlul social, dacă este exercitat
sistematic, bine gândit, bine fundamentat, se soldează cu socializarea
individului, astfel spus, cu pregătirea individului pentru a îndeplini roluri,
funcţii, sarcini utile în viaţa socială; o asemenea pregătire îi va permite
încadrarea, integrarea, prin formele de activitate practică permanentă, în
25
structurile de bază ale societăţii” .
O tradiţie distinctă, reţinută ca atare de către Kurt H. Wolff, inclusiv prin
trimiteri directe la promotorii săi, are în vedere teoria structural-funcţională
asupra controlului social, noi punctualizând doar câteva.
20
Idem
21
Roscoe Pound, ​Social Control trought Law,​ New Haven, 1942, p. 17-18.
22
R.E. Park, E.E. Burgess, ​Introduction the Science of Sociology​, Chicago; University of Chicago Press, 1921, p. 785.
23
C.H. Mead, ​The Genesis of the Self and Social Control,​ 1925, The Psilosophy of the Present, Chicago; University of Chicaho Press, 1932,
p. 192-193, apud Kurt H. Wolff, op.cit.
24
Dan P. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, ​Introducere în sociologia devianţei​, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985, p. 55.
25
Ion Iordăchel, ​Introducere în sociologie,​ Academia “Ştefan Gheorghiu”, Bucureşti, 1974, p. 359.
 În context, a reţinut că, pentru T. Parsons, controlul social este din punct
de vedere al actorului, motivaţia lui de a combate comportamentul deviant
(violator de norme), în timp ce din punct de vedere al sistemului social el este
26
complexul de forţe care rezultă în reechilibrarea sistemului .
La un pol diametral opus se situează R.Nelt care, renunţând la accentul
anterior pus pe rolul negativ al comportamentului deviant, îl concepe ca unul
generativ de “organizare socială continuă, premisă din care controlului social îi
revine menirea de regulator într-o societate pentru a interpreta, organiza şi
27
adapta forţa sa creativă” .
Paradigma culturală o întâlnim, printre alţii, la G. Gurvitch, care vede în
controlul social, „ansamblul modelelor culturale...prin care societatea, orice grup
particular şi orice individ participant înving tensiunile şi conflictele prin
28
echilibre temporare şi iau măsuri în vederea unor noi eforturi creatoare” .
Mergând mai departe, Kurt H. Wolff nominalizează tradiţia din sociologie
care accentuează corelaţia între conflict, putere şi control, pe de o parte, şi
interesele diverse, uneori opuse, precum şi cu indivizii şi grupurile din cadrul
societăţii, unde localizează o versiune externă, de tipul marxismului ortodox,
respectiv versiunile mult moderate.
La prima versiune se susţine că funcţiile pentru grup, societate sau
comunitate, din care fac parte persoanele controlate, pot fi total negate – cu
excepţia gradului în care membrii grupurilor dominante şi care exercită controlul
sunt controlaţi ei înşişi – ca şi însăşi posibilitatea unui consens moral în toate
societăţile istorice.
La versiunile mai moderate, de genul celor susţinute de R. Dahrenhoff, H.
Gorth şi C.W. Mills, dimpotrivă, sunt admise posibilităţile unor funcţii ale
controlului social pentru grupul din care face parte persoane, numai că, un astfel
de control, deşi este social în mecanismele sale, poate să nu fie social sau
societal, atâta vreme cât funcţiile sale pot servi mai degrabă unor grupuri
dominante.
Jan Szczepanski se referă chiar la un sistem al controlului social, pe care-l
defineşte analitic, în sensul că „fiecare grup, fiecare colectivitate socială
dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, interdicţii şi
constrângeri, sisteme de persuasiune şi presiune, sancţiuni până la constrângerea
fizică inclusiv sisteme şi modalităţi de exprimare a recunoştinţei, acordări de
distincţii şi premii, datorită cărora comportarea indivizilor şi subgrupurilor sunt
conduse spre concordanţa cu modelele acceptate de acţionare, de respectare a
criteriilor de valori, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismul
29
membrilor” .

26
A se vedea Talcot Parssons, ​The Social System​, Glencoe, III, The Free Press, 1951, p.206-207.
27
R. Nelt, ​Deviation and the Social Control Concept,​ in: Ethics, vol.LXIV, 1953, p.41
28
A se vedea, ​Social Control​, în G.Gurvitch & W.E. Moore, eds Twentieth Century Sociology, New York; Psilosophical Library, 1945, p.
241
29
Jan Szczepanski, ​Noţiuni elementare de Sociologie​, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 176
 Această definiţie analitică ne introduce, practic, în problematica ce va
urma.

2.Tipologia controlului social.

În funcţie de conţinutul concret, de mecanismele de realizare, practic de

sistemele particulare de raportare, există un larg evantai de forme ale controlului
social, care pot fi grupate în tipologii distincte.

