UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Asistenţă Socială, Sociologie şi Filosofie

Maria BULGARU
– coordonator –

SOCIOLOGIE
(manual)

Volumul I

Aprobat de
Consiliul metodico-ştiinţific
şi editorial
al Universităţii de Stat din Moldova

Chişinău – 2003 CE
USM
CZU 316(075.8)
S 65

Recomandat de Consiliul Ştiinţific

al Facultăţii de Asistenţă Socială,
Sociologie şi Filosofie

Recenzent: Tatiana COMENDANT, doctor în sociologie, conferenţiar universitar

Lista autorilor:
Maria BULGARU, doctor habilitat, profesor universitar
Andrei TIMUŞ, doctor habilitat, membru-corespondent al AŞM
Lidia DERGACIOV, doctor habilitat, profesor universitar Ludmila
MALCOCI, doctor habilitat, conferenţiar universitar Vasile
ONICOV, doctor în filosofie, conferenţiar universitar Stela
MILICENCO, doctor în sociologie, conferenţiar universitar Tatiana
SPĂTARU, doctor în sociologie, conferenţiar universitar Oxana
ISAC, doctor în sociologie, conferenţiar universitar Marcela
DILION, doctor în sociologie, lector superior
Diana CHEIANU, doctor în sociologie, lector superior
Valentina FLOCOSU, lector-asistent
Mariana BUCIUCEANU, lector-asistent
Lucia BOLOGAN-SPOIALĂ, lector-asistent
Angela MIRON, lector-asistent
Liliana SÂRBU, lector-asistent

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Sociologie / Maria Bulgaru, Vasile Onicov, Oxana
Isac, …, coord. Maria Bulgaru; Univ. de Stat din
Moldova. Facultatea de Asistenţă Socială, So- ciologie şi
Filosofie. – Ch.: Centrul Ed. al USM, 2003.
Vol. 1. – 2003. – 331 p.

ISBN 9975-70-260-0
100 ex.

316(075.8)

© M.Bulgaru, 2003
ISBN 9975-70-260-0 © USM, 2003

-2-
 CUPRINS

PREFAŢĂ 6

SECŢIUNEA I. Sociologia ca ştiinţă despre universul social 11

Capitolul I. Obiectul şi problematica ştiinţei sociologice (M.Bulgaru) 12
1. Definirea sociologiei. Statutul şi obiectul ei de studiu 12
2. Funcţiile sociologiei. Problematica sociologică şi
aparatul ei conceptual 19
3. Cadrele vieţii sociale şi condiţiile ei determinante 22
4. Locul sociologiei în sistemul ştiinţelor socioumanistice.
Relaţiile ei cu alte ştiinţe sociale 25
5. Sociologia generală – sociologii de ramură 31
Capitolul II. Învăţământul şi ştiinţa sociologică în Republica
Moldova (M.Bulgaru, D.Cheianu) 35
1. Rolul Şcolii Sociologice de la Bucureşti în organizarea
învăţământului sociologic 35
2. Dezvoltarea ştiinţei sociologice în Republica Moldova 45
3. Sociologia în învăţământul superior 55

SECŢIUNEA II. Viaţa socială şi structura socială 63

Capitolul I. Sistemul social (M.Bulgaru, M.Buciuceanu) 64
1. Teoria generală a sistemelor. Conceptul de sistem social 64
2. Tipologia sistemelor sociale. Subsistemele sociale 74
3. Mecanismul structurării şi funcţionării sistemului social 79
4. Modelul metodologic în analiza sistemelor sociale 83
Capitolul II. Structura socială (V.Onicov) 85
1. Conceptul de structură socială. Caracteristici fundamentale 85
2. Statusul şi rolul – elemente fundamentale
ale structurii sociale 89
3. Mobilitatea socială. Tipologia mobilităţii sociale 98
4. Clasele sociale. Teorii fundamentale privind clasele sociale 102
Capitolul III. Fapte, procese şi relaţii sociale (S.Milicenco, L.Sârbu) 109
1. Teoria faptului social 109
2. Noţiunea de proces social. Tipologia proceselor sociale 112
3. Relaţii sociale: delimitări conceptuale, tipuri de relaţii sociale 117

-3-
Capitolul IV. Grupurile sociale – mediu esenţial
al activităţii umane (V.Onicov) 126
1. Conceptul de grup social. Particularităţile grupului social 126
2. Tipologia grupurilor sociale 132
3. Structura grupului mic 139
4. Sociometria – metodă sociologică de studiere
a relaţiilor interpersonale în grupul mic 144
Capitolul V. Instituţiile sociale: rolul şi locul lor în organizarea societăţii
(V.Onicov) 149
1. Conceptul instituţionalizării. Caracteristicile instituţiilor
sociale 149
2. Tipuri de instituţii sociale 154
3. Statul – principala instituţie de organizare şi de conducere
a societăţii 160
Capitolul VI. Factorii existenţei şi dezvoltării vieţii sociale (T.Spătaru) 170
1. Conceptul de viaţă socială 170
2. Populaţia ca sistem şi factor al vieţii sociale 172
3. Mediul natural şi societatea 176
4. Raportul economie – societate 179
5. Conştiinţa socială 181
Capitolul VII. Schimbarea socială – parte componentă
a vieţii sociale (M.Dilion) 186
1. Definiri şi conceptualizări ale schimbării sociale 186
2. Teoriile schimbării sociale. Abordări sociologice privind
schimbarea socială 190
3. Factorii schimbării sociale 193
4. Actori, mecanisme şi ritmuri ale schimbării sociale.
Schimbări actuale şi perspective de viitor 197
Capitolul VIII. Conducerea vieţii sociale (O.Isac) 206
1. Definirea conducerii vieţii sociale. Structurile şi funcţiile
conducerii 206
2. Clasificarea metodelor moderne de conducere 209
3. Stiluri de conducere: definire şi clasificări 220
Capitolul IX. Integrarea şi cooperarea în spaţiul social
organizat (V.Onicov) 227
1. Conceptul de integrare. Raportul dintre integrarea socială
şi integrarea profesională 227

-4-
 2. Profesionalizarea ca relaţie socială. Strategii de
integrare socioprofesională 237
3. Cooperarea şi competiţia în cadrul grupului primar
de sarcină 243

SECŢIUNEA III. Comportamentul social 251

Capitolul I. Componente de bază ale acţiunii sociale (S.Milicenco) 252
1. Coordonate definitorii 252
2. Teorii sociologice privind acţiunea socială 255
3. Structura sistemului acţiunii sociale 261
4. Manifestări practice ale acţiunii sociale 264
Capitolul II. Comportamentul colectiv şi mişcările
sociale (V.Onicov, L.Bologan-Spoială) 268
1. Coordonatele definitorii ale comportamentului colectiv 268
2. Forme de comportament colectiv 271
3. Mişcările sociale. Caracteristicile şi etapele
mişcărilor sociale 278
Capitolul III. Etiologia comportamentului delincvent:
modalităţi de abordare teoretică (O.Isac) 287
1. Devianţa şi delincvenţa: precizări conceptuale 287
2. Principalele orientări clasice privind etiogeneza delincvenţei 289
3. Concepţii asupra determinismului social al fenomenului
de delincvenţă 292
4. Abordarea delincvenţei din perspectiva contradicţiilor
socioculturale 298
Capitolul IV. Narcomania – formă a conduitei deviante
(M.Bulgaru, A.Miron) 305
1. Semnificaţiile flagelului drogului 305
2. Dependenţa de droguri: tipuri şi caracteristici 310
3. Dimensiuni sociale ale consumului de droguri 316
4. Măsuri de prevenire a consumului de droguri
şi de acordare a asistenţei sociale persoanelor
dependente de drog 323

-5-
 PREFAŢĂ

Astăzi trăim într-o lume care tot mai mult tinde să se transforme
într-un sistem unitar global. Este o lume în continuă schimbare, plină
de cele mai mari promisiuni pentru viitor, de enorme posibilităţi pen-
tru echitate şi bunăstare a tuturor. În acelaşi timp, este o lume marcată
şi de adânci conflicte, tensiuni şi scindări sociale, de agresiunea dis-
tructivă a tehnologiilor moderne asupra mediului, de pericolul fără
precedent al războiului nuclear.
Cum s-a format această lume? De ce condiţiile noastre de viaţă
sunt atât de diferite de cele ale generaţiilor precedente? În ce direcţii
se va produce schimbarea în viitor? Or, vechea întrebare, formulată de
G.Simmel – “Cum e posibilă societatea? – rămâne a fi şi astăzi o
preocupare primordială a omenirii, un domeniu de studiu cu un rol
fundamental în cultura intelectuală modernă.
Transformările contradictorii ce au loc în secolul globalizării îna-
intează cu toată acuitatea necesitatea cunoaşterii profunde a teoriei
sociale, elaborării de noi concepte, paradigme prin care am putea pă-
trunde în esenţa proceselor sociale contemporane. În acest context, un
rol aparte îi aparţine sociologiei ca ştiinţă fundamentală despre rea-
litatea socială. Sociologia este o ştiinţă ce se ocupă cu studiul socialu-
lui, ca formă generală de existenţă a vieţii umane, şi al societăţii glo-
bale, al organizării şi dinamicii sale, cu studiul subsistemelor din care
se compune societatea globală şi al relaţiilor lor atât cu sistemul social
global, cât şi cu celelalte subsisteme ale acestuia.
Ca ştiinţă independentă, sociologia s-a constituit la mijlocul
secolului al XIX-lea, având la origini pe marii gânditori A.Comte,
Em. Durkheim, K.Marx, M.Weber. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului al XX-lea sociologia este recunoscută instituţio-
nal, fiind introdusă ca disciplină de învăţământ în universităţile din
SUA (Chicago), Franţa (Paris), Anglia (Londra) etc. Chiar de la înce-
puturi sociologia şi-a impus utilitatea prin studiul ştiinţific al compor-
tamentului uman, prin cultivarea imaginaţiei – a capacitatăţii de a ne
desprinde de imediateţea circumstanţelor personale şi de a ne repre-
zenta lucrurile într-un context mai amplu, de a sesiza legăturile ce se
stabilesc între indivizi şi instituţiile sociale, de a înţelege forţele
istorice care influenţează viaţa noastră, de a conştientiza că multe

-6-
probleme ce

-7-
par să privească doar individul sunt, de fapt, expresia unor vaste ten-
dinţe sociale. Sociologia dezvăluie conexiunile dintre ceea ce face so-
cietatea din noi şi ceea ce facem noi înşine din noi, explică în ce mod
ne creăm propria noastră individualitate, în ce mod activitatea noastră
structurează, modelează lumea socială înconjurătoare şi totodată este
structurată de ea.
Procesul permanent al construcţiei şi reconstrucţiei vieţii sociale
se bazează pe sensurile date de oameni acţiunilor lor. Ultimele însă
pot produce rezultate diferite de ceea ce indivizii au preconizat. În
acest context sociologia are menirea de a face o distincţie clară între
scopul comportamentului nostru – ceea ce intenţionăm să facem – şi
consecinţele neintenţionate ale acestui comportament, de a studia echi-
librul rezultat dintre reproducerea socială (felul în care se menţin în
timp societăţile) şi transformarea socială (schimbările pe care le su-
portă societăţile).
Sociologia are numeroase implicaţii practice. Ea oferă activităţii
practice cunoştinţe teoretice despre mecanismele funcţionării vieţii
sociale, despre consecinţele directe sau indirecte, intenţionate sau ne-
intenţionate ale diferitelor procese sociale, sau intervenţii; informaţii
empirice despre realitatea socială; predicţii asupra dinamicii sisteme-
lor sociale, a diferitelor tendinţe; diagnoza problemelor sociale şi solu-
ţii la acestea; evaluarea variatelor programe de schimbare socială, in-
ventarierea continuă a eficienţei diferitelor activităţi sociale. Rolul
practic al sociologului s-a cristalizat în societatea actuală în contextul
mecanismelor democratice. Sociologul este un expert-consultant al
practicianului, oferind totodată cunoştinţele sale specializate întregii
colectivităţi şi sprijinind prin aceasta participarea democratică.
Sociologia îşi realizează menirea prin sporirea posibilităţilor de
explorare, înţelegere şi practicare a libertăţii umane, prin oferirea de
punţi de legătură între personal şi social, între individual, comunitar
şi global. Într-o lume în schimbare accelerată, într-o perioadă de
cumpănă a tranziţiilor şi opţiunilor, sociologia este investită cu res-
ponsabilitatea de a analiza procesele din trecutul mai apropiat sau
mai îndepărtat şi, mai ales, de a identifica şi a explica transformările
prezente şi viitoare.
Sociologia ne înzestrează cu conştiinţa de sine, cu capacitatea de
a cunoaşte profund motivele acţiunilor noastre şi ale societăţii în gene-

-8-
ral, ceea ce ne va permite să nu rămânem insensibili la inegalităţile
existente, la lipsurile de care suferă astăzi milioane de oameni; prin
urmare, să fim capabili de a influenţa propriul nostru destin.
Profesia sociologului a devenit o componentă inalienabilă a vieţii
sociale din toate statele civilizate. Activitatea specialiştilor de acest
gen este integrată în elaborarea şi promovarea politicilor de stat, în
realizarea programelor economice şi sociale. Sociologii participă în
calitate de experţi la elaborarea legislaţiilor, la luarea deciziilor de că-
tre organele administraţiei publice, la cercetarea complexă a pieţei şi a
nevoilor de consum, la prognozarea evoluţiei fenomenelor economice,
politice şi sociale, la argumentarea activităţilor organizaţiilor nongu-
vernamentale etc. În toate ţările dezvoltate este conştientizat faptul că
chiar şi cele mai bune legi şi politici publice nu pot avea sorţ de
izbândă, “nu pot lucra”, dacă nu sunt axate pe o cunoaştere pro-
fundă a mecanismului funcţionării vieţii sociale – domeniu de
cercetare şi explicare a ştiinţei sociologice.
Cele menţionate constituie argumente convingătoare, că şi în
Republica Moldova realizarea cu succes a reformelor care se desfă-
şoară în această etapă complicată de trecere spre economia de piaţă
este de neconceput fără a dispune de specialişti-sociologi în toate
domeniile vieţii.
Trecând prin multiple greutăţi, adesea de ordin subiectiv (factorii
de decizie nu conştientizează la modul cuvenit rolul sociologiei în de-
păşirea problemelor cu care ne confruntăm), sociologia îşi afirmă
dreptul la viaţă şi în Republica Moldova. Astfel, în anul 1994 în cadrul
Universităţii de Stat din Moldova s-a iniţiat, pentru prima dată în re-
publică, pregătirea specialiştilor în domeniul sociologiei prin fondarea
unei catedre de profil – Catedra de Sociologie (astăzi în cadrul Facul-
tăţii de Asistenţă Socială, Sociologie şi Filosofie), fiind unica catedră
care pregăteşte asemenea specialişti.
Pregătirea sociologilor la USM se realizează în conformitate cu
standardele naţionale (cerinţele Planului-cadru) şi cele internaţionale,
planul de studiu fiind coordonat cu Universităţile din Moscova
(Rusia), Bucureşti şi Timişoara (România), Lund şi Stockholm
(Suedia), Norwich (Marea Britanie), New Jersey (SUA). Ca direcţie
de specializare universitară, sociologia oferă multiple cunoştinţe din
domeniul teoriei sistemului social, a acţiunii sociale, a organizării so-

-9-
ciale, a structurii sociale, a politicilor sociale, cunoştinţe privind eco-
nomia, marketingul, dreptul, psihologia socială, medicina socială etc.
Studenţii care se specializează în Sociologie studiază, de asemenea,
multiple domenii concrete ce ţin de sociologiile ramurale, în confor-
mitate cu necesităţile ţării noastre: sociologia urban-rurală, sociologia
familiei, sociologia personalităţii, sociologia educaţiei, sociologia co-
municării, sociologia delincvenţei, sociologia relaţiilor etnice, socio-
logia opiniei publice, sociologia politică, sociologia populaţiei, socio-
logia culturii, sociologia organizării şi a conducerii etc. Studenţii însu-
şesc profund metodele organizării şi desfăşurării cercetărilor sociolo-
gice. Vastul orizont ştiinţific le va permite să participe la identificarea
problemelor societăţii noastre şi la elaborarea modalităţilor concrete
de soluţionare a acestor probleme, la elaborarea strategiilor eficiente
de realizare a reformelor sociale. Or, sociologii îşi vor aduce aportul în
cele mai diverse domenii ale vieţii noastre, ceea ce impune necesitatea
unei griji permanente din partea statului acordată acestei profesii în
cadrul politicilor de pregătire a specialiştilor în Republica Moldova.
Instituţionalizarea ştiinţei sociologice în învăţământul universitar
înaintează stringent problema elaborării manualelor, materialelor di-
dactice, necesare studenţilor pentru însuşirea disciplinelor respective.
Scopul prezentului manual este de a oferi studentului şi cititorului
obişnuit o privire generală asupra problemelor esenţiale ale sociologi-
ei. În manual sunt prezentate sumar principalele teme incluse în Pro-
grama cursului de Sociologie generală, prin intermediul cărora sunt
dezvăluite variate modalităţi de explorare a lumii sociale.
Prin conţinutul şi stilul expunerii problemelor, colectivul de autori
încearcă să elucideze faptul că Sociologia, ca disciplină universitară şi
domeniu ştiinţific teoretico-aplicativ, obţine în Republica Moldova din
ce în ce mai mult un statut independent de restricţiile ideologice şi
relaţiile de conjunctură, detaşându-se de adevărurile dogmatizate şi
aprecierile categorice. Autorii manualului s-au străduit să reflecte nu
doar rolul şi importanţa teoriei sociologice, dar să expună amplu şi un
bogat material factologic.
În manual este generalizată experienţa profesoral-didactică a
autorilor, datele empirice privind transformările sociale din ultimii
ani; el conţine un bogat material teoretic şi istoric expus în multiple
monografii din ţară şi de peste hotarele ei. În cele două volume ale

- 10 -
manualului Sociologia este reprezentată ca o disciplină ştiinţifică
multiplu structurată, din care au fost desprinse următoarele niveluri
distincte: 1) sociologia ca teorie generală a socialului, cuprinzând
denumiri diferite, precum: teoria sistemului social, a acţiunii socia-
le, a organizării sociale etc.; 2) sociologia ca teorii ale diferitelor
componente, subsisteme ale societăţii globale, întruchipate în
sociologiile de ramură: sociologia politică, a familiei, a vieţii spiri-
tuale, a delincvenţei, urban-rurală etc.
Destinaţia manualului este de a forma la studenţi o gândire
analitică, capacitatea de a pătrunde de sine stătător în esenţa între-
bărilor, de a aplica cunoştinţele sociologice în cele mai diverse
domenii: industrie, agricultură, ocrotirea sănătăţii, cultură, activita-
tea politică, învăţământ etc.
Sperăm că prezentul manual, chiar dacă nu conţine o expunere
exhaustivă a tematicii compartimentelor ce-i formează structura, va
constitui un suport temeinic pentru înţelegerea şi însuşirea ştiinţei
Sociologia.

Maria Bulgaru

- 11 -
SECŢIUNEA CA ŞTIINŢĂ DESPRE

I
UNIVERSUL SOCIAL
SOCIOLOGIA
CAPITOLUL I. ► Obiectul şi problematica ştiinţei sociologice
CAPITOLUL II. ► Învăţământul şi ştiinţa sociologică în
Republica Moldova

- 11 -
 Capitolul I
OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA
ŞTIINŢEI SOCIOLOGICE

1. Definirea sociologiei. Statutul

şi obiectul ei de studiu

Naşterea sociologiei a însemnat punerea sub semnul întrebării a

simţului comun în abordarea şi interpretarea fenomenelor şi a procese-
lor cu care ne confruntăm zilnic. Sociologia este, în mod esenţial,
studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea
ei, adică a unei realităţi sui generis, precum şi a unor părţi, fenome-
ne şi procese ale acestei realităţi în legăturile lor multiple, variate şi
complexe cu întregul.
Fundalul pe care şi-au făcut apariţia originile sociologiei îl repre-
zintă schimbările radicale produse de Revoluţia Franceză de la 1789 şi
de revoluţia industrială în Europa. Dispariţia modurilor de viaţă
tradiţi- onale provocată de aceste schimbări a determinat tentativa
gânditorilor de a formula o nouă percepere atât a lumii sociale, cât şi a
celei naturale. Aplicând metoda ştiinţifică, sociologia oferă răspunsuri
la proble- mele ce ne preocupă, avându-şi temeiul în faptele
acumulate printr-o cercetare sistematică, directă. Perspectiva
sociologică, de factură ştiinţi- fică, ne invită să ne privim pe noi
înşine şi să privim mediul nostru înconjurător altfel decât am făcut-o
mai înainte, cu mai multă compe- tenţă şi responsabilitate faţă de
condiţia noastră umană, relaţiile cu aproapele şi societatea în care
trăim. Ea ne permite să obţinem o ima- gine proaspătă asupra
societăţii din care facem parte, pe care o consi- derăm ca dată şi
nediscutabilă, să examinăm mediul în care ne aflăm cu aceeaşi
curiozitate ce ne-ar anima dacă ne-am afla în mijlocul soci- etăţii
străine, exotice. Din această caracterizare succintă a obiectului
sociologiei rezultă că ea este o ştiinţă şi, în acelaşi timp, o conştiinţă
de un fel deosebit.
Noţiunea de sociologie a fost introdusă de August Comte (1798-
1857), în anul 1832, în locul noţiunii de „fizică socială”, lansată de el
în 1822 în lucrarea „Planul lucrărilor necesare pentru reorganizarea
societăţii”. Acest termen a fost folosit şi de A.Quetelet în sensul de
- 12 -
studiu statistic al fenomenelor sociale. A.Comte considera că sociolo-
gia trebuie să studieze societăţile umane, concepute sub raportul
structurării şi funcţionării lor. În opinia lui, sociologia este ştiinţa care
cercetează componentele sistemului social, adică ale societăţilor uma-
ne pentru a determina raporturile dintre acestea, modul de funcţionare
şi legităţile după care ele interacţionează. Raportul dintre aceste con-
stituente determină existenţa societăţilor, iar legile care reglementează
activităţile lor condiţionează dezvoltarea societăţilor umane. Sociolo-
gia, în opinia lui A.Comte, este menită să încununeze sistemul ştiinţe-
lor, să constituie ultima verigă în ierarhia ştiinţelor. Prin ea studiul
fenomenelor umane urma să atingă stadiul „pozitiv”.
O analiză etimologică a termenului de sociologie denotă că el este
compus din două rădăcini: „socio” – ce provine de la termenii
latineşti
„societas, socialis, sociabilis”, care s-ar traduce prin termeni relativi
identici „societate, social, sociabilitate” şi „logos” din greceşte, ce în-
seamnă „ştiinţă”. Astfel, numai din considerente etimologice se poate
deduce că sociologia ar trebui să studieze: „societatea omenească şi
legile dezvoltării ei”, „procesele sociale, relaţiile dintre oameni şi
insti- tuţiile din orânduirea socială existentă.” Însă, cu toate că
rădăcinile sunt străvechi, sociologia ca ştiinţă este tânără în raport cu
matematica, logica sau fizica, atât de riguroase, luate ca modele de
referinţă.
Cu mai bine de 2300 de ani înainte Aristotel scria că „omul este
prin natura sa un animal politic”, fără ca această reflecţie să constitu-
ie baza definiţiilor date sociologiei ca ştiinţă. Majoritatea autorilor au
definit sociologia ca studiu ştiinţific sau pozitiv al faptelor sociale.
Sociologia ca ştiinţă este definită în variate modalităţi, determinate de
complexitatea domeniului său. Ca variante de definiţii menţionăm:
 ştiinţă a faptelor sociale, după Em.Durkheim;
 ştiinţa fenomenelor sociale totale, după G.Gurvitch;
 ştiinţa realităţii sociale, după D.Gusti;
 ştiinţa societăţilor omeneşti, după Tr.Herseni.
În sensul cel mai general, sociologia este ştiinţă a socialului. Pen-
tru a delimita însă cu mai multă precizie specificul abordării sociolo-
gice, este necesar a se lua în considerare constituirea şi dinamica în
timp a sociologiei, relaţiile ei cu celelalte ştiinţe sociale:

- 13 -
  Spre deosebire de alte ştiinţe sociale, sociologia nu se limitează
la o latură sau un domeniu al realităţii sociale (fapt care o deosebeşte
de economia politică, demografie, istorie etc.). Ea studiază societatea
integrativ, unitar şi obiectiv.
 Sociologia ne dotează cu o formă specială de conştiinţă. Această
conştiinţă ne ajută să înţelegem mai bine forţele sociale. În 1963,
Berger afirma că sociologia este „o ştiinţă liberatoare”.
 Sociologia poate deveni un instrument pentru dobândirea infor-
maţiei despre noi înşine şi pentru a interveni în viaţa socială, spre a ne
atinge anumite scopuri.
Sociologia poate fi definită simplu ca „ştiinţă a societăţilor ome-
neşti”, ca disciplină ştiinţifică ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, al
formelor de comunitate umană, de convieţuire socială. (Tr.Herseni)
În majoritate, noi percepem lumea în funcţie de caracterul, calita-
tea propriei noastre vieţi. Sociologia demonstrează însă necesitatea de
a ne extinde viziunea asupra motivaţiei existenţei noastre şi a compor-
tamentului nostru. Ea deseori atestă că ceea ce se consideră a fi firesc,
inevitabil, bun sau adevărat, poate şi să nu fie aşa, şi că curriculum
vitae al nostru este puternic influenţat de multipli factori istorici şi
sociali. Înţelegerea modalităţilor subtile, dar complexe şi profunde, în
care vieţile noastre reflectă contextul experienţei noastre sociale, este
esenţială în abordarea sociologică.
Sociologia studiază viaţa socială umană a indivizilor, a grupurilor
şi a comunităţilor. Este un demers îndrăzneţ şi de mare responsabilita-
te, întrucât subiectul ei este rezultatul propriului nostru comportament
ca fiinţe sociale. Scopul pe care şi-l propune studiul sociologic este
extrem de larg: de la analiza întâlnirilor întâmplătoare dintre diferiţi
indivizi pe stradă până la investigarea proceselor sociale globale.
Sociologia este considerată, în primul rând, ştiinţă despre societa-
te ca un tot unitar, iar, în al doilea rând, studiul unor manifestări soci-
ale (economice, juridice, politice, etice, estetice, religioase, filosofice,
ştiinţifice) tratate separat, însă în conexiunea şi raportarea lor la totali-
tatea socială. Sociologia studiază societatea în totalitate sa, natura şi
esenţa, structurile şi funcţiile ei, modul în care ea evoluează. Or, so-
ciologia are ca obiect de studiu realitatea socială şi procesul devenirii
şi realizării acesteia.

- 14 -
 Sociologia este ştiinţa care trebuie să investigheze conexiunile
dintre ceea ce face societatea din noi şi ceea ce facem noi înşine din
noi. Activitatea noastră structurează – modelează lumea socială încon-
jurătoare şi, totodată, este structurată de ea. Sociologia este disciplina
în care este omis propriul nostru punct de vedere asupra lumii, aceasta
pentru a privi cu mai multă atenţie la influenţele ce determină viaţa
fiecăruia dintre noi. Sociologia are importante implicaţii practice. Ea
poate contribui, în diverse moduri, la critica socială şi la practica re-
formelor sociale. În primul rând, cunoaşterea adecvată a unui anumit
complex de circumstanţe sociale ne oferă adesea o şansă în plus de a
le controla. În al doilea rând, sociologia ne asigură mijloace de a ne
spori sensibilitatea culturală, permiţând ca activitatea politică să se
bazeze pe valorile culturale divergente. În al treilea rând, ea facilitea-
ză investigarea consecinţelor implementării unui anumit program poli-
tic. Şi, nu în ultimul rând, poate chiar cel mai important, sociologia
produce conştiinţa de sine, oferind grupurilor şi indivizilor o şansă
sporită de a-şi determina condiţiile propriei lor vieţi.
Sociologia este o disciplină ştiinţifică, care are ca obiect de studiu
societatea umană în ansamblul şi în diversitatea ei concretă. Ea reali-
zează un studiu sistematic al complexului social, o cercetare a relaţii-
lor sociale în dinamica şi unitatea lor, reflectate în acţiunea reciprocă a
părţilor şi a elementelor componente ale sistemului social, cercetate
sub aspect analitic-empiric şi descriptiv-explicativ în acelaşi timp. De
asemenea, sociologia se angajează în descifrarea mecanismelor care
reglează viaţa colectivităţilor umane, a grupurilor sociale, reale şi con-
crete, înrădăcinate în istorie.
În condiţiile în care comportamentul uman are o puternică încăr-
cătură socială, sociologia poate fi considerată un demers ştiinţific al
comportamentelor umane, modelate şi socialmente acceptate, adică al
comportamentelor sociale. Fiind nucleul dinamizator al societăţii, in-
dividul, care interacţionează în mod complex cu societatea, deci fiinţa
relaţională (în sensul său cel mai cuprinzător) şi comportamentul ei
social intră obligatoriu în sfera de definire a sociologiei.
Sociologia se vrea a fi o ştiinţă particulară, dar nu consimte să ia
în consideraţie un aspect izolat al realităţii sociale, ci îşi propune să
studieze şi să înţeleagă ansamblul de elemente fundamentale ce consti-
tuie societatea.

- 15 -
 Pe măsura dezvoltării unui număr impunător de ştiinţe sociale s-
a impus tot mai accentuat problema determinării specificului so-
ciologiei. Definirea ei doar ca ştiinţă a realităţii sociale nu mai este
satisfăcătoare în condiţiile în care în legătură cu fiecare sferă par-
ticulară a vieţii sociale există tendinţa dezvoltării, oarecum în afa-
ra sociologiei şi în paralel cu aceasta, a disciplinelor specializate.
Din această perspectivă se pot desprinde două mari poziţii în de-
finirea sociologiei:
 O definiţie în sens restrâns, prin care se afirmă că există o dis-
tincţie principială, absolută între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale.
Sociologia reprezintă o ştiinţă care studiază formele sociale ale activi-
tăţii umane, conţinuturile variate ale acesteia reprezentând obiectul
diferitelor ştiinţe sociale particulare. Sociologia investighează caracte-
risticile generale, abstracte ale comportamentului social, ale relaţiilor
sociale, grupurilor, colectivităţilor. Sociologia reprezintă, totodată, o
metodologie generală a investigării fenomenelor sociale şi nu a celor
economice, politice sau juridice.
 O definiţie în sens larg, conform căreia distincţia dintre sociolo-
gie şi ştiinţele sociale este relativă şi istorică. Sociologia este atât o
ştiinţă despre social ca formă generală de existenţă a vieţii umane, cât
şi o ştiinţă despre societatea globală, despre organizarea şi dinamica
ei, despre subsistemele ce constituie sistemul social global şi despre
relaţiile reciproce atât dintre aceste subsisteme, cât şi despre interacţi-
unea lor cu sistemul social global.
În sociologie există o dimensiune:
 teoretică, îndreptată spre construirea de modele teoretice, după
o metodă ipotetico-deductivă, care pleacă, în general, de la caracteris-
ticile abstracte ale socialului;
 şi una empirică, orientată spre descrierea sistematică a realităţii
sociale, spre acumularea de date referitoare la o problemă socială sau
alta, concretizată, de regulă, în monografii empirice sau sondaje de
opinie publică.
Sociologia vizează, prin urmare, o sinteză între cercetarea analiti-
co-empirică a unei realităţi infinite de fapte, fenomene, evenimente
etc. şi înţelegerea global-sintetică a acestora, cu efortul de a elabora
„regularităţile”, legităţile, pe care îl impune statutul oricărei ştiinţe.

- 16 -
 E ştiut că orice ştiinţă presupune, prin statutul său, căutarea şi
explicarea „ascunsului”. Din această perspectivă, nicăieri taina nu
se găseşte atât de greu ca în sociologie, susţine G.Gurvitch; astfel,
dacă verosimilul este adeseori opusul adevărului, atunci trebuie să
subliniem că în sociologie, când se descoperă „taina” şi când se
ajunge la o explicaţie, ea pare, mai mult decât în alt domeniu, ne-
verosimilă. Aceasta ţine de caracterul însuşi al fenomenelor socia-
le totale în desfăşurare, care se exprimă doar parţial, nu numai în
organizaţie, ci chiar în structuri, fără să mai vorbim de simboluri,
de mituri, de ideologii.
Perspectiva sociologică a fost numită de către C.Wright Mills
„imaginaţie sociologică”. E un gen de conştiinţă specială ce are ca-
pacitatea de a trece de la cele mai impersonale şi mai îndepărtate
transformări la aspectele cele mai intime ale eului uman şi de a vedea
raporturile dintre ele.
Sociologia este apreciată ca ştiinţa regularităţilor, a constante-
lor socialului sau ca ştiinţă despre societate în ansamblul ei, deşi
este nevoită să nu evite problemele care privesc indivizii. Sociolo-
gia ştiinţifică se prezintă sub forma unor teorii care respectă urmă-
toarele principii:
 principiul realismului – lumea externă există independent de
observaţia noastră;
 principiul determinismului şi regularităţii – relaţiile din lumea
înconjurătoare se produc în mod necesar şi sunt organizate în termeni
de cauză-efect;
 principiul cognoscibilităţii şi raţionalităţii – lumea externă poa-
te fi cunoscută prin observaţii obiective şi pe cale logică.
Obiectul sociologiei se constituie dintr-o sinteză a componentei
schematice, referitoare la elementele fundamentale ale socialului, cu
ansamblul structurat de fapte, fenomene, relaţii şi tipuri diverse de
colectivităţi umane, caracterizate toate printr-o multitudine de deter-
minaţii, la care se adaugă angrenajul opiniilor şi al judecăţilor formu-
late atât asupra structurii schematice, cât şi asupra dinamismului enti-
tăţilor sociale concrete.
Obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi
al relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi al comportamen-

- 17 -
tului uman în cadrul social propriu grupurilor şi comunităţilor umane
de diferite tipuri.
Studiul sociologic implică atât raportarea directă la fenomene
şi fapte sociale, prin observaţie, interviu, anchetă etc., cât şi reali-
zarea unor construcţii teoretice, elaborarea lor prin conjugarea cu-
noştinţelor sociologice cu inteligenţa şi talentul sociologului.
Acesta trebuie să stăpânească limbajul propriu sociologiei, precum
şi capacitatea de a sistematiza un material informaţional extrem de
bogat, vizând paliere diferite ale evoluţiei obiectului sociologiei.
Pentru a înlătura orice ambiguitate asupra obiectului sociologiei,
P.Andrei sublinia că acesta se regăseşte în moduri deosebite în
fiecare ştiinţă socială particulară, întrucât acestea analizează doar
câte un fel de raporturi sociale. Concluzionând asupra obiectului
sociologiei, putem afirma că specificitatea ştiinţei sociologice con-
stă, în primul rând, în faptul că realitatea socială, adică „partici-
parea umanului la uman”, asupra căreia se concentrează proble-
matica ei, este ireductibilă la orice altă realitate, cuprinzând an-
sambluri de fenomene, prin care componentele socialului se creea-
ză şi se modifică în permanenţă.
Obiectul de studiu al sociologiei poate fi detaliat în câteva
mari aspecte sau părţi:
a) acţiuni sociale (munca, educaţia, propaganda politică etc.);
b) instituţii sociale (şcoala, familia, biserica, partidele politice
etc.);
c) grupuri sociale (de la microgrupuri şi până la cele cu dimensi-
unile cele mai mari: clasele sociale, populaţia unei ţări etc.);
d) fenomene sociale diverse (mobilitatea socială, delincvenţa, sui-
cidul etc.).
Fenomenele sociale generează multiple semnificaţii umane care,
la rândul lor, condiţionează sau chiar fundamentează alte fenomene
sociale. Realizarea bunurilor materiale şi spirituale, a operelor de civi-
lizaţie şi cultură, apoi structurile proceselor care se finalizează în aces-
te creaţii, instituţiile activităţilor umane, modelele acestor activităţi
etc., toate dispuse în sfera socialului în straturi, etajări, paliere mai
mult sau mai puţin profunde, constituie părţi componente ale obiectu-
lui sociologiei.

- 18 -
 În concluzie putem spune că sociologia este o ştiinţă care studia-
ză fenomenele sociale în totalitatea aspectelor şi mişcării lor, captân-
du-le în tipuri microsociale diferenţiate, grupale şi globale, în curs de
constituire sau de destrămare.

2. Funcţiile sociologiei. Problematica

sociologică şi aparatul ei
conceptual

Dubla natură a sociologiei, teoretico-empirică, permite perceperea

corectă a funcţiilor acesteia, care îi conferă un anumit loc între cele-
lalte ştiinţe socioumanistice. Cercetătorul român V.Miftode consideră
că studiul sociologiei este un act de cultură. Pornind de la această
idee, sociologiei i se atribuie funcţiile culturii – cognitivă, axiologiă,
praxiologică. Astăzi însă, sociologia este cunoscută în rândul „mare-
lui public” prin unele „funcţii specifice”, vizând în acelaşi timp rolul
ei practic aplicativ:
 funcţia critică – apărută în urma unor situaţii de criză, sociolo-
gia nu putea să fie decât critică, pentru a curma şirul de neajunsuri şi
neputinţe. Obiectul criticii echivalează cu fixarea unor alternative ale
schimbării pozitive, în ultimă instanţă – cu instituirea ordinii sociale;
 funcţia explicativ-interpretativă – sociologia încearcă să sur-
prindă condiţiile şi cauzele fenomenelor sociale, să explice dimensiu-
nile existente şi repetabile ale acestora, să formuleze legile sincroniei
şi ale diacroniei şi să confere semnificaţie unora dintre ele;
 funcţia de diagnoză socială – orice studiu sociologic asupra
unei „probleme” sau fenomen social urmăreşte să pună un diagnostic
realităţii investigate, fără de care nu pot fi formulate orientările, con-
cluziile şi propunerile practice. Sociologia stabileşte diagnozele – ca
descrieri complexe ale stării prezente – aparţinând unei entităţi sociale
sau unui sistem social prin raportare la anumite etaloane a principali-
lor indicatori ai obiectului descris;
 funcţia predictivă – aceasta se conturează graţie capacităţii so-
ciologiei de a cerceta fenomenele şi procesele sociale nu doar în sen-
sul cunoaşterii, înţelegerii şi explicării lor, ci şi pentru formularea unor
previziuni, prognoze referitoare la evoluţiile lor;

- 19 -
  funcţia aplicativ-constructivă (sau praxiologică) – se manifestă
prin însuşirea acestei discipline ştiinţifice de a avea un statut activ şi
implicant, o vocaţie transformatoare şi constructivă. Studiile concrete,
ce surprind perturbările manifestate în grupuri şi colectivităţi sau im-
pedimentele desfăşurării normale a unor fenomene şi procese sociale,
ca şi cele vizând direct perfecţionarea unei structuri organizaţionale
într-un grup sau ameliorarea unor relaţii disfuncţionale într-un palier
al societăţii, contribuie, într-o măsură mai mare sau mai mică, la reali-
zarea unor modificări benefice în structurile sociale. Oferind soluţii şi
modalităţi concrete de diminuare sau îndreptare a unor fenomene
disfuncţionale, sociologia deschide o cale fertilă de raportare a conţi-
nutului ei teoretico-empiric la nevoile societăţii.
La prima vedere, obiectul sociologiei – societatea – pare a fi sim-
plu de desemnat; mai dificil este să identificăm varietatea înfăţişărilor
şi alternativele obiectului, adică problematica. Dacă nu există abilita-
tea şi metodologia de a anticipa producerea unui fenomen social înain-
te ca el să devină o problemă pentru societate, se impune forţa eviden-
ţei şi el devine, astfel, o problemă pentru ştiinţa sociologică.
Problematica abordată de sociologie revendică participări in-
terdisciplinare. O schiţă generală a obiectului sociologiei, echivalentă
cu un model de organizare a problematicii fundamentale în acest do-
meniu, este prezentată de multe ori prin referinţă la planurile principa-
le ale analizei dimensiunilor sau componentelor vieţii sociale. După
Alex Inkeles, sociolog american, problematicile principale în prezenta-
rea sociologiei sunt următoarele:
 cultura şi societatea umană în perspectiva sociologică;
 unităţile primare ale vieţii sociale (acte şi relaţii sociale, per-
soana, grupurile, comunităţile urbane şi rurale, asociaţiile şi organiza-
ţiile, populaţia, societatea);
 instituţiile sociale fundamentale (familia şi relaţiile de rudenie,
economia, politica şi dreptul, religia, educaţia şi ştiinţa etc.);
 procesele sociale fundamentale: diferenţierea şi stratificarea,
cooperarea, acomodarea, asimilarea, conflictele sociale, comunicarea,
controlul social, integrarea socială etc.
H.Stahl elaborează o matrice cu probleme ale sociologiei care cu-
prinde cinci capitole:

- 20 -
  Natura fizică şi umanizată (caracteristicile fizice ale mediului,
zonele de muncă, zonele rezidenţiale etc.);
 Populaţia (caracteristicile biopsihice, volumul, densitatea,
mobilitatea, structura etc.);
 Viaţa economică (relaţii şi activităţi productive, structura forţei
de muncă, tipologia mijloacelor de muncă, sfera ocupaţiilor etc.);
 Viaţa politică şi juridică (formele de organizare politică, tradi-
ţiile politice şi juridice, formele de conducere etc.);
 Viaţa culturală (modelul şi stilul cultural, gradul de realizare a
cunoaşterii, valorile culturale vehiculate etc.).
Problematica sociologiei poate fi analizată şi după alte criterii,
cum ar fi: opţiunile marilor personalităţi ale sociologiei, preferinţele
şcolilor sau ale curentelor sociologice; preponderenţa problemelor în
funcţie de perioadele evoluţiei acestei ştiinţe etc.
Dimensiunea factuală impune structurarea unor domenii proprii
cercetării sociologice, solicitând în acelaşi timp elaborarea unui apa-
rat conceptual adecvat, specific sociologiei. Conceptele sociologice
au o dublă valoare: teoretică şi practico-empirică. Specificitatea con-
ceptelor depinde, în primul rând, de particularităţile obiectului socio-
logiei, de însuşirile diverse ale acestuia, de condiţiile în care are loc
investigaţia concretă, precum şi de modalităţile demersului teoretic,
caracteristic elaborării oricărui concept. În funcţie de gradul lor de
abstractizare şi de cadrul teoretic referenţial, conceptele sociologiei
pot fi grupate în trei categorii:
- concepte generale, cu un grad înalt de abstractizare, proprii
unei teorii sociologice cu caracter general-teoretic (societate, inte-
grare, mobilitate socială etc.);
- concepte particulare, proprii teoriilor particulare, aplicabile
unor domenii determinate ale sistemului social (în sociologia rurală:
comunitate sătească, recensământ etc.);
- concepte speciale, utilizate în domeniul cercetării empirice
propriu-zise (eşantionare, cote, intervievator etc.)
Raportate la componentele sociologiei, ca şi la configuraţia din
cadrul acestei discipline socioumanistice, conceptele sociologice pot
fi grupate după cum urmează:

- 21 -
  concepte societale, referitoare la ansamblul social şi la com-
ponentele sale principale: comunităţi, situaţie socială, macrogrup,
microgrup etc.;
 concepte culturale, folosite în analiza sistemului de valori ma-
teriale şi spirituale ale societăţii: patern, aculturaţie, contracultură, in-
tegrare culturală, subcultură, şoc cultural etc.;
 concepte procesuale, caracteristice cercetării dinamicii sociale:
socializare, asimilare, alienare etc.;
 concepte structurale, specifice dimensiunilor sincronice ale so-
cialului: status sociometric, funcţie, disfuncţie, structură formală,
structură neformală etc.;
 concepte relaţionale, generate de relaţii definitorii între com-
ponentele socialului: rol, status, interacţiune etc.;
 concepte comportamentale, aplicabile definirii tipurilor de
reacţii acţionale ale indivizilor într-o structură socială dată;
 concepte organizaţionale, decurgând din studiul modalităţilor
specifice de structurare a diverselor domenii ale societăţii (politic,
economic, cultural etc.): anarhie, democraţie, organizaţie neformală şi
formală etc.;
 concepte ecologice, definind dimensiunile naturale şi istorice
ale societăţii şi ale componentelor ei: mediu natural, ecosistem, cadru
istoric, medii sociale etc.;
 concepte metodologice, referitoare la modalităţile concrete de
cercetare a realităţii sociale: anchetă, interviu etc.
Conceptele fixează cadrul necesar explicaţiei fenomenelor socia-
le, prin care gândirea sociologică trebuie să-şi asigure autonomie.
Gândirea sociologică presupune posibilitatea de a integra faptele pe
care le studiază într-un cadru, ansamblu, univers, într-o lume particu-
lară reală cu o oarecare coerenţă relativă.

3. Cadrele vieţii sociale şi condiţiile ei determinante

Principala sarcină a sociologiei ca ştiinţă despre societate este să

stabilească unde şi sub ce formă se găseşte societatea. Em. Durkheim
susţine că societatea este formată prin asocierea indivizilor şi „vede
întotdeauna mai departe şi mai bine decât indivizii”. Ea reprezintă un

- 22 -
întreg ce poartă o realitate diferită de cea a părţilor (indivizii), datorită
cărui fapt este greu cognoscibilă. Această stare a lucrurilor impune
necesitatea cunoaşterii adecvate a cadrelor vieţii sociale.
 Cadrul cosmologic, sau geografic: aşezarea geografică, ca-
racteristicile şi bogăţiile solului, căile de comunicaţii etc. Acest
cadru pune în atenţia sociologilor relaţiile societăţii cu lumea fizică
înconjurătoare. Viaţa unei societăţi nu se reduce doar la aşezări. Ea
cuprinde fiinţele umane care, trăind în medii diferite, au şi ele di-
verse caracteristici particulare.
 Cadrul biologic: numărul populaţiei – pe vârste, sexe, confesi-
uni, profesii; structura biologică (caracteristici, ereditatea şi încrucişă-
rile), starea sanitară etc. Studiul acestui cadru permite observări asupra
diferenţelor şi asemănărilor dintre indivizii din diferite medii (rural şi
urban), precum şi asupra deosebirilor evidente dintre diferite popoare.
 Cadrul istoric: originea societăţii sau a comunităţii, evoluţia
ei, caracteristicile istorice şi cele actuale. Important aici este să se
determine rolul pe care îl joacă timpul în viaţa societăţii, cum poate
fi stabilit trecutul istoric, care sunt reacţiile societăţii la influenţele
trecutului.
 Cadrul psihic: temperamentul, voinţa în raport cu datinile şi
obiceiurile, sentimentul moral, religios, estetic etc. Aici apare proble-
ma ce vizează raportul dintre viaţa spirituală şi cea socială, deosebirile
şi asemănările dintre ele.
În totalitatea lor, cadrele vieţii sociale nu apar singure, ci funcţi-
onează în baza unor condiţii ale realităţii sociale complexe şi dina-
mice. Condiţiile determinante ale vieţii sociale sunt: economice –
substituie averea personală a familiei, bugetul pe venituri şi cheltu-
ieli, unităţile comerciale etc.; juridice – determină raporturile sociale
dintre indivizi, constelaţia de norme şi legi, instituţiile juridice, de-
lictele mai des întâlnite etc.; politice – impun organizarea şi aplica-
rea adecvată a normelor şi legilor în viaţa socială, determină existen-
ţa grupurilor politice, formarea preferinţelor politice, educarea sim-
ţului civic, luarea de poziţie faţă de situaţia politică etc.; spirituale –
determină instituţiile ce stimulează activităţile intelectuale, educaţia
în familie, gustul pentru frumos etc.

- 23 -
 În viaţa complexă şi dinamică a societăţii factorii subiectivi şi
individuali, creativitatea personalităţilor istorice deţin o pondere ce
nu poate fi neglijată. Astfel, enunţurile sociologice descriu adecvat o
situaţie socială, o interacţiune sau un ansamblu de relaţii stabilite în
cadrul unui grup social sau al unui sistem social, oferă un model sa-
tisfăcător pentru înţelegerea mecanismului lor, formulează depen-
denţe, corelaţii şi legităţi ce permit prognoze, cu un grad mai mare
sau mai mic de reuşită. Constatările sociologiei sunt adevărate, fără a
fi însă precise.
În legătură cu raportul dintre empiric şi teoretic în cadrul sociolo-
giei, se impune precizarea particularităţilor legilor sociologice, aces-
tea constituind unul dintre reperele principale ale specificităţii socio-
logiei. Premisa ontologică a formulării legilor sociologice o constituie
caracterul legic al realităţii sociale, faptul că există un determinism
social, obiectiv, adică un ansamblu de legi sociale care se prezintă ca
raporturi necesare, stabile, repetabile, esenţiale şi generale între laturi-
le interne ale aceluiaşi fenomen social. Caracterul ştiinţific al sociolo-
giei se fundamentează pe capacitatea ei de a elabora explicaţii ştiinţi-
fice, în virtutea formulării unor legi sociologice, care nu se reduc la
cele statice sau tendenţiale, chiar dacă se manifestă prin intermediul
acţiunii subiective a oamenilor.
În funcţie de structurile explicative ale sociologiei, legile ei pot
fi clasificate în: cauzale (care exprimă corelaţii dintre fenomene-
cauză şi fenomene-efect, raporturile de continuitate genetică dintre
fenomenele sociale, dependenţa de ansamblul condiţiilor care le în-
soţesc), funcţionale (exprimă acele relaţii dintre componentele unui
sistem, sau dintre sisteme, ce permit trecerea de la o stare la alta,
respectiv funcţionarea sistemului), şi mixte (relaţii complexe care
exprimă unitatea dintre cauzalitate – pe de o parte, şi transformare,
schimbare – pe de altă parte).
Dimensiunea temporală a fenomenelor sociale conduce la o cla-
sificare a legilor sociologice în: legi sincronice, sau structurale, care
formulează raporturile necesare de simultaneitate şi interdependenţă
între fenomene sociale, între elemente, însuşiri sau aspecte ale aces-
tora şi legi diacronice, sau genetice, care stabilesc un raport de suc-
cesiune între două fenomene, procese sau între componentele acelu-
iaşi fenomen, proces.

- 24 -
 Ceea ce caracterizează noţiunea de lege în sociologie este valabi-
litatea ei în timp şi spaţiu în raport de număr, durată psihologică,
structuri mentale şi instituţii (raportate toate la fenomene, procese,
relaţii, comportamente sociale).
Acceptând ideea determinismului în funcţionarea socialului, soci-
ologii au formulat numeroase legi specifice: legea celor trei stări
(A.Comte), legi ale creşterii demografice (Malthus), legea expansiu-
nii birocratice (C.N.Parkenson), legile imitaţiei, adaptaţiei şi contra-
dicţiei (G.Tarde), legea paralelismului sociologic (D.Gusti) etc.

4. Locul sociologiei în sistemul ştiinţelor

socioumanistice. Relaţiile ei cu alte ştiinţe
sociale

Vocaţia sociologiei de a viza totalitatea sectoarelor şi a laturilor

socialului, de a realiza sinteze pornind de la fapte, procese, relaţii con-
crete – de a fi o ştiinţă a societăţii în general – i-a determinat pe unii
gânditori să o supraaprecieze, considerând-o „regina ştiinţelor”, „en-
ciclopedie”, „sinteză” a ştiinţelor sociale particulare etc.
Alţi gânditori, dimpotrivă, îi contestă locul în cadrul sistemului
ştiinţelor pentru că nu este singura ştiinţă despre societate şi, în plus,
pentru că unele ştiinţe au o vechime mult mai mare decât ea.
În raport cu sociologia, diferitele ştiinţe sociale pot fi considerate
ca particulare, deoarece acestea studiază părţi, aspecte, laturi ale vieţii
sociale, şi nu ansamblul, întregul, societatea ca totalitate. Calea empi-
rică de determinare a sociologiei presupune cunoaşterea părţilor, a
domeniilor şi a disciplinelor ei. Robert A.Nisbet a dezvăluit domeniile-
cheie tratate între 1830 şi 1900, ce au remarcat devenirea sociologiei
ca ştiinţă distinctă de filosofia morală şi ca precursoare a tuturor ştiin-
ţelor sociale moderne. Aceste domenii sunt: comunitatea, autoritatea,
statusul, sacrul şi alienarea.
Există mai multe tipuri de clasificări ale ştiinţelor socioumanistice
în care este cuprinsă şi sociologia. Semnalăm câteva dintre acestea:
 Clasificarea în cadrul căreia sociologia are un loc preferenţial
în raport cu alte ştiinţe socioumanistice. A.Comte situează sociologia
într-o poziţie privilegiată a devenirii spiritului pozitiv. Clasificarea
istorico- logică, dată de A.Comte, cuprinde şase ştiinţe fundamentale:
- 25 -
matemati-

- 26 -
ca, astronomia, fizica, chimia, biologia, sociologia. Urcând de la
socio- logie la matematică, nivelul de abstractizare şi generalizare
creşte, iar coborând de la matematică la sociologie sporeşte gradul de
complexita- te şi comprehensiune. A.D. Xenopol este autorul unei
clasificări dihoto- mice a ştiinţelor. În cadrul ei sociologia apare ca o
ştiinţă perfectă, ca- pabilă să ofere legi şi având ca domeniu de
cercetare societatea. În pri- ma grupă autorul include ştiinţele despre
faptele de repetiţie, numite şi ştiinţe legi, iar în a doua grupă ştiinţele
despre faptele în succesiune. Tr.Herseni consideră că ştiinţele care nu
au ca obiect natura se împart în sociale (acestea pun accentul pe
societate) şi umanistice (acestea pun accentul pe om).
 Clasificarea ce poziţionează sociologia pe două locuri – ca şti-
inţă a totalităţii şi ca ştiinţă a diferitelor părţi ale socialului. Spre
exemplu, M.Duverger se referă la două posibilităţi de clasificare a şti-
inţelor sociale: una verticală – urmărind diverse aspecte ale realităţii
sociale în interiorul unuia şi aceluiaşi grup (demografie, economie,
sociologia religiei, sociologia dreptului etc.) şi alta orizontală – urmă-
rind diverse categorii de grupuri sociale (etnografia, istoria, studiul
grupurilor elementare etc.).
 Clasificarea în care sociologia deţine un loc obişnuit. În litera-
tura de specialitate se folosesc trei denumiri principale pentru a ex-
prima anumite grupuri de ştiinţe despre societate şi om în care apare şi
sociologia. Aceste grupuri sunt ştiinţele sociale (antropologia, econo-
mia, psihologia socială, sociologia), disciplinele umanistice (filosofia,
teologia, istoria, literatura, arta, muzica) şi ştiinţele comportamentale
(sociologia, antropologia, psihologia etc.)
Studiind societatea în unitatea şi diversitatea laturilor sale, ana-
lizând comportamentele sociale în variate ipostaze, sociologia se află
în strânsă legătură cu disciplinele sociale şi umanistice. Prin particu-
larităţile ei empirico-teoretice şi, de asemenea, prin metodologia care
o singularizează, sociologia nu se suprapune peste aceste discipline;
totodată, ea nu poate fi confundată cu ele şi nici nu poate fi înlocuită
de una sau mai multe dintre ele.
Primul lucru ce trebuie spus în context este că sociologia, în
esenţă, are deschise căile de legătură cu toate ştiinţele, fie ale naturii
sau sociale şi umanistice. O schemă sugestivă a acestei situaţii o ofe-
ră S.Jonas:

- 27 -
 Lingvistică

1 2 1 - antropologie cultu
rală
Antropologie
3 Psihologie 2 - psihanaliză
şi etnologie 3 - semantică
4 5 4 - antropologie rurală
5 - psihologie rurală
6 Sociologie 7
6 - antropologie
8 9 7 - psihologie istorică
8 - economie socială
Economie 10 Istorie 9 - istorie socială
10 - urbanism
11 12 11 - tehnologie
12 - demografie
Geografie
umană

Tabloul prezentat ne permite să facem unele precizări:

 Sistemul ştiinţelor socioumanistice este format din discipline
fundamentale (economia, istoria, psihologia etc.) şi discipline derivate
(menţionate pe coloana din dreapta). Perspectiva sociologică reprezin-
tă liantul care creează un sistem în acest mozaic ştiinţific; astfel înţe-
legem mai uşor specificul sociologiei ca ştiinţă integratoare sau ca
ştiinţă a totalităţii sociale;
 Sociologia are o poziţie specială, întrucât este o ştiinţă despre
realitatea socială multidimensională dar, în acelaşi timp, acceptăm
faptul că ea vizează concretul social. Concretul social la nivelul între-
gii societăţii este studiat de sociologia generală, în timp ce cercetarea
concretului social la nivelul unor grupuri, domenii, procese, fenomene
este obiectul sociologiilor de ramură;
 Ştiinţele socioumanistice îşi împrumută reciproc metode şi con-
cepte, realizează mixaje teoretice, intră (din diverse motive) în dispute
reciproc avantajoase etc.

- 28 -
 O atenţie aparte se cere a fi acordată legăturilor sociologiei cu
ştiin- ţele sociale cu care ea este cel mai strâns înrudită. Fiecare ştiinţă
socială presupune studiul realităţii sociale. Dar fiecare dintre ele are
drept obiect anumite părţi sau aspecte ale acestei realităţi şi utilizează
perspective explicative şi interpretative cu accente specifice.
Deosebirea principală dintre sociologie şi ştiinţele sociale constă în
faptul că în timp ce acestea din urmă se interesează numai de un aspect
particular al realităţii sociale, cum ar fi domeniul realităţii politice sau
economice, preocupările socio- logilor sunt mult mai largi. În atenţia
lor se află realitatea socială, indife- rent dacă ea se manifestă într-un
grup, într-o organizaţie politică sau economică, într-un sistem de
acţiuni sociale de tipuri variate.
Sociologia se formează continuu prin raportarea permanentă la
rea- litatea prezentă, având nevoie de sprijinul unor ştiinţe ca
economia, psi- hologia, politologia, demografia, ştiinţele juridice etc.
pentru a conferi informaţiilor acumulate un statut bine precizat.
Distincţia dintre sociolo- gie şi celelalte discipline din sistem este
relativă, o analiză pertinentă a ei presupunând surprinderea
apropierilor, legăturilor, interferenţelor etc. dintre toate elementele
componente ale sistemului de ştiinţe sociale.
Pentru a înţelege mai bine raporturile sociologiei cu celelalte şti-
inţe sociale este necesară o succintă caracterizare în parte a acestora
din urmă. Antropologia este numită uneori drept sora sociologiei. Ea
este o ştiinţă biologică şi în acelaşi timp socială. Antropologia fizică
studiază originea omului şi variaţia speciilor. Antropologia culturală
pune accent pe studiul oamenilor ce trăiesc în societăţi mici şi „primi-
tive”, în timp ce sociologia se concentrează mai mult asupra realităţii
sociale, aşa cum se manifestă ea în societăţi mari, industrializate. În
ultimul timp antropologii culturali şi-au îndreptat atenţia spre societă-
ţile occidentale. Menţionăm însă că a face o distincţie netă între unele
studii antropologice şi cercetările sociologice este un lucru dificil, de-
oarece ele au multe tangenţe.
Ca şi toate ştiinţele, sociologia are o ascendenţă istorică, obiectul
ei precizându-se pe măsura clasificării orientărilor către studiul
socialului. Ştiinţele istorice au oferit şi oferă sociologiei un câmp larg
de referinţe, constituind o parte din reperele fundamentale ale acestei
discipline. Fernand Braudel afirmă că nu poate fi negat deloc faptul că,
adeseori, istoria şi soci- ologia se întâlnesc, se identifică, se confundă.
Motivele sunt simple: pe de o parte, există această revărsare a istoriei, pe
- 29 -
de altă parte, identitatea de natu- ră – istoria şi sociologia sunt singurele
ştiinţe globale susceptibile de a-şi

- 30 -
extinde curiozitatea asupra oricărui aspect al socialului. Ambele ştiinţe
stu- diază elementele concrete din societate, numai că istoria se rezumă la
unici- tate şi fapte în succesiune ale trecutului, pe când sociologia
cercetează fap- tele prezentului ce au reprezentativitate statistică ridicată.
Aceste două ştiin- ţe se află în raporturi de reciprocitate: sociologul îşi
justifică aserţiunile fo- losind adesea argumente, metode şi concepte
oferite de istorie, iar istoricul emite „generalizări analitice” pentru
domeniul său, fie îşi stabileşte inventa- rul de probleme orientându-se
după modelul oferit de sociologie.
În altă ordine de idei, susţinând că „nu există sociologie fără isto-
rie”, Armand Cuvillier, sociolog francez, afirmă: „Sociologia este
ştiinţa grupurilor umane reale şi concrete, adică înrădăcinate în isto-
rie, faptul social este istoric: orice fapt social este un moment dintr-o
istorie a unui grup de oameni, el este sfârşitul şi totodată începutul
unuia sau a mai multor serii de fenomene.”
Ştiinţele economice au drept obiect studiul producţiei, distribuţiei
şi consumului de bunuri materiale şi de servicii. Printre problemele ce
le interesează menţionăm banii, viaţa bancară şi financiară, finanţele
publice, economia internaţională, relaţiile de muncă şi industriale,
economia consumatorului etc. Însă economia este o parte a realităţii
sociale, bunurile şi serviciile nu se produc şi nici nu se consumă sin-
gure. Aceste aspecte ale vieţii economice devin obiect al sociologiei
vieţii economice. Am putea privi relaţia de dependenţă dintre sociolo-
gie şi economie din cel puţin două motive:
 activitatea economică reprezintă cea mai importantă preocupare
pentru o populaţie extrem de numeroasă, iar o pondere atât de mare nu
poate scăpa demersului sociologic de cercetare;
 sociologia ca ştiinţă a apărut, în primul rând, pentru a atenua
efectele negative provocate asupra relaţiilor sociale de factorii econo-
mici, iar, în al doilea rând, pentru a determina „reformarea societă-
ţii”, în sensul de a armoniza raporturile sociale şi de a optimiza creşte-
rea economică.
Sistematizând aspectele care permit raportarea sociologiei la eco-
nomie, observăm legătura nemijlocită dintre aceste două ştiinţe. Astfel:
 economia, prin efectele ei, „creează” cea mai mare parte a
obiectului sociologiei;
 fluctuaţiile vieţii economice se repercutează în fluctuaţii ale
„reacţiilor sociale” şi, implicit, în modificări ale teoriei, metodelor şi
legilor sociologice (aferente);
- 31 -
  varietatea aspectelor ce presupune desfăşurarea activităţilor
economice constituie obiectul nu doar pentru sociologia economică, ci
şi pentru sociologiile de ramură: sociologia industrială, comercială,
financiară, sociologia comunicaţiilor etc.
Psihologia şi sociologia sunt două ştiinţe deosebit de înrudite, dar
care au manifestat tendinţe reciproce de excludere şi intoleranţă.
A.Comte, în clasificarea ştiinţelor, suprima psihologia în favoarea so-
ciologiei şi biologiei. G.Tarde desemna problemele de sociologie cu
denumirea de psihologie intermentală. Disputa dintre sociologie şi
psihologie s-a repercutat în două variante de răspunsuri exagerate care
au determinat: psihologizarea sociologiei (dovedită de teoriile care
neagă rolul societăţii ca realitate sui generis şi care insistă asupra pozi-
ţiei definitorii a individului în cadrul grupului); şi sociologizarea psi-
hologiei (realizată de teoriile pansociologiste care neagă rolul şi liber-
tatea individului în cadrul societăţii).
Judecând raportul dintre sociologie şi psihologie, recunoaştem
faptul că societatea este o totalitate în care aspectele psihice reprezintă
o parte componentă a ei, iar psihologia se subordonează preocupărilor
sociologice. Rezultatul intersectărilor psihologiei cu sociologia a fost
fundamentarea unei noi discipline hibride: a psihologiei sociale.
Conceptul de etnologie desemnează aceeaşi arie problematică,
precum şi sociologia. Între sociologie şi etnologie există raporturi deo-
sebit de strânse:
 pentru unii teoreticieni etnologia nu este altceva decât tot o so-
ciologie, dar care studiază societăţile trecute şi dispărute sau comuni-
tăţile retardate ca prelungiri ale trecutului în prezent. Sociologia are
nevoie de constatările etnologiei, deoarece trebuie să ştim „cum de au
ajuns lucrurile să fie ceea ce sunt” (F.Boas);
 constatările etnologiei reprezintă întotdeauna „generalizări res-
trânse”, deoarece sunt valabile în plan local sau regional; teoria socio-
logică accede la „rang mediu de generalizare”, fiind deschisă către
formularea de legi;
 acelaşi fapt poate fi judecat atât din perspectiva etnologică, cât
şi din perspectiva sociologică. Pentru sociologie rezultatele cercetări-
lor etnologice sunt deosebit de necesare, întrucât „primitivul este într-
un anumit sens contemporanul nostru” şi pentru că „există încă oa-
meni pe care îi putem considera mai apropiaţi de primitivi decât noi”.

- 32 -
 Ştiinţa politicii, sau politologia, se ocupă în mod tradiţional cu
două arii principale, şi anume: cu filosofia politică (teoria democra-
ţiei, ideea de egalitate şi de libertate) şi cu formele reale de guver-
nământ. În atenţia ştiinţei politice stau asemenea probleme cum
sunt: administraţia publică, guvernul, relaţiile internaţionale, condu-
cerea politică, preferinţele politice, partidele. În ultimii ani discipli-
na este puternic influenţată de sociologia politicii, în a cărei atenţie
stau omul politic, acţiunea politică, partidele politice şi interacţiu-
nea socială ce intervine în cursul procesului de guvernare. Interesele
politologilor şi ale sociologilor se află într-o mişcare convergentă
suprapunându-se în multe privinţe.

5. Sociologia generală – sociologii de ramură

Studiul societăţii ca întreg presupune cunoaşterea laturilor ei

parţiale din punctul de vedere al funcţionării ansamblului social.
Prin optica relaţiilor dintre sistemul social de ansamblu şi cele res-
trânse, parţiale, relativ independente, pe care ansamblul le presupu-
ne, putem înţelege corelaţia necesară dintre sociologia generală şi
ramurile ei particulare.
În măsura în care ansamblurile sociale se deosebesc calitativ une-
le de altele şi toate de societate ca întreg, ele devin obiectul specific al
unor sociologii particulare distincte unele de altele şi toate - de socio-
logia generală. Orice fenomen de viaţă socială e obiect de studiu pen-
tru sociologie şi fiecare ştiinţă poate adopta un punct de vedere socio-
logic, de aceea se poate vorbi de o sumedenie de sociologii: economi-
că, juridică, religioasă etc.
Sociologiile de ramură descriu sistematic diferite domenii ale re-
alităţii, le explică, asigură verificarea şi îmbunătăţirea unor tehnici şi
instrumente de cercetare, permiţând, în acelaşi timp, clasificarea mate-
rialului faptic şi efectuarea unor extrapolări şi generalizări. Clasifica-
rea lor depinde de cea a fenomenelor şi proceselor care au loc în viaţa
socială, aceasta atrăgând după sine diferenţierea domeniilor de cerce-
tare ale sociologiei, domenii care, la rândul lor, reprezintă conţinutul
disciplinelor sociologice particulare.