2.1.După criteriul dinamică internă versus dinamică externă

Indiferent de componentele unei societăţi umane, începând cu elementul

de bază – individ, persoană, personalitate -, şi continuând cu structurarea în
grupuri, comunităţi, organizaţii şi instituţii, fiecare în parte îşi are atât viaţa sa
internă, distinctă, cât şi una bazată pe relaţionarea cu mediul extern.
Din această perspectivă, putem vorbi de un control intern şi de un control
extern, în primul caz fiind vorba de acel mecanism de autoreglare, cunoscut, în
principal, sub accepţia generală de autocontrol, pe când în cel de-al doilea de
intervenţia unor forţe din afara propriului sistem.
De regulă, autocontrolul este tratat în dicţionarele şi lucrările doctrinare de
sociologie, inclusiv de sociologie juridică, prin raportare strictă la nivelul
persoanei, premisă de pe care se apreciază că nu ar fi vorba de un control social
propriu-zis.
Aşa, de pildă, Lazăr Vlăsceanu este de părere că autocontrolul reprezintă
o „reglementare raţională de către o persoană, prin efort conştient şi voluntar, a
propriilor comportamente şi relaţii”, cu specificaţiile de rigoare suplimentare,
care ţin atât de particularităţile sale intrinseci, cât şi de imperativele decurgând
din relaţionarea cu mediul extern.
Astfel, continuă autorul, dacă autocontrolul presupune alegerea
preferenţială dintr-un eşantion de cursuri alternative de acţiune, nu este mai
puţin adevărat că pentru a evita stările de tensiune generate de încălcarea unei
norme, preferinţa este circumscrisă normativ în jurul “cursurilor acceptabile de
acţiune”. Mai mult chiar, pe fondul incertitudinii generate de acţiunile altora sau
de împrejurările sociale concrete, o persoană nu îşi poate controla niciodată,
integral, propria conduită, de unde autocontrolul este, parţial, rezultatul
influenţei sociale exercitate de alţii, deci şi al controlului exterior.
Din remarcile anterioare, putem reţine, pe de o parte, accentul pe
dimensiunea psihologizantă a autocontrolului, pe deplin îndreptăţită, dar şi, pe
de altă parte, reverberaţiile asupra sa din partea mediului social ineluctabil, cu
precizarea, însă, că în ambele ipostaze sfera de raportare principală rămâne la
nivelul persoanei.
 Spre deosebire de acest punct de vedere, în ce ne priveşte nu receptăm
nici un motiv pentru care să nu putem vorbi de autocontrol la celelalte niveluri
de organizare socială – grupuri, comunităţi şi alte colectivităţi sociale mai largi,
organizaţii şi instituţii, cu atât mai mult, cu cât el există în realitate.

2.2.După criteriul manierei de exercitare

Mannheim, ca de altfel şi alţi autori, în funcţie de maniera concretă de

exercitare şi mecanismele utilizate, face o disjuncţie între controlul social direct
şi controlul social indirect.
Controlul direct este acceptat, în general, ca fiind cel bazat pe „stimulente,
30
recompense sau sancţiuni explicite” , la care noi mai adăugăm câteva elemente
de suport suplimentare: cel care-l exercită este cunoscut, cunoscute fiindu-i şi
scopul, obiectivele urmărite şi modul de concepere şi finalitatea controlului pe
care-l exercită.
Spre deosebire de acesta, controlul indirect apelează mai mult, cum
31
punctualiza Ion Vlăduţ, la sugestii, zvonuri, manipulare prin mass-media şi în
cadrul căruia K. Mannheim observa o diferenţiere între metodele de influenţare a
comportamentului uman în masele neorganizate (gloate), în grupuri (comunităţi,
asociaţii), prin intermediul unor „structuri de câmp”, situaţii şi mecanisme
32
sociale, cu posibilitatea accentuată a exploatării persoanei şi societăţii .
Dacă, în linii generale, problematica şi mecanismele controlului social
direct sunt accesibile până la nivelul percepţiei sociale comune, a simţului
comun, nu în aceeaşi termeni se poate vorbi de controlul social indirect, mai ales
de pârghiile utilizate.
Jaques Ellul merge mai departe, subliniind că “Scopul propagandei
moderne nu mai este de a modifica ideile, ci de a provoca acţiunea. Propaganda
nu urmăreşte să obţină adeziunea raţională a oamenilor la o doctrină, ci
angajarea iraţională într-un proces activ...propaganda nu se adusează deci
inteligenţei, căci procesele convingerii intelectuale sunt lungi şi aleatorii:
33
propaganda se adresează inconştientului” .
Rezultă, deci, că în cazul propagandei avem de-a face cu un control social
indirect, care se exercită într-o manieră cu totul particulară, funcţie de caz, după
cum vom remarca în continuare, şi, asociat, finalităţile urmărite, sens în care
reţinem câteva din ideile şi tezele relevante ale aceluiaşi autori.
- Propaganda trebuie să fie totală. Propagandistul trebuie să folosească
întregul ansamblu de mijloace tehnice puse la dispoziţia lui, în special presa,