- 33 -
 Numărul sociologiilor de ramură este foarte mare şi, în acelaşi
timp, în creştere, deoarece societatea ca sistem îşi sporeşte
complexitatea, iar subsistemele ajung să integreze alte subsisteme, mai
mici. În sociologia contemporană există aproximativ până la o sută de
discipline sociologice specializate în funcţie de domeniile şi aspectele
vieţii sociale. În linii gene- rale, putem vorbi de următoarele categorii de
discipline sociologice:
 discipline sociologice care studiază paliere ale vieţii sociale şi
instituţiile corespunzătoare lor: sociologia familiei, sociologia educaţi-
ei, sociologia culturii, sociologia politică, sociologia morală etc.;
 discipline sociologice care analizează diferite tipuri de colectivi-
tăţi şi grupuri umane, până la grupuri mici şi colectivităţi teritoriale,
cum ar fi satul, oraşul; categorii profesionale, pături şi clase sociale:
sociologia urbană, sociologia rurală, sociologia muncii, sociologia
copilăriei, sociologia tineretului etc.;
 discipline sociologice care se opresc asupra unor fenomene şi
procese sociale intra- şi interpersonale, intra- şi inergrupale; cele pri-
vind geneza şi structura, organizarea şi dinamica grupurilor; adaptarea
şi integrarea socială; mobilitatea socială, inovaţiile şi transformările
so- ciale; mişcarea socială şi dezvoltarea socioumană. Ca fenomene
specia- le se au în vedere şi cele de „anomie socială” – respectiv,
fenomenele de inadaptare şi devianţele comportamentale: sociologia
devianţelor com- portamentale, sociologia creativităţii, sociologia
timpului liber etc.
Zonele de interferenţă dintre sociologiile de ramură şi ştiinţele
socioumanistice generează în permanenţă, pe măsura dezvoltării
societăţii şi amplificării studiilor ei, discipline de graniţă, ca de
exemplu: sociologia economică, psihologia socială, sociolingvistica,
antropologia socială, semantica, urbanismul etc. (vezi schema ela-
borată de S.Jonas).
Spre deosebire de alte ramuri ale sociologiei, sociologia
economică este o disciplină tematică. Sociologia economică studiază
fenomene soci- ale aparţinând unui domeniu tematic (economic), la fel
ca şi sociologia artei, a dreptului, a educaţiei sau a religiei. Sociologia
economică studiază condiţiile istorice şi sociale în care funcţionează
legile economice. O cla- sificare a ramurilor sociologiei economice
poate fi făcută după structura procesului economic. Astfel, există:

- 34 -
sociologia producţiei – studiul com- portamentului, relaţiilor şi
organizaţiilor formate în cursul producţiei de bunuri economice;
sociologia schimbului şi a relaţiilor economice – stu-

- 35 -
diază comportamentele şi valorile orientative ale activităţilor de
schimb, repartiţie şi circulaţie; sociologia consumului – studiază
comportamentele şi aspiraţiile de consum de bunuri materiale culturale
şi de servicii.
La nivel macrosocial, sociologia economică studiază raporturile
dintre tipul şi structura societăţii şi subsistemul său economic. La nivel
mediu, sociologia economică studiază relaţiile dintre diferitele
componente ale societăţii – sectoare, instituţii, grupuri şi organizaţii,
straturi sociale – şi elementele corespunzătoare ale economiei. La nivel
individual, sociologia economică studiază comportamentul şi valorile
după care se ghidează într-o anumită epocă membrii unei societăţi în
raport cu sistemul economic (comportamentul de capitalizare,
economizare, achiziţionare etc.).
Psihologia socială şi sociologia se aseamănă din punctul de vede-
re al obiectului de studiu: raporturile dintre indivizi, dintre indivizi şi
grupuri, dintre grupuri, procesele ce se desfăşoară în grup (conflictele
rasiale şi etnice) etc.
Psihologia socială studiază cum se desfăşoară şi cu ce rezultate se
finalizează interacţiunea comportamentelor individuale şi de grup,
cum influenţează comportamentul unei persoane conduita altei per-
soane sau acţiunea grupului; cum modifică prezenţa altora propria ac-
tivitate; care sunt mecanismele psihice ale relaţiilor interpersonale şi
intergrupale; ce rezultă în plan spiritual din traiul laolaltă al oamenilor,
din acţiunea lor comună; cum influenţează actualul comportament vii-
toarea conduită a oamenilor şi a grupurilor umane. Psihologia socială
studiază, de asemenea, stările şi procesele psihice colective, situaţia de
grup, personalitatea, raportul condiţionării socioculturale.
Psihologia socială apreciază psihismul colectiv ca variabilă inde-
pendentă a grupului, iar factorii sociali sunt consideraţi variabile inde-
pendente. Sociologia, la rândul ei, susţine situaţia inversă: societatea
reprezintă variabila independentă, iar factorii psihicului ar forma vari-
abile dependente. Sociologia evidenţiază tipuri de relaţii care menţin
grupurile, iar psihologia socială realizează cogniţiile şi reprezentările
sociale, formele de comunicare, resorturile psihice intime (motivaţii,
dorinţe, aspiraţii) care influenţează funcţionalitatea grupurilor. Prin
urmare, între psihologie şi sociologie există un raport de complemen-
taritate generat de necesităţi practice.
Sociolingvistica se ocupă cu studiul interdisciplinar al relaţiilor
dintre structura limbii şi structura socială. W.Bright defineşte
- 36 -
sociolingvistica ca analiză a covariaţiei sistemice a structurii limbii şi
a structurii sociale,

- 37 -
punând accentul pe sursele sociale ale diversităţii lingvistice.
Abordarea interacţionistă consideră variaţiile în modul de folosire a
limbii ca indici ai structurii sociale, aceştia din urmă fiind totodată un
element determi- nant al selecţiei formelor lingvistice utilizate în
comunicare. Sociologii diferenţiază sociologia limbajului de
sociolingvistică, susţinând că prima tinde să fie integrată în proiectul
mai amplu al unei „sociologii a transmi- terii culturale”, în care
limbajul este numai unul din instrumentele impli- cate în mecanismele
producerii, transmiterii şi reproducerii culturale, pe când
sociolingvistica s-ar încadra, cu specificul său, în seria abordărilor
psiholingvistice, extralingvistice ale variaţiilor de utilizare a limbii.
Obiectul tuturor sociologiilor de ramură trebuie raportat la
ansamblul vieţii sociale, la angrenajul relaţiilor sociale. Fiecare ramură
nouă a socio- logiei îi aduce un spor de identitate, sociologia rămânând o
disciplină apar- te, cu sistemul său conceptual şi metodologia sa
proprie. În acelaşi timp, variatele procese, fenomene, relaţii sociale etc.
impun o abordare multidis- ciplinară, sociologia generală aflându-se în
situaţia de a coordona şi a inte- gra eforturile multidisciplinare, fără a
renunţa însă la autonomia ei.

Întrebări recapitulative:
1. Cum poate fi definită sociologia? Care este structura ei?
2. Determinaţi obiectul şi problematica de studiu a sociologiei?
3. Care sunt funcţiile specifice ale sociologiei?
4. Ce loc ocupă sociologia în cadrul sistemului de ştiinţe socioumanis-
tice? Care sunt relaţiile ei cu alte ştiinţe socioumanistice?
5. Diferenţiaţi sociologiile de ramură. Care sunt criteriile după care faceţi
această deosebire?

Bibliografie selectivă:
1. Sava D. Sociologie generală. – Bucureşti, 1997.
2. Mihu A. Introducere în sociologie. – Cluj, 1992.
3. Herseni T. Ce este sociologia. – Bucureşti, 1981.
4. Ionescu I., Stan D. Elemente de sociologie. – Iaşi, 1997, vol. I.
5. Тощенко Ж. Социология. – Москва, 2001.
6. Кравченко А.И., Добреньков В.И. Социология. – Москва: МГИ,
2000. В 3-х томах.
7. Бабосов Е.М., Сапелкин Е.П. Социология. – Минск, 2001.

- 38 -
 CAPITOLUL II

ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI ŞTIINŢA SOCIOLOGICĂ

ÎN REPUBLICA MOLDOVA

1. Rolul Şcolii Sociologice de la Bucureşti în

organizarea învăţământului sociologic

Analiza datelor istorice ne permite să constatăm că elemente ale

unei gândiri sociale naţionale au apărut o dată cu formarea celor trei
State Ro- mâneşti - Moldova, Ţara Românescă şi Transilvania prin
secolele XIV-
XV. Primele încercări de gândire socială le găsim la N.Milescu-
Spătaru, D.Cantemir, I.Budai-Deleanu, I.Tăutu etc., care au încercat să
alinieze gândirea socială spiritului european. Atenţia precursorilor
gândirii socio- logice româneşti a fost orientată spre formarea
limbajului sociologic, per- ceperea dimensiunii „socialului”, a spaţiului
social ca „teritoriu”, pe care se desfăşoară procesele şi manifestările
sociale. Observarea şi descrierea au fost primele instrumente ale
investigării realităţii sociale, care au înre- gistrat o considerabilă
extensie şi diversificare a planurilor de analiză.
Ideile sociale ale precursorilor gândirii sociologice româneşti au
fost urmate de concepţiile sociale ale generaţiei de paşoptişti –
M.Kogălniceanu, N.Bălcescu, C.Negruzzi, A.Russo, A.Hîjdeu etc.
Revoluţia burghezo-democratică de la 1848 a determinat dezvoltarea
unei ideologii progresiste, în cadrul căreia s-a conturat tot mai distinct
concepţia sociologică. Ideile dominante la această etapă au fost cele
care tratau aspectele social-politice: eliberarea socială şi naţională,
egalitatea între naţiuni, unitatea naţională etc.
Un aport deosebit la dezvoltarea ştiinţei sociologice au adus
M.Eminescu, T.Maiorescu, C.Stere prin: teoria păturilor superpuse,
teoria compensaţiei muncii, teoria selecţiei sociale negative a elitelor,
teoria formelor fără fond care sunt actuale şi astăzi.
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea re-
levă o nouă etapă în dezvoltarea ştiinţei sociologice. La această etapă
sociologia este introdusă în calitate de disciplină de studiu în învăţă-
mânt, se formează prima şcoală sociologică românească cunoscută pe

- 39 -
plan internaţional – Şcoala Monografică de la Bucureşti, se organizea-
ză sistematic cercetări sociale pe teren.

- 40 -
 Introducerea sociologiei în calitate de disciplină de studiu în ca-
drul învăţământului românesc a decurs anevoios, fiind realizată abia în
anul universitar 1896/1897. Titularii cursului au fost C.Dumitrescu-
Iaşi la Bucureşti şi C.Leonărdescu la Iaşi. Treptat, ştiinţa sociologică a
fost inclusă în lista disciplinelor obligatorii la facultăţile de filosofie şi
litere, iniţial la Iaşi şi la Bucureşti (1918), ulterior la Cluj (1920), Cer-
năuţi (1921), Oradea (1923). Practic toate centrele universitare româ-
neşti, cu excepţia Chişinăului, aveau cursuri de sociologie în primele
decenii ale secolului al XX-lea.
În Basarabia, în perioada aflării ţinutului în componenţa Ro-
mâniei, situaţia era însă mai complicată. La Chişinău existau doar
două facultăţi (Facultatea de Teologie, Facultatea Agrară) care se
subordonau de fapt Universităţii de la Iaşi. Pe teritoriul provinciei
nu se predau cursuri de sociologie şi nu se pregăteau specialişti în
domeniul respectiv.
Corpul profesoral-didactic, care asigura primele cursuri în dome-
niul sociologiei (Istoria filosofiei greceşti, etica şi sociologia; Sociolo-
gia generală; Sociologia şi etica; Pedagogia socială; Filosofia dreptu-
lui şi sociologia; Sociologia juridică; Sociologia şi filosofia dreptului
administrativ etc.), avea în componenţa sa personalităţi distincte ca:
D.Gusti, P.Andrei, A.Claudian, M.Ralea, P.Dragomirescu, T.Brăilea-
nu, V.Bărbat, L.Blaga, E.Speranţia şi alţii.
După ce a fost introdusă în învăţământul universitar, sociologia
a început să fie introdusă şi în liceele româneşti (1918-1944). Un
aport remarcabil în acest sens l-a avut D.Gusti care, împreună cu
specialiştii din Ministerul Instrucţiunilor Publice, a pregătit prima
programă analitică pentru învăţământul secundar (Legea din 1934
şi decizia Ministerului Instrucţiunii Publice din 1936 referitor la
statutul Sociologiei ca obiect de studiu în învăţământul secundar).
În acelaşi complex de măsuri s-a înscris şi elaborarea unor manuale
de sociologie şi etică pentru clasa a VIII-a corespunzător cerinţelor
noii programe analitice.
Învăţământul sociologic din şcoli a asigurat elevilor nu numai o
pregătire teoretică adecvată în domeniul respectiv, dar i-a îndrumat şi
în activităţi concrete de investigare a condiţiilor de existenţă şi de ma-
nifestare a unor unităţi sociale.

- 41 -
 Integrarea sociologiei în învăţământul universitar românesc se
corela cu obiectivele generale urmărite de procesul instructiv-
educativ, care situa în prim-plan pregătirea tineretului pentru a de-
veni "fiinţe sociale". Observăm deci o trăsătură distinctă, funda-
mentală, a învăţământului sociologic românesc: axarea pe obiective
practice şi pe realizarea unor funcţii concrete. Acest caracter va
alimenta perpetuu şi direcţiile evoluţiei ştiinţei sociologice naţiona-
le, conferindu-i un pregnant caracter practic-aplicativ, materializat
în rezultatele de prestigiu ale Şcolii Sociologice de la Bucureşti,
întemeiate de D.Gusti.
Conform concepţiei gustiene, sociologia este ştiinţa despre realita-
tea socială care începe cu fapte şi se întoarce continuu la fapte. Aceas-
tă realitate este complexă, se prezintă sub diferite aspecte, este variabi-
lă în timp şi spaţiu, reprezentând unitatea unui număr infinit de ele-
mente. Realitatea socială este fundamentul pe care se sprijină cultura
şi instituţiile unei epoci; ea pretinde cunoaşterea integrală şi înfăţişarea
aspectului general al realităţii, incluzând atât cunoaşterea acesteia, cât
şi acţiunea asupra ei. Sociologia este în acelaşi timp o metodă de in-
vestigare ştiinţifică a realităţii sociale şi o mişcare socială. Cunoaşte-
rea sociologică se străduie să satisfacă imperativul “cunoaşte-te pe tine
însuţi” al societăţii contemporane; ea serveşte drept bază pentru acţiu-
nea legislativă, politică şi socială.
Pe această cale, D.Gusti a reînnoit importanţa ştiinţei sociologice
ca mijloc de cercetare a realităţii sociale, atribuindu-i calitatea de uni-
că bază autentică pentru o politică ştiinţifică a progresului. Ştiinţa so-
cială trebuie să stea la baza statului. Pentru ca sociologia să-şi poată
îndeplini această funcţie, sociologul român susţine că trebuie de insti-
tuţionalizat cercetarea şi de profesat sociologia; de efectuat cercetări
multidisciplinare în cadrul ştiinţelor sociale şi de extins acest sistem
de lucru şi în domeniul ştiinţelor naturii; de introdus documentarea şi
informarea ştiinţifică instituţionalizată în cercetarea realităţii româ-
neşti; de creat un sistem de cooperare a institutelor ştiinţifice din ţară
în cercetarea unor probleme de interes comun; de colaborat cu institu-
tele sociologice de peste hotare etc.
Premisele de la care se cerea soluţionarea marilor probleme cu ca-
re se confrunta sociologia constau în următoarele: interconexiunea
dintre “ştiinţă şi faptă”, dintre viaţa socială şi cea umană cotidiană;

- 42 -
relaţiile dintre individ şi mediul în care acesta există şi îşi desfăşoară
activitatea; relaţiile dintre indivizi, indivizi şi stat etc. În opinia lui
D.Gusti, sociologia ca ştiinţă şi disciplină de specialitate trebuie să se
concentreze pe:
 dezvoltarea unei activităţi cât mai cuprinzătoare de elaborare
teoretică a problematicii dezvoltării sociale;
 desfăşurarea unei activităţi de cercetare nemijlocită a realităţi-
lor şi proceselor sociale ce se produc în diferite sisteme sociale şi so-
cietăţi particulare;
 determinarea celor mai adecvate metodologii, metode şi tehnici
de investigare ştiinţifică a vieţii sociale;
 elaborarea mijloacelor şi a celor mai raţionale şi mai eficiente
căi de asigurare a dezvoltării sociale naţionale;
 formarea generaţiilor de specialişti, capabili să realizeze scopu-
rile propuse.
În concordanţă cu cele menţionate, direcţiile de activitate sociolo-
gică trebuiau subordonate raţionalizării treptate a conducerii sociale,
precum şi a conducerii cât mai eficiente a statului, deziderate impuse
de transformările ce se înregistrau în configuraţia vieţii economice,
sociale şi politice naţionale şi internaţionale. De asemenea, era necesa-
ră valorificarea rapidă şi eficientă a conjuncturilor internaţionale favo-
rabile dezvoltării sociale naţionale.
Luând în considerare dimensiunile şi complexitatea vieţii soci-
ale a unei naţiuni şi a unui stat, activitatea de cercetare ştiinţifică
avea nevoie de condiţiile unei multiple diviziuni. Doar organizân- du-
se pe domeniile fundamentale ale sistemului economic şi social
naţional, precum sunt: populaţia şi mişcarea populaţiei, viaţa eco-
nomică, procesele sociale, starea spirituală etc., se putea urmări ca
în fiecare din domeniile şi sferele vieţii sociale să se realizeze cât
mai mult posibil investigaţii fragmentare (ale diverselor aspecte,
fapte şi împrejurări), care să poată fi apoi integrate în ansamblul
cercetărilor sociologice.
Efectuarea cercetărilor de o asemenea amploare presupunea,
desigur, identificarea unui potenţial care să asigure caracterul
prospectiv al cercetării ştiinţifice. Evident, nu poate fi vorba de
prospectivism fără o fundamentare teoretică a cercetării empirice.

- 43 -
De aici şi necesitatea dezvoltării sociologiei ca ştiinţă şi prin evo-
luţia teoriilor sociologice; acestea, la rândul lor, trebuiau subordo-
nate exigenţelor activităţilor de conducere a vieţii publice. În acest
sens, sinteza dintre teorie şi practică trebuia să demonstreze că
întotdeauna cercetarea empirică este naţională (singulară), iar teo-
ria - relativ universală (generală) şi că cercetarea este un mijloc
pentru realizarea unei acţiuni mai eficace, iar teoria – mijloc fără
de care cercetarea nu ajunge la rezultate utilizabile, filosofia ser-
vind drept mijloc cu ajutorul căruia poate fi formulată teoria ştiin-
ţelor fiecăreia din părţile realităţii. Astfel, D.Gusti este ferm con-
vins că sociologia nu se poate opri la propunerea unor teorii specu-
lative, dar nici nu se poate ocupa exclusiv de cercetarea realităţii
concrete. Investigaţiile sociale trebuie efectuate în baza unor teorii
care să ia în considerare specificul regiunilor, statelor. Aceasta a
fost, în concepţia sociologului român, modalitatea de soluţionare a
uneia dintre cele mai controversate probleme teoretice şi metodo-
logice: cea a raporturilor dintre nivelul teoretic şi nivelul empiric
al cunoaşterii sociologice.
Din cele enunţate se cristalizează o nouă semnificaţie a ştiinţei
sociale şi a sociologiei, domenii ale ştiinţei care nu mai pot rămâne la
stadiul de preocupări ştiinţifice de dragul ştiinţei, adică de cercetare
fără destinatar, ci li se cere să devină ştiinţe al căror scop este sprijini-
rea în îmbunătăţirea continuă a vieţii sociale. De aceea, de la ele se
cere să fie, în acelaşi timp, ştiinţe teoretice şi empirice.
Destinaţia ştiinţei sociologice a generat necesitatea organizării
cercetării realităţii sociale în cadrul unor instituţii specializate. Ţinând
cont de aceste realităţi, D.Gusti pune începuturile creării Şcolii Socio-
logice de la Bucureşti cu trei direcţii fundamentale de activitate:
- organizarea învăţământului universitar, în general, şi a celui so-
ciologic, în particular;
- organizarea cercetărilor sociale;
- organizarea vieţii culturale (vezi Schema 1).
Sociologia românească cuprinde, astfel, un sistem complex, coe-
rent şi ramificat de instituţii sociologice.

- 44 -
 Schema 1
Organizarea învăţământului universitar
Introducerea Seminarului de Sociologie şi Etică
Fondarea Bibliotecii de Sociologie
Înfiinţarea Centrului de documentare sociologică
Deschiderea arhivelor sociologice
Formarea echipelor studenţeşti
Activitatea ştiinţifică
Editarea revistelor periodice:
(Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, 1919 Sociologia românească,1936
Affaers danubienis, 1935)
Publicarea lucrărilor în domeniul sociologiei (Biblioteca de Sociologie
şi Etică)
Organizarea conferinţelor publice

Şcoala Sociologică de la Bucureşti

Organizarea cercetărilor sociale

Înfiinţarea Institutului Social Român Organizarea vieţii culturale
Deschiderea filialelor regionale ale Crearea căminelor culturale
Institutului Social Român Deschiderea bibliotecilor
Formarea echipelor monografice Organizarea expoziţiilor

Organizarea activităţii universitare

Pornind de la dezideratul că pentru realizarea unui proiect com-
plex şi de durată este necesară pregătirea specialiştilor în domeniul
sociologiei, D.Gusti a încercat să reformeze învăţământul superior mai
întâi din Universitate, prin introducerea unor instrumente moderne de
operare: Seminarul de Sociologie şi Etică, Biblioteca de Sociologie,
echipele monografice, echipele studenţeşti, Serviciul Social. Primul
Seminar de Sociologie şi Etică al Facultăţii de Litere, Drept şi Ştiinţe

- 45 -
de la Universitatea din Iaşi avea o dublă finalitate: didactică şi ştiinţi-
fică. Timp de un deceniu acesta a funcţionat atât ca mijloc de comuni-
care între profesor şi studenţi, cât şi ca organism activ de producere a
ştiinţei sociologice. Seminarul a servit în calitate de cadru în testarea
sistemului sociologic propus.
Principiile reorganizării Universităţii se regăsesc în Planul de or-
ganizare a vieţii studenţeşti, 1923 (Program studenţesc pentru organi-
zarea vieţii universitare); precum şi în două studii intitulate
Universita- tea socială, 1927-1928. Reforma universitară a ţinut cont
de menirea socială pe care o are instituţia de învăţământ superior -
pregătirea elite- lor capabile să desfăşoare activităţi culturale. Or, în
organizarea învăţă- mântului universitar se cere să se tindă nu numai
la acumularea de cu- noştinţe, dar şi la formarea personalităţilor
creatoare de valori utile soci- etăţii. De aceea, Universităţii nu-i revine
rolul de fabrică de diplome, ci cel de pregătire a elitelor care să
contribuie la dezvoltarea naţiunii.
În contextul dat, principalul instrument de formare a elitelor, baza
materială a oricărei cercetări este lectura. D.Gusti a acordat o atenţie
deosebită acestei probleme în: Proiectul de organizare a bibliotecii
seminariilor Facultăţii de Litere din Iaşi; Proiectul secţiei
bibliologice a Institutului Social Român pentru organizarea unei
biblioteci de stat. Astfel, deja în 1923, împreună cu studenţii
Seminarului de Sociologie şi Etică, sociologul român organizează un
fişier al tuturor cărţilor de sociologie, etică şi politică, aflate în
bibliotecile publice din Bucureşti, de asemenea Oficiul universitar şi
sala de lectură pentru ziarele şi re- vistele periodice etc. Şi pentru că
ideea bibliotecii nu-l satisface pe deplin, încearcă să înfiinţeze un
Centru de documentare socială, arhive sociologice. Acest deziderat
tinde să-l realizeze în practică în colabo- rare cu Institutul Social
Român, Fundaţia Rockefeller, Fundaţia Carnegie, care la fel
intenţionau să înfiinţeze la Bucureşti centre de documentare sud-est
europene.
Greva studenţească declanşată în 1923 l-a determinat pe D.Gusti
să aplice principiul de cercetare directă a realităţii sociale, realizând
împreună cu studenţii Seminarului de Sociologie un program în care
se regăsesc ideile tuturor reformelor universitare în ceea ce priveşte
cursurile, seminariile, organizarea vieţii materiale a studenţilor etc.
Observăm că reorganizarea universitară preconizată de sociologul ro-
- 46 -
mân nu se baza doar pe preluarea unor modele occidentale, pe care

- 47 -
D.Gusti a avut posibilitatea să le cunoască în timpul studiilor, dar şi pe
orientarea acestora spre un scop practic. Astfel, trăsătura distinctă a
învăţământului sociologic românesc constă în stabilirea unor obiective
practice, a unor funcţii concrete în faţa tineretului studios.
Organizarea cercetărilor sociale
Înzestrat cu un simţ deosebit, D.Gusti a înţeles că împrejurările
social-istorice de după războiul de întregire a neamului care au dus la
crearea României Mari necesită cercetări sociologice fundamentale.
Problemele sociale ridicate de unificarea economică, politică, cultura-
lă, administrativă nu implicau doar politica, nici economia politică sau
ştiinţele financiare. Aceste probleme cereau soluţii de ansamblu, de
cooperare între ştiinţe, de analiză multidisciplinară şi interdisciplinară.
În aceste împrejurări, sociologia ca ştiinţă de sinteză nu pierde din ve-
dere nici un aspect al vieţii sociale prezente. Or, ea nu poate ignora
nici determinările trecutului, dar nici idealul anticipator al viitorului.
Ţinând cont de acestea, sociologia alege însă în calitate de direcţie
majoră impulsul spre reorganizarea socială.
Ca şi în cazul altor şcoli de sociologie rurală (spre exemplu, cea
americană), s-a mers pe ideea de documentare şi explicare cu scopul
de a înfăptui ulterior reforme. În martie 1918, D.Gusti a propus ideea
editării unei reviste periodice, care să conţină analize ştiinţifice din
diferite domenii ale ştiinţelor sociale particulare, să evalueze critic
realitatea românească, să propună o cronică a vieţii ştiinţifice, cultura-
le, politice interne şi externe. În primul număr al “Arhivei pentru ştiin-
ţă şi reformă socială” (1919) sunt expuse direcţiile fundamentale ale
Şcolii Sociologice de la Bucureşti:
 cercetarea vieţii româneşti sub toate aspectele;
 propunerea unor reforme care să rezulte din aceste studii;
 realizarea reformelor propuse;
 educarea socială a maselor.
În acelaşi timp, a fost anunţată şi intenţia de a întemeia o
Asociaţie pentru Studiul şi Reforma Socială. Asociaţia a fost
concepută iniţial (1918-1921) ca un centru de informare şi
documentare care şi-a propus să contribuie la formarea unei naţiuni
conştiente de menirea ei în istoria universală şi la constituirea unui stat
corespunzător conştiinţei de sine a naţiunii. Deja la 1 februarie 1921
Asociaţia pentru Studiul şi Reforma

- 48 -
Socială se transformă în Institutul Social Român. Au fost deschise, de
asemenea, unităţi regionale: Institutul Social Român din Banat, cu
sedi- ul la Timişoara (1932); Institutul Social Român din Basarabia, cu
sediul la Chişinău (1934); Institutul Social din Transilvania, cu sediul
la Cluj (1935); Institutul Social din Moldova, cu sediul la Iaşi (1935);
Institutul Social din Dobrogea, cu sediul la Constanţa (1936);
Institutul Social din Oltenia, cu sediul la Craiova (1936); Institutul
Social Român din Cer- năuţi (1936). Astfel, s-a constituit Şcoala
Sociologică românească, care a fost deschizătoare de drumuri în
sociologia de la începutul secolului al XX-lea. Numele de Şcoală
Sociologică de la Bucureşti nu este tocmai exact, deoarece au existat
filiale organizate la Cluj, Chişinău, Iaşi, Timi- şoara, Craiova,
Constanţa, Cernăuţi. Or, aceste unităţi au format o reţea în întreaga
ţară, urmărind obiectivele enunţate mai sus şi ţinând cont de
particularităţile regiunilor în care au fost deschise. Nici termenul de
Şcoala monografiilor sociologice nu este potrivit, deoarece D.Gusti,
deşi a pus accentul pe monografiile sociologice, nu considera
monogra- fia drept unică metodă de cercetare.
Sistemul gustian a dat o nouă îndrumare sociologiei. La baza lui
stă convingerea că orice ştiinţă este legată de realitate şi ea trebuie să
exprime această realitate şi să o explice. Din această cauză sociolo-
gia este privită ca ştiinţă a realităţii sociale. Nu putem cunoaşte şi
înţelege realitatea doar prin metode empirice sau unilaterale, cu atât
mai puţin cu ajutorul bibliografiei. Nesiguranţa cunoaşterii se înlătu-
ră numai prin cercetarea directă a realităţii, pe cale monografică,
adică prin alegerea unui domeniu social bine determinat, cercetat
prin metoda observaţiei directe. Dar orice încercare de a reduce so-
ciologia la un simplu instrument practic, reformator, înseamnă o de-
naturare a caracterului ei.
Şcoala românească de sociologie a avut şi are adânci implicaţii şi
ecouri pe plan intern şi internaţional. Începând cu 1925, cercetarea
sociologică s-a repetat în fiecare an, extinzându-se atât în problemati-
că, cât şi în numărul unităţilor abordate. Cu scurgerea anilor s-a obser-
vat că activităţile îndrumate de D.Gusti au căpătat amploare, la ele
participând diverşi specialişti în variate probleme care priveau omul şi
încadrarea lui în societate, ceea ce a contribuit la formarea echipelor
complexe, interdisciplinare care urmăreau realitatea sub o multitudine
de aspecte: sociologic, economic, etnografic, medical etc. Experienţa
- 49 -
acumulată de cei care au activat în cadrul Şcolii Sociologice de la Bu-
cureşti a dus la elaborarea unui adevărat sistem metodologic modern
de formare a cercetărilor realităţii sociale, în măsură să asigure colabo-
rarea cercetătorilor care doreau să propună o lucrare continuă şi per-
manentă despre realităţile sociale din întreaga ţară.
Organizarea vieţii culturale
Constatarea situaţiei culturii româneşti după Unire (1918), îndeo-
sebi a situaţiei din sfera învăţământului, l-a condus pe D.Gusti la ideea
înfiinţării unor instituţii speciale menite să preia conducerea şi îndru-
marea activităţii culturale a poporului în scopul dezvoltării la maxi-
mum a personalităţii. Lucrarea Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţi-
unii (1940) vine să confirme aceste obiective majore prin care se pro-
mova convingerea că nu există individ a cărui manifestare, cât de nouă
şi cât de posibilă ar fi, să se fi petrecut în afara factorilor sociali. Ne-
cesitatea cercetării realităţii sociale îl determină pe D.Gusti să formeze
echipele studenţeşti în cadrul Serviciului Social, prin care au fost edu-
cate elitele societăţii româneşti. Echipele studenţeşti au desfăşurat o
activitate intensă între anii 1934-1938, studiind satele din diferite re-
giuni ale ţării, creând cămine culturale şi organizând diferite expoziţii
pentru a demonstra potenţialul intelectual care există la sate.
În contextul satisfacerii necesităţilor societăţii româneşti, cercetă-
rile monografice au avut efecte ştiinţifice, dar şi educative. Astfel, pe
de o parte, lucrările desfăşurate pe teren au dus la îmbogăţirea teoreti-
că şi metodologică a sociologiei româneşti în perioada interbelică. Iar,
pe de altă parte, contactul colectivelor de cercetare monografică cu
problemele concrete ale realităţii sociale studiate şi cu viaţa satului a
exercitat o influenţă educativă nu numai asupra cercetătorilor, dar şi
asupra populaţiei din localităţile studiate, în special prin deschiderea
bibliotecilor, căminelor culturale etc.
Şcoala românească de sociologie şi-a desfăşurat activitatea
aproximativ patru decenii (1910-1948), desigur fără a monopoliza
întreaga mişcare sociologică din România din această perioadă. Prin
amploare, ea depăşise însă tot ceea ce-i precedase şi tot ceea ce-i era
contemporan în domeniul sociologiei. Şcoala a pus temeliile ştiinţei
sociologice în ţară, înscriind sociologia românească în circuitul soci-
ologiei universale ca o contribuţie nouă, originală şi deschizătoare de
rodnice perspective.

- 50 -
 2. Dezvoltarea ştiinţei
sociologice în Republica
Moldova

Cercetarea problemei dezvoltării ştiinţei sociologice în Repu-

blica Moldova nu poate fi începută cu actul declaraţiei de indepen-
denţă. Ea îşi coboară rădăcinile mult în adâncurile istoriei. În con-
textul evolutiv al sociologiei din Moldova putem menţiona urmă-
toarele etape distincte:
1. Dezvoltarea sociologiei în cadrul Institutului Social Român
(filiala de la Chişinău) - 1934-1940. Intelectualii basarabeni au aderat
la sistemul sociologic gustian, participând la prima campanie mo-
nografică organizată în Basarabia de Institutul Social Român -
Cornova (1931). Cercetările sociologice efectuate în Basarabia de fili-
ala de la Chişinău a Institutului Social Român (la Iurceni, Nişcani,
Copanca, Popeştii-de-Sus, Vârpova, Dâşcova) au avut ca scop cunoaş-
terea realităţii sociale şi elaborarea de metode întru soluţionarea pro-
blemelor cu care se confrunta populaţia din mediul rural. Rezultatele
cercetărilor efectuate de Institutului Social din Basarabia au fost pu-
blicate în Buletinul Institutului (volumele I, II).
O dată cu alipirea Basarabiei la URSS (1940), Institutul este des-
fiinţat, membrii cei mai activi care nu au reuşit să emigreze în Româ-
nia sunt deportaţi în Siberia.
2. Cea de-a doua etapă a devenirii sociologiei ca ştiinţă ţine de
perioada anilor ‘60, dar deja într-un alt cadru, cel al Republicii Sovie-
tice Socialiste Moldoveneşti. Cercetările sociologice efectuate după
cel de-al doilea război mondial au fost axate pe teora sociologică a lui
D.Gusti şi experienţa acumulată de Institutul Social Român din Basa-
rabia, acestea fiind însă revăzute şi completate cu unele idei din para-
digmele sociologice ruseşti. Astfel, putem spune că sociologia moldo-
venească se află la confluenţa şcolilor sociologice române şi ruse, fără
a omite însă şi influenţele şcolilor de sociologie franceză, germană,
americană, italiană.
Deşi obiectul cercetării rămâne preponderent acelaşi - problemele
dezvoltării social-economice a satului - metodele, instrumentariul şi
abordarea rezultatelor poartă cromatica ideologizată a realităţii. În ace-
laşi timp, asistăm la o perioadă de avânt, destul de fructuoasă a cerce-
tărilor sociologice. În anii '60 au fost efectuate peste 30 de cercetări
- 51 -
sociologice, în rezultatul cărora s-au publicat peste 30 de lucrări şi
monografii în domeniul sociologiei, elaborate de către colaboratorii
sectorului de cercetări sociologice din cadrul Secţiei de Filosofie şi
Drept a Academiei de Ştiinţe a RSSM.
Tematica centrală a acestor lucrări rămâne a fi şi în continuare sa-
tul. Problemele abordate reflectă, spre exemplu: dezvoltarea culturii la
sat1, trecutul şi prezentul satelor moldoveneşti 2, probleme legate de
planificarea dezvoltării social-economice a satelor 3 etc. Sunt cercetate,
de asemenea, procesele demografice, schimbările care au intervenit în
cadrul populaţiei.4
Una dintre cele mai cunoscute cercetări din această perioadă este
cercetarea monografică a satului Copanca5, efectuată de savanţii de
la Institutul de Sociologie de la Moscova (G.V. Osipov, V.N. Şub-
kin) în colaborare cu cercetătorii din Chişinău (A.I. Babii, V.N. Er-
muratschii, V.S. Zelenciuc, D.N. Tabacaru). Localitatea Copanca
reprezenta o localitate tipică pentru RSSM şi oferea posibilitatea
efectuării unei analize comparate. Metodele şi tehnicile de cercetare
utilizate: observarea, interviul (individual sau colectiv), ancheta etc.
au fost completate cu folosirea diferitelor tipuri fe fişe. De exemplu,
fişa pentru fiecare locuitor al satului cuprindea 14 întrebări şi a
oferit posibilitatea de a afla numărul locuitorilor, de a-i repartiza du-
pă vârstă, sex, naţionalitate etc.; fişa de familie avea 8 întrebări şi
identifica numărul membrilor din cadrul familiei, naţionalitatea pă-
rinţilor, ocupaţiile acestora etc.
Un element nou comparativ cu cercetările din 1937 l-au consti-
tuit fişele pentru cercetarea timpului liber. În scopul de a afla
cum îşi petrec timpul liber au fost intervievaţi 10% din locuitorii

1
Бабий А.И., Ермуратский В.Н. Расцвет культуры молдавского села. На мате-
риалах села Копанка Тираспольского района. - Кишинев, 1962.
2
Прошлое и настоящее села Лозово. – Кишинев: РИО АН МССР, 1969.
3
Комплексный план социально-экономического и культурного развития
коллектива совхоза-завода "Романешты" на 1968-1975 годы. - Кишинев,
1969.
4
Загородная Е.М. Демографические процессы в Молдавской ССР. - Кишинев,
1971; Зеленчук В.С. Население Молдавии ( Демографические процессы и этни-
ческий состав) - Кишинев, 1973.
5
Копанка 25 лет спустя. – Москва, 1965.

- 52 -
satului având vârsta mai mare de 15 ani (populaţia a fost repartizată
după grupe de activitate, în ordine alfabetică, fiind chestionată fie-
care a 10-a persoană).
Nivelul de viaţă a populaţiei a fost analizat după următorii in-
dicatori: sănătate, consumul produselor alimentare, studii, ocupa-
ţii, condiţiile de muncă, asistenţa socială, drepturile omului (egali-
tatea genurilor) etc. Au fost studiate, de asemenea, resursele de
muncă şi indicii demografici. În ce priveşte activitatea economică,
accentul s-a pus pe 3 indici: intensitatea, productivitatea şi rentabi-
litatea muncii.
Cele menţionate ne permit să concluzionăm că savanţii de la
Chişinău au ţinut cont în organizarea cercetărilor de metodele şi tehni-
cile propuse de D.Gusti în cadrul Şcolii Monografice de la Bucureşti.
Nu au fost neglijate nici rezultatele la care au ajuns în general
monografiştii în 1937.
Totuşi, putem remarca unele diferenţe privind limitele în care a
fost încadrat termenul de culegere a datelor pe teren. Dacă în anii '30
satul a fost cercetat pe parcursul a 30 de zile, apoi cea de-a doua cer-
cetare a necesitat o perioadă de 3 ani - 1961-1964. Astfel, asistăm la
un studiu sociologic mai temeinic, comparativ cu cel din perioada
interbelică. Au fost analizate 22 de bugete familiale, apelându-se la
scrisori, fotografii, date statistice, date de anchetă şi la rezultatele
interviurilor. Au fost investigate: condiţiile naturale şi climaterice,
economia, timpul de muncă şi timpul liber, viaţa spirituală, familia şi
situaţia femeii în cadrul familiei, cultura populaţiei, indicându-se
schimbările care au survenit în viaţa locuitorilor pe parcusrul celor
25 de ani (împroprietărirea ţăranilor şi egalarea proprietăţii, formarea
colhozului, deschiderea şcolii din sat, a spitalului, grădiniţei, farma-
ciei, Casei de cultură etc.).
Toate aceste transformări erau efectuate la comanda Comitetului
Central al Partidului Comunist al RSSM sau al URSS, pentru a de-
monstra cât de radicale sunt schimbările în satele din republică com-
parativ cu perioada interbelică.
În anul 1953 este fondat Buletinul Economic, din 1976 - Revista
de Economie şi Sociologie, care începând cu 1990, apare până în pre-
zent de 3 ori pe an (în limbile română şi rusă). În paginile revistei sunt
prezentate rezultatele cercetărilor sociologice realizate pe teritoriul

- 53 -
republicii, investigaţiile doctoranzilor Secţiei Sociologie a Academiei
de Ştiinţe a Republicii Moldova. Revista de Economie şi Sociologie
continuă a fi în aceşti aproape 50 de ani unica revistă de specialitate a
economiştilor şi sociologilor.
3. Cea de-a treia perioadă a cercetărilor sociologice revine
anilor '70. Pe durata acestor ani specialişti din diverse domenii -
sociologi, economişti, filosofi - au efectuat cercetări ale vieţii socia-
le. Principalul obiect de studiu l-au constituit stabilitatea colectivelor
de muncă, climatul social-psihologic din colective, problemele urba-
nizării etc. Drept urmare, în 1973 la Fabrica de Confecţii din Chişi-
nău a fost deschisă Facultatea de Psihologie Socială, unde au ţinut
lecţii savanţii A.I. Prigojin, A.L. Svenţchii. Facultatea a pregătit
peste 200 de specialişti în domeniul ingineriei şi ştiinţelor sociale. În
această perioada au fost publicate peste 80 de lucrări, dintre care 20
se refereau la tematica satului, prezentând diverse aspecte ale vieţii
rurale: procesele sociale1, schimbările sociale2, tendinţele actuale şi
de perspectivă3, de dezvoltare a bazei materiale a culturii 4, intelec-
tualitatea de la sate5 etc.
Un loc deosebit în cadrul cercetărilor efectuate în etapa a treia de-
ţin lucrările despre urbanizare şi viaţa de la oraş: dezvoltarea oraşului
Kalininsk6, planul economic şi social al dezvoltării oraşelor 7, urbani-
zarea şi dezvoltarea culturii.8

1
Тимуш А.И. Социальные процессы на селе: Социологическое исследование. -
Кишинев, 1975.
2
Блановский А.Н., Епифанов К.В., Зозуля Н.П. Совершенствование управления
производством и социальные изменения на селе. - Кишинев, 1977.
3
Платон М.С. Молдавское село сегодня и завтра. - Кишинев, 1977.
4
Цуркан И.А. Развитие материальной культуры села МССР (1951-1970). - Ки-
шинев, 1978.
5
Завтур К.А., Корбу В.М. Интелектуалитатя сатулуй молдовенеск контемпо-
ран. - Кишинэу, 1978.
6
Калининск планирует свое завтра. - Кишинев, 1973.
7
Комплексный план экономического и социального развития города на 1976-
1980 гг. - Кишинев, 1976.
8
Победа Н.А. Социалистическая урбанизация и развитие культуры. - Кишинев:
Штиинца, 1976.

- 54 -
 Au fost analizate, de asemenea, probleme legate de organizarea
muncii1, activitatea de muncă în cadrul diferitelor întreprinderi 2, acti-
vitatea socială a muncitorilor3, opinia cititorilor despre ziare 4, rolul
psihologiei sociale în dezvoltarea relaţiilor sociale, munca femeilor,
cultura spirituală şi dezvoltarea personalităţii, situaţia studenţimii şi
ideile ei morale, timpul liber etc. În 1977 în cadrul Academiei de Şti-
inţe a RSSM s-a format Asociaţia Sociologilor (ianuarie 1977, preşe-
dinte A.I.Timuş). Acest fapt a favorizat reciclările, între anii 1970-
1990, aproape a 250 de sociologi.
4. O altă etapă în dezvoltarea cercetărilor sociologice în Mol-
dova ţine de anii '80, perioadă în care au fost elaborate peste 100 de
lucrări în domeniu. Cercetările sociologice au fost efectuate de Secţia
Filosofie şi Drept, Institutul de Economie, Secţia Cercetări etnografi-
ce, Asociaţia Sociologilor din Moldova (secţie a Asociaţiei Sociologi-
lor din Uniunea Sovietică).
Asociaţia Sociologilor din Moldova înregimenta 101 membri
colectivi (întreprinderi, laboratoare), incluzând Sectorul de cerce-
tări sociologice al Secţiei Filosofie şi Drept, Sectorul de planifica-
re socială al Institutului de Economie, Secţia Etnografie, Bibliote-
ca centrală a Academiei de Ştiinţe, Institutul de Istorie, Catedra
Igienă Socială a Institutului de Medicină, Laboratorul sociologic al
Catedrei Filosofie a Universităţii de Stat, Laboratorul de cercetări
social-economice al Catedrei Economie Politică a Institutului Poli-
tehnic, Institutul Pedagogic de Stat “Alecu Russo” din Bălţi, Insti-
tutul Pedagogic de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, Institutul Pe-
dagogic de Stat “T.Şevcenko” din Tiraspol etc. şi 125 membri in-
dividuali care erau repartizaţi pe secţii de cercetări ştiinţifice (vezi
Schema 2).

1
Проблема труда и социального планирования. - Кишинев, 1972.
2
Социальное планирование на Кишиневском тракторном заводе. - Кишинев,
1972.
3
Солтан И.С. Общественная активность работников промышленных предпри-
ятий. - Кишинев, 1972.
4
Тимуш А.И. Газета и мнение читателя. - Кишинев, 1973.

- 55 -
 Schema 2

Adunarea Generală a Asociaţiei Sociologilor

Secţiile de cercetări ştiinţifice ne prezintă direcţiile cercetărilor

sociologice la această etapă. Secţia Structură socială era condusă de
Entelis G.S., cercetător la Institutul de Istorie. Secţia Planificare
social-economică activa sub conducerea lui Cojuhari A.T., şeful
Catedrei Economie Politică a Institutului Politehnic. Timuş A.I.,
şeful Sectorului de cercetări sociologice al Secţiei Filosofie şi
Drept, dirija activitatea Secţiei Problemele sociale ale dezvoltării
satelor. Secţia Sociologia muncii şi organizării îşi desfăşura cerce-
tările sub conducerea lui Nikitin A.M., seful Secţiei Cercetări soci-
ologice a laboratorului „Moldvinprom”. Secţia Opinia publică, ide-
ologia şi mass-media realiza investigaţii sub conducerea lui Ştiuca
V.G., şeful Catedrei Filosofie a Universităţii de Stat. Pobeda N.A.,
cercetător ştiinţific superior în Secţia Filosofie şi Drept, dirija acti-
vitatea Secţiei Sociologia culturii.

- 56 -
 În cadrul Asociaţiei activau, de asemenea, un şir de centre socio-
logice care erau deschise pe lângă uzine şi fabrici. Spre exemplu: cen-
trul sociologic al uzinei „Mezon” era condus de Pogonii E.C. şi efec-
tua investigaţii sociologice privind condiţiile de muncă, satisfacţia de
muncă etc.; centrul sociologic al Fabricii de Confecţii din Chişinău,
conducător Goroveţ M.L., studia problemele social-psihologice ce
vizau încadrarea absolvenţilor şcolilor profesional-tehnice în câmpul
muncii şi adaptarea la condiţiile de muncă; centrul sociologic al Com-
binatului „Iscoj”, conducător Fetcu V.M., cerceta stabilitatea colecti-
velor de muncă; centrul sociologic al Fabricii de Confecţii din
Tiraspol, conducători Cicilimov V.V. şi Kaşina M.M., investiga mo-
dul de viaţă al muncitorilor.
Fructuos au activat pe terenul cercetărilor sociologice Laboratorul
sociologic al Catedrei Filosofie a Universităţii de Stat, colaboratorii
fiind preocupaţi de studierea valorilor morale ale studenţilor, de edu-
caţia internaţională a studenţilor, socializarea lor etc.; Laboratorul so-
ciologic al Catedrei Economie Politică a Institutului Politehnic în ca-
drul căruia erau investigate probleme privind planificarea muncii; Ca-
tedra Igienă Socială a Institutului de Medicină care se ocupa de orga-
nizarea asistenţei medicale la sate.
În 25 dintre lucrările publicate în această perioadă a fost abor-
dată tematica satului: procesele de integrare şi perfecţionare a rela-
ţiilor sociale1, cultura de la sate2, adaptarea migranţilor3, probleme-
le tineretului de la sate4, timpul liber, structura socială a satului,
modul de viaţă al populaţiei rurale. Într-un şir de studii se analizea-
ză: condiţiile de viaţă, sportul şi personalitatea,5 progresul ştiinţific
şi creativitatea maselor,6 problemele cu care se confruntă familia

1
Дороганич Ф.Д. Сближение уровня рабочих и колхозников. - Кишинев, 1981.
2
Корбу В.М. Становление и развитие социалистической культуры на селе. -
Кишинев, 1980.
3
Дмитренко С.М. Производственная адаптация сельского мигранта. - Киши-
нев, 1981.
4
Кац Э.М. Сельская молодежь: проблемы выбора профессии. - Кишинев, 1981;
Паскарь А.А. Молодежь села: реальность и перспективы. - Кишинев, 1990.
5
Визитей Н.Н. Образ жизни. Спорт. Личность. - Кишинев, 1980.
6
Бандык И.А. Творчество масс и технический прогресс. - Кишинев, 1981.

- 57 -
tânără,1 aspecte social-demografice ale familiei,2 disciplina de
muncă ca factor eficient al ridicării productivităţii muncii, 3 cultura
fizică şi sportul4 etc.
Atenţia sociologilor a fost îndreptată, de asemenea, spre perfecţi-
onarea muncii ideologice, a sistemului marxist-leninist de instruire,
lupta împotriva fenomenelor antisociale (beţiei, alcoolismului, încăl-
cării normelor de drept, criminalităţii ş.a.).
Astfel, între anii 1962-1986 în Moldova au fost efectuate peste
200 de cercetări sociologice, care au rezultat cu publicarea a peste 80
de monografii ştiinţifice.
5. Cea de-a cincea perioadă a dezvoltării cercetărilor sociale
cuprinde anii '90 şi poate fi considerată una de fond, începând cu re-
organizarea, în 1991, a Secţiei Filosofie, Sociologie şi Drept în Insti-
tut, în cadrul Secţiei Ştiinţe socioumanistice a Academiei de Ştiinţe a
Moldovei. În cadrul Institutului de Filosofie, Sociologie şi Drept a fost
deschisă Secţia Sociologie care se ocupă intens cu cercetările ştiinţifi-
ce şi pregătirea specialiştilor prin doctorat. De asemenea, în urma
adunării generale s-a modificat Asociaţia Sociologilor, devenind Aso-
ciaţia Sociologilor şi Demografilor din Moldova, asociaţie care la mij-
locul anilor '90 era reprezentată de 135 membri individuali şi 82
membri colectivi, cu filiale în Bălţi şi Tiraspol.
În perioada 1972-1990 au fost pregătiţi (cu studii la zi sau fără
frecvenţă) 36 doctori în domeniul sociologiei, 8 doctori habilitaţi.
După 1990, cadrele, care au fost pregătite în domeniul sociologiei
la cursuri de scurtă durată pentru întreprinderi şi asociaţii agricole,
au fost disponibilizate în legătură cu reducerea cadrelor şi închide-
rea întreprinderilor.
Aria tematică, domeniile de investigaţie, structura şi dinamica
producţiei sociologice constituie un indiciu important pentru identifi-
carea unor caracteristici generale ale sociologiei ca ştiinţă. Există o
1
Никитюк П.С. Жилищное право. - Кишинев, 1985.
2
Загородная Е.М. Семья, общество: Социально-демографический аспект. -
Кишинев, 1983.
3
Сырбу И.М. Дисциплина труда - фактор повышения эффективности произ-
водства в условиях агропромышленного комплекса. - Кишинев, 1982.
4
Визитей Н.Н. Физическая культура и спорт как социальное явление. - Киши-
нев, 1986.

- 58 -
conexiune mutuală între aceste elemente de bază ale sociologiei şi
mediul în care ele evoluează. Sub acest aspect, mediul în care a evolu-
at sociologia în RSSM a fost marcat de:
- transformări politice, economice şi sociale structurale, care au
schimbat natura, orientările şi finalităţile societăţii moldoveneşti, atât
în ansamblu, cât şi la nivelul subsistemelor sale componente – schim-
bări determinate, în principal, de momentul istoric de la 28 iunie 1940;
- schimbarea statutului proprietăţii, industrializarea rapidă şi for-
ţată, formarea colhozurilor, sovhozurilor etc.
Aceste schimbări au conferit o nouă direcţie atât dezvoltării
economiei, cât şi a societăţii în ansamblu, sub impactul proceselor de
urbanizare, modernizare a mediului rural, migraţie masivă internă şi
externă, de transformare a vechilor sisteme de educaţie, învăţământ
şi cultură.
Cercetările sociologice efectuate în RSSM evidenţiază domenii
tematice destul de extinse. Astfel, pot fi identificate preocupările pen-
tru domeniul rural şi cel industrial, probleme privind educaţia tineretu-
lui şi familia, organizarea cât mai productivă a muncii etc. Ponderea şi
gradul de cuprindere a diferitelor domenii tematice de cercetare sunt
diferite. Unele au avut prezenţe semnificative de durată, altele au fost
puse în atenţie numai în anumite perioade. Unele sunt ilustrate de rea-
lizări ce merită a fi reţinute, altele mai puţin.
Tematica cercetărilor evidenţiază unele probleme ce au constituit
obiect de studiu în toate perioadele: evoluţia demografică a populaţiei;
nivelul de instruire şi de şcolarizare; organizarea ţăranilor, muncitori-
lor în asociaţii, cooperative; activităţile economice pe ramuri; orientă-
rile valorice ale tineretului; cultura maselor. În acelaşi timp, unele
probleme au fost analizate doar în cadrul Şcolii Monografice de la
Bucureşti: practica magică şi literatura populară, plantele ornamentale
din grădinile sătenilor, drumuirle şi transportul, studii antropologice.
Trebuie de menţionat, de asemenea, că problemele ce ţineau de
credinţă, religie au avut un destin aparte. Dacă în perioada interbeli-
că religia era considerată unul dintre factorii importanţi ce determina
în mare parte caracterul vieţii sociale, apoi o dată cu instaurarea pu-
terii sovietice aceasta devine una din ţintele forte cu care autorităţile
încep să ducă o luptă aprigă. Astfel, în această perioadă se desfăşoa-
ră pe larg activitatea şi propaganda antireligioasă, iar cercetările care

- 59 -
aveau drept scop studierea credinţei denotă că credinţa populaţiei în
Dumnezeu cedează ataşamentului faţă de principiile promovate de
Partidul Comunist.
Datele analitice evidenţiază obiectiv unele direcţii de cercetare
caracteristice anilor 1960-1980 incluzând: formele de organizare so-
cială, schimbările în structura socială, în organizarea muncii şi a
timpului liber, în nivelul de instruire, problemele urbanizării, forma-
rea relaţiilor de producţie, problemele dezvoltării statale, formării şi
activităţii organizaţiilor de masă, privind propaganda politică şi rolul
mass-media în acest proces.
În ansamblul de metode şi tehnici de investigaţie, iniţial a pre-
dominat metoda monografică, iar ulterior devine pe larg aplicată
metoda anchetei sociologice (datorită accesibilităţii tehnicilor spe-
cifice ale acesteia şi posibilităţii utilizării ei concomitente cu alte
metode de investigaţie). O aplicare largă au cunoscut şi metodele
socioistorice, cele statistico-matematice. Acestea din urmă au ră-
mas, în majoritatea cazurilor, la nivelul tehnicilor descriptive, fără
valorificare cognitivă, explicativă, anticipativă şi predicativă. Me-
todele observaţiei directe, coparticipative şi documentarea au fost
mai puţin utilizate.
Dacă până la 1990 în cercetările sociologice a predominat, în spe-
cial, ancheta de teren, cercetările având un caracter aplicativ, apoi du-
pă perioada respectivă specialiştii încearcă să utilizeze şi alte metode –
interviul focalizat, interviul aprofundat, analiza de conţinut, investiga-
ţiile având preponderent un caracter informativ.
Finalmente, o evaluare calitativă a investigaţiilor sociologice din
perioada 1930-1989 ne permite să facem unele concluzii importante:
- cercetările sociologice efectuate au fost iniţiate de Şcoala Mo-
nografică de la Bucureşti;
- în perioada postbelică tematica cercetărilor sociologice reflectă
problemele înaintate spre soluţionare de Comitetul Central al PC al
URSS sau al RSSM;
- nu a fost creat un cadru instituţional propriu de pregătire a speci-
aliştilor în domeniul sociologiei, aceştia fiind formaţi peste hotarele
republicii;
- cercetările sociologice în republică au fost realizate de specialişti
din diverse domenii ale ştiinţelor sociale, fapt ce a determinat fondarea

- 60 -
instituţiilor de pregătire a specialiştilor în domeniu, contribuind astfel
la formarea generaţiilor de sociologi;
- problemele vieţii rurale au constituit un domeniu important de
cercetare sociologică.

3. Sociologia în învăţământul superior

Sociologia începe a fi introdusă în învăţământul universitar din

Republica Moldova la mijlocul anilor ’80, prin includerea unor cur-
suri de sociologie în programele de învăţământ pentru pregătirea
economiştilor. Comitetul de Stat pentru Învăţământul Public al
URSS a propus un curs de Sociologie a muncii pentru studenţii insti-
tuţiilor de învăţământ superior care îşi făceau studiile la specialitatea
„Economie şi Sociologia muncii”.
În scopul asigurării procesului de instruire cu materiale didactice
necesare, în anul 1991 la editura „Universitas” a fost editat manualul
Sociologia muncii (autori Dikareva A.A. şi Mirskaia M.J.; redactor
ştiinţific V.Şoimari; traducere din limba rusă - L.Cojocaru). Manualul
propus este o primă încercare de a expune într-o formă sistematizată
cunoştinţele acumulate în domeniul sociologiei muncii. Sociologia
muncii constituia unicul curs sociologic din întregul ciclu de discipli-
ne care se predau economiştilor. Din aceste considerente, alături de
probleme ce ţin de dezvoltarea complexelor economice de producţie în
calitate de colectivităţi sociale, de caracterul relaţiilor interumane în
sfera muncii, de particularităţile comportamentului diferitelor grupuri
sociale încadrate în aceeaşi sferă de activitate, autorii expun date şi
generalităţi vizând sociologia ca ştiinţă ereditară pentru sociologia
muncii şi alte sociologii de ramură.
Manualul conţine trei compartimente: compartimentul I e consa-
crat bazelor metodologice ale sociologiei muncii; în compartimentul
II al manualului sunt supuse analizei procesele sociale din sfera
muncii, modalităţile de reglementare a acestora; compartimentul III
conţine bazele metodico-organizatorice ale planificării proceselor
sociale din sfera muncii.
Manualul Sociologia muncii este unul dintre primele manuale de
sociologie editate în Republica Moldova. Desigur, astăzi unele idei şi

- 61 -
concepţii stipulate în el sunt parţial depăşite, însă el trebuie totuşi ana-
lizat în contextul social-istoric în care a fost editat.
Primii paşi în scopul pregătirii specialiştilor în domeniul sociolo-
giei la nivel universitar sunt realizaţi în 1990, o dată cu înmatricularea
primului grup de studenţi la specialitatea “Sociologie” în cadrul Facul-
tăţii de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova, cu durata studiilor
de 5 ani. Acest eveniment a circumstanţiat editarea manualului Studiu
de sociologie de V.Guţu (editura „Cartea Moldovenească”, 1991), des-
tinat instituţiilor de învăţământ superior şi aprobat de Ministerul Ştiin-
ţei şi Învăţământului din Republica Moldova.
În manual sunt examinate temele de bază ale unui curs de socio-
logie, începând de la cunoştinţe generale şi finalizând cu analiza ne-
mijlocită a practicii cercetărilor sociologice. Sunt expuse probleme
precum: obiectul de studiu al sociologiei; funcţiile ştiinţei sociologice
şi raportul sociologiei cu alte ştiinţe sociale; direcţiile cercetărilor so-
ciologice la etapa respectivă; principiile elaborării programelor de cer-
cetare sociologică; metodele şi tehnicile de culegere a informaţiei so-
ciologice primare, de prelucrare a informaţiei sociologice; aplicarea
rezultatelor cercetărilor sociologice în practică.
Atribuind un spaţiu vast caracteristicii relaţiei dintre sociologie şi
ideologie, autorul trece cu vederea teoria sociologică. Ţinând cont de
faptul că la începutul anilor ‘90 nu existau manuale în domeniul socio-
logiei, editarea unui manual la capitolul respectiv a constituit un pas
înainte în dezvoltarea învăţământului sociologic.
O dată cu formarea Academiei de Studii Economice (1991), pri-
ma grupă de studenţi înmatriculaţi la specialitatea Sociologie de la
Universitatea de Stat din Moldova a fost transferată la ASEM. Cursu-
rile de sociologie la specialitatea „Sociologie aplicată” (Catedra Ma-
nagement Social a ASEM) au fost ţinute de O.Bădina, doctor în socio-
logie din România. Studenţii au fost iniţiaţi în studiul sociologiei ge-
nerale, al metodelor şi tehnicilor de investigare sociologică, în disci-
plinele sociologice de ramură.
O.Bădina, demonstrând necesitatea cercetărilor sociologice în
dezvoltarea social-economică a statului, a contribuit şi la deschide-
rea Institutului Naţional de Sociologie (1991-1998) pe lângă Gu-
vernul Republicii Moldova. În acelaşi timp, în scopul pregătirii
specialiştilor în sociologie, O.Bădina a editat manualul Introducere

- 62 -
în sociologie. Partea I, volumele 1, 2 (Cimişlia, 1993). Intenţia au-
torului a fost de a pune la dispoziţia primei generaţii de sociologi
pregătiţi la Chişinău instrumentele de lucru, care să ajute la forma-
rea specialistului capabil să lucreze în noile condiţii, în care concu-
renţa îşi va spune cuvântul. O.Bădina preconiza să publice patru părţi
ale manualului: Partea I consacrată istoriei sociologiei; Partea a II-a -
sociologiei generale şi sociologiilor de ramură; Partea a III-a - meto-
delor şi tehnicilor de investigaţie sociologică; Partea a IV-a urma să
prezinte elemente de istorie a sociologiei româneşti. Din cauza unor
probleme de ordin financiar a fost publicată doar Partea I a manualu-
lui, în care sunt analizate izvoarele sociologiei, începând cu gândirea
socială în antichitate (orientală, greacă, romană), continuând cu
doctrina şi esenţa creştinismului, concepţiile sociale în perioada
Renaşterii (N.Machiavelli, T.Morus, T.Campanella), inclusiv con-
cepţiile sociale în epoca modernă (Ch.Montesquieu, J.-J. Rousseau,
T.Hobbes, J.Locke) şi ideile sociologice ale socialiştilor utopişti
(Saint-Simon, Ch.Fourier, R.Owen) (volumul I); concepţiile fonda-
torilor sociologiei prin următoarele curente: pozitivismul sociolo-
gic (A.Comte), organicismul şi evoluţionismul (H.Spencer,
L.H. Morgan), sociologia marxistă, determinismul biologic inclu-
zând: teoriile asupra rasei (A.Gobineau, H.S. Chamberlain), teoriile
biologice ale eredităţii (F.Galton), teoriile selecţiei (O.Ammon, V.
de Lapouge) (volumul II).
Din septembrie 1994 la Universitatea de Stat din Moldova, în ca-
drul Facultăţii de Filosofie şi Psihologie, a început regulat înmatricula-
rea la specialitatea „Sociologie”. Prin hotărârea Senatului Universităţii
din 28 mai 1996, în cadrul Facultăţii de Filosofie şi Psihologie a fost
deschisă Catedra Sociologie şi Istoria Filosofiei. Ulterior, din 22 fe-
bruarie 2000, catedra a fost reorganizată în Catedra Sociologie şi Asis-
tenţă Socială, în calitate de şef de catedră fiind desemnată Maria
Bulgaru, doctor habilitat, profesor universitar. Prin fondarea primei
Catedre de Sociologie în Republica Moldova s-a propus scopul major
de a pregăti specialişti în domeniul sociologiei în conformitate cu
standardele internaţionale, specialişti care să poată monitoriza pro-
blemele societăţii noastre; mai mult decât atât, nu numai să explice şi
să interpreteze fenomenele care au avut loc, dar şi să prevadă evoluţia
acestora şi să poată recomanda strategii raţionale de dezvoltare.