30
Ion Vlăduţ​, Introducere în sociologia juridică​, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 157.
31
Idem
32
K. Mannheim, ​Man and Society in Age of Reconstruction,​ London; Kegan Paul, Trench, Trubner, 1940, p. 285-311.
33
J. Ellul, Propagandes, Paris, P.U.F., 1962, p.16.
radioul, televiziunea, cinematograful, afişele, reuniunile, discuţiile de la om la
om...Nu se face propagandă atâta timp cât ele se folosesc sporadic şi la
întâmplare...;
- Faptul că fiecare mijloc are o eficacitate limitată la un singur domeniu
atrage după sine necesitatea ca aceste mijloace să se completeze reciproc...
Pentru a prinde individul în reţeaua propagandei, trebuie ca fiecare mijloc să fie
folosit în sensul eficacităţii sale specifice...fiecare îl face să acţioneze din nou în
acelaşi scop, în acelaşi sens, dar în mod diferit (s.ns.);
- Astfel se ajunge ca nici un aspect al vieţii intelectuale, sentimentale să
nu fie neglijat; omul este înconjurat din toate părţile;
- Instrumentele de propagandă sunt, aşadar, orientate în funcţie de un
anumit public şi trebuie folosite toate simultan, pentru a acţiona asupra unui
număr de indivizi cât mai mare posibil;
- Cinematograful, ca şi relaţiile cu oamenii, este mijlocul preferat al unei
propagande sociologice, într-un mediu de infiltrare lentă, de promovare
progresivă, de integrare într-o orientare. Adunarea publică, ca şi afişul sunt mai
ales instrumente de propagandă de şoc, intensă şi temporară, ce duce la acţiune
imediată (Să ne reamintim cum unele din adunările publice din perioada
post-decembristă au degenerat în manifestări de violenţe colective, cu grave
urmări în plan juridic – n.ns.). Presa tinde, mai ales, să emită informaţii de
politică generală: radioul va fi deci un instrument de activitate internaţională, de
război psihologic (Cum s-a întâmplat în perioada Revoluţiei Române din
Decembrie 1989 – n.ns.), pe când presa va fi pentru uz intern...;
- Propaganda tinde să încercuiască omul pe toate căile posibile, atât sub
aspectul sentimentelor, cât şi sub acela al ideilor, prin acţionarea asupra voinţei
sau necesităţilor, prin conştient sau subconştient, asaltându-l atât în viaţa sa
particulară, cât şi în viaţa sa publică...;
- Prin mitul pe care îl creează, propaganda impune o imagine globală, de
cunoaştere intuitivă susceptibilă numai de o singură interpretare, unică,
unilaterală şi care exclude orice deviere...El (mitul – n.ns.) provoacă la individ o
poziţie exclusivistă, o atitudine intolerantă (inclusiv faţă de normativitatea
juridică, dacă este conceput ca atare – n.ns.)...;
- Dar propaganda nu caută numai să se infiltreze în întreaga fiinţă umană,
să o reducă la o atitudine mistică totală şi să o capteze pe toate căile psihice
posibile, ci mai mult, ea se adresează ansamblului de oameni; propaganda nu
poate fi satisfăcută de semireuşită, căci ea nu tolerează discuţiile, comentariile..;
-...propaganda va acapara şi literatura – atât cea contemporană cât şi cea
din trecut, istoria care este scrisă din nou, conform necesităţilor de propagandă...
(s.ns.).
 Ca tipuri distincte de propagandă, care în mod explicit denotă că este
vorba de un control social indirect, rafinat şi deosebit de eficient, Jacquess Ellul
face trimitere la:
- propaganda sociologică, care poate fi comparată cu aratul şi
propaganda directă, cu semănatul: “nu merge una fără alta. Amândouă
trebuie să fie folosite. Căci numai propaganda sociologică nu va
determina niciodată individul să-şi modifice acţiunile...;
- propaganda orală şi propaganda de acţiune, care sunt complementare.
Trebuie – spune autorul – ca discursul să fie completat cu ceva vizibil;
trebuie ca elementul vizibil, activ, să fie explicat de discurs...;
- propaganda mascată, care caută să ascundă scopurile, identitatea,
semnificaţia şi autorul propagandei, denumită şi “propaganda neagră”,
folosind, adesea, misterul şi tăcerea; “propaganda albă”, deschisă şi
declarată, existând chiar un minister al propagandei (mai modern şefii
campaniilor electorale, dacă ne gândim la perioadele premergătoare
alegerilor, când partidele politice îşi desemnează astfel de şefi –
n.ns.)...
În context, se aminteşte de propaganda deschisă, necesară pentru a ataca
„duşmanii”, singura capabilă să-şi calmeze proprii oameni, şi de propaganda
mascată, mai eficace pentru atragerea omului de partea sa (a iniţiatorului –
n.ns.), fără ca el să-şi dea seama de aceasta”; despre faptul că din ce în ce mai
mult combinarea propagandei mascate cu propaganda făţişă se realizează astfel
încât ultima să fie acoperirea primeia, cu precizarea că propaganda albă (făţişă)
reprezintă doar o faţetă care atrage atenţia indivizilor, polarizează instinctul lor
de conservare, pentru ca în spatele acestei faţele alţi indivizi, „rămaşi în umbră”,
să modifice opinia în cu totul alt sens şi să caute să stârnească reacţii foarte
diferite, „folosind chiar rezistenţele la propaganda deschisă...”.
În fine, Jacquess Ellul aminteşte de o caracteristică distinctă a
propagandei – continuitatea şi durabilitatea, respectiv de a fi făcută fără pauze,
fără „spaţii albe”, să umple toată existenţa în timp a cetăţeanului şi într-un
interval de timp foarte îndelungat – afişe şi difuzoare când se plimbă, radio şi
ziar acasă, mitinguri şi cinematografe seara -, astfel încât “să creere pentru
individ o adevărată ambianţă din care să nu iasă niciodată. Şi cum el nu trebuie
să găsească puncte de reper externe, propaganda trebuie să fie dublată de
34
cenzurarea a tot ce vine din exterior” .
Iată, deci, imaginea unui control social indirect, infernal, aplicat riguros în
regimurile totalitare dar, observăm, foarte bine cunoscut şi în alte societăţi.
L-am înfăţişat pe larg şi, pe bună dreptate, se pot ridica întrebări, de
genul: de ce atât de vast? ce legătură are controlul indirect, de tipul propagandei,
cu juridicul şi cu sociologia juridică?
34
A se vedea, Jacquess Ellu, ​Les caractères de la propagande; Les limites de la propagande; Effets psychologiques de la propagande​, în:
Propagandes, Paris, Librairie Armand Colin, 1962, p. 15-18; 21-31; 55-61; 204-214; 311-318
 Are, şi încă unul hotărâtor, dacă avem în vedere relaţionarea deja tratată
între politic şi juridic, dacă ne reamintim că propaganda electorală reprezintă
mijlocul principal de accedere la putere a partidelor şi formaţiunilor politice, în
urma căreia se formează arcul guvernamental – principala instanţă iniţiatoare de
reglementări juridice -, parlamentul care legiferează şi de care depind, în ultimă
instanţă, reformarea şi modernizarea sistemului juridic în ansamblul său, în
raport cu nevoile sociale reale.
Dacă propaganda partidică răspunde sau nu acestui deziderat, dacă are sau
nu acoperire în intenţiile şi interesele reale ale promotorilor ei urmează să fie
atestate prin practica politică reală, ulterioară, până la noile alegeri, inclusiv pe
pilonul juridic pendinte de economie, justiţie, afaceri interne, administraţie etc.,
alegătorilor nerămânându-le la dispoziţie, într-o societate democratică, în final,
decât să sancţioneze, pozitiv sau negativ pe cei ce le-au confirmat ori,
dimpotrivă, le-au infirmat aşteptările.