- 63 -
 În anul 2001 Facultatea de Filosofie şi Psihologie, în cadrul căreia
a fost deschisă Catedra Sociologie, este denumită Facultatea de Filo-
sofie, Psihologie şi Sociologie, iar în luna decembrie a aceluiaşi an
este reorganizată în Facultatea de Asistenţă Socială, Sociologie si Fi-
losofie. Transformările din cadrul facultăţii au fost determinate de
conştientizarea necesităţii, în special la etapa actuală, de a pregăti spe-
cialişti în domeniul sociologiei.
Catedra pregăteşte specialişti cu studii universitare şi studii
postuniversitare în domeniul sociologiei şi asistenţei sociale. Absol-
venţii studiilor universitare obţin calificativul „Sociolog. Profesor de
sociologie. Licenţiat în sociologie” sau „Asistent social. Licenţiat în
asistenţă socială”. Studenţii care se specializează în Sociologie şi
Asistenţă Socială studiază aprofundat limbile moderne (limba france-
ză, limba italiană, limba engleză). Catedra pregăteşte, de asemenea,
magistranzi în domeniul sociologiei, urmărind în special scopul să
aprofundeze cunoştinţele absolvenţilor în domeniul metodologiei cer-
cetării sociale, al politicilor sociale. Absolvenţii studiilor postuniversi-
tare obţin calificativul „Magistru în sociologie”.
Catedra dispune în prezent de cadre didactice înalt calificate:
M.Bulgaru, doctor habilitat, profesor universitar; L.Dergaciov, doctor
habilitat, profesor universitar; V.Onicov, doctor în filosofie, conferen-
ţiar universitar; O.Isac, doctor în sociologie, conferenţiar universitar;
T.Spătaru, doctor în sociologie, conferenţiar universitar; S.Milicenco,
doctor în sociologie, conferenţiar universitar; M.Dilion, doctor în so-
ciologie, lector superior; D.Cheianu, doctor în sociologie, lector su-
perior; V.Flocosu, lector; L.Sârbu, lector etc.
O dată cu formarea Catedrei Sociologie şi Asistenţă Socială au
fost revăzute şi planurile de studii privind pregătirea specialiştilor în
domeniu. La elaborarea lor s-a ţinut cont de realizările învăţământului
sociologic pe plan internaţional (România, Rusia, Suedia) şi de direcţi-
ile de dezvoltare pe care trebuie pus accentul. Astfel, planurile de stu-
dii la specialităţile „Sociologie” şi „Asistenţă Socială” cuprind integral
setul de discipline de bază, de specialitate şi opţionale.
Direcţiile principale în studierea disciplinelor sociologice sunt
teoria sociologică (Sociologie generală, Istoria sociologiei univer-
sale, Istoria gândirii sociologice naţionale, Paradigmele cercetării so-
ciologice, Politici sociale, Stratificare şi mobilitate socială),
metodolo-
- 64 -
gia cercetării sociologice (Metode şi tehnici de cercetare sociologică,
Metodologia cercetării sociologice, Statistică socială şi economică) şi
sociologiile de ramură (Sociologia ştiinţei, Sociologia opiniei publice,
Sociologia relaţiilor etnice, Sociologia devianţei, Sociologia familiei,
Sociologia juridică, Sociologia culturii, Sociologia personalităţii, So-
ciologia comunicării, Sociologia politică, Sociologia religiei, Sociolo-
gia tineretului, Sociologia educaţiei, Sociologia timpului liber, Demo-
grafie şi Sociologia populaţiei, Sociologia organizaţională şi a condu-
cerii, Sociologia rural-urbană etc.).
Direcţiile principale în pregătirea asistenţilor sociali sunt
concepte fundamentale în asistenţa socială (Introducere în asistenţa
socială, Teorii ale sărăciei şi strategii antisărăcie, Politici sociale,
Indicatori sociali ai calităţii vieţii, Teorii antidiscriminatorii,
Planificare familia- lă) metode şi tehnici în asistenţa socială şi
asistenţa socială speciali- zată (asistenţa socială a familiei şi
copilului, asistenţa socială a şome- rilor, asistenţa socială a bătrânilor,
asistenţa socială şi reinserţia socia- lă a delincvenţilor, asistenţa
socială a persoanelor dependente de drog şi alcool etc.).
Planurile de învăţământ prevăd ca studenţii, începând cu anul II
de studii, să desfăşoare, concomitent cu procesul de instruire, şi activi-
tăţi practice de cercetare. Practica urmăreşte atât obiective didactice,
cât şi ştiinţifice: prin conţinutul, modul de organizare şi desfăşurare,
practica este menită să aprofundeze cunoştinţele teoretice ale studenţi-
lor la diferite discipline, dar şi să contribuie la obţinerea de noi cunoş-
tinţe şi la formarea abilităţilor de a utiliza aceste cunoştinţe în munca
de cercetare ştiinţifică, în activitatea practică pe care ei urmează să o
desfăşoare după absolvirea studiilor. Un exemplu elocvent în acest
sens îl prezintă studiul sociologic Copiii străzii în oraşul Chişinău
(Chişinău, 2000) realizat în baza cercetării sociologice de către profe-
sorii catedrei M.Bulgaru, O.Bulgaru, D.Cheianu, Z.Chitoroagă,
M.Dilion, împreună cu studenţii.
Cercetarea a fost efectuată cu sprijinul Reprezentanţei UNICEF în
Moldova, având în calitate de obiective principale: studierea şi evalua-
rea fenomenului „copiii străzii” în oraşul Chişinău; dezvăluirea di-
mensiunilor fenomenului sub aspect statistic şi sociopsihologic; sensi-
bilizarea opiniei publice la situaţia copiilor străzii; crearea unei surse
de informare pentru elaborarea politicilor sociale eficiente în vederea

- 65 -
protecţiei copilului. Fenomenul „copiii străzii” a fost abordat ştiinţific
din mai multe perspective: conceptual, metodologic, comprehensiv-
explicativ. Analizei a fost supusă legislaţia în vigoare privind fenome-
nul în cauză, au fost evaluate, din punct de vedere cantitativ şi calita-
tiv, unele servicii sociale acordate copiilor şi familiei, gradul de reflec-
tare a problematicii date în mass-media. Diverse aspecte ale vieţii stu-
denţeşti au fost analizate în cercetările sociologice “Studentul USM:
probleme şi perspective de soluţionare”, “Orientarea valorică a tinere-
tului studios” efectuate în anii 2001-2003.
Colectivul catedrei este permanent preocupat de crearea unei baze
didactice solide prin achiziţiile de carte, prin elaborarea prelegerilor,
publicarea articolelor ştiinţifice, a manualelor, monografiilor etc.
Activitatea ştiinţifică a catedrei se desfăşoară în baza a două teme:
problemele fundamentale ale sociologiei (direcţiile de cercetare: sis-
teme, teorii, curente în istoria gândirii sociologice universale şi naţio-
nale; metodologia cercetărilor sociale; aspecte ale tabloului demogra-
fic în sud-estul Europei; fundamente teoretice şi sociale ale problemei
genurilor), probleme de asistenţă socială (direcţiile: din istoria asis-
tenţei sociale în Moldova; politici sociale; asistenţa socială a familiei
şi copilului; indicatori sociali ai calităţii vieţii).
În cadrul problemelor fundamentale ale sociologiei eforturile
sunt orientate spre cercetarea problemelor sociale cu care se confrun-
tă populaţia din Republica Moldova la etapa actuală şi spre elabora-
rea unor modalităţi de soluţionare a acestora, precum: sărăcia şi stra-
tegiile de estimare a ei; tendinţe de modificare a structurii sociale;
manifestări ale crizei ecologice; particularităţi de dezvoltare a relaţii-
lor interetnice; delincvenţa juvenilă etc. Cercetarea ştiinţifică a pro-
blemelor de asistenţă socială se desfăşoară în baza metodelor şi teh-
nicilor de lucru cu persoanele aflate în dificultate, investigării famili-
ilor în situaţie de risc, cercetării programelor de plasament familial
din Republica Moldova, în rezultat fiind elaborate recomandări întru
ameliorarea sistemului de protecţie socială.
Numărul de publicaţii ştiinţifice elaborate de membrii catedrei
între anii 1996-2002 constituie 200 de lucrări (articole, teze, pro-
grame, manuale, indicaţii metodico-didactice, monografii) cu un
volum de circa 250 coli de autor. Au fost elaborate note de curs,
materiale didactice, indicaţii metodice racordate la cerinţele socio-

- 66 -
logiei şi ale asistenţei sociale moderne (Concepte fundamentale ale
asistenţei sociale, autori M.Bulgaru, M.Dilion; Conştiinţa colectivă
şi patologia socială, autor O.Isac; Metode şi tehnici în asistenţa
socială, coordonator M.Bulgaru; Социологическое исследование.
Организация и проведение, autor O.Isac; Gândirea iluministă în
Moldova: opinii şi realităţi, autor M.Bulgaru). Aceste lucrări re-
prezintă studii fundamentale ce îşi propun ca finalitate pregătirea
specialiştilor în domeniul sociologiei.
Catedra Management Social a Academiei de Studii Economice
con- tinuă şi ea tradiţia Şcolii Sociologice de la Bucureşti: la
specialităţile de economie au fost introduse cursuri de sociologie.
Astfel, dacă în anii ’80 în cadrul acestei instituţii se ţinea un singur
curs - Sociologia muncii, as- tăzi studenţilor li se predau următoarele
cursuri: Sociologia generală (pen- tru studenţii anului II), Metode şi
tehnici în cercetarea sociologică (pentru studenţii anului III),
Sociologiile de ramură (pentru studenţii anului IV), Sociologia urbană
şi regională (pentru studenţii anului V).
La Universitatea Cooperatist-Comercială de asemenea a fost in-
trodus (în 1993) în programul de studii cursul obligatoriu Sociologia
generală. În calitate de curs opţional la Universitate este propus cursul
Sociologia şi psihologia muncii.
În acelaşi timp, s-au produs unele schimbări şi în programul
curricular de studii în licee. Planul de învăţământ liceal conţine
compartimentul Obiecte la alegere, pentru clasele a X-a – a XII-a
(limba latină, logica, literatura universală, psihologia, sociologia,
etnografia, istoria religiilor etc). Ce-i drept, caracterul opţional al
acestor obiecte le determină situaţia. Practic, în liceele din Republica
Moldova sociologia astăzi nu se predă.
Finalmente, concluzionăm că transformările de la mijlocul anilor
‘90: deschiderea, în cadrul instituţiilor de învăţământ superior, a unor
noi specialităţi – „Sociologie” şi „Asistenţă socială”, introducerea cur-
surilor de sociologie pentru studenţii facultăţilor USM – de Politologie
şi Administrare Publică, de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, de
Matematică şi Informatică etc., completarea învăţământului liceal cu
unele cursuri opţionale (printre care şi Sociologia), pregătirea specia-
liştilor în domeniul sociologiei prin doctorantură constituie un pas im-
portant în ce priveşte pregătirea specialiştilor în domeniul sociologiei,
în instituţiile de diferit nivel din republică.
- 67 -
Întrebări recapitulative:
1. Care este impactul Şcolii Sociologice de la Bucureşti în dezvoltarea
ştiinţei sociologice?
2. Caracterizaţi etapele de dezvoltare a ştiinţei sociologice în Republica
Moldova.
3. Evidenţiaţi direcţiile principale ale cercetărilor sociologice în Republi-
ca Moldova.
4. Analizaţi particularităţile învăţământului sociologic naţional.

Bibliografie selectivă:
1. Bulgaru M. Iluminismul: societatea şi statul. – Chişinău: USM, 1994.
2. Bulgaru M. Gândirea iluministă în Moldova: opinii şi realităţi. – Chi-
şinău: CE USM, 2001.
3. Cheianu D. Devenirea sociologiei ca ştiinţă în Republica Moldova //
Scientific and technical bulletin: (România, Arad). – 2001 - Nr.3.
4. Şcoala Sociologică de la Bucureşti. Tradiţii şi actualitate / Coord.
M.Larionescu. - Bucureşti, 1996.
5. Timuş A.I. Sociologia şi societatea //Economie şi Sociologie. – 1996.
– Nr.2.
6. Социологические исследования в Советской Молдавии. –
Кишинев, 1987.

- 68 -
SECŢIUNEA ŞI STRUCTURA

II
SOCIALĂ
VIAŢA SOCIALĂ
CAPITOLUL I. ► Sistemul social
CAPITOLUL II. ► Structura socială
CAPITOLUL III. ► Fapte, procese şi relaţii sociale
CAPITOLUL IV. ► Grupurile sociale – mediu esenţial al activi-
tăţii umane
CAPITOLUL V. ► Instituţiile sociale: rolul şi locul lor în
organizarea societăţii
CAPITOLUL VI. ► Factorii existenţei şi dezvoltării vieţii sociale
CAPITOLUL VII. ► Schimbarea socială – parte componentă
a vieţii sociale
CAPITOLUL VIII. ► Conducerea vieţii sociale
CAPITOLUL IX. ► Integrarea şi cooperarea în spaţiul social
organizat

- 63 -
 CAPITOLUL I

SISTEMUL SOCIAL

1.Teoria generală a sistemelor. Conceptul de sistem social

Cerinţele ştiinţei contemporane converg către elaborarea unei teo-
rii generale a complexităţilor organizate, capabile să deschidă posibili-
tatea unei analize riguroase şi nuanţate, în acelaşi timp formalizabile şi
perfectibile, a acestor complexităţi.
Orice obiect, fenomen şi proces, indiferent de natura sa, poate fi
con- siderat drept un sistem cu o anumită structură. Lumea este o
unitate în diversitate, alcătuită din sisteme cu o anumită ierarhie şi în
necontenită mişcare. În acest context, societatea în ansamblul ei, sau
„societatea glo- bală”, ca şi diferitele sale domenii, constituie nişte
sisteme unitare, alcătu- ite din părţi componente aflate în stare de
interacţiune. Societatea este prin excelenţă un sistem deschis, dinamic,
care se autoreglează. Sistemul este un întreg, ale cărui elemente se află
în relaţii determinate unele faţă de altele, formând o unitate distinctă,
cu însuşiri ireductibile la cele ale părţilor componente. Sistemul nu
este un conglomerat de elemente, ci un ansamblu organizat de entităţi,
care depind reciproc unele de altele, pu- tând fi recompuse şi
transformate prin procedee operaţionale definite.
Sistemul social este un concept „concret-analitic”, permiţând cu-
noaşterea interdependenţelor, a modurilor de integrare a părţilor, a
naturii acestor interdependenţe, a regularităţii socialului etc. Pentru a
căpăta valenţe explicative, conceptul de sistem trebuie să fie utilizat ca
„principiu al sistemicităţii”, adică să fie utilizat printr-o definiţie po-
zitivă a modului real de integrare socială.
Sistemul este un ansamblu de elemente interdependente, ale căror
raporturi dinamice au o funcţie de integrare şi de conservare a siste-
mului. Aceste raporturi dinamice exprimă corelaţii de tipul „depen-
denţelor funcţionale”. Dependenţele funcţionale sunt acele concordan-
ţe dintre însuşirile elementelor care servesc pentru menţinerea siste-
mului. Pe un asemenea gen de concordanţă se bazează finalitatea sis-
temului. În general, prin sistem se înţelege o mulţime de obiecte care
acţionează între ele atât de intens, încât stările lor sunt interdependen-
- 64 -
te, modificarea unuia ducând la modificări determinate în toate cele-

- 65 -
lalte. Viaţa socială prezintă caracteristici de sistem la toate nivelurile
sale de organizare: grupul de muncă, familia, întreprinderea, localita-
tea, societatea globală, umanitatea. Cea mai simplă unitate care posedă
caracteristica de sistem a vieţii social-umane este activitatea, aceasta
constituind un sistem de comportamente, de acţiuni, astfel organizat şi
orientat încât să realizeze o anumită finalitate. Ceea ce distinge siste-
mul social de un sistem uman individual este participarea mai multor
persoane la respectiva activitate.
Definiţiile date categoriei de sistem de către diferiţi autori nu se
deosebesc mult una de alta. Redus la termenii cei mai simpli posibili,
un sistem poate fi definit, după cum spunea Ludwig von Bertalanffy,
„ca un complex de elemente în interacţiune” în care această interacţi-
une se conduce după nişte principii specifice ce o ordonează şi face ca
ansamblul în general să aibă tendinţa optimizării permanente a activi-
tăţii lui. Astfel, este posibil să considerăm realitatea ca o ierarhie a
sistemelor, începând cu particulele elementare, atomii, moleculele,
compuşii moleculari, celulele, ţesuturile, organele, sistemele de orga-
ne, animalele, sistemele simbiotice, populaţiile umane, integralitatea
vieţii pe pământ.
Se consideră că sistemul este acel ansamblu organizat, acea clasă
de fenomene care satisface următoarele exigenţe:
a) poate specifica un set de elemente identificabile;
b) printre cel puţin unele din elemente există relaţii identificabile;
c) anumite relaţii implică alte relaţii.
Referindu-ne direct la sistemul social, acesta ar consta „dintr-o
pluralitate de actori individuali în interacţiune”. H.Janne, în lucrarea
Le systeme social (1968), scria: „Faptele sociale sunt organizate în
ansambluri care constituie sisteme. Relaţiile sociale sunt ca factori
interdependenţi ale căror raporturi dinamice sunt în acelaşi timp
cauza şi produsul existenţei sistemului considerat”. Unii autori au
luat în considerare şi analiza rolului componentelor mediului siste-
mului, alţii s-au ocupat în special de componentele şi (auto) repro-
ducerea sistemului, alţii de analiza „subsistemelor”: economic, so-
cial, politic, cultural, religios etc.
Sistemul înseamnă mulţimea de elemente componente, ansamblul
de relaţii dintre aceste elemente, structurate multinivelar şi ierarhic, şi
consti- tuirea unei inegalităţi specifice, ireductibile la componentele şi
chiar rela-
- 66 -
ţiile individuale dintre ele. Sistemul este ireductibil la componentele
sale în măsura în care se constituie ca o totalitate de elemente
interdependente. Uneori, neclaritatea definirii sistemului este detaliată
prin faptul că noţiu- nea de sistem este definită prin cea de structură, şi
invers, aşa cum susţine Piaget - că „structura este un sistem de
transformări”, iar Parsons - că
„sistemul social rezidă în organizarea structurală şi funcţională”.
Este clar că mijloacele de interpretare a unor fenomene atât de
complexe, pre- cum sunt cele din cadrul vieţii sociale, trebuie să
corespundă teoriei sis- temelor, deoarece explică în special ansamblurile
foarte dinamice şi foarte complexe, fiind deci cea mai în măsură să
servească unei astfel de in- terpretări. Continuarea analizei pe această
linie cere însă în mod imperativ câteva precizări şi delimitări.
Teoria generală a sistemelor s-a dezvoltat în mod rapid în
legătură cu cibernetica, teoria informaţiei şi a comunicaţiei, progresele
recente ale matematicii, teoria deciziei, cercetarea operaţională şi
utilizarea pe scară largă a calculatoarelor. Premisele unei astfel de
teorii au fost for- mulate la început de Ludwig von Bertalanffy, în
lucrarea Theorie gene- rale des systemes (1930), care a demonstrat că
„teoria generală a sis- temelor intenţionează să elaboreze proprietăţi,
principii şi legi care sunt caracteristice sistemelor în general,
indiferent de varietatea lor, de natura elementelor lor componente şi
de relaţiile... dintre ele”.1
Teoria generală a sistemelor îşi afirmă noutatea ştiinţifică prin în-
locuirea vechilor paradigme, menită a fi revoluţionară, şi prin facilita-
rea comunicării între ştiinţele tradiţional clasificate în fizice, biologice
şi sociale, dacă avem în vedere şi principiile sale epistemologice nova-
toare. Ideea de bază este cea a eliminării sau înlocuirii tradiţiei ştiinţi-
fice clasice, newtoniene, atomiste, care consideră obiectul investigaţiei
ca o colecţie de părţi izolate şi încearcă să derive proprietăţile obiectu-
lui integral din proprietăţile părţilor sale fără a analiza interacţiunile
dintre părţi. În domeniul biologiei, L.von Bertalanffy pledează pentru
o „teorie sistemică a organismului” menită să cerceteze „coordonarea
părţilor şi proceselor”.
A.Rapoport consideră că teoria generală a sistemelor poate fi
aplicată cu bune rezultate la ansambluri ce prezintă complexităţi
cu variaţii foarte mari. Această paletă diversă pleacă de la nivelul

- 67 -
1
Ludwig von Bertalanffy. Théorie générale des systèmes. – Paris, 1975, p. 36.

- 68 -
mecanic al sistemului solar, trece prin sistemele proprii reacţiilor
chimice ajungând, finalmente, la ansamblurile sociale ce se pot
organiza sistemic.
Prezintă interes discuţiile referitoare la raportul dintre sistemul
strict cibernetic şi teoria generală a sistemelor. Astfel, în literatura de
specialitate se impune din ce în ce mai accentuat ideea că primul con-
stituie, de fapt, un nivel pe scară largă al teoriei generale a sistemului.
În acest context, autorii Johnson, Kast şi Rosenzweig încearcă o tipo-
logie a diverselor niveluri sistemice care evoluează în cadrul teoriei
generale a sistemului, evidenţiind următoarele opt trepte:
1) sisteme cu structuri statice;
2) sisteme dinamice simple cu schimbări predeterminate şi obligatorii;
3) sisteme cu mecanisme de control, care ar fi prezentate de
siste- me cibernetice;
4) sisteme deschise unde structurile se autoîntreţin;
5) sistemul genetic, exemplu simplu fiind planta;
6) sistemul cu comportament teleologic şi conştiinţă de sine;
7) sistemele umane, dotate cu conştiinţa existenţei lor, care diferă
de conştiinţa de sine;
8) sistemul organizării sociale.
Extinderea şi aprofundarea cercetărilor în domeniul teoriei genera-
le a sistemelor, gradul de precizie conceptuală şi analitică,
posibilitatea de aplicare prin analogie a modelelor conceptuale şi
matematice din ştiinţele mai dezvoltate (cele tehnice şi biologice în
special) în modela- rea fenomenelor şi proceselor sociale constituie
doar câteva din premi- sele care au stat la baza dezvoltării analizei
sistemice în sociologie. Astfel se explică apariţia unor lucrări care
susţin fundamentarea teore- tică a sociologiei de către teoria
sistemelor generale, folosirea tehnici- lor sau a metodelor sistemice
pentru studierea sistemelor sociale sau comportamentale. Este
remarcabilă în acest sens poziţia lui W.Buckley care susţine că ar fi
nevoie să se dezvolte o sociologie încadrată în mo- dul de abordare
specific teoriei generale a sistemelor şi fundamentarea metodologiei
acesteia de o nouă epistemologie a proceselor de cunoaş- tere
desfăşurate de către „actorii sociali” la nivelul „construcţiei soci- ale
a realităţii” cotidiene. Strategia de abordare proclamată de Buckley
este însă departe de a avea caracter novator atât timp cât conceptul de
„sistem social” are o istorie teoretică mult mai veche în sociologie. În-
- 69 -
că în tradiţia teoriilor sociologice „clasice” din secolul trecut analizele
sociale se desfăşurau din perspectiva implicării sau raportării la siste-
mul social general. Teoria materialist-dialectică şi istorică a lui
K.Marx a oferit un model integral al societăţii prin care poate fi
înţeleasă atât dialectica dezvoltării sau transformării sale istorice, cât
şi mecanismele interioare de constituire şi funcţionare. Potrivit teoriei
marxiste, socie- tatea umană poate fi concepută, explicată şi
transformată numai prin prisma conceperii ei ca sistem. Concepţia
marxistă asupra rolului speci- fic al structurii, al relaţiilor de producţie
în determinarea şi în reglarea acţiunii în sistemul social este
revelatoare şi serveşte drept punct de reper pentru orice analiză a
fenomenelor sociale prin prisma teoriei reglării sistemelor sociale.
Mai pot fi aduse multe argumente în sprijinul teoriei marxiste a
sis- temelor. Astfel, reluând problema raportului dintre bază şi
suprastructu- ră, Antonio Gramsci elaborează cunoscutul concept de
bloc istoric, ca o sinteză a teoriei lui despre dezvoltarea sistemelor
sociale hiper- complexe. Metodologic, acest concept cuprinde în sine
principiile com- portamentului sistemic, înglobând
atât explicarea complexităţii structurilor
formaţiilor sociale ca sisteme, caracterul dinamic al acesto- ra, cât şi
mecanismul de „reflex”, de retroacţiune, care permite comple- xului
de suprastructuri să intre într-o adevărată relaţie sistemică cu baza.
Cei care au procedat la o teoretizare explicită a sistemului social
ca atare sunt V.Pareto şi T.Parsons. V.Pareto este considerat primul
sociolog care a formulat în mod explicit conceptul de sistem social şi
l-a dezvoltat în teoria despre societate. Pentru a caracteriza „forma
generală a societăţii”, Pareto porneşte de la premisa că aceasta este
determinată de toate elementele care acţionează asupra sa şi, ca ur-
mare, ea reacţionează asupra elementelor. În majoritate, elementele
sunt reciproc dependente, constituind astfel „sistemul social”.
T.Parsons publică, mai târziu (1951), lucrarea sa fundamentală
Sistemul social, în care face o încercare de a continua intenţia lui
Pareto, utilizând o abordare nouă – nivelul structural-funcţional de
analiză. Parsons şi-a propus să elaboreze teoretic „sistemul total al
acţiunii”, pe care îl consideră format din mai multe sisteme. Dintre
acestea se prezintă în detaliu sistemul social, cel cultural şi cel referi-
tor la personalitate. Parsons s-a orientat către analiza ordinii sociale şi
a stărilor de echilibru ale sistemelor considerate.
- 70 -
 În general, este acceptat că ansamblurile sociale poartă în sine în-
suşiri sistemice puse în lumină de teoria generală a sistemelor. Aceasta
pentru că, după cum spune Bertalanffy, „fiind interesată în caracteris-
ticile formale ale ansamblurilor luate ca sisteme, teoria generală a
sistemelor are un caracter interdisciplinar, servind la investigarea
fenomenelor din diferite discipline”.1 Înţelegerea diverselor ansam-
bluri sociale ca sisteme dă posibilitatea de a explica legătura func-
ţională dintre aceste ansambluri, de a dezvălui calitatea complexă a
individului ca element al grupului sau al organizaţiei sociale, făcând
finalmente posibilă constituirea unei concepţii clare şi cuprinzătoare
asupra proceselor sociale. E ştiut că societatea nu este un agent meca-
nic, ci o totalitate ca sistem de substructuri interdeterminate, încadra-
te într-un ansamblu în care toate elementele se condiţionează reci-
proc. Societatea apare astfel ca un ansamblu hipercomplex, cu puter-
nice calităţi sistemice, eficienţa acţiunii sociale în aceste condiţii fiind
funcţie de modul de organizare sistemică care permite simultan atât
realizarea sarcinii generale a sistemelor, cât şi manifestarea fiecărui
element, a indivizilor umani care formează sistemul.
Premisele ce stau la baza definirii unei societăţi bine conturate
sunt caracteristicile şi proprietăţile ei ferme, care permit să deosebim
societatea ca o organizare socială complexă de toate celelalte elemen-
te: de realitatea socială, relaţiile sociale, instituţii, culturi etc.
O premisă importantă este arealul geografic, în care are loc con-
solidarea relaţiilor sociale. Fiecare comunitate şi-a conturat în baza
teritoriului său, anumite caracteristici specifice (activităţi, ramuri ale
industriei, agriculturii, cultură, obiceiuri etc.). O dată cu apariţia hota-
relor dintre state, au apărut noi factori care au influenţat localizarea
influenţărilor sociale pe anumite teritorii (mijloacele de comunicare,
cooperările internaţionale, turismul etc.).
O altă premisă definitorie este universalitatea - societatea cu-
prinde multitudinea relaţiilor şi legăturilor sociale, toate instituţiile
şi comunităţile sociale, statuate la hotarele unui anumit areal. În
baza acestei premise, societatea poate crea condiţiile necesare pen-
tru satisfacerea nevoilor indivizilor şi poate oferi o gamă largă de
posibilităţi de autoafirmare şi autorealizare a actorilor sociali. So-
1
Ludwig von Bertalanffy. Op. cit, p.36.

- 71 -
cietăţii îi este caracteristică acea universalitate, capabilă să creeze
indivizilor forme de organizare a vieţii, care le facilitează realiza-
rea scopurilor personale.
Autonomia reprezintă încă o premisă definitorie a societăţii ca
sistem. Prin ea se înţelege capacitatea de a exista independent, caracte-
ristică ce se fundamentează pe baza nivelului înalt de autoreglare in-
ternă, asigurând susţinerea şi reproducerea continuă a sistemului com-
plex de relaţii sociale. Doar în cadrul societăţii se conturează meca-
nismele de control şi de reglare a ansamblului de interrelaţii.
În cele din urmă menţionăm că o premisă de fundamentare a soci-
etăţii este integritatea, care se evidenţiază, pe de o parte, prin faptul că
societatea reuşeşte să-şi subordoneze fiecare generaţie, să-i includă pe
indivizi într-un context unic al vieţii sociale şi în baza activităţilor lor
să-i stimuleze pe aceştia în reproducerea structurii sociale hiper-
complexe. Pe de altă parte, societatea posedă mecanisme interne nu
doar pentru susţinerea structurilor formate, dar şi pentru includerea în
aceste structuri a noilor formaţiuni sociale, create de oameni prin
activitatea practică. Mecanismele integrităţii sociale sunt extrem de
complicate, dar anume datorită lor noile instituţii, comunităţi,
organiza- ţii se subordonează continuu unei logici tangenţionate
ordinii sociale.
Extinderea teoriei sistemelor la viaţa socială impune implicarea
unor aspecte cu totul specifice care contribuie la îmbogăţirea a însăşi
teoriei funcţionării sistemelor. Existenţa socială imprimă categoriei de
sistem, în raport cu modul în care a fost el tratat de cibernetica clasică,
unele corective. Analiza modului de organizare sistemică în viaţa so-
cială, a modului cum se constituie aceste sisteme, a elementelor pe
care le integrează, a specificului de reglare, precum şi a modului nou
în care se pun diferite alte probleme – comportament, interrelaţii din-
tre elemente, finalitate etc., ne determină să admitem că procesele ce
se desfăşoară în cadrul unui ansamblu sistemic privesc nu doar infor-
maţia şi energia, dar şi calitatea substanţei însăşi, calitatea elementelor
care interacţionează în sistem. În societate, în condiţiile unei interde-
terminări atât de complexe (existenţa vieţii în comunităţi foarte largi,
cu multiple legături în interiorul lor, precum şi între diferitele paliere
ale cadrului lor structural), nu se poate admite posibilitatea viabilită-
ţilor unor organizaţii sistemice închise fără schimbări, fără metabo-
lism. Deci, în forma cea mai înaltă de existenţă a materiei, în
- 72 -
societate, nu putem înţelege existenţa sistemelor decât ca sisteme rela-
tiv deschise. Indiferent de consideraţiile de la care s-a pornit în defini-
rea sistemului în sine, subliniem că una dintre coordonatele specifice
ale sistemului social este caracteristica acestuia de a fi relativ deschis,
ceea ce ne permite să înţelegem mai departe faptul că diferitele an-
sambluri ce se organizează sistemic în viaţa socială rămân ansambluri
de sine stătătoare, dar, în acelaşi timp, într-o permanentă şi multiplă
legătură cu mediul.
După cum am văzut, sistemul este definit, în general, ca un an-
samblu dinamic şi complex ale cărui elemente se află într-un raport de
interdeterminare. În cazul sistemelor cibernetice clasice, aceste ele-
mente, aflate în interrelaţie, reprezintă pur şi simplu obiecte sau, cel
mult, elemente vii, organice – în cazul aplicării lor la biologie şi fizio-
logie pe când în societate aceste elemente care intră în relaţie unul cu
celălalt, în cadrul unui ansamblu sistemic, sunt oamenii. De aici se
desprinde şi enorma complexitate pe care o capătă un astfel de sistem
ale cărui elemente sunt reprezentate de subiecţi.
Capacitatea sistemelor sociale de a se constitui ca ansambluri
hiperocomplexe provine, în primul rând, din potenţialităţile elemente-
lor sale – ale oamenilor, care se constituie ei înşişi ca sisteme de sine
stătătoare, cu valori proprii de autoconducere, de orientare şi feed-
back propriu. Mai mult, indivizii umani nu acţionează în vederea unei
realizări a valorilor de comandă în sine ale unei organizaţii sistemice
integratoare; individul acţionează în aceste sisteme în vederea mani-
festării valorilor sale intime, pentru că nu el este mijlocul de realizare
a valorilor de comandă ale sistemelor sociale generale, ci acestea din
urmă sunt mijloacele care permit realizarea plenară a omului, care este
concomitent şi element constitutiv al sistemului şi care trebuie deci să
acţioneze în vederea realizării sarcinilor acestuia, dar şi a scopului
întregului sistem social.
Deosebirea esenţială dintre sistemul cibernetic şi cel al teoriei ge-
nerale a sistemelor constă în modul în care trebuie să înţelegem calita-
tea sistemului în lumea social-umană, precum şi în criteriile funda-
mentale ale acţiunii indivizilor ca elemente ale sistemului social. Indi-
vidul uman acţionează în societate ca un sistem propriu de valori ra-
portate la el însuşi şi la toate celelalte sisteme în care se integrează, cu
care cooperează ca participant activ şi conştient şi care se constituie

- 73 -
finalmente drept mijloace de manifestare a capacităţilor de realizare a
valorilor lui, a personalităţii lui. În afara multiplelor variabilităţi ale
parametrilor de care trebuie să se ţină seama în orice sistem social,
poate interveni acum şi o anumită doză de „acţiune liberă” din partea
elementelor, liberă de comportamentul şi de sarcina generală a siste-
mului, acţiune care poate aduce o anumită caracteristică de nedetermi-
nare, de aleatoriu. Astfel, realitatea socială ca nivel de organizare, ca
grad de complexitate nu se reduce nicidecum la realităţile altor nive-
luri de organizare. Comportamentul omului ca element în sistemul
social apare ca un salt calitativ faţă de comportamentul diferitelor
elemente ce mijlocesc comportamentul unei maşini cibernetice. Sarci-
na sistemului social nu este un scop în sine, în care elementele ar apă-
rea ca mijloc ce ar putea fi folosit în mod voluntar, ci are un caracter
pe deplin concordant cu valorile al căror purtător este omul.
Un ansamblu organizat sistemic în societate nu poate să aibă ca-
racteristici homeostatice, să rămână în echilibru absolut. El poate să-şi
realizeze o stabilitate relativă, această stabilitate relativă presupunând
totuşi un proces de diacronie. Starea absolută de echilibru „ar
însemna absenţa oricărui factor de perturbare sau de schimbare
internă sau externă, ceea ce duce la viziunea statică asupra
sistemului”.1
Dacă am încerca să revenim pe scurt asupra deosebirilor dintre
comportamentul sistemic din viaţa socială şi cel strict cibernetic, am
putea considera ca fiind esenţiale următoarele momente:
a) elementele de acţiune în mediul social sunt indivizii umani;
b) valorile de comandă ale sistemului nu subordonează subiectul,
decât parţial şi temporal, în măsura în care să nu-l dezorganizeze. Sis-
temul cu valorile lui apare ca mijloc în vederea rezolvării finale a
subiectului ca scop;
c) relaţiile ce se stabilesc în sistemul social sunt mai complexe şi
de alt tip, fiind stabilită atât o interacţiune materială, cât şi una spiritu-
ală;
d) subiecţii din sistemele sociale au capacitatea unică de a conşti-
entiza, ceea ce implică un nou şi important parametru. Această capaci-
tate poate contribui esenţial fie la creşterea caracterului aleatoriu al
comportamentului, fie la creşterea nivelului interogator;
1
Dumitriu P. Sistem. Structură. Metoda structurală. – Iaşi, 1996, p.16.
- 74 -
 e) comportamentului sistemic social nu i se poate aplica viziunea
homeostatică a echilibrului, ci cea adaptiv procesuală, transformatoare.
Potenţialitatea sistemului de a-şi elabora comportamente
diferenţia- te, deci răspunsuri adecvate la întrebările mediului
înconjurător şi, fi- nalmente, de a găsi comportamentul care-i asigură
relativa stabilitate, este o caracteristică a ansamblurilor ultrastabile. În
cazul în care siste- mul în cauză îşi pierde aceste potenţialităţi, pentru
a i se asigura o fun- cţionare continuă este necesară conducerea lui
directă de către sistemul imediat subordonat, preluarea informaţiei şi a
dispozitivului de reglare, stabilitatea acestui sistem păstrându-se cu
mare dificultate. Acţiunea socială poate fi eficientă numai în condiţiile
în care îşi creează aseme- nea sisteme ultrastabile, în care acel sistem
social-global capătă caracte- ristica de sistem multistabil. Un astfel de
sistem multistabil „are o capa- citate de adaptare considerabil mai
mare, fiindcă fiecare sistem parţial al său poate funcţiona relativ
independent de celelalte sisteme parţiale şi de sistemul global în
vederea obţinerii stabilităţii sale.”1
În concluzie menţionăm că sistemul social se caracterizează prin
câteva proprietăţi principale ale sale:
- totalitatea (elementele îşi pierd individualitatea, fiecare din ele
căpătând însuşiri noi conferite de raporturile cu celelalte elemente ale
întregului; individualitatea este atributul întregului, şi nu al elemente-
lor componente);
- integrativitatea (dobândeşte dimensiuni distincte când se are în
vedere proprietatea de ierarhizare);
- autoreglarea (autocorectarea, autostabilizarea, homeostaza,
menţinerea stabilităţii sistemului, a capacităţii lui de a-şi restabili echi-
librul, structura şi funcţionalitatea, indiferent de acţiunea unuia sau a
mai multor factori de perturbare);
- ierarhizarea (un sistem este în acelaşi timp suprasistem – pen-
tru părţile sale şi subsistem – în componenţa altor sisteme);
- structurarea (fiecare sistem are o anumită configuraţie de ra-
porturi dintre elementele componente).
Aşadar, abordată ca sistem, societatea poate fi înţeleasă ca un an-
samblu unitar de componente dispunând de anumite structuri interioa-
re şi de anumite niveluri de organizare, de un ansamblu coerent de
instituţii aflate în relaţii de interacţiune.

- 75 -
1
Haralambie E. Teoria reglării sistemelor sociale. – Bucureşti, 1972, p.103.

- 76 -
 2. Tipologia sistemelor sociale. Subsistemele sociale

Sistemele şi subsistemele sociale pot atinge grade diferite de dife-

renţiere şi integrare. În funcţie de aceste aspecte se poate stabili o
tipo- logie a sistemelor sociale. Astfel, deosebim sisteme:
1) diferenţiate şi integrate;
2) integrate, însă slab diferenţiate;
3) sisteme sociale cu grade diferite de autonomie, cu niveluri vari-
ate în ceea ce priveşte interacţiunea lor cu alte sisteme;
4) sisteme cu niveluri diferite de acomodare, asimilare, competiţie
şi cooperare în relaţie cu alte sisteme.
Evaluarea părţilor în caracterizarea întregului sugerează existenţa
a două tipuri de relaţii în configurarea sistemelor: relaţii de
subordonare, care privesc raportul dintre întreg şi parte, dintre sistem
şi elementele componente; relaţii de coordonare, care privesc fie
raporturile dintre elementele în cadrul sistemului, fie raporturile dintre
sistemele în con- text sau dintre elementele unor sisteme diferite.
Intercalarea acestor ti- puri de relaţii rezultă atât din relativitatea
conceptelor de întreg şi parte (fiecare parte fiind simultan întreg în
raport cu sistemele de referinţă subiacente, şi invers, fiecare întreg
fiind totodată parte în raport cu sis- temele de referinţă suprapuse), cât
şi din sinteza dintre raporturile struc- turale şi raporturile funcţionale
în caracterizarea sistemelor.
Sistemul social, ca de altfel şi celelalte tipuri de sisteme, se
caracteri- zează printr-o stare de echilibru intern care poate fi static sau
dinamic.
Echilibrul static reprezintă o configuraţie de stări ale elementelor
sistemului care sunt reciproc compatibile, prezentând deci o mare sta-
bilitate. În acest sens, un sistem poate avea mai multe configuraţii,
stări interne posibile, fiecare prezentând un grad ridicat de stabilitate.
Sistemele dinamice sunt caracterizate prin faptul că schimbările
interne sunt continue, fără a se ajunge la forme de echilibru înalt stabi-
le. D.H. Meadows, în urma analizei dinamice a sistemului mondial,
evidenţiază cinci parametri fundamentali care se influenţează conti-
nuu reciproc: producţia industrială, producţia agrară, resursele natu-
rale, populaţia şi poluarea. Sistemul social are o anumită evoluţie da-
torită dinamicii acestor parametri.
Din punct de vedere metodologic, există o distincţie şi între sis-
- 77 -
temele finaliste şi sistemele de interacţiune, sau suprasisteme.

- 78 -
 Sistemele finaliste se caracterizează prin faptul că întreaga lor
orga- nizare (structurare) şi dinamică este determinată de realizarea
unei fina- lităţi. Fabricarea unui tip de produse determină organizarea
internă a unei întreprinderi; dezvoltarea cunoaşterii determină modul
de organi- zare a activităţilor de cercetare ştiinţifică la nivelul unui
cercetător sau al unui institut de cercetători. Un sistem finalist este
compus dintr-o mul- ţime de acţiuni astfel constituite încât ansamblul
lor să ducă la realiza- rea respectivei finalităţi. De regulă, sistemele
finaliste tind să-şi ex- prime organizarea într-un amplu sistem de
statute şi roluri. Ultimele formează un sistem, pentru că fiecare are
funcţia sa, completându-se reciproc, astfel încât să asigure realizarea
unor finalităţi specifice. Sis- temele de interacţiune (interdependenţă)
nu sunt finaliste, ci sunt compuse din mai multe subsisteme, de regulă
finaliste, care interacţio- nează, tinzând să realizeze un anumit
echilibru ce reprezintă o rezul- tantă a acestor interacţiuni. Datorită
faptului că reprezintă un sistem rezultat din interdependenţa mai
multor sisteme orientate finalist, ele pot fi numite suprasisteme
(sisteme din sisteme).
O problemă care apare în studiul aplicării teoriei sistemului la via-
ţa socială este cea a structurii sale intime, a modului cum apar, se or-
ganizează şi funcţionează aceste sisteme pe diferite paliere ale existen-
ţei sociale. Întreaga societate poate fi considerată ca un sistem în sine,
structurat în diverse paliere şi subsisteme. Acestea sunt dotate cu o
anumită funcţie care se constituie ca valoare de comandă a acelui
subsistem, participând astfel la realizarea valorilor şi a funcţiei siste-
mului general. Or, o societate apare la un moment ca un ansamblu că-
ruia îi este proprie o reţea complexă de sisteme subordonate, interde-
pendente şi care acţionează ele însele în calitatea lor de sisteme.
Societatea ca sistem reprezintă un ansamblu de componente (sub-
sisteme) între care există raporturi dinamice de tipul dependenţelor
funcţionale. Componentele (subsistemele) sistemului social sunt de
na- tură materială (cadrul geografic, cadrul demografic, cadrul
tehnologic), de natură ideală (simboluri, valori, tradiţii, obiceiuri şi
reguli) şi psihice (atitudini, credinţe, prejudecăţi, idei, sentimente,
opinii, trăiri etc.).
Corespunzător diverselor necesităţi prezentate de societate, în
interiorul sistemului global apar unele organizaţii, sisteme care pro-
movează un tip adecvat de relaţii în interiorul lor, capabile să răs-
- 79 -
pundă acestor necesităţi. Necesităţile materiale (în bunuri de con-

- 80 -
sum, de exemplu), au prilejuit apariţia unor ansambluri în care se
manifestă un tip de relaţii specifice realizării acestor necesităţi, şi
anume: relaţii economice, de producţie, de muncă. Acest tip de rela-
ţii, ca şi altele (politice sau juridice), pot forma un subsistem al sis-
temului global. Încercarea unei astfel de ierarhizări apare clar şi la
Parsons, care în unul din studiile sintetizatoare ale teoriei sale despre
sisteme spune: „...concepem economia ca subsistem funcţional al
societăţii”. Tot Parsons, referindu-se la palierul politic din viaţa so-
cială, scrie: „Conceptul nostru cheie de orientare este politica, defi-
nită ca un subsistem primar funcţional al societăţii, strict paralel în
statusul teoretic cu economia...”1
Pavel Apostol elaborează o tipologie care poate fi considerată ca
bază de pornire într-o analiză a structurii sistemului social total. Ast-
fel, el consideră că „într-un sistem social oarecare distingem:
a) subsistemele care realizează activitatea economică, politică etc., ca
funcţii ale sistemului global; b) subsisteme parţiale, efectuând specii
de activităţi distincte ce formează părţi ale activităţilor (funcţiilor) sis-
temului global”. Societatea este deci un complex de subsisteme, de
natură economică, politică, administrativă, culturală etc., dispuse ier-
arhic şi în corelaţii de ordin cauzal şi funcţional, a căror dinamică se
desfăşoară prin intermediul efectului uman structurat, la rândul lui, în
funcţie de aceste subsisteme.
Dintre subsistemele care alcătuiesc societatea menţionăm:
- subsistemul condiţiilor material-naturale;
- subsistemul economic;
- subsistemul administraţiei şi conducerii sociale;
- subsistemul normativ;
- subsistemul cultural, al activităţilor de creaţie etc.
Subsistemul condiţiilor material-naturale este reprezentat de
mediul cosmic şi geografic al existenţei diferitelor forme de comunita-
te umană, ca şi de o serie de alţi factori, ca cei demografici şi ai resur-
selor naturale, cu rol important în formarea, dezvoltarea sistemelor
sociale şi în stabilirea echilibrului între acestea. Orice societate se
dezvoltă pe un anumit teritoriu şi îşi realizează un ritm existenţial în

1
Vlăscanu L. Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme. – Bucureşti,
1982, p.80.

- 81 -
funcţie de trăsăturile naturale ale acestuia. Atmosfera, schimbările de
climă, hidrosfera, litosfera, biosfera etc. impun activităţi specifice de-
pendente de particularităţile lor.
Universul sociouman funcţionează diferenţiat în cadre referenţiale
deosebite, structurându-se distinct în anumite forme de viaţă comuni-
tară. Schimbările climaterice impuse de două sau patru anotimpuri, de
specificitatea acestora, marchează intensităţi diferite ale activităţilor
sociale şi ale capacităţii productive a indivizilor. Ritmurile muncii în
general sau ale muncii agricole în special, desfăşurate în zona tempe-
rată, au alţi parametri, decât cele din climatul tropical sau ecuatorial.
Influenţa cadrului cosmologic asupra societăţii trebuie corelată cu
capacitatea acesteia de a acţiona, la rândul ei, asupra naturii, în funcţie
de gradul de dezvoltare culturală a colectivităţilor umane, ca şi de ni-
velul lor de civilizaţie. Realizarea unor mari sisteme de irigaţie, trans-
formarea chimică a structurii unor soluri, dobândirea de spaţii propice
pentru agricultură, prin îndiguire şi desecări, împădurirea unor zone
aride, construirea unor căi de comunicaţie rapidă etc., cu efecte
benefice asupra satisfacerii nevoilor socioumane, sunt rezultatul acţiu-
nii societăţii asupra naturii. Măsura în care anumite comunităţi umane
sunt capabile să-şi adapteze modelele lor culturale la ansamblul condi-
ţiilor cosmico-geografice constituie o sursă principală a implicării lor
rapide în satisfacerea cerinţelor contemporaneităţii.
Subsistemul economic cuprinde toate manifestările societăţii vi-
zând satisfacerea trebuinţelor vitale ale membrilor ei. Sistemul nevoi-
lor are un caracter dinamic şi nelimitat, fiind dependent de dorinţele,
aşteptările, aspiraţiile, idealurile indivizilor, grupurilor şi ale societăţii
în ansamblul ei, deci de gradul de civilizaţie al societăţii şi al individu-
lui. Stratificarea acestor trebuinţe aflate într-un proces permanent de
diversificare constituie conţinutul activităţii economice, nucleul sub-
sistemului economic al societăţii.
Activitatea economică se realizează prin multiplele acţiuni între-
prinse de agenţii economici, ca acte de comportament conştient, deli-
berat orientate spre sfera producţiei, consumului, circulaţiei şi reparti-
ţiei de bunuri. Aceste forme de activitate economică au la bază, în
principal, trei factori: munca, natura şi capitalul, al căror angrenaj
conduce la conturarea unui mod concret de interacţiune între satisface-
rea nevoilor şi resursele naturale şi sociale, adică la un anumit meca-

- 82 -
nism economic. În cadrul activităţilor economice de tip liber, ansam-
blul relaţiilor dintre satisfacerea nevoilor şi resurse se realizează prin
manifestarea liberă a opţiunii agenţilor economici pentru mijloacele
folosite, căile de urmat, domeniul în care vor să acţioneze, pentru mo-
dul de conducere a activităţilor etc., concretizându-se sub forma rapor-
turilor cerere–ofertă. În cadrul activităţilor economice de tip coman-
dat, relaţiile nevoi–resurse se realizează prin orientarea acţiunii agenţi-
lor economici în mod centralizat, la nivelul întregii societăţi, folosind
în acest scop aparatul de stat. Cele două tipuri de mecanisme ale acţi-
unii economice coexistă şi se întrepătrund, combinarea lor depinzând
de condiţiile, nevoile şi particularităţile structurilor social–politice din
fiecare ţară.
Subsistemul administraţiei şi conducerii sociale cuprinde insti-
tuţii administrative, statale, ale conducerii, integrate într-un ansamblu
de activităţi impuse de necesităţile menţinerii ordinii şi echilibrului
social, ca şi de cele ale schimbării sau „reformării” societăţii. Putem
aminti următoarele mari grupuri de instituţii:
- instituţiile politice (statul, partidele politice, asociaţiile, or-
ganizaţiile politice etc.) create în scopul de a asigura cucerirea sau
menţinerea puterii politice, organizarea şi conducerea unei comu-
nităţi umane, menţinerea ordinii interne şi a securităţii pe plan ex-
tern etc.;
- instituţiile juridice, responsabile de elaborarea şi aplicarea
normelor de drept într-o societate, de controlul şi sancţionarea unor
indivizi, grupuri, instituţii pentru nerespectarea lor;
- instituţiile economice, care au ca obiect producerea şi distribui-
rea bunurilor şi serviciilor;
- instituţiile cultural–educative, în cadrul cărora sunt cuprinse
modalităţile de organizare şi îndrumare a activităţilor ce privesc do-
meniul învăţământului, artei, ştiinţei etc.;
- instituţiile familiale, preocupate de problemele vieţii de familie,
ale educării şi formării fiecărei noi generaţii, întru sprijinirea şi apăra-
rea acestora.
Fiecare grup este antrenat în acţiuni diferite, care se repercutează
asupra societăţii, oferind instituţiilor posibilitatea de a conlucra şi de a
se completa reciproc, în funcţie de nevoile societăţii şi de modalităţile
ei de organizare.

- 83 -
 Subsistemul normativ este alcătuit din totalitatea normelor,
valori- lor, principiilor etico-juridice, concretizate în drepturile şi
obligaţiile pe care le au indivizii, elaborate în scopul reglementării
raporturilor dintre ei. Valorile şi normele ce reglează relaţiile dintre
indivizi sunt de două tipuri, acţionând în modalităţi distincte: unele se
referă la reglementarea liberă, fără constrângere instituţională, a
raporturilor umane şi a condiţiei indivi- dului uman faţă de structurile
sociale, faţă de semeni şi faţă de el însuşi, constituind morala; celelalte
– valorile şi normele juridice – asigură echi- librul social, prin
intermediul instituţiilor juridice, care impun într-o socie- tate sau alta
modalitatea specifică de apreciere a ceea ce este drept sau nedrept,
legal sau ilegal, obligatoriu sau neobligatoriu în relaţiile dintre
oameni, dintre aceştia şi stat, dintre state.
Subsistemul cultural şi al activităţilor de creaţie se referă la
multitudinea valorilor ştiinţifice, artistice, religioase etc., a activităţilor
şi instituţiilor, care permit crearea şi comunicarea lor, în scopul satis-
facerii unor trebuinţe mai complexe ale oamenilor, rezultate din gradul
de dezvoltare a societăţii, şi amplificării dimensiunilor spirituale ce
caracterizează fiinţa umană. Societatea presupune existenţa unui mij-
loc de transmitere codificată, de coordonare şi de cercetare a informa-
ţiilor şi a experienţei acumulate în timp de membrii ei, numit limbaj
uman. Simbolurile realităţii şi ale experienţei umane, elementele com-
ponente ale acestui limbaj asigură obiectivarea produselor spirituale
individuale, transmiterea lor la nivelul comunităţii, de la o generaţie la
alta, ca şi de la o comunitate la alta, făcând posibilă constituirea me-
moriei colective, concretizată în tradiţii, obiceiuri, aspiraţii şi atitudini,
unite într-un model cultural specific comunităţii respective.
Totalitatea valorilor, procesul creaţiei şi al comunicării lor funda-
mentează specificul societăţii umane, asigurând manifestarea deplină a
acelei existenţe ce caracterizează doar omul – existenţa în şi prin cultură.

3. Mecanismul structurării şi
funcţionării sistemului
social
Analiza structurală şi funcţională a sistemului social contribuie
la o înţelegere mai adecvată a determinismului cauzal în desfăşurarea
vieţii sociale. Obiectivele sistemului se pot împlini prin funcţionarea
- 84 -
tuturor subsistemelor lui unitare şi interdependente.

- 85 -
 Elementele sistemului se află în diferite relaţii unele cu altele, dis-
pun de o tipologie distinctă. Unele elemente ale sistemului se manifes-
tă ele însele ca structuri distincte (de exemplu, structura socială ca
element component sau subsistem al sistemului social global); sau
elementele intră în relaţii reciproce în cadrul sistemului în aşa fel încât
constituie alte structuri ale sistemului. În cadrul sistemului apar relaţii
între structuri sau între elementele structurilor.
Modul de structurare a sistemului global, în ierarhizarea sa,
implică unele aspecte teoretice în cunoaşterea felului în care se
autoconduce soci- etatea. Diversele funcţii şi necesităţi pe care le
prezintă societatea, necesi- tă un dispozitiv central, care să urmărească
şi să dispună strategia realiză- rii acestor funcţii şi satisfacerii acestor
necesităţi. Totodată, conducerea tuturor acţiunilor sociale nu se face
direct de la acest centru, ci indirect prin subsisteme şi sisteme parţiale
care posedă fiecare capacitatea – cu- noscând valoarea lor de comandă
– de a-şi autoregla în aşa fel acţiunea, încât să se realizeze funcţiile la
nivelurile optimale. Sarcina reglării revine forţelor interioare ale
sistemului, care pot fi puse în contact direct şi per- manent cu
„intrările” posibile perturbatoare la care trebuie să facă faţă sistemul.
Conducerea sistemului social global ar trebui să-şi construiască nişte
mecanisme obiective, cu ajutorul cărora „să determine subsisteme-
le... să se relaxeze şi să se angajeze într-o continuă adaptare la
mediul înconjurător”.1 Sistemul social, care va reuşi să creeze
mijloacele necesa- re prin care subsistemele şi sistemele sale
particulare ar fi în stare să-şi asigure o continuă adaptare şi deci
autoconducere, păstrând totodată valo- rile de comandă ce le sunt date
de funcţiile generale ale sistemului su- praordonat, va atinge şi
parametrii cei mai înalţi ai eficacităţii.
În viziunea actuală asupra structurii, în planul teoriei sistemului
social, distingem două sensuri ale acesteia:
a) structura, în calitate de complex unitar de interacţiuni, care in-
tegrează elementele într-un tot unitar, asigurând sistemului identitatea,
stabilitatea calitativă, caracterul omogen şi continuu. ”Prin structura
unui sistem, remarcă Jean Piaget, înţelegem ansamblul concret de
transformări care asigură autoreglarea unei totalităţi, ireductibile la
părţile componente”;2

1
Vlasceanu L. Op. cit. p.75.
- 86 -
2
Jean Piaget. Structuralismul. – Bucureşti, 1973, p.7.

- 87 -
 b) structura, în calitate de model abstract, care explică schema de
funcţionare şi principiile ce stau la baza coeziunii interne a sistemului.
În acest sens, structura este constelaţia raporturilor iniţiale dintre ele-
mentele unui sistem, raporturi invariante şi interdependente de ele-
mente, deci formalizabile, care oferă explicaţia „codului” tuturor
transformărilor posibile în interiorul sistemului.
Implicând o abordare prin excelenţă structurală şi relaţională,
concep- tul de structură, cu cele două sensuri ale sale, devine aplicabil
oriunde avem de-a face cu sisteme, ale căror elemente sunt articulate în
totalităţi, cu o astfel de organizare internă, încât proprietăţile întregului şi
ale componente- lor depind de tipul invariat de interacţiuni care
guvernează toate transfor- mările posibile şi autoreglările sistemului.
Într-o asemenea interpretare, structura implică o relativă invarianţă, dar
numai faţă de un anumit grup de transformări; de aceea, analiza ei
reliefează corelaţiile: stabilitate – instabili- tate, continuitate –
discontinuitate, repetabilitate – irepetabilitate. Din această perspectivă,
existenţa ne apare ca ansamblu ordonat de universuri deschise, ca
ierarhie de sisteme şi subsisteme dispuse etajat unele faţă de altele,
conform criteriului complicării structurale.
Fizionomia şi dinamica unui sistem nu pot fi explicate nici
pornind de la întreg spre parte, ca în concepţiile organiciste, nici de la
parte spre întreg, ca în cele atomiste, ci numai de la constelaţia de
raporturi invari- ante, care le caracterizează, deci de la structura
sistemului. În acest con- text funcţia ne apare ca un atribut (sau un
complex de proprietăţi) esenţial al unui sistem (sau subsistem), care se
exercită în condiţiile raportării sis- temului la alte sisteme (sau
elemente ale acestora). Funcţia are rol de a integra (coordona)
elementele în sistem sau sistemul în context, expri- mând relaţiile de
acţiune, prin intermediul cărora se realizează trecerea de la potenţă la
act în diacronia structurală.
Problema determinării exacte a mecanismului de funcţionare a
sistemului ca un complex de procese şi fenomene impune utilizarea
principiului organizării sistemice cu ajutorul căruia aflăm că orice
sistem cu stabilitate relativă, pentru a-şi realiza sarcina, îşi creează o
capacitate proprie de reglare cu care este capabil să intervină în mo-
mentul în care rezultatele sistemului sunt pe cale să se depărteze de la
valoarea de comandă dată. Se asigură, astfel, autoorganizarea.
Este necesar să analizăm şi conceptul de feed-back, care explică
capacitatea sistemului de a-şi realiza un flux permanent de informaţie
- 88 -
dinspre punctul terminus al sistemului (out-put) spre dispozitivul de

- 89 -
reglare care se pune astfel în curent cu starea ieşirilor şi capacitatea de
funcţionare optimă a sistemului. (Vezi schema logico-operaţională a
organizării intrărilor, componentelor şi ieşirilor sistemului)

Structură(i) şi relaţii
intrastructurale, elemente siste-
mice şi relaţii sistemice precise

Intrări Ieşiri
Structuri,
S
Structuri, (in-put) (out-put)
elemente şi elemente şi
tipologia lor tipologia lor

Prin noţiunea de sistem – structură – funcţie pot fi studiate atât

raporturile de simultaneitate condiţională dintre fenomene sau dintre
stările unui obiect, eveniment, proces, cât şi cele de succesiune cauza-
lă. O cercetare corectă a societăţii pentru a evita unilateralitatea trebu-
ie să ia în considerare atât relaţiile cauzale, cât şi cele funcţionale.
Putem spune că societatea este un sistem hipercomplex, dinamic
şi deschis de componente: activităţi şi comportamente umane, relaţii
soci- ale, instituţii, elemente spirituale, grupări diverse de indivizi etc.,
aflate în interacţiune şi interdependenţe pe baza anumitor reţele
comunicaţionale de tip informaţional, care îi conferă capacităţi de
regla- re şi autoreglare, de control şi autocontrol. Ca sistem complex,
societa- tea dispune de acele structuri necesare pentru un echilibru
dinamic a cărui menţinere este posibilă, pentru mecanismele de
autoreglaj, în baza corelării fenomenelor de „intrare” cu cele de
„ieşire” pentru mecanis- mul conexiunilor inverse. În virtutea acestor
aspecte de autoreglare in- terioară, sistemul social este pregătit să
poată preîntâmpina sau corecta din mers disfuncţiile posibile, să poată
realiza acea stare optimă în care funcţiile să fie prevăzute în raport cu
disfuncţiile. În felul acesta poate fi asigurat echilibrul dinamic al
societăţii. Procesele autoreglatorii în cazul oricărui sistem solicită
următoarea schemă logică operaţională:
a) „blocul de recepţie” a informaţiilor privind funcţionalitatea di-
feritelor componente ale sistemelor;
b) „blocul de analiză”, prelucrare şi interpretare a informaţiei re-
cepţionate pentru „emiterea comenzilor” sau a unor mesaje care să
permită funcţionarea pozitivă a sistemului;
- 90 -
 c) „blocul de execuţie”, adică de transformare a informaţiilor de
comandă în acţiuni sau reacţii de răspuns;
d) „blocul conexiunilor inverse” ce permit estimarea calităţii ope-
raţionale executate, autocontrolul şi autocorectarea împlinirii lor.

4. Modelul metodologic în analiza sistemelor sociale

Analiza pertinentă a societăţii implică considerarea tuturor

compor- tamentelor sale menţionate anterior ca formând un tot unitar –
dinamic, de care depinde explicaţia ce poate fi conferită fiecăreia dintre
ele. A caracte- riza un sistem înseamnă a avea în vedere următoarele:
a) identificarea obiectelor, adică a relaţiilor din cadrul sistemului;
b) observarea sau măsurarea valorilor (cantitative sau calitative)
specifice atributelor obiectului;
c) considerarea valorilor din perspectiva unei referinţe spaţiale şi
temporale date;
d) specificarea activităţii sau a comportamentului sistemului, con-
stând în dimensionarea valorilor în funcţie de timp şi în includerea lor
într-o matrice sintetică;
e) organizarea sistemului, adică ansamblul de proprietăţi care
sunt specifice comportamentului acestuia;
f) structura sistemului, adică acel aspect al sistemului care rămâ-
ne constant sau permanent în timp şi care formează baza comporta-
mentului (relativ) permanent al sistemului;
g) divizarea comportamentului integral al sistemului în activităţi
mai simple, ceea ce conduce la identificarea de subsisteme ale siste-
mului total, fiecare dintre acestea urmând a fi caracterizate;
h) starea unui sistem care este determinată prin analiza valorilor
(can- titative şi calitative) specifice caracteristicilor unui sistem la un
moment dat. A stabili schimbarea valorilor de la un moment la altul
înseamnă a identifica tranziţia de la o stare la alta a sistemului.
Totalitatea stărilor şi caracterul tranziţiilor de la o stare la alta relevă
programul sistemului.
O primă formă de analiză sistemică s-a concentrat asupra sistemu-
lui social global. Totuşi, rezultatele obţinute la acest nivel sunt mai
puţin relevante pentru metodologia propriu-zisă a analizei sistemice,
aşa precum aceasta s-a conturat în teoria sistemelor generale.
- 91 -
 Metodologia analizei sistemice a fost aplicată cu precădere în ca-
racterizarea unor componente ale socialului, cum ar fi sistemul şcolar,
economic, tehnic etc. Domeniul aplicativ cel mai intens frecventat a
fost cel al organizaţiilor sociale, adică al sistemelor instituţionalizate
de desfăşurare a diverselor activităţi umane (educative, productive,
culturale etc.). Omniprezenţa organizaţiilor a orientat cercetarea socio-
logică spre analiza componentelor şi proceselor sociale din cadrul lor
dintr-o perspectivă globală şi sistemică.
Analiza sistemică presupune stabilirea unor raporturi preferenţia-
le între elemente, între diferite tipuri de relaţii existente între ele. În
dinamica şi evoluţia generală a sistemului social complex, nu toate
elementele şi relaţiile au aceeaşi valoare. Analiza de tip sistemic ex-
plică mai bine legăturile reciproce dintre elementele componente ale
sistemului social şi totodată pune în evidenţă corelări de o deosebită
complexitate, întrucât societatea nu este o însumare mecanică de indi-
vizi, ci un ansamblu extrem de complex de legături social-istorice, un
sistem de relaţii reciproce între oameni.

Întrebări recapitulative:
1. Care sunt proprietăţile principale ce caracterizează societatea ca sistem
de celelalte sisteme?
2. Descrieţi mecanismul de funcţionare a sistemului social.
3. Ce înţelegeţi prin structura sistemului? Care este importanţa meca-
nismului de structurare pentru funcţionarea optimă a sistemului social?
4. Caracterizaţi tipologia sistemelor, menţionând particularităţile fiecărui tip.
5. Care sunt componentele sistemului social global (subsistemele) şi în
baza cărui principiu acestea funcţionează într-un sistem hipercomplex
precum este societatea?

Bibliografie selectivă:
1. Dumitriu P. Sistem. Structură. Metoda structurală. – Iaşi, 1996.
2. Haralambie E. Teoria reglării sistemelor sociale. – Bucureşti, 1972.
3. Vlăsceanu L. Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi proble-
me. – Bucureşti, 1982.
4. Хоцей А. Теория общества. Методология. Становление об-
щества. – Казань, 1999.
5. Добреньков В.И., Кравченко А.И. Социология. В трех томах. –
Москва 2000, Т-I, II, III.

- 92 -
 CAPITOLUL II

STRUCTURA SOCIALĂ
1. Conceptul de structură socială. Caracteristici fundamentale
Societatea umană este o organizaţie dinamică ce se află în conti-
nuă dezvoltare, funcţionând ca un sistem. Procesele vieţii sociale deru-
lează prin acţiunile oamenilor, prin participarea lor la diferite forme de
activitate specifice stadiului de dezvoltare atins de către societate şi de
către fiecare membru al ei. Complexitatea acestor procese şi a legătu-
rilor dintre ele impun necesitatea creării unui sistem structural atât în
plan organizatoric (structura organizaţional-instituţională), cât şi în
plan social (structura socială).
Fondul uman al societăţii este alcătuit din comunităţi umane,
colecti- vităţi, clase, categorii, grupuri etc., aflate în diverse
interacţiuni, depen- dente de multiplele subsisteme ale socialului.
Ansamblul relaţiilor dintre şi în interiorul acestor diferite forme de
asociere umană, care asigură con- vieţuirea şi activitatea membrilor lor,
constituie structura socială.
Ca realitate complexă, multidimensională, structura socială presu-
pune corelaţia dinamică a sistemelor de structuri aparţinând diverselor
modalităţi de organizare a populaţiei, rezultate din numeroase relaţii
interumane. Constituirea unei comunităţi sau grupări sociale relativ
sta- bile este condiţionată de cristalizarea unei anumite configuraţii de
rapor- turi între membrii ei, de conturarea unor invariaţii care permit
stabilita- tea organizării, precum şi de mecanismele şi codurile de
funcţionare ale acestora, de caracterul lor determinant în raport cu
indivizii umani.
Constituirea unei structuri atât pentru societate în general, cât şi
pentru fiecare componentă a ei, constituie o legitate, care conferă an-
samblului o anumită autonomie, precum şi posibilitatea unor modifi-
cări între limitele definite de structură.
Structura socială înglobează totalitatea relaţiilor dintre şi din in-
teriorul diferitelor forme de convieţuire şi activitate umană în cadrul
societăţii aflate pe o anumită treaptă de dezvoltare social-economică.
Modul de ordonare şi armonizare a instituţiilor fundamentale şi echili-
brul lor constituie structura societăţii. Structura unei societăţi variază
după epoci şi după instituţia fundamentală, care într-un anumit mo-
- 93 -
ment are rolul de ordonator şi de armonizator al celorlalte instituţii.

- 94 -
 Întru conturarea conţinutului conceptelor de structură socială în li-
teratura de specialitate au fost exprimate mai multe puncte de vedere.
Unii cercetători identifică structura socială cu structura de clasă sau
cu structura economică.
Structura de clasă reprezintă unul dintre elementele de bază ale
structurii sociale, ea având un conţinut mult mai restrâns decât cea
socială. În general, structura de clasă cuprinde clasele şi categoriile
sociale existente într-o societate dată, precum şi relaţiile dintre ele.
Structura economică reprezintă totalitatea relaţiilor de producţie la
o etapă determinată a dezvoltării sociale. Rezultă că structura socială
nu poate fi confundată cu structura economică, nici cu structura de
clasă. Structura socială are un conţinut complex, cuprinzând structura
de clasă, structura politică, ideologică, structura populaţiei pe
profesii, ocupaţii, pe ramuri economico-sociale, pe sexe, vârste,
naţionalităţi, pe tipuri de aşezări umane, precum şi relaţiile relativ
stabile din interiorul fiecărui element component şi relaţiile dintre
aceste elemente.
Deci, în determinarea structurii sociale se porneşte de la identifi-
carea componentelor sistemului social, şi anume: populaţia organizată
într-o comunitate statală, familia ca grup social comunitar specific,
colectivităţile teritoriale (satul, oraşul), clasele, categoriile şi grupurile
sociale, categoriile ocupaţionale şi profesionale etc. Structura socială
este tiparul recurent al relaţiilor dintre elementele societăţii, printre
care putem menţiona statusul şi rolul, organizaţiile şi instituţiile socia-
le, grupurile şi comunităţile umane.
Noţiunea de structură socială este un instrument cu ajutorul căruia
pot fi exprimate trăsăturile grupurilor sociale, ale unei societăţi
concre- te, precum şi relaţiile specifice dintre indivizi, factorii şi
modalităţile care influenţează evoluţia societăţii. Astfel, structura
socială reflectă:
 modalităţile de instituire şi de funcţionare a grupurilor sociale;
 componenţa de clasă şi socioocupaţională a lor;
 legăturile ce există între grupurile şi clasele sociale;
 locul şi rolul lor în sistemul social la o anumită treaptă de dez-
voltare a societăţii.
Structura socială este determinată de: structura economică a
societă- ţii; de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie; de

- 95 -
diviziunea socială a muncii; de tipul şi forma de proprietate asupra
mijloacelor de producţie.

- 96 -
 Structura unei societăţi are câteva caracteristici de baza. Astfel:
- din punct de vedere sociologic, structura este un tot unitar în de-
venire; ea reflectă o realitate conjuncturală şi de aceea stabilitatea sa
nu poate fi decât relativă;
- structura socială se află într-un echilibru instabil, care se reface
fără încetare într-o multitudine de ierarhii ce se schimbă într-un cadru
societal printr-o mişcare de structurare şi restructurare;
- în interiorul structurii orice schimbare adusă unui element atrage
modificări în celelalte.
Într-o primă accepţie structura socială poate fi înţeleasă ca
ansamblu de relaţii sociale. Relaţiile dintre clasele sociale ne dau
structura de clasă, ca nivel de bază al structurii sociale. Între structura
socială şi relaţiile so- ciale există anumite legături reale determinate de
faptul că societatea îşi asigură valoarea datorită relaţiilor ce se dezvoltă
între membrii săi. Aceste legături sunt diverse şi au efecte directe sau
indirecte asupra societăţii. Relaţiile sociale sunt determinate de
necesitatea satisfacerii nevoilor şi a intereselor sociale ale indivizilor.
Durabilitatea relaţiilor sociale presupu- ne obţinerea unor anumite
canoane comportamentale. Acţiunile şi interac- ţiunile contactuale dau
naştere proceselor cu caracter social de cooperare sau de opoziţie. Ca
rezultat al acestor interacţiuni în societate iau naştere nişte sisteme de
relaţii sociale pe care ea fie că le acceptă, fie că le respin- ge. Ca
urmare, diferite categorii şi straturi sociale ale structurii îşi impun
funcţiile lor deosebite, se dezvoltă în anumite direcţii, provocând
unele schimbări ierarhice de subordonare sau supraordonare. Rolul
principal revine însă relaţiilor care declanşează şi stimulează procesele
sociale cu efecte pozitive asupra dezvoltării sociale ascendente şi care
răspund nece- sităţilor comune ale unui număr mare de membri ai
societăţii cum sunt grupurile, păturile şi clasele sociale. Astfel,
oamenii deţinând anumite poziţii vor dezvolta cu prioritate acele relaţii
care corespund aspiraţiilor lor şi locului pe care îl ocupă ei în
societate.
M.Weber a elaborat conceptul de „ordine legitimă, ce are sensul
de structură socială, întrucât identifică şi prezintă explicit ceea ce are
caracter permanent în relaţiile sociale datorită unor garanţii interne
ce decurg din trăsăturile obiective interne şi funcţionările societăţii.”
A.R. Radcliffe-Brown susţine că „componentele structurii sociale
sunt fiinţele umane, structura însăşi însemnând o dispunere a persoa-
- 97 -
nelor în relaţii diferite şi reglementate instituţional”.