2.3.După criteriul surselor şi direcţionării lor

Prin sursele controlului social avem în vedere instanţele de la care emană

şi se exercită controlul social, iar prin direcţionările sale asupra cui este posibil
să se exercite efectiv.
Reţinem, în primul rând, că G.Gurvitch, concepe controlul social ca
35
emanând atât din societate, cât şi din grupuri sociale sau chiar din indivizi .
Un punct similar de vedere şi l-au exprimat şi unii autori români, cu unele
nuanţări suplimentare, în sensul că atunci când se referă la controlul social al
indivizilor exemplifică cel exercitat de către preot, rege, liderul charismatic etc.;
când vizează grupurile sociale fac trimiteri la familie, şcoală şi vecini, pentru a
încheia cu tipul de control social exercitat de către instituţii cu caracter statal –
tribunale, închisori, la care noi am mai adăuga Ministerul Public, Ministerul de
Interne cu subsistemele sale – Poliţie, Poliţie de Frontieră, Jandarmerie,
Pompieri, Arhivele Naţionale -, Curtea de Conturi, Garda Financiară,
Administraţia publică – centrală şi locală, inclusiv instanţele statale care, în
virtutea principiului separării puterilor în stat şi tocmai pentru a limita excesul
de putere şi de manifestare a autorităţii uneia în detrimentul alteia, se
controlează reciproc, potrivit legii şi principiului supremaţiei legii etc.

2.4.După criteriul gradului de instituţionalizare

35
G.Gurvitch, ​Elements de sociologie juridique,​ Paris, Edition Mantaigne, 1940.
 În funcţie de acest criteriu, nu neapărat formulat ca atare în literatura de
specialitate şi neregăsit acceptat astfel pe un plan mai general, distingem două
mari categorii de control social – formal şi informal.
Controlul formal, sau instituţionalizat, cum este reţinut de către A.
Cuvillier, luând în consideraţie, însă, criteriul mijloacelor utilizate
(instituţionalizate – n.ns.), are în vedere acel tip de control exercitat prin
intermediul unor organisme şi organizaţii de stat, juridice, politice şi
administrative.
Într-o manieră similară procedează şi Robert E. Park şi Ernest W.
Burgess, care înscriu instituţiile ca o formă distinctă a controlul social, alături de
36
formele elementare, spontane, respectiv de opinia publică .
Pentru C.H. Cooley, acest fel de control, cu o caracteristică distinctivă –
raţionalitatea – se realizează prin norme şi standarde, în timp ce R.E. Park pune
accentul pe implicarea instituţiilor, legilor şi celorlalte reglementări juridice,
care acţionează ca imperative.
Alţi autori îi conferă o caracteristică definitorie în plus, considerând că el
este organizat şi se exercită asupra comportamentului indivizilor şi grupurilor
37
sociale .
În viziunea lui Jan Szczepanski, putem afirma că s-ar înscrie în ceea ce
autorul a definit ca fiind controlul realizat prin mecanisme material-sociale, care
38
au în vedere obligativitatea exterioară, uzitată de către instituţii .
Lazăr Vlăsceanu, în contextul abordării controlul social în Dicţionarul de
sociologie, pe care l-a coordonat împreună cu Cătălin Zamfir, alocă un spaţiu
destul de larg controlului formal, principalele idei referindu-se la:
- constă în definirea şi instituirea de norme impersonale
instituţionalizate în regulamente sau coduri, de regulă scrise de
asociaţii sau organizaţii sociale;
- aceste reguli stipulează cadrul organizatoric, precum şi drepturile şi
obligaţiile membrilor, recompense sau pedepse;
- menirea normelor este de a coordona acţiunile individuale pentru
realizarea scopurilor comune, de a minimaliza sursele de conflict şi, în
final, de a perpetua asociaţia sau organizaţia;
- controlul formal (instituţional) tinde atât spre reglementare, cât şi spre
standardizarea conduitelor instrumentale (productive) şi expresive ale
oamenilor sau grupurilor, ceea ce permite perpetuarea ordinii sociale,
chiar dacă standardizarea nu este tipică tuturor instituţiilor (cele
ştiinţifice, artistice sau de comunicare).