- 98 -
 Studiul obiectiv şi sistematic al structurii sociale guvernează ex-
plicaţii dintre cele mai substanţiale referitoare la:
 activitatea oamenilor şi modul lor de viaţă istoriceşte determinat;
 mărimea şi caracteristicile diferitelor comunităţi umane, colec-
tivităţi, clase, categorii, grupuri şi straturi sociale;
 sesizarea mutaţiilor intervenite în privinţa poziţiilor sociale ale
indivizilor şi grupurilor, ale statusului lor social;
 modul în care se realizează principiile echităţii sociale şi care
asigură şansele de acces social, politic, profesional, cultural;
 sursele şi distribuţia prestigiului social şi a recompenselor etc.
Supusă determinărilor multiple, structura socială dispune şi de o
anumită autonomie, având o legitate proprie de evoluţie care caracte-
rizează procesul neîntrerupt de transmitere a ei de la o generaţie la
alta. În perioada de relativă stabilitate a structurii sociale, ca urmare a
menţinerii societăţii pe aceleaşi coordonate, predomină procesele de
autoreproducere socială de la o generaţie la alta. Atunci când societa-
tea se află într-o etapă de tranziţie de la un tip sau nivel de dezvoltare
la altul predomină însă procesele de mobilitate socială.
Structura socială are o valoare euristică importantă şi în cadrul
ana- lizelor antropologice asupra culturii şi asupra personalităţii,
concept esenţial pentru cercetarea sociologică. Structura socială
permite desfă- şurarea multiplelor elemente ce intră în componenţa
unei culturi, dat fiind aspectul general al acesteia. Spectrul de variaţie
al unui element în cadrul culturii respective depinde de gradul de
diferenţiere internă a so- cietăţii în cauză. Structura socială conferă, de
asemenea, ordine interioa- ră unei culturi, căci pattern-ul depinde de
măsura în care membrii unei comunităţi îşi recunosc reciproc rolurile
în sistemul social.
În ceea ce priveşte personalitatea, ea este, în esenţă, ceea ce indi-
vidul datorează societăţii şi culturii, căci, de cele mai multe ori, chiar
prin naştere individul se plasează într-o structură socială.
Prin funcţia sa ordonatoare exercitată asupra culturii şi personali-
tăţii structura socială contribuie la constituirea, dar mai ales la reglarea
acelei colectivităţi în care fiinţa umană îşi duce existenţa. Individul
uman face parte dintr-o serie de colectivităţi mai largi sau mai restrân-
se, colectivităţi de trai şi de muncă, a căror influenţă o resimte nemij-
locit în viaţa sa cotidiană şi în care ocupă poziţii determinate ce-i ca-
racterizează individualitatea. Individul se raportează la societate ne-
mijlocit prin intermediul palierelor structurii sociale.
- 99 -
 2. Statusul şi rolul - elemente
fundamentale ale structurii
sociale

Poziţia şi activitatea individului în cadrul structurii sociale, al

grupurilor din care face parte pot fi urmărite şi explicate sociologic cu
ajutorul conceptelor de status şi rol, acestea constituind şi elemente
componente ale structurii sociale.
Statusul unei persoane este definit prin totalitatea drepturilor şi
îndatoririlor ce-i revin în cadrul grupului respectiv. Statusul constitu-
ie deci o poziţie socialmente determinată a individului. În această po-
sesie, el aşteaptă şi pretinde anumite comportamente şi o anumită con-
sideraţie din partea membrilor grupului luaţi aparte şi a grupului dat
în totalitatea sa.
Statusul este definit drept poziţia sau rangul unui individ, în ca-
drul grupului, sau ale unui grup în raport cu alte grupuri. Student,
profesor, decan, poliţist, medic, tată sunt exemple de statusuri din
structura unei societăţi.1
Orice status este legat de o anumită consideraţie, de care se
bucură individul respectiv, de un anumit prestigiu. Prestigiul mai
mic sau mai mare este reflecţia situaţiei obiective a individului în
relaţiile grupului, în ierarhia formală sau informală a acestuia. În ori-
ce grup social, statusurile indivizilor care compun grupul vor prezenta
1
Din perspectiva sociologică, statusul reprezintă ansamblul comportamentelor aştep-
tate de către un individ din partea celorlalţi membri ai grupului. Conceptul de status
este mult mai vechi decât conceptul de sociologie. El a fost folosit încă din antichitate.
Juriştii romani, din nevoia de a delimita diferite niveluri şi tipuri de raporturi dintre
indivizi şi stat, au delimitat trei direcţii complementare ale obiectului epistemic al
dreptului: status libertatis, status civitatis, status familiae. În Evul mediu termenul de
„status” a devenit sinonim cu cel de „ordo” (ordin), cunoscute fiind trei ordine: ordi-
nul sacerdotal (preoţesc), ordinul cavaleresc, ordinul monahal. Ulterior, statusul a
început să desemneze drepturile cuvenite ocupaţiilor şi funcţiilor de stat, ordinele fiind
rezervate funcţiilor monahale religioase, pentru a desemna că sunt recunoscute de
către cler ca legitime. În condiţiile consolidării sistemului social-economic feudal,
ansamblul drepturilor aferente locului şi poziţiei care definesc identitatea socială a
individului a început să fie desemnat prin conceptul de stare (îndeosebi francezii, care
distingeau între: starea I – marea nobilime şi clerul, starea II – mica nobilime, starea
III – orăşenii şi ţărănimea, starea IV – ţăranii iobagi. După revoluţia burgheză, siste-
mul de valori asociate stărilor nu va mai fi exclusiv, el fiind înlocuit de alte valori
tipic capitaliste.).
- 100 -
deosebiri, constituind o scară ierarhică de poziţii diferite. Statusul
apare astfel ca un ansamblu de relaţii egalitare şi ierarhice pe care
individul le are cu alţi membrii din grupul său.
Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri şi trece mereu de
la un status la altul. Culturologul american Ralph Linton1 deosebeşte
statusuri prescrise sau atribuite (ascribed status) şi statusuri
dobândi- te (achiceved status).
Statusul prescris este cel deţinut de un individ în cadrul unei so-
cietăţi, independent de calităţile şi de eforturile pe care el le face. Cu
acesta indivizii se nasc şi nu pot renunţa la el.
Statusul dobândit este cel la care individul accede prin propriile
eforturi şi care presupune iniţiativă, creativitate, competiţie. De exem-
plu, statusurile profesionale (economist, medic), statusurile de titrat
(profesori ai unui titlu ştiinţific), statusul de membru al unui club, aso-
ciaţii, obţinut prin aderare, statusurile politice etc.
Prescrierea statusurilor se face în mod obişnuit în fiecare so-
cietate în raport cu sexul şi vârsta. În unele societăţi, prescrierea se
face în raport cu rasa, naţionalitatea, religia sau clasa socială. Soci-
alizarea statusurilor prescrise începe foarte timpuriu. În majoritatea
societăţilor, copiii, încă de la naştere, sunt socializaţi diferenţial, în
raport cu sexul. Prima diferenţiere simbolică apare cea vestimenta-
ră: culoarea hainelor cu care sunt îmbrăcaţi băieţii se deosebeşte de
culoarea hainelor pe care le poartă fetele. Prescrierea statusurilor în
funcţie de sex se face în baza unor modele culturale, în baza nor-
melor sociale dominante. În unele societăţi, pregătirea hranei este o
activitate exclusiv feminină, în altele predominant masculină; în
unele societăţi activitatea agricolă este exercitată de către bărbaţi,
în altele de către femei. Nerespectarea statusului prescris în raport
cu sexul se poate manifesta prin: nediferenţierea vestimentară, ne-
diferenţierea tunsorii, etalarea nediferenţiată a podoabelor, până la
nediferenţierea sexuală. Reacţiile sociale sunt proporţionale cu im-
portanţa pe care societatea o acordă fiecărui gest sau compartiment
al nediferenţelor. În general, societăţile industriale, dezvoltate, au
devenit mai tolerante în raport cu prescrierea statusurilor de sex.
De exemplu, unele meserii care cereau un efort fizic mai mare şi
1
Fundamentul cultural al personalităţii. / Traducere. – Bucureşti, 1968.

- 101 -
erau considerate specific masculine au început să fie practicate şi
de femei pe măsură ce progresul tehnic reduce importanţa efortului
fizic în exercitarea muncii.
În fiecare societate există copii, adolescenţi, adulţi şi bătrâni
şi statusuri asociate fiecărei categorii de vârstă. Societatea pres-
crie fiecărui individ un anumit status, în raport cu vârsta pe care o
are. Dacă un copil realizează rolurile unui adolescent sau matur,
se consideră că a îmbătrânit prea devreme. Dacă un matur reali-
zează rolurile unui copil, este considerat imatur. Importanţa statu-
surilor de vârstă s-a schimbat pe măsura modernizării societăţilor.
În societăţile tradiţionale, bătrânii aveau un status cu prestigiu
social ridicat. Ei erau stăpânii averii, principalii decidenţi şi jude-
cători. În prezent, bătrânii sunt marginalizaţi social în majoritatea
societăţilor. După ieşirea la pensie îşi reduc brusc importanţa sta-
tusului social. În societăţile mai sărace, bătrânii sunt abandonaţi
sau au un nivel de trai scăzut; în societăţile bogate ei îşi compen-
sează pierderea importanţei sociale prin obţinerea unui grad mai
mare de independenţă sau prin posibilitatea de a practica anumite
hobby.
Majoritatea statusurilor deţinute de un individ sunt dobândite
pe parcursul socializării şi interacţiunii sociale. Dobândirea unui
status este rezultatul unei alegeri individuale şi al unei competiţii.
Dobândirea unui status obligă individul la alegeri multiple: cariera
şcolară, ocupaţională, relaţiile cu prietenii, cu cei de la locul de
reşedinţă. O persoană care dobândeşte un status de cadru superior într-
o organizaţie îşi va schimba locuinţa, îşi va părăsi unii dintre vechii
prieteni, îşi va stabili noi prietenii, va vizita mai rar sau de- loc
anumite rude. Un bărbat care se căsătoreşte va abandona, total sau în
mare parte, cercul prietenilor celibatari şi va stabili relaţii cu familii.
Dobândirea unui nou status este asociată cu ruperea unor relaţii,
inclusiv cu distanţarea faţă de părinţi.
Accesul la statusurile cu prestigiu ridicat este considerat de-
pendent de capacităţile şi eforturile individului. Pentru a accede la
un status cu prestigiu ridicat, individul trebuie să facă eforturi fizi-
ce, psihice şi intelectuale. Dar nu toţi indivizii sunt dotaţi pentru
această competiţie. Unii reuşesc, alţii nu. Cei care doresc să accea-
dă la un status cu prestigiu ridicat, dar nu reuşesc, vor trăi un sen-

- 102 -
timent de frustrare, de inferioritate. Extinderea posibilităţilor de
mobilitate de status este deci însoţită de multiplicarea dramelor
personale ale celor care eşuează în tentativele lor.
Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri care se asociază
între ele, formând un ansamblu denumit status global. Statusul global
poate fi coerent, unitar, dacă statusurile, poziţiile care îl compun sunt
congruente între ele. În realitate, între diversele statusuri ale unui indi-
vid intervin conflicte frecvente. De exemplu, poziţia profesională
comportă un anumit număr de elemente, de atribute: prestigiu, intere-
sul muncii, libertatea de acţiune şi salariu. Aceste patru atribute permit
definirea statusului profesional deţinut de un individ într-o anumită
structură birocratică. În mod frecvent, cele patru atribute variază con-
comitent: o activitate cu un prestigiu ridicat este interesantă, bine plă-
tită şi oferă un grad mare de libertate celui care o exercită. În anumite
situaţii oamenii acceptă poziţii mai puţin prestigioase, dar mai bine
plătite sau cu un grad mai mare de libertate sau poziţii mai prestigioa-
se, dar mai puţin plătite. Tendinţa generală este de a asocia cele patru
atribute, de a le face congruente.
Conflictele de status, sau incongruenţa poziţiilor, se pot ma-
nifesta între componentele profesionale, familiale, politice, civice
ale statusului global. Sub acest aspect nu există reguli generale,
valabile în toate societăţile. Elementele unui status global pot fi
congruente într-o societate şi aceleaşi elemente pot fi în conflict
în altă societate.
Numărul de statusuri pe care îl poate ocupa o persoană este limi-
tat, întrucât fiecare persoană poate avea doar un număr de statusuri
egal cu numărul de grupuri sociale la a căror activitate participă. Ori-
cât de importante ar fi statusurile ocupate de acelaşi individ, la un
moment dat doar unul dintre ele este statusul cheie prin care societatea
valorizează individul şi interpretează toate celelalte statusuri deţinute
de către acesta.
O altă caracteristică a statusurilor este că majoritatea dintre aces-
tea sunt complementare (şef-subaltern, soţ-soţie, profesor-student),
adică în cadrul lor nu poate fi definit un status independent de celălalt.
Orice grup social, orice societate îşi reglementează statusurile
prin impunerea unor simboluri de statusuri (grade militare, titluri aca-
demice) şi le prescrie prin regulamente de ordine interioară, coduri

- 103 -
penale, legi etc. Pentru identificarea mai uşoară se utilizează simboluri
materializate, cum ar fi: halate, uniforme, insigne, decoraţii, gulere
albe şi albastre.
Conceptul complementar celui de status este conceptul de rol de-
semnând aspectul dinamic al statusului, sau stausul în acţiune, adică
punerea în vigoare a drepturilor şi a îndatoririlor asociate statusului
social al indivizilor sau grupurilor.
În orice societate, fiecare persoană învaţă să exercite anumite ro-
luri. Rolul defineşte comportamentul aşteptat de la cel care ocupă un
anumit status. Într-un anumit sens, statusul şi rolul sunt două aspecte
ale aceluiaşi fenomen. Statusul este un ansamblu de privilegii şi înda-
toriri, iar rolul este exercitarea acestor privilegii şi îndatoriri.
Conform definiţiei date de Ralph Linton, „rolul este suma
totală a modelelor culturale asociate unui anumit status”.1
Rolul exprimă relaţia dintre stabilitatea normelor, legilor, cerin-
ţelor, idealurilor, nevoilor sociale, pe de o parte, şi diversitatea, ori-
ginalitatea trăsăturilor de personalitate, a caracterelor, a comporta-
mentelor, a intervenţiei subconştientului şi întâmplătorului în
manifes- tarea individualităţii, pe de altă parte.
Rolurile se definesc în contextele în care ele se exercită şi în ra-
port cu alte roluri care intervin în aceste contexte. De exemplu, într-o
universitate o persoană exercită rolul de profesor. În exercitarea aces-
tui rol, persoana intră în relaţii cu alte persoane care exercită alte cate-
gorii de roluri (studenţi, colegi de catedră, conducerea universităţii,
personalul administrativ etc.). Studenţii au anumite aşteptări de la pro-
fesor, iar profesorul încearcă să răspundă acestor aşteptări.
Cel care joacă rolul corespunzător statusului pe care îl deţine la
un moment dat devine un actor social. Actorul porneşte de la presupu-
nerea că ceilalţi actori împărtăşesc împreună cu el anumite aşteptări de
rol comun, în aceasta constând caracterul anticipativ al aşteptărilor
sociale. O a doua caracteristică a rolurilor este normativitatea lor ex-
primată prin faptul că:
 modelează comportamentul în conformitate cu valorile existen-
te sau promovează comportamente pentru realizarea anumitor scopuri
propuse;
1
R.Linton. Fundamentul cultural al personalităţii. - Bucureşti, 1968, p.110-111.

- 104 -
  variază în funcţie de gradul în care aşteptările sunt funcţional
legate de cele mai importante valori ale grupului;
 valorile şi aşteptările sunt impuse de comportamentul celorlalţi;
 aşteptările variază după gradul lor de difuziune în cadrul grupu-
lui, adică unele norme sociale pot fi împărtăşite de întreaga societate,
de întregul grup sau doar de unele subgrupuri;
 aşteptările variază în funcţie de gradul de elasticitate a compor-
tamentului pe care îl prescriu, adică anumite norme şi valori prescriu
comportamentului limite mai severe decât altele.
În analiza rolurilor distingem trei niveluri:
- modelul de rol;
- formele individuale de exercitare a rolului;
- modalitatea medie de exercitare a rolurilor.
Forma individuală de exercitare a rolului, sau comportamentul de
rol, desemnează comportamentul real, efectiv al unei persoane care
joacă un anumit rol. Grupurile şi organizaţiile dispun de diverse mij-
loace pentru a limita devierile prea mari ale comportamentelor de rol
faţă de modelele de rol. În acest scop sunt utilizate uniformele, titluri-
le, ecusoanele şi ritualurile. Aceste mijloace permit o percepere mai
uşoară a celor care exercită anumite roluri şi constrâng actorii sociali
să se conformeze aşteptărilor de rol.
Încercând să clasifice rolurile, T.Parsons a identificat cinci carac-
teristici esenţiale:
 unele roluri cer reţinerea sentimentelor emoţionale, atunci când
altele cer exprimarea lor;
 sunt roluri predestinate, dar şi obţinute;
 unele roluri sunt limitate, altele au un caracter difuzoriu;
 în timp ce unele roluri cer numai o relaţie formală cu oamenii,
alte roluri permit stabilirea de raporturi şi legături neformale, chiar
personale;
 diversitatea tipurilor de roluri reizultă din diversitatea motivaţi-
ilor.
În concluzie menţionăm că rolurile pot fi:
 atribuite (impuse) în mod automat (roluri de părinţi, copii etc.);
 dobândite în baza deciziei personale a indivizilor;

- 105 -
  previzibile, acestea sunt rolurile impuse, organizate, obişnuite,
privilegiate, actuale, uneori fiind chiar obiect al dorinţelor şi al aspira-
ţiilor;
 imprevizibile, aceatea fiind roluri fluctuante, neaşteptate sau
inventate.
Ca şi statusurile, rolurile pot fi principale (legate de profesie)
şi secundare (cele din familie, sau din grupul de prieteni etc.), sau
roluri actuale şi roluri latente, acestea influenţând, într-o măsură
mai mare sau mai mică, rolul sau rolurile active ale individului la
un moment dat.
Majoritatea comportamentelor de rol sunt exercitări inconştiente
ale modelelor de rol socializate. În anumite situaţii, comportamentele
de rol sunt eforturi conştiente de proiectare a imaginii dezirabile a eu-
lui. Conceptul de prezentare dramatică de rol desemnează efortul
conştient al unei persoane de a exercita în aşa fel rolul încât să creeze
celorlalţi o imagine dezirabilă despre sine. Într-o anumită măsură, fie-
care persoană este un actor dramatic; fiecare îşi exercită rolul având o
anumită audienţă. Oamenilor le place ca această audienţă să fie cât
mai mare, iar rolul exercitat de ei să fie cât mai bine apreciat.
Învăţarea rolului implică două aspecte:
 dobândirea capacităţii de a exercita îndatoririle şi de a pretin-
de privilegiile rolului;
 dobândirea atitudinilor, sentimentelor şi a aşteptărilor pretinse
de rol.
Primul aspect se realizează mai uşor; al doilea aspect presupune
reorientări mentale şi atitudinale necesare pentru exercitarea eficien-
tă a rolului. Aceste reorientări nu pot avea loc întotdeauna, întrucât
personalitatea unor indivizi prezintă caracteristici incompatibile cu
anumite roluri. O persoană cu impulsuri agresive nu va putea
performa rolul de preot, deşi poate să stăpânească cunoştinţele pen-
tru exercitarea acestui rol, după cum o persoană melancolică, apati-
că, nu va putea fi un bun ofiţer. Personalitatea influenţează alegerea
rolurilor, modul de exercitare a rolurilor. În acelaşi timp, dobândirea
unui nou rol produce modificări ale eului, ale personalităţii. De
exemplu: o domnişoară îşi modifică personalitatea după căsătorie,
iar o soţie îşi modifică personalitatea după ce naşte.

- 106 -
 Faţă de fiecare rol există anumite aşteptări din partea celuilalt.
Dar nu toate aşteptările sunt la fel de constrângătoare. Pot fi deosebite
trei categorii de aşteptări: necesare, obligatorii şi facultative.
Aşteptările necesare se impun cu o forţă maximă, completă,
iar deţinătorul unui rol nu se poate sustrage lor. Dacă individul nu
satisface aceste aşteptări, el este sancţionat în mod sever. Un poli-
ţist care fură va fi exclus din poliţie şi condamnat mai sever decât
alte persoane care fură.
Aşteptările obligatorii se manifestă la nivelul unor grupuri socia-
le; în cazul lor este posibilă o anumită doză de neobservare, întrucât
sancţiunile nu sunt atât de severe ca în primul caz. Grupurile impun
membrilor lor anumite reguli de conduită, gradul de conformare la ele
fiind variabil. Grupul permite anumite limite de variabilitate a con-
formării. Un contabil este pedepsit pentru faptul că a furat o sumă mi-
că sau o sumă mare de bani.
În cazul aşteptărilor facultative, există libertatea de a le respecta
mai mult sau mai puţin. Membrii grupului se rezumă să atragă atenţia
celui în cauză că nu se comportă bine. Teama de scandal acţionează de
multe ori în direcţia respectării acestor aşteptări sau conformării la ele.
Totalitatea rolurilor asociate unui status formează un set de roluri.
Rolurile care formează un set pot fi performate în mod diferit. Cineva
este un foarte bun administrator, dar un soţ dezagreabil; poate fi un
tată priceput, dar total neinspirat în afaceri.
Pe parcursul vieţii, individul joacă mai multe roluri legate de
evoluţia sa biologică şi profesională. Trecerea de la un rol la altul
poate fi asociată cu multe dificultăţi, întrucât nu există o pregătire
adecvată pentru rolul următor. Un bătrân care, prin pensionare, se
vede redus la condiţia de fiinţă inutilă, lipsită de autoritate, dimi-
nuată din punct de vedere economic, va renunţa greu la vechiul său
rol. Acest fapt poate provoca conflicte între generaţii la nivel fami-
lial şi extrafamilial.
Conflictele de rol se pot manifesta în două forme: între două sau
mai multe roluri exercitate de o persoană; între cerinţele care confi-
gurează acelaşi rol.
În primul caz, de exemplu, pot exista conflicte între rolul de ma-
nager într-o companie şi cel de soţ, între rolul de studentă şi cel de
mamă, între rolul de poliţist şi cel de adept al unei religii. În al doilea

- 107 -
caz, conflictele apar între componentele aceluiaşi rol, percepute drept
contradictorii de persoana care exercită rolul. De exemplu, în cazul
rolului de profesor pot să apară conflicte între exigenţele de moralita-
te, corectitudine şi dorinţa de câştiguri suplimentare. Foarte multe ro-
luri reunesc exigenţe percepute drept conflictuale şi foarte puţine se-
turi de roluri sunt complet neconflictuale.
Depăşirea conflictelor de rol la nivel individual se face pe trei căi:
raţionalizarea, compartimentarea şi adjudecarea.
Raţionalizarea este un proces protectiv, de redefinire a unei situa-
ţii dificile în termeni acceptabili, din punct de vedere social şi perso-
nal. Cât priveşte procesul de socializare formală: ştim, de exemplu, că
minciuna este inacceptabilă din punct de vedere moral; şi totuşi, în
anumite situaţii minţim puţin, convinşi că o facem spre binele persoa-
nei pe care o minţim.
Compartimentarea este procesul de separare a setului de roluri în
părţi distincte şi de conformare numai la cerinţele unui rol la un mo-
ment dat. Un judecător poate fi foarte sever, dând pedepse maxime în
fiecare caz, dar acasă poate fi un tată foarte tolerant.
În situaţiile în care compartimentarea nu funcţionează, iar
conflictele de rol se manifestă puternic, pot apărea conflicte men-
tale şi dezechilibre psihice. În situaţii limite, conflictele de rol pot
conduce la sinucidere. Un soldat ataşat puternic de o religie care
afirmă dreptul la viaţă şi nu justifică omuciderea în nici o situaţie,
obligat să ucidă pe câmpul de luptă, poate trăi o dramă atât de
puternică, încât să nu-i găsească conflictului său de rol nici o altă
ieşire decât sinuciderea.
Adjudecarea este un proces formal, conştient şi intenţionat, de
atri- buire a responsabilităţii pentru o decizie dificilă. Prin aceste
mecanisme individul se disculpă de vinovăţia pe care o asociază
exercitării unor acţiuni pretinse de un rol. Formula frecvent utilizată
„Îmi pare rău, dar nu pot face altfel” indică transferul conştient al
responsabilităţii pe sea- ma regulamentelor, legilor, codurilor sau
deciziilor superiorilor. Indivi- dul care procedează astfel nu este
neapărat ipocrit. El poate compătimi în mod sincer persoana care este
afectată prin exercitarea rolului său, dar nu se va simţi vinovat pentru
neplăcerile pa care le provoacă. Meca- nismul de adjudecare intervine
frecvent în majoritatea deciziilor dificile sau a acţiunilor percepute ca
neplăcute la nivel social.
- 108 -
 Eşecul de rol poate interveni în situaţiile în care nu s-a realizat o
pregătire adecvată pentru rol, exercitarea acestuia făcându-se în mod
neadecvat. În societăţile puternic integrate, în care majoritatea roluri-
lor sunt prestabilite, eşecurile de rol sunt accidentale. În societăţile
foarte dinamice, cu numeroase posibilităţi de opţiuni de rol, eşecurile
sunt mai frecvente. Aceste eşecuri se pot manifesta la nivelul rolurilor
de sex, de vârstă sau la nivelul rolurilor familiale şi profesionale.
Eşecul de rol la nivel familial devine evident în situaţiile de di-
vorţ. În multe cazuri, partenerii nici nu sunt conştienţi că eşecul căsă-
toriei se datorează pregătirii neadecvate pentru rolurile de soţ sau so-
ţie. Eşecul poate apărea din lipsa pregătirii pentru rol sau dintr-o pre-
gătire care nu mai corespunde noilor exigenţe de rol configurate prin
dinamica modelelor familiale.

3. Mobilitatea socială. Tipologia mobilităţii sociale

Unul dintre conceptele sociologice care reflectă pregnant corelaţia

dintre structura societăţii şi dinamica ei este cel de mobilitate socială.
Mişcarea indivizilor în spaţiul social, ca urmare a dinamicii struc-
turale a sistemului social global sau a redistribuirii status-rolurilor în
vederea unei redimensionări a fondului socializant la nivel grupal şi
individual, constituie conţinutul procesului de mobilitate socială.
Problema mobilităţii sociale în toată amploarea şi importanţa
sa a fost relevată iniţial de către sociologul american Peterim
Sorokin, în lucrarea sa Social Mobility, apărută în 1927. Însă, cer-
cetări empirice şi sistemice asupra acestui fenomen au fost efectua-
te abia în perioada postbelică.
Contribuţii importante la cercetarea mobilităţii sociale şi-au
adus: americanii P.Blau, O.D.Duncan, R.Bendix, S.M.Lipset,
N.Rogoff, englezul D.Glass, francezii D.Bertaux, R.Boudon, elve-
ţianul R.Girod, germanii K.U. Mayer şi W.Muler, suedezii
G.Carlson şi C.A. Anderson, danezul K.Svalastoga, italianul
V.Capecchi şi mulţi alţii.
În România, literatura teoretico-metodologică referitoare la mobi-
litatea socială este destul de bogată, fiind reprezentată de studii elabo-
rate, începând cu a doua jumătate a deceniului şapte, de către: I.Aluaş,

- 109 -
H.Cazacu, V.Constantinescu, O.Hoffman, I.Mărginean, T.Rotariu,
A.Roth etc. Cercetările empirice sunt însă mai puţine, singurele studii
consistente fiind cele efectuate de colectivul Centrului de cercetări
sociologice din Bucureşti.
P.Sorokin afirmă că conceptul de mobilitate socială exprimă
„feno- menul de deplasare a indivizilor în spaţiul social”. Această
definiţie a rămas până astăzi în cea mai mare parte neschimbată.
H.Cazacu, anali- zând sub multiple aspecte mobilitatea socială, a dat o
definiţie similară acestui fenomen: „Mobilitatea socială este procesul
de schimbare a pozi- ţiei sociale a persoanelor pe scala unui spaţiu
social dat.”1
O definiţie apropiată de cea a lui P.Sorokin o dă şi Jan Szcze-
panski: „Prin acest termen desemnăm seria de fenomene care rezi-
dă în deplasarea indivizilor sau a grupurilor din loc în loc în
spaţiul social.”2
Uneori, definiţia mobilităţii sociale se restrânge, mobilitatea soci-
ală concepându-se ca o mişcare în cadrul unui sistem de stratificare.
S.M. Lipset şi R.Bendix consideră că „mobilitatea socială se referă la
procesele prin intermediul cărora indivizii se mişcă de la o poziţie la
alta în societate, poziţii cărora, printr-un acord general, li se dau va-
lori ierarhice specifice.” Sociologul francez Raymond Aron reduce
conţinutul noţiunii de mobilitate socială numai la „urcarea sau cobo-
rârea indivizilor în ierarhia socială”.
Mobilitatea socială se manifestă prin constituirea unor straturi
formate din categorii de persoane având statusuri de acelaşi grad, care
se suprapun în ordinea ierarhică pe care o ocupă fiecare status, adică
poziţia socială pe care o realizează diferiţi membri ai societăţii şi
membrii familiilor acestora.
Mobilitatea socială apare nu doar ca efect al evoluţiei, ci şi drept
cadru indispensabil oricărei evoluţii în spaţiul social, întrucât organi-
zarea presupune o permanentă creaţie de structuri şi de rearticulare a
acestora în funcţie de anumite exigenţe de moment sau de perspectivă.
Varietatea criteriilor de clasificare a schimbărilor de poziţii atrage
după sine o multitudine de ipostaze ale fenomenului de mobilitate so-
cială. Raportând mobilitatea la acele trăsături care surprind, pe de o

1
H.Cazacu. Mobilitatea socială.- Bucureşti, 1974, p.45.
2
Jan Szczepanski. Noţiuni elementare de sociologie. – Bucureşti, 1972, p.402-403.
- 110 -
parte, situaţia individului în raporturile sale cu unul sau mai multe
grupuri sociale şi cu societatea în ansamblu, şi, pe de alta, influenţa
schimbării asupra factorului uman, putem aprecia că există următoare-
le tipuri principale de mobilitate:
Mobilitatea orizontală – se produce prin deplasarea de la un sta-
tus spre un alt status de acelaşi nivel, având eventual un prestigiu ase-
mănător şi fără a schimba statusul social (schimbarea locului de mun-
că, dar de aceeaşi funcţie şi cu condiţii similare).
Se vorbeşte de mobilitate orizontală, atunci când:
 sistemul poziţiilor sociale nu este decât parţial ierarhizat, deci
există poziţii de acelaşi nivel între care au loc mişcări de persoane;
 straturile cuprind mai multe poziţii fiecare şi mişcarea are loc
de la una la alta fără a ieşi din interiorul stratului;
 are loc o mişcare teritorială ori o schimbare a locului de muncă,
fără modificarea statusului profesional.
Mobilitatea verticală – constă în trecerea indivizilor de la un sta-
tus social la altul atât spre niveluri superioare, cât şi spre niveluri infe-
rioare după diferite grade ale ierarhiei, adică schimbarea poziţiei soci-
ale de la un strat la altul, a nivelului social, a condiţiilor de viaţă etc.,
în sens ascendent sau descendent (ocuparea unei funcţii de conducere
sau părăsirea ei, trecerea de la situaţia de funcţionar al statului la aceea
de întreprinzător particular etc.).
Mobilitatea verticală poate fi deci ascendentă şi descendentă,
primul caz corespunzând, evident, urcării pe treptele ierarhiei sociale,
iar al doilea - coborârii. Mobilitatea ascendentă reprezintă trecerea
indivizilor de la poziţii socioprofesionale inferioare la poziţii socio -
profesionale superioare în cadrul unei clase sau de la o clasă socială la
alta. Aceste transformări socioprofesionale sunt însoţite de creşterea
nivelului de pregătire profesională şi de schimbarea calificării.
O structură organizatorică eficientă este aceea care îşi poate reali-
za longevitatea nu prin măsuri coercitive, ci prin asigurarea posibilită-
ţii fiecărui individ de a aspira spre un status superior prin perfecţiona-
rea socioprofesională şi aport permanent la viaţa grupului. La nivelul
colectivităţilor această mobilitate ascendentă contribuie la creşterea
stocului de competenţe ale grupurilor de muncă. Se mai numeşte şi
mobilitate structurală. Mobilitatea ascendentă poate avea loc pe par-
cursul unei generaţii sau în decursul a câtorva generaţii.