36
R.E. Park, E.W. Burgess​, Introduction to the Science of Sociology​, Chicago, University of Chicago Press, 1921.
37
Dan P.Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, ​op.cit​.​, p.63.
38
Jan Szczepanski, ​op.cit.​ ​, p.178
 Controlul informal (neinstituţionalizat), este considerat de către Lazăr
Vlăsceanu ca un tip distinct ce se particularizează prin realizarea sa “mai ales la
nivelul rolurilor sociale dintr-un sistem şi se manifestă în mod implicit în cadrul
interacţiunilor”.
Sursele sale principale, în opinia aceluiaşi autor, se regăsesc în procesul
socializării şi al învăţării sociale în contextul dat al normativităţii sociale
existente şi are ca rezultat interiorizarea sistemului de norme, de modele de
comportare şi atitudini tipice pentru o societate. Aici s-ar situa, la limita
extremă, autocontrolul.
Unii autori români, dar şi străini, îi atribuie, spre deosebire de controlul
formal, caracteristica de neorganizat, de spontan şi difuz, absentând agenţii
39
specializaţi în exercitarea sa .
G.Gurvitch şi A. Cuvillier departajează controlul neinstituţionali-zat prin
raportare la mijloacele de realizare, asociindu-l cu obiceiurile, tradiţiile,
moravurile, uzanţele şi opinia publică ce acţionează ca adevărate modele
culturale asupra indivizilor, determinându-i să le respecte în împrejurări concrete
de viaţă.
Totuşi, în opinia autorului din urmă, acest tip de control nu se confundă cu
control social realizat prin mijloace psihosociale, care acţionează asupra
opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor indivizilor, urmărindu-se
interiorizarea normelor şi valorilor sociale, astfel încât individul să le respecte
din convingere, ca o datorie internă morală, crezând în validitatea şi legitimitatea
40
acestora .
Dorim să încheiem problematica celor două forme de control prin câteva
trimiteri succinte la raporturile dintre ele.
Astfel, pe plan global, cu cât controlul informal este mai eficient, cu atât
se îngustează sfera de aplicabilitate a controlului formal şi, în fapt, asistăm la
prevalenţa primului în orice tip de societate.
Ponderea controlului social formal diferă, ca intervenţie şi mecanisme de
implementare, de la societate la societate şi, în interiorul aceleiaşi societăţi, de la
o perioadă la alta, în funcţie de percepţia factorilor de risc majori asupra
valorilor protegiuite prin normativitatea dată.
În societăţile bazate pe regimuri politice totalitate, dictatoriale, se exercită
un control social formal sistematic, dus până la extrema sa aberantă şi, de regulă,
el vine în contradicţie cu aşteptările şi finalităţile controlului social informal,
acesta din urmă reprezentând, deseori, o supapă de refulare pentru excesul
primului.
Situaţional, controlul social formal poate fi mult amplificat chiar şi în ţări
cu îndelungată tradiţie democratică, mai ales în situaţii de crize, indiferent de

39
Ion Vlăduţ, ​op.cit.​ ​, p. 155.
40
Apud, D.P. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, ​op.cit.​ ​, p. 60, 63-64.
natura lor, când mecanismele controlului social informal sunt alterate, îşi pierd
din eficacitate.
Ideal ar fi ca să existe o convergenţă şi o coerenţă între cele două tipuri de
control, ori nu în puţine cazuri acest lucru nu se întâmplă.
Dacă ne-am referi, de pildă, la controlul social formal, pe deplin justificat,
din perspectiva intereselor macrosociale, cu apelarea la forme înalte de
constrângere pe timpul tensiunilor şi tulburărilor interne, mai mult sau mai puţin
extinse, al luptelor stradale dintre bandele mafiote, ale lumii interlope, este
evident că la polul opus vom avea, la nivelul celor direct implicaţi în producerea
unor astfel de tulburări, un control informal orientat diametral opus raţiunii şi
sensului controlului formal.
La o altă limită extremă, se poate ajunge chiar până acolo încât extensia
controlului social informal, contradictoriu celor formale, să reprezinte, şi într-o
societate democratică, sursa de alimentare şi potenţare a nemulţumirilor sociale,
încât să degenereze în răscoală sau insurecţie.
Recunoaşterea acestei realităţi este explicită atunci când, de exemplu, în
articolul 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care se
protejează dreptul oricărei persoane la viaţă, permite şi trei excepţii, ultima
referindu-se la faptul că moartea nu este considerată ca aplicată prin violarea
respectivului articol în cazurile în care ea ar rezulta din recurgerea absolut
41
necesară la forţă “pentru a reprima, conform legii, o răscoală sau o insurecţie” .
Din toate cele redate anterior, concluzionăm că putem avea: un control
social formal pozitiv, atunci când el urmăreşte, ca finalitate, protejarea valorilor
şi normelor specifice societăţii democratice, însoţit, de regulă, de un control
social informal tot pozitiv, cel puţin la nivel macrosocial şi cu grad mediu de
generalizare, dar nu este exclusă nici posibilitatea unor controale sociale
informale negative, particulare grupurilor cu orientare valorică şi normativă
negativă şi delincvente, criminale; un control formal negativ, tipic societăţilor
totalitare, dictatoriale, însoţit de un control informal negativ, în opinia
guvernanţilor, dar în realitate pozitiv, prin raportare la imperativele schimbării
sociale în direcţia clădirii unei societăţi democratice, autentice.

2.5.După criteriul sancţiunilor utilizate

Am localizat aici criteriul de mai sus, şi nu întâmplător pentru că, aşa cum
vom putea remarca în continuare, el are tangenţă cu cel anterior prezentat.
Marea majoritate a autorilor, atunci când se referă la tipologizarea
controlul social în funcţie de mijloacele utilizate au în vedere, practic, categoriile
de sancţiuni însoţitoare şi în baza cărora disting: controlul social pozitiv
41
​Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,​ Asociaţia Română de Drept Umanitar, Editura Militară, Bucureşti, 1990, p.6.
(stimulativ) versus controlul social negativ (coercitiv), denumiri asupra cărora,
parţial, ne vom exprima unele rezerve, la momentul oportun. Dar să urmărim,
mai întâi, accepţiile conferite fiecărui tip în parte.
Controlul social pozitiv (stimulativ) este, în opinia lui Ion Vlăduţ, care
42
preia o serie de elemente de susţinere dintr-o lucrare a lui Dan Banciu , acea
categorie de control care se întemeiază, în principal, pe cunoaşterea şi
internalizarea de către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire
socială, ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere, motivaţie
realizată „prin flatări, recunoştinţă, elogii, laude, încurajări, recunoaştere socială,
recompense materiale etc.”.
Controlul social negativ (coercitiv), după aceeaşi părere fundamentată pe
teza lui Dan Banciu că se bazează, în special, pe temerile individului că va fi
sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale –
implică, în schimb, „dezaprobarea, descurajarea şi respingerea
comportamentelor deviante, indezirabile ale indivizilor, care se realizează prin
exprimarea mirării, supărării, prin ironie, sarcasm, izolare socială, marginalizare,
43
ameninţări, amenzi, pedepse corporale, pedepse privative de libertate, etc.” .
Astfel de conotaţii sunt atribuite în aceeaşi manieră, dar pe un spaţiu
44
argumentativ mai restrâns şi de către alţi autori .
Astfel, Jan Szczepanski diferenţiază următoarele sisteme de sancţiuni care
reglementează comportările membrilor în toate societăţile civilizate:
- sancţiuni negative neformale (mirare, exprimarea supărării, batjocurii,
etc.);
- sancţiuni negative formale (un întreg areal de pedepse prevăzute prin
prescripţiile legii – observaţii, reproş, amendă, arestul, închisoarea,
etc.);
- sancţiuni formale pozitive (elogiul şi adresarea de mulţumiri în public,
acordarea de diplome, premii în bani, avansări, decărori, ş.a.);
- sancţiuni neformale pozitive – reacţii de aprobare, de genul aprecierii
45
tacite, exprimarea respectului prin conduite, laude în presă, etc. .
Indiferent de categoria de sancţiuni la care se apelează, inclusiv la cele
negative neformale sau formale, finalmente controlul social în speţă urmăreşte
implementarea unor atitudini şi comportamente prosociale, de unde concluzia
noastră că acesta nu poate fi definit ca un “control social negativ”, pentru că,
prin el însuşi, nu este negativ.
În schimb, credem că se poate vorbi de existenţa unui control social
negativ, dar într-o cu totul altă accepţie, şi anume avem în vedere acel tip de
control social informal exercitat, de pildă, de grupurile infracţionale contrar

42
A se vedea, Dan Banciu​, Control social şi sancţiuni sociale​, Bucureşti, Editura Hyperion XXI, 1982, p.10
43
Ion Vlăduţ, ​op.cit.​ ​, p.155.
44
Prof.univ.dr.Vasile Popa, Conf.univ.dr.Ion Drăgan, Lector univ.drd. Lucian Lăpădat, ​Psiho-sociologie juridică, Universitatea Banatului,
Timişoara, Lumina Lex, 1999, p.180.
45
Jan Szczepanski, ​op.cit.​ ​, p. 184-185
imperativelor controlului social total, valorilor şi normelor sociale general
acceptate.
Iată de ce ne pronunţăm pentru a se vorbi, în funcţie de acelaşi criteriu al
mijloacelor utilizate, mai precis al sancţiunilor, doar de control social stimulativ
(recompensativ), respectiv de control social coercitiv (punitiv).
În schimb, dacă raportăm fiecare tip de astfel de control social la valorile
şi normele general acceptate şi proteguite, prin controlul social societal (de la
nivelul societăţii totale), putem distinge, în interiorul lor:
- control social stimulativ (recompensativ) pozitiv, prin care se
urmăreşte încadrarea în normele sociale, general acceptate, prin
apelarea la recompense;
- controlul social stimulativ (recompensativ) negativ, de genul celui
practicat de membrii grupurilor infracţionale, care îşi recompensează
membrii cu „rezultate meritorii”;
- control social coercitiv (punitiv) pozitiv, cum este cel practicat de
responsabilii cu aplicarea legii şi înfăptuirea actului de justiţie, atunci
când s-au comis infracţiuni sau contravenţii;
- control social coercitiv (punitiv) negativ, întâlnit, de pildă, sub forma
celui exercitat de grupările mafiote, în caz de încălcare a „legii tăcerii”
(omerta) asupra vinovaţilor.
Există şi între cele două tipuri majore de control social şi între
subdiviziunile lor relaţii de interacţiune şi intercondiţionare.
În linii generale, controlul coercitiv (punitiv) intervine mai mult atunci
când cel stimulativ nu dă rezultatele scontate.

2.6.După criteriul mijloacelor şi tehnicilor utilizate

Deşi, cel puţin parţial, acest criteriu se intersectează cu cele anterior

prezentate şi, mai ales, se intersectează tipurile de control asociate, merită să-l
reţinem şi să-l tratăm distinct, chiar dacă de o manieră esenţializată.
Cum aminteam pe parcursul paragrafelor anterioare, cu riscul de a ne
repeta, reţinem, în primul rând, că Jan Szczepanski, distinge, la o primă
estimare, după acest sistem de referinţă, între controlul psiho-social şi cel
material-social, pentru ca, ulterior, să consemneze, la limita dintre cele două
categorii controlul social exercitat prin intermediul obişnuinţelor şi obiceiurilor,
aşa cum le-am tratat anterior.
Pentru autor, şi nu numai, controlul social exercitat prin mecanisme
psihosociale are ca esenţă faptul că se referă la „interiorizarea normelor şi
valorilor, în aşa fel încât individul să simtă supunerea faţă de acestea ca o
46
obligativitate morală, interioară” . Cum am putut deja remarca, şi A.Cuvillier
46
Jan Szczepanski, ​op.cit.,​ p. 178
plasează în prim plan controlul realizat de mijloace, după care se referă, tot din
perspectiva mijloacelor la controlul instituţionalizat şi la cel neinstituţionalizat,
în înţelesul tratat deja.
Aici este timpul să localizăm poziţia celor care, nu puţini la număr,
consideră socializarea ca principal mecanism al controlului social.
Exemplul tipic de control psihosocial ar fi cel pe care l-am prezentat
atunci când ne-am referit la modul în care este concepută şi se derulează
propaganda.
La polul opus este nominalizat controlul social exercitat prin intermediul
mecanismului material-social, conceput de către Jan Szczepanski ca
47
„obligativitatea exterioară, uzitată de către instituţii” , cu nuanţarea că, în acest
context, cel puţin în optica noastră, rolul primordial în exercitarea controlului
social ar reveni constrângerii exterioare, îndeosebi din partea statului. Aici s-ar
înscrie, după părerea noastră, toate acele puncte de vedere care consideră dreptul
ca principal instrument al controlului social, axat însă pe menirea constrângerii.

Într-o altă viziune, categorisirea controlului social, în baza mijloacelor

utilizate, ar urma să fie structurată în control social stimulativ(pozitiv), mulat pe
indicaţii, sugestii, aprobări, recompense, stimulente în general şi, în revers,
controlul social coercitiv (negativ), care incumbă tabuuri, interdicţii, sancţiuni.
În fine, din sintetizarea literaturii de specialitate parcurse au mai rezultat,
după opţiunile diverşilor autori, că în cadrul mijloacelor de realizare a
controlului social s-ar mai înscrie: opinia publică, conştiinţa colectivă,
„folkways” şi „mores”, etc, putând fi nominalizate tot atâtea tipuri distincte de
control.

2.7. După criteriul valorilor şi normelor sociale protejate

Acest sistem de referinţă conferă,teoretic şi practic, varietatea cea mai

largă de genuri de control social, cu conţinuturile şi mecanismele specifice
fiecărui caz în parte – controlul economic, controlul politic, controlul religios şi,
în general, controlul moral, implicit deontologic, controlul militar etc.
Controlul social – juridic înţelegem să-l abordăm prin raportare, în
principal, la funcţiile pe care dreptul le îndeplineşte în societate, în viziunea unor
autori de marcă, prezentate într-o manieră concluzivă dar şi tipic bibliografică de
către Ion Vlăduţ şi pe care le preluăm, într-o încercare proprie de sintetizare.
În primul rând, remarcăm faptul că foarte mulţi autori fac trimiteri,
explicite sau implicite, la drept ca instrument de control social, printre care
E.Ross, C.H. Cooley, Paul H. Landis, iar la alţii lucrurile sunt şi mai clar
tranşate prin relevarea rolului primordial al dreptului: după afirmarea lumii
47
Idem
moderne, dreptul a devenit instrumentul principal al controlului social
(P.Pound); „studiul dreptului ca element integrant al procesului total al
controlului social este aspectul cel mai important al teoriei sociologice a
48
dreptului din secolul XX” .
Revenind, acum, la funcţiile dreptului, care, practic, îi conferă rolul şi
importanţa rezultate în alineatele precedente, punctualizăm:
-funcţia de reglementare socială, formulată ca atare de către italianul
49
Vincenzi Ferrari , menţionată cu nuanţări şi de către alţi autori, astfel:
regularizarea comportamentelor (Karl Llewellyn); funcţia de instituţionalizare
50
sau formalizare juridică o organizării social-politice a societăţii (Nicolae Popa
); dreptul urmăreşte două scopuri: a). de a formula reguli de comportare prin
51
stabilirea unor reguli; ... “(Dan Banciu ); „funcţia normativă a dreptului vizează
elaborarea de norme care reglemenează juridic cele mai importante raporturi
sociale. Normele elaborate prescriu indivizilor şi grupurilor sociale modele de
comportare. Aceste standarde de conduită sunt asociate unor poziţii sau
statusuri ce aparţin indivizilor şi grupurilor într-un sistem social, caracterizând
rolul pe care trebuie să-l îndeplinească îndiferite contexte sociale” (Ion Vlăduţ);
-funcţia de asigurare a unităţii corpului social, atât în societăţile
52
tradiţionale, cât şi în cele moderne (Michel Alliot ), de integrare, prin care
realizează aplanarea conflictelor potenţiale şi asigură condiţii pentru buna
53
funcţionare a mecanismelor raporturilor sociale (Talcott Parsons ), de tratate
propriu-zisă a conflictelor declarate (Vincenzo Ferrari), de rezolvare (Vilhelm
Aubert, Lawrence M. Friedman şi C.H. Cooley) şi stingere a acestora (Karl
Llewellyn), de structurare, în ultimă instanţă, a condiţiilor de viaţă;
-funcţia de administrare a justiţiei (Karl Llewellyn), întâlnită sub alte
formulări şi la Dan Banciu – “de a face ca regulile să fie observate, prin
utilizarea unor mijloace capabile să asigure ordinea socială şi să fie respectate
aşteptările indivizilor. Limitând şi controlând acţiunile şi conduitele sociale şi
individuale dreptul îndeplineşte o funcţie de ordine şi integrare”, respectiv la Ion
Vlăduţ, care vorbeşte în termenii de “funcţia de transpunere a sistemului
normelor juridice în realitatea socială”, proces care, la rândul său, presupune
acţiunea “exercitată de organe ale statului şi în limite determinate, de organizaţii
nestatale, în forme special prevăzute în actele normative (Nicolae Popa);
-funcţia stimulativă (Norberto Babbio), pozitivă, în cadrul căreia cultura
juridică joacă un rol esenţial în funcţionarea dreptului (Lawrence M. Friedman)
şi opusul său, funcţia represivă, bazată pe sancţiuni negative (Babbio);

48
Georges Gurvitch, ​Le controle sociale​, în: La sociologie du XX​e siècle, vol.I, poublie sous la direction du Georges Gurvitch en
colaboration avec Wilbert E. Moore, Paris, Press Universitaires de France, 1947, p. 289.
49
Vincenzo Ferrari, ​Funzioni del diritto. Soggio critico riconstruttivo​, Bari, 1987
50
Nicolae Popa, ​Teoria generală a dreptului,​ Bucureşti, T.U.B., 1992, p. 82-84
51
Dan Banciu, ​op.cit.​, p. 31-32.
52
Michel Alliot, ​L’acculturation juridique​, in: Ethnologie gènèrale, Paris, Encyclopedie de la Pleiade, 1968, p. 1216.
53
T.Parsons, ​The Law ans Social Control​, în: “Law and Sociology”, (edit,W.M.Evan, New York, 1962).
 -funcţia de instrument de coeziune socială, un instrument al
instrumentelor, care coordonează toate mecanismele sociale de integrare şi
control (Niklas Luhmann), realizabilă, la rândul său, de această manieră, prin
funcţiile pasive sau active de control social (William Evan);
-funcţia de inginerie socială (Lawrence M. Friedman);
-în fine, funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor
54
fundamentale ale societăţii, respectiv de conducere a societăţii (Nicolae Popa ).

2.8.Alte criterii de tipologizare a controlului social

Suplimentar sistemelor de referinţă deja prezentate mai înfăţişăm, în

continuare, unele, parte din ele regăsite în literatura de specialitate, parte fiind
propuneri personale.
a) După stilul utilizat:
- controlul paternalist (autoritar), exercitat de persoane investite cu
putere şi autoritate;
55
- controlul propriu-zis social (democratic) .
Am mai adăuga, aici, controlul social flexibil, versus controlul social
rigid, închistat.
b).După gradul de organizare şi modul de desfăşurare:
- controlul social strict organizat, inclusiv în baza unor planuri de
control, de fond sau tematice la nivelul instituţiilor, implicit al celor
juridice, înscriindu-se, aici, în principal controlul în înţelesul său de
funcţie distinctă a actului managerial şi de conducere;
- controlul spontan, neorganizat, bazat pe reacţii de moment, în aspecte
situaţionale particulare;
c).După distanţa spaţială între cei ce controlează şi cei controlaţi:
- controlul social direct, faţă în faţă;
- controlul indirect, de la distanţă, prin tot felul de mecanisme şi
instrumente – interpelări, rapoarte de jos în sus şi mergând până la
controlul social de tip manipulativ, propagandistic, etc.
d) După metodele folosite în raport cu conduitele deviante, unii
autori nominalizează:
- controlul penal;
- controlul compensator, de dezdăunare a pagubelor;
- controlul conciliator, pentru aplanarea şi/sau soluţionarea conflictelor,
cu ignorarea, cel puţin de moment, a elementului deviant propriu-zis,
deci fără măsuri punitive, în favoarea restabilirii ordinii sociale;
54
Pentru detalieri privind modul în care fiecare din autorii citaţi au înţeles să-şi conceapă propriile puncte de vedere asupra funcţiilor
dreptului, pe care le-au formulat, recomandăm studiul lucrării lui Ion Vlăduţ, la care ne-am referit, p. 162-175.
55
J. Dowd, ​Control in Human Societies​, 1936.
 - controlul terapeutic, aici intrând diferite genuri de terapie psihică,
individuală şi de grup, actul de reeducare şi resocializare în şi post
mediu penitenciar, etc.
e) După accentul pus, la un moment dat, pe funcţiile controlului social, în raport
cu urmările posibile sau deja înregistrate ale unor abateri:
- controlul preventiv, de felul controlului financiar intern;
- controlul limitativ a abaterilor şi urmărilor ce s-ar putea agrava fără o
intervenţie operativă şi oportună;
- controlul eliminativ al abaterilor.
f) După criteriul raportării la eficacitate şi eficienţă, pe care-l propunem, pot
exista, în termeni dihotomici:
- controale eficiente;
- controale ineficiente.
La intersecţia celor două variante limite există şi altele (parţial eficient,
parţial ineficient), importantă rămânând ideea că nu se poate face abstracţie de
costurile financiare, logistice, umane şi de timp, cu care se obţin sau nu
rezultatele şi măsura acestora, aspect pe deplin valabil şi în aceea ce proveşte
controlul socio-juridic, inclusiv al celui exercitat de către persoanele
responsabile cu aplicarea legii şi înfăptuirea actului de justiţie.
Toate acestea îndeamnă la competenţă, profesionalism şi organizarea
raţională a muncii în fiecare din segmentele de activitate socială.
În fine, este deja consacrat în literatura de specialitate faptul că
disfuncţionalităţile şi carenţele în exercitarea controlului social, lipsa de coerenţă
şi chiar contradictorialitatea dintr-un astfel de demers localizat la nivelul
instituţiilor şi organizaţiilor cu responsabilităţi în executarea şi aplicarea legii, se
traduc într-un factor facilitator în criminogeneză, impunându-se eforturi
susţinute şi conjugat-conştiente pentru introducerea măsurilor corective de
rigoare.
 BIBLIOGRAFIE

1. Sorin M. Rădulescu, ​Sociologia devianţei şi a problemelor sociale, ​Editura

Lumina Lex, București, 2010;
2. Zygmunt Bauman, Tim Hay, ​Gândirea sociologică,​ Editura Humanitas,
Bucureşti, 2008;
3. Dan Banciu, ​Sociologie juridică, Ipostaze şi funcţii sociale ale dreptului​,
Editura Lumina Lex, 2007;
4. Gheorghe Mihai, ​Metoda logică în drept​, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
5. Constantin Belu, ​Sociologie juridică​, Editura Lumina Lex, 2001;
6. Sofia Popescu, ​Sociologie juridică,​ Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
7. Arthur Mihăilă, Gheorghiţă Mateuţ, ​Logică juridică​, Editura Lumina Lex,
Bucureşti 1998;
8. Floare Chipea, ​Ordine socială şi comportament deviant,​ Editura Cogito,
1996;
9. Ion Dobrinescu, ​Introducere în logica juridică,​ Editura Lumina Lex,
București, 1996.
10.Dan Banciu, ​Sociologie juridică​, Bucureşti, Editura Hyperion, 1995;
11.Dan Banciu, ​Control social şi sancţiuni sociale​, Bucureşti, Editura Hyperion,
1992;
12.Floare Chipea, ​Sociologia comportamentului infracţional​, Bucureşti, Editura
Isogep-Euxin, 1997;
13.Achim Mihu, ​Sociologia dreptului​, Cluj-Napoca, Editura Universitară
Creştină Dimitrie Cantemir, 1994.