- 111 -
 Mobilitatea descendentă reprezintă trecerea indivizilor de la un
status socioprofesional superior la un status inferior. Acest tip de mo-
bilitate socioprofesională apare în mişcarea intergeneraţională, dar se
poate manifesta şi în decursul activităţii unei persoane. Mobilitatea
descendentă, atât la nivelul activităţilor, cât şi al societăţii globale, este
un simptom de patologie organizatorică şi impune o reexaminare criti-
că a tuturor factorilor care ţin de organizare, conducere şi stilul de
conducere existent în contextul respectiv.
Mobilitatea verticală poate să se manifeste sub două forme:
a) ca schimbare de status în raport cu cel al părinţilor, denumită
mobilitate intergeneraţională;
b) ca schimbare de status în raport cu poziţiile ocupate anterior
de aceeaşi persoană, denumită mobilitate intrageneraţională.
Mobilitatea instrucţională şi educaţională se referă la trecerea
individului de la un grad de instrucţie, educaţie, acumulare de infor-
maţii, cultură, la altul (trecerea adolescentului de la studiul liceal la cel
universitar).
Mobilitatea ocupaţională exprimă mişcarea individului într-un
spaţiu social, format dintr-un număr oarecare de categorii
socioprofesionale, spaţiu care presupune cu obligativitate ideea ierar-
hizării, aceasta conturându-se o dată cu asocierea dintre scala de ocu-
paţie şi cea a veniturilor, puterii, instrucţiei.
Procesul mobilităţii socioprofesionale a populaţiei active determi-
nă transformări cantitative şi calitative în cadrul claselor şi categoriilor
sociale, reflectând dinamismul vieţii economice şi sociale. Cercetarea
mobilităţii socioprofesionale a populaţiei active ne dă posibilitatea să
cunoaştem principalele tendinţe ale mişcărilor în cadrul claselor, cate-
goriilor sociale, măsura în care are loc transmiterea poziţiei sociale şi
profesionale din generaţie în generaţie, în cadrul unei clase şi în ce
măsura clasa respectivă îşi sporeşte rândurile cu persoane din alte cla-
se şi categorii sociale.
Mobilitatea teritorială sau geografică include, în general, feno-
menele de migraţie internă rural – urbană sau urban – rurală. Migraţia
externă, determinată de numeroşi factori economici, politici, sociali
etc., poate fi încadrată, de asemenea, în acest tip de mobilitate.
Mobilitatea individuală şi colectivă distinge între schimbările di-
verse, referitoare la situaţia individului (schimbarea locului de muncă,

- 112 -
părăsirea familiei, exilul etc.) şi mişcările mari de populaţie, conside-
rate „fenomen de masă” (exodul, migraţia, urbanizarea etc.).
Aceste tipuri de mobilitate pot contribui la explicarea schimbării
şi a rezistenţei la schimbare care însoţeşte procesul schimbării genera-
le a sistemului social global. În general, extensia unor roluri tradiţio-
nale şi apariţia altor noi demonstrează existenţa unor resurse de dez-
voltare aflate în acţiune şi o apreciabilă competenţă organizatorică în a
valorifica aceste resurse ale dezvoltării spaţiului social global.
Mobilitatea socială reprezintă un fenomen social foarte com-
plex şi cu un conţinut diferit de la o etapă la alta a dezvoltării soci- al-
economice a unei ţării. Chiar dacă, în plan mondial, interesul pentru
problemele de mobilitate socială pare astăzi mai redus decât în
urmă cu trei-patru decenii, fenomenul constituie încă o zonă
problematică de primă importanţă pentru sociologie, nu numai pen-
tru că ea este printre puţinele arii în care legitimitatea sociologiei
nu este contestată de nici o altă disciplină, ci pentru că realmente
aspectele legate de acest fenomen sunt de mare interes şi importan-
ţă pentru societăţile moderne.

4. Clasele sociale. Teorii fundamentale

privind clasele sociale

Din perspectivă istorică, structura socială trebuie privită datorită

mecanismelor care o determină şi care dau stratificării o dimensiune
dinamică în corelaţie cu structura de clasă. Pentru exercitarea
funcţiilor sociale societatea şi-a creat organele sale care au o înfăţişare
diferită, o poziţie socială specială, după cum fiecare se integrează în
structura so- cietăţii. Organele funcţionale cele mai evidente sunt
clasele sociale.
Conceptul „clasă” provine de la latinescul clasis – ordin, clasă,
categorie, specie.
Clasa socială este o formă de stratificare în care apartenenţa la di-
ferite grupuri sociale şi relaţiile dintre acestea sunt determinate în pri-
mul rând de criterii economice.
Acest tip de stratificare caracteristic pentru societăţile moderne nu
implică transformarea automată a unor privilegii ereditare (deşi, în
realitate, originea socială influenţează şansele de vârstă ale indivizilor,
- 113 -
fiind completamente laicizat şi nesancţionat prin reglementări). Alte
forme de stratificare funcţionează în baza unor criterii religioase (sis-
temul castelor) sau în funcţie de anumite ierarhii ale prestigiului (sis-
temele premoderne structurate pe grupuri de status), ambele sisteme
fiind instituţionalizate formal şi guvernate de transmiterea ereditară a
poziţiilor sociale (împreună cu privilegiile pe care acestea le implică).
Dintre toate conceptele folosite de sociologi pentru deservirea
şi explicarea relaţiilor sociale, clasa socială este, probabil, cea mai
ambiguă, mai confuză şi mai insuficient definită. Aceasta în pofida
faptului că dezvoltarea sociologiei ca disciplină academică în Eu-
ropa a fost strâns legată de analiza problemelor referitoare la clasă.
Într-adevăr, studiul clasei sociale este atât de important, încât orice
discuţie care, sub o formă sau alta, nu se referă la aceasta este de-
seori privită de sociologi ca deficitară. Totuşi, conceptul de clasă
continuă să fie învăluit de multă ambiguitate şi incertitudine din
cauza impreciziei definiţiei şi a terminologiei.
Problema claselor sociale a preocupat majoritatea sociologilor
şi a oamenilor politici, indiferent de poziţiile sociale, politice, ati-
tudinea lor practică, deoarece toţi au constatat existenţa unor gru-
puri sociale cu feluri deosebite de viaţă şi cu interese opuse în ca-
drul aceleiaşi societăţi.
Printre numeroasele teorii asupra claselor sociale putem deosebi
câteva tipice, fundamentale: concepţia naturalist-biologică a clase-
lor; teoria psihologică; teoria economică; teoria sociologică.
Prima teorie, naturalist-biologică, încearcă să explice formarea
claselor sociale prin deosebirile naturale, fizice sau psihice dintre
oameni. Platon afirmă în Statul că oamenii sunt fraţi, însă Dumne-
zeu a stabilit de la început deosebiri între ei şi a pus în sufletul uno-
ra – al celor chemaţi să conducă – aur, în sufletul războinicilor -
argint, iar pentru agricultori şi ceilalţi a rezervat numai fier şi ara-
mă. Platon deosebeşte clasele sociale după dispoziţiile spirituale ale
oamenilor. Aristotel, vorbind despre sclavie, susţine că sunt popoare
şi indivizi născuţi să fie sclavi, deoarece în sufletul lor ar exista ce-
va specific, care îi împiedică de a se ridica mai sus. Sclavia şi no-
bleţea sunt stări naturale, determinate de însuşirile proprii ale psihi-
cului oamenilor. Prin urmare, oamenii din clasele inferioare sunt
meniţi să poarte jugul toată viaţa lor, pentru că aşa le este sortit de

- 114 -
la natură. Aceeaşi idee o găsim la Otto Ammon, care explică întrea-
ga ordine socială prin ideea de evoluţie naturală. El porneşte de la
ideea că omul este, înainte de toate, o fiinţă naturală, cu dispoziţii
psihice variabile de la individ la individ. Societatea trebuie privită
ca o treaptă a evoluţiei universale, condiţionată de legile naturii, în
special de cele biologice – de reproducere şi de ereditate. Oamenii,
deosebiţi prin dispoziţiile naturale cu care vin pe lume, prin eredita-
te, formează clasele sociale inegale între ele, care nu pot avea ace-
eaşi valoare şi nici nu pot exercita aceleaşi funcţii. Deci, fundamen-
tul claselor este însăşi natura omului. Pentru a explica deosebirile şi
luptele dintre clasele sociale, Gobineau introduce ideea de rasă. În
procesul politic şi social, rasa superioară coincide întotdeauna cu
clasa superioară, de aceea în toate statele, unde au avut loc lupte
între populaţii de rase diferite, constatăm că aristocraţia îşi are ori-
ginea în rasa superioară, pe când clasele de jos îşi au originea în
rasa inferioară. Aşadar, clasele sociale ar fi, potrivit concepţiei natu-
raliste, grupuri de oameni distincte, cu însuşiri şi drepturi sociale
diferite stabilite în baza deosebirilor naturale dintre ei.
O altă concepţie accentuează elementul psihologic-moral ca fun-
dament al claselor. Schmoller defineşte clasele ca nişte grupe existente
într-o societate organizată, în care predomină diviziunea muncii, ex-
cluzând orice legătură de sânge, sex, rudenie etc. Clasele se bazează
„pe însuşiri şi condiţii de viaţă identice, pe o activitate profesională
sau pe o muncă identică, pe avuţie identică, pe o participare identică la
ordinea economică sau politică, pe rang şi pe interese de orice fel
identice”, adăugând la aceste legături şi conştiinţa de această comuni-
tate de interese. Prin urmare, după Schmoller, condiţiile necesare pen-
tru formarea claselor sunt: diviziunea muncii, identitatea de
profesiune şi muncă şi conştiinţa de această identitate.
În aceeaşi ordine de idei, Schmoller menţionează că în viaţa unui
popor se constată două tendinţe care necontenit se influenţează şi se
limitează reciproc, dând naştere la două procese spirituale diferite,
uneori opuse reciproc, şi anume: o tendinţă de unire spirituală cu în-
tregul grup din care face parte un individ şi al doilea - tendinţa de
alipire la un grup special mai restrâns, cu care el are o comunitate de
interese proprii, deosebite şi nu arareori opuse chiar intereselor altor
grupuri şi ale societăţii întregi.

- 115 -
 Clasele apar în acest mod ca nişte părţi ale unui întreg tot mai ma-
re care devine un ansamblu de grupuri sau unităţi speciale. Prin urma-
re, clasele sociale sunt produse de interese, idei şi sentimente colecti-
ve, care produc o conştiinţă proprie, conştiinţa de clasă, în baza căreia
membrii luptă pentru apărarea intereselor speciale ale clasei la care
aparţin. În general, problema claselor sociale trebuie privită, după
Schmoller, sub două aspecte:
a) cel psihologic şi moral;
b) cel economic şi politic. Clasa socială presupune „o anumită
evoluţie psihico-morală, precum şi existenţa unor sentimente foarte
puternice de legătură cu comunitatea, lipsa individualismului şi a pie-
dicilor care se opun organizării”. În concluzie, putem afirma că clase-
le corespund unor însuşiri şi profesiuni speciale, fiind bazate pe con-
ştiinţa de interese comune.
De o anumită popularitate s-a bucurat şi teoria economică asupra
claselor sociale. K.Bucher combate concepţia lui Schmoller, susţinând
că nu deosebirea de profesiune produce clasele sociale, ci diferenţa de
avere şi venit. Aceasta este cauza principală a diviziunii muncii şi a
profesiunilor. La greci şi la romani, precum şi la germanii din Evul
mediu, clasele au apărut pretutindeni mai întâi ca clase de avere şi abia
mai târziu au devenit clase profesionale, căci orice om îşi alege profe-
siunea după venitul pe care îl are şi după mijloacele care îi stau la în-
demână. Chiar rangul social al unei clase deja bine stabilite poate creş-
te o dată cu averea. După K.Bucher, clasele profesionale sunt în reali-
tate clase de avere, iar formarea claselor sociale în genere depinde de
deosebirea de avere dintre oameni.
Concepţia economică a claselor accentuează ca factor fundamen-
tal repartiţia proprietăţii, inegalitatea de posedare a bunurilor. L.Stein
susţine că diferenţa de proprietate produce clasele sociale. După el,
prin clasă socială trebuie să înţelegem „totalitatea celor care au o si-
tuaţie socială identică în baza unei situaţii economice identice”. Îm-
părţirea drepturilor şi a funcţiilor în societate şi diferenţierea întregului
fel de viaţă se face pornindu-se de la deosebirile de avere. Ordinea
claselor sociale depinde deci de procesul economic. Mai întâi avem
de-a face cu clasele economice, clase de avere, prin dobândirea de
drepturi şi de funcţiuni speciale, care devin apoi clase sociale. În soci-
etăţile primitive nu existau clase, pentru că lipsea proprietatea indivi-

- 116 -
duală şi, de fapt, nu erau deosebiri de avere. Proprietatea era egal re-
partizată între toţi oamenii. Deşi exista proprietate individuală, nu se
constatau deosebiri economice importante. În faza a treia, susţine
L.Stein, când societatea este complet dezvoltată şi complicată, apar
clasele sociale. Principiul care determină evoluţia socială este creşte-
rea averii, interesul social nefiind altceva decât tendinţa de a dobândi
bunuri cât mai mari.
Clasele se pot deosebi, în concepţia lui L.Stein, după două criterii,
şi anume: unul cantitativ şi altul calitativ, adică după mărimea averii
şi după factorul prin care se dobândeşte averea. În conformitate cu
criteriul cantitativ se disting trei clase:
1) clasa celor care nu au cât le trebuie pentru a-şi satisface trebu-
inţele;
2) clasa celor care au destul pentru a-şi satisface nevoile;
3) clasa celor care au mai mult decât e necesar pentru trebuinţe-
le lor.
Conform celui de-al doilea criteriu, se deosebesc două clase fun-
damentale:
1) clasa celor care deţin mijloacele de producere;
2) clasa proletarilor care reprezintă forţa de muncă.
Altfel spus, părţi ale întregului – ale societăţii sunt capitaliştii şi
muncitorii.
Cel mai mare reprezentant al concepţiei economice a claselor so-
ciale este Karl Marx. Prin clasă el înţelege o colectivitate de familii
legate aşa de strâns prin idei, interese economice şi tradiţii, încât
aceasta apare ca o adevărată persoană cu conştiinţă proprie.
În general, clasa socială este pentru Marx un fenomen istoric, em-
piric, nu o formă oarecum apriorică absolut necesară a vieţii sociale.
Apariţia ei a fost determinată de cauze istorice, care pot fi găsite uşor
studiindu-se viaţa economică a societăţii, felul ei de producţie şi mo-
dul de repartiţie a bunurilor (aceasta din urmă fiind specifică sistemu-
lui capitalist de producţie).
Pentru Stein şi pentru Bucher, averea constituie baza diferenţierii
claselor sociale; pentru Marx însă felul de producţie şi de distribuţie a
bunurilor determină caracterul claselor, care apar astfel ca rezultat al
procesului de producţie. Prin urmare, clasa cuprinde pe toţi cei care
sunt încadraţi în aceleaşi activităţi economice, ea presupune deci o

- 117 -
identitate de poziţie în relaţiile de producţie. Nu diferenţa de avere sau
de venit, nici identitatea de profesiune, ci felul de activitate economică
şi poziţia în cadrul unor raporturi economice determină apariţia cla-
sei sociale. Clasele sociale sunt produse ale evoluţiei economice, ele
s-au născut din anumite forme economice. Indiferent de mărimea ave-
rii şi de cantitatea venitului, indivizii cu poziţie identică în procesul de
producţie formează o clasă. Marx susţine că toţi cei care sunt exploa-
taţi prin plusvaloare aparţin proletariatului, indiferent dacă sunt profe-
sori, secretari sau servitori.
Diferenţierea economică de producţie şi de distribuţie nu e de
ajuns pentru naşterea claselor sociale, ci e nevoie de încă un element,
anume – de o conştiinţă de clasă, de conştiinţa de interese comune
grupului de oameni, de identitatea poziţiei sociale şi în relaţiile de
producţie. Această conştiinţă face clasele să se deosebească unele de
altele şi să devină chiar ostile în raporturile lor.
Fiind o categorie istorică, clasele nu rămân fixate o dată pentru
totdeauna, ci se modifică necontenit, iar modificarea lor constituie
procesul de evoluţie socială. În explicarea genezei claselor, factorul
economic a avut, desigur, un rol important, dar nu el singur a creat
clasele şi nu constituie decât unul din elementele esenţiale ale clasei.
De aceea, trebuie să încercăm a găsi o altă explicare a apariţiei clase-
lor sociale, fără a pierde din vedere viaţa socială în integritatea sa, căci
anume ea determină apariţia claselor.
Din punct de vedere sociologic, clasa socială este o grupare de
oameni bazată pe interese şi funcţiuni sociale identice. Procesul care
explică formarea claselor este diviziunea muncii, nu doar în sensul de
muncă economică, ci de activitate socială în genere. Clasele sociale
apar aici ca nişte organizaţii de oameni în vederea exercitării unor
anumite funcţiuni sociale. Toţi indivizii care exercită aceeaşi funcţiune
alcătuiesc o clasă. Pentru Durkheim, clasele sociale sunt rezultatul
diviziunii funcţiunii, care se complică de îndată ce societatea organi-
zată în forme politice se diferenţiază.
Deci, clasele sociale cuprind în esenţa lor un element individua-
lizator, anume - interesul economic, special pentru fiecare şi adesea
contrar interesului altor clase. Ele reprezintă în acelaşi timp şi fun-
cţiuni diferenţiate ale totului social, cu o valoare, o ierarhie şi un ni-
vel de viaţă diferite. Din cele expuse putem constata că apariţia cla-

- 118 -
selor este legată de procesul de diferenţiere socială şi de viaţa eco-
nomică, în special de formarea proprietăţii individuale. Dar ele îm-
bină, în acelaşi timp, procesul de diferenţiere cu acela de integrare,
căci membrii care exercită aceeaşi funcţiune, dar care se deosebesc
de alţii, se unesc şi, în baza situaţiunii lor economice şi a intereselor
comune, formează clasa socială.

Întrebări recapitulative:
1. Definiţi noţiunile de structură socială, status şi rol.
2. Exemplificaţi şi specificaţi tipologia rolurilor în societate.
3. Descrieţi procesul de mobilitate socială.
4. Nominalizaţi teoriile tipice ale claselor sociale.

Bibliografie selectivă:
1. Mărgineanu I. Sociologia generală. - Bucureşti, 2000.
2. Andrei P. Sociologia generală. - Bucureşti, 1997.
3. Goodman N. Introducere în sociologie. - Bucureşti, 1997.
4. Sava D. Sociologia generală. - Bucureşti, 1997.

- 119 -
 CAPITOLUL III
FAPTE, PROCESE ŞI RELAŢII SOCIALE
1. Teoria faptului social
Se poate afirma că, la o primă examinare, viaţa socială reprezintă
un ansamblu de fapte sociale, rezultate ale activităţii colective a
oamenilor, în a căror apariţie şi desfăşurare sunt implicaţi indivizi,
colectivităţi uma- ne. Însă nu tot ceea ce se întâmplă în cadrul
societăţii este un fapt social, deoarece sunt o mulţime de fapte
realizate de indivizi, având un caracter pur personal. Spre exemplu, nu
prezintă nici un interes pentru societate cum îşi aranjează cineva cărţile
în bibliotecă, câte unităţi de mobilier are etc., acestea fiind fapte
absolut particulare. De asemenea, nu poate fi con- siderat social faptul
săvârşit de mai multe persoane concomitent. Este sugestiv exemplul
prezentat de M.Weber în confirmarea acestei idei: dacă atunci când
începe să ploaie, mai mulţi trecători de pe stradă deschid um- brelele,
nu putem spune că ne aflăm în faţa unui fapt social, căci fiecare a
procedat astfel din propria necesitate de a se apăra de ploaie.
Asemănarea exterioară a acţiunilor individuale nu dă naştere socialului.
Ce este un fapt social? Se cunosc mai multe interpretări ale faptului
social, mai importan- te fiind cea a lui G.Tarde şi a lui Em. Durkheim.
Gabriel Tarde consideră drept fapt social orice acţiune săvârşită
de un individ, având drept model pe altcineva. Astfel, faptul social
este rezultatul contactului a două sau a mai multor conştiinţe, care se
află în raport de imitaţie. Deci, orice acţiune individuală devine socia-
lă imediat ce este imitată de alţii.
Emile Durkheim, din contra, atribuie faptului social alte
caracteristici şi-l explică în alt mod. În lucrarea sa Le regles de la
methode sociologi- que (1895) sociologul francez caracterizează faptele
sociale ca fiind:

 lucruri;
 exterioare individului, care exercită o presiune asupra acestuia,
având un rol coercitiv1.
Em. Durkheim este preocupat în special de realitatea societăţii
redată sintetic prin conceptul de fapt social şi exprimată sugestiv prin

- 120 -
1
Em. Durkheim. Regulile metodei sociologice.- Bucureşti, 1970, p.144.

- 121 -
ceea ce el consideră a fi morfologia socială. Fără îndoială, este corect
a păstra numele de morfologie pentru faptele sociale, care privesc sub-
stratul social, dar cu condiţia de a nu pierde din vedere că ele sunt de
aceeaşi natură ca şi celelalte. De aici decurge concluzia că regula fun-
damentală a metodologiei sociologice este aceea de a considera faptele
sociale ca fiind lucruri.
Faptul social este privit, prin urmare, din afara individului parti-
cular şi exercită asupra acestuia o acţiune cu caracter coercitiv.
Într-adevăr, sunt unele fapte care se impun individului de la
naştere, existând deci înaintea lui şi în afara conştiinţei sale. Spre
exemplu, limba- jul, familia, sistemul economic, obiceiurile, normele
morale, legile juridi- ce etc., pe care individul nu le poate neglija dacă
vrea să trăiască în socie- tate. E posibil ca individul nici să nu simtă
constrângerea lor, dacă li se supune benevol, însă o simte destul de
bine în caz de opunere, rezistenţă. Chiar dacă nu este vorba
întotdeauna de o constrângere legală, există o presiune a opiniei
publice, care dezaprobă, laudă sau ridiculizează anumi- te acţiuni. În
fine, persoana care nu se supune anumitor fapte este în im-
posibilitatea de a întreţine relaţii sociale, căci nimeni nu poate vorbi
altă limbă decât cea cunoscută în societate şi nici nu poate face alte
fapte de- cât cele permise de obicei şi de lege. Deci, faptele sociale
“înfăţişează caractere foarte speciale: ele constau din feluri de a lucra,
de a gândi, de a simţi şi de a fi exterioare individului şi sunt înzestrate
cu o putere de con- strângere în virtutea căreia ele se impun lui”1.
În legătură cu modul cum a fost concepută constrângerea socială
de Em.Durkheim, menţionăm că respectiva nu era considerată ca fiind
un produs artificial, rezultat al unor convenţii voite, ci ca fiind un
produs al realităţii sociale, deosebindu-se de necesitatea din natură prin
aceea că este o constrângere mai mult morală, datorită prestigiului cu
care se investesc anumite “reprezentări sociale”2. Anume pe această
bază în societate există loc pentru o anumită libertate individuală, pentru
acţiunea umană.
Deşi faptele sociale constau din reprezentări şi acţiuni (deci din
elemente psihice), totuşi Em. Durkheim le delimitează de fenomenele
psihice, deoarece acestea există numai în conştiinţa individuală, iar
faptele sociale au alt substrat – societatea.
1
Em. Durkheim. Regulile metodei sociologice, p. 49.
- 122 -
2
Sociologie generală. – Bucureşti, 1970, p. 144.

- 123 -
 Societatea, prin natura sa, este o realitate specifică distinctă de
reali- tăţile individuale şi, că orice fapt social, are drept cauză un alt
fapt social şi niciodată nu va putea fi un fapt doar al psihologiei
individuale.
În lucrarea de referinţă autorul menţionează că faptele sociale se
de- osebesc calitativ de cele psihice, dar nu numai atât: “ele au un alt
substrat, nu evoluează în acelaşi mediu, nu atârnă de aceleaşi
condiţii”1.
După enumerarea şi analiza acestor caracteristici ale faptului so-
cial, Durkheim stabileşte următoarea definiţie a acestuia: Faptul soci-
al este orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra
individului o constrângere exterioară, care este generală în întinde-
rea unei societăţi date, având o existenţă proprie, independentă de
manifestările sale individuale.2
Durkheim determină următoarele reguli “de aur” ale faptelor sociale:
1) admiterea existenţei faptelor sociale. Faptele sociale, după Dur-
kheim, sunt moduri de a acţiona, de a gândi şi de a simţi exterioare
individului, care sunt dotate cu o putere de coerciţie şi care îi impun
respect. Se impune un comentariu:
 geneza faptelor sociale trebuie căutată în structura materială şi
simbolică a societăţii şi mai puţin în gândirea sau conduita indi-
viduală (ex.: îmbrăcămintea reflectă în felul său o constrângere
externă, care poate să varieze de la o civilizaţie la alta);
2) faptele sociale trebuie să fie considerate obiecte. Fiind detaşate
de subiectele conştiente, faptele sociale sfârşesc prin constituirea unui
material autonom asupra căruia se va concentra munca interpretată a
sociologului.
Inspirat de Emil Durkheim, Marcel Mauss a lansat conceptul de
fapt social total în lucrarea sa Essai sur le don scrisă în anul 1925.
Ana- lizând darul – ca formă de schimb în societăţile arhaice, M.
Mauss ajunge la concluzia ca aceste fenomene sunt în acelaţi timp
juridice, economice, religioase etc., ele angajând întregul sistem
social. Deci, autorul acordă preferinţă generalităţii unui fapt social vis-
à-vis de exte- rioritatea lui în raport cu individul, ceea ce îi permite lui
M.Mauss să definească că faptul social nu este real decât în raport cu
sistemul. În consecinţă, avem în ştiinţa sociologică concepţii opuse ale
faptului soci-

- 124 -
1
Em. Durkheim. Regulile metodei sociologice, p. 38.
2
Ibidem, p.54.

- 125 -
al: prima – a lui G.Tarde (care consideră faptul social drept o generali-
zare a unui fapt individual), şi a doua – a lui Em.Durkheim (care nu-
meşte fapt social ceea ce există mai întâi în conştiinţa grupului şi apoi
în cea individuală). Sociologul român Petre Andrei menţionează că
“în jurul acestor doi sociologi francezi se învârtesc toate aceste moduri
de interpretare şi explicare a faptului social, căci teoria sinergiei
sociale, de pildă, nu este altceva decât reluarea concepţiei lui Em.
Durkheim, iar determinarea faptului social prin influenţa reciprocă a
conştiinţelor in- dividuale nu e decât o altă formă a teoriei lui
G.Tarde”1.

2. Noţiunea de proces social. Tipologia proceselor sociale

Termenul “proces” este folosit nu numai în ştiinţele sociale, ci şi

în fizică, chimie, geologie şi în alte ştiinţe. În limbajul curent, prin
proces se înţelege, de obicei, o serie de fenomene legate între ele care
produc un anumit efect. Proces este ruginirea fierului, arderea lemnu-
lui în flăcări, putrezirea hârtiei, formarea cavernelor în plămânii celor
bolnavi de tuberculoză, digerarea hranei; proces se numeşte, de ase-
menea, creşterea numărului de cititori, fără să mai vorbim de faptul că
de cele mai multe ori termenul de proces se asociază cu procesul de la
tribunal şi părţile care se judecă. Observăm, la prima vedere, că în toa-
te aceste exemple avem de-a face cu o serie de evenimente, fapte, cu
persistenţa unui fenomen dat pe o perioadă mai îndelungată sau cu
nişte schimbări care dau loc unor stări de lucruri, apărând o seamă de
elemente noi în cadrul acestora. Astfel de procese au loc în număr in-
finit în fiecare grup social şi în fiecare colectivitate. Apariţia sentimen-
tului de prietenie între două persoane este, de asemenea, un proces în
această accepţiune. Tot proces este formarea unei noi grupe de stu-
denţi şi dezvoltarea legăturilor în cadrul ei. Proces este şi socializarea
copilului, educarea şi formarea la şcoală, producerea de bunuri.
Toate procesele posibile dintre oameni se reduc la două mari ca-
tegorii: procese de apropiere a oamenilor, adică procese care îi leagă
pe oameni, şi procese de îndepărtare, adică procese care îi despart pe
oameni. Sociologul german Leopold von Wiese le-a numit pe primele
1
Petre Andrei. Opere sociologice. Vol. III. – Bucureşti, p.307.
- 126 -
procese asociabile, distingând în cadrul lor patru categorii principale:
de apropiere, de adaptare, de egalare şi de unire. Celelalte le-a denu-
mit procese de bază, de acest tip: concurenţa, opoziţia şi conflictul.
Fiecare din aceste procese din ambele categorii poate cunoaşte nenu-
mărate subprocese; de exemplu, numai pentru apropiere L. von Wiese
a destins optsprezece subprocese.
Apariţia simultană a fenomenelor în proporţie de masă nu
reprezintă întotdeauna un proces. Naşterea copiilor, mortalitatea,
morbiditatea, în- cheierea unei căsătorii etc. sunt fenomene
demografice, pe care demogra- fii câteodată le pot numi procese
demografice, însă ele sunt mai curând un exemplu de apariţie masivă a
fenomenelor rezultate din ciclul biologic al vieţii umane; ele se
desfăşoară şi în rândul animalelor, dar nu le vom numi procese sociale
în accepţiunea strictă a acestui cuvânt.
În general, se apreciază că procesele sociale constituie complexe
şi fenomene sociale cu o anumită direcţie de desfăşurare. Pentru ca
faptele şi fenomenele sociale* să genereze procese sociale, ele trebuie
să satisfacă două condiţii:
 să fie relativ omogene;
 între ele să existe relaţii de dependenţă cauzală.
Caracteristicile de bază ale proceselor sociale sunt considerate a
fi:
 durata lungă, persistenţa mare în timp;
 legătura lor de devenirea socială, de dinamismul social;
 înscrierea lor într-o anumită tendinţă de schimbare.
De exemplu, creşterea organismului este un proces, deoarece
stările ulterioare sunt determinate sau codeterminate de către stările
anterioare. Seriile de fapte şi fenomene care compun procesul permit
să fie distinse în procesul cunoaşterii, să fie izolate din complexitatea
altor fenomene, care au loc concomitent. Procesele au deci,
metodologic vorbind, o anu- mită “axă”, de-a lungul căreia se aranjează
fenomenele sociale .
Numim procese sociale seriile de fenomene privind personalita-
tea, grupurile, colectivităţile, în aşa fel încât acestea să fie doar serii de
fenomene sociale. În societate au loc nenumărate procese în care fe-
nomenele tehnice, economice, estetice, religioase şi altele se împletesc

- 127 -
* Fenomenele sociale reprezintă ansambluri dinamice de fapte sociale, exprimă reali-
tatea socială în devenirea ei, iar cercetarea ei trebuie făcută din perspectiva unităţii
sociale în care se produc, se manifestă.

- 128 -
cu fenomenele sociale. Sociale sunt numai acele procese în care există
serii de fenomene sociale în accepţiunea strictă a acestui cuvânt. Ast-
fel, proces social va fi procesul de adaptare a personalităţii la noi con-
diţii sociale şi structurale ale colectivităţii după trecerea în alt mediu;
de exemplu, adaptarea ţăranului la activitatea din fabrică. Acest proces
social este legat de totalitatea proceselor de industrializare sau urbani-
zare. Procesul de reorganizare a grupului poate fi parte componentă a
proceselor mai largi care au loc în societate, însă sociologul trebuie să-
l analizeze ca o serie de fenomene distincte din punct de vedere logic
şi ontologic, ca o transformare a organizării şi structurii sociale.
Vom prezenta câteva exemple de procese sociale, deosebit de
impor- tante pentru cercetările sociologice. Astfel de procese sunt, de
pildă, soci- alizarea copilului, ca fiind o rezultantă a multiplelor
interrelaţii dintre in- divid (în calitate de socializat) şi societate (în
calitate de socializator). Personalitatea copilului este acel “ax”, pe care
se aranjează toate fenome- nele care compun procesul de socializare;
reacţiile copilului şi transfor- marea personalităţii lui unesc toate
aceste fenomene într-un şir mai mult sau mai puţin coerent. La fel,
dezvoltarea unui anumit grup social este un proces social, deoarece aici
acest “ax” este identitatea grupului, iar conti- nuitatea seriei constă în
aceea că fiecare treaptă de dezvoltare atinsă, fie- care stadiu de
organizare şi structură influenţează asupra treptelor urmă- toare,
deoarece grupul îşi menţine identitatea, procesul este continuu, iar
fenomenele care compun această serie sunt fenomene sociale în
accepţiu- nea strictă a acestui cuvânt.
În genere vorbind, putem caracteriza procesele sociale în funcţie
de ceea ce asigură identitatea şi continuitatea lor, în funcţie de siste-
mul în care se desfăşoară seriile de fenomene care compun un proces:
 Procese intrapersonale, care sunt de cele mai multe ori fenome-
ne psihice, dar unele dintre ele pot avea un caracter social. Cercetarea
proceselor intrapersonale îi revine psihologiei sociale.
 Procese care au loc între doi indivizi: apariţia relaţiilor de dife-
rite tipuri, ca de exemplu: adaptarea, colaborarea, prietenia, conflictul,
duşmănia. La apariţia acestor relaţii se poate privi ca la o serie de fe-
nomene legate, care se schimbă prin interacţiunile reciproce, prin
aprecieri, prin moduri de percepţie, prin raportări ale comportărilor la
situaţiile sociale, prin interpretarea comportărilor etc.

- 129 -
  Procesele care au loc între individ şi grup. Individul interacţio-
nează cu membrii grupului, cu valorile stabilite de către un grup oare-
care, cu modelele de conduită ale acestui grup şi cu mecanismele con-
trolului social. Aici vom întâlni astfel de procese cum ar fi subordona-
rea, identificarea, aspiraţia spre dominaţie, opoziţia, revolta, separarea
etc. Aceste procese se compun din numeroase fenomene şi atitudini.
 În mod analog, putem examina procesele care au loc între două
grupuri. Relaţiile dintre două grupuri se pot desfăşura la nivelul
relaţiilor dintre membrii grupului. La fel ca şi procesele care se
desfăşoară între individ şi grup, tot astfel putem cerceta procesele sub
diferite aspecte. Ne interesează mai ales seriile de fenomene temporare
dintre grupuri, care alcătuiesc procesele de colaborare, coexistenţă
paşnică, ajutor reciproc, toleranţă, aversiune, concurenţă, conflict,
duşmănie, luptă, iar între state acestea pot duce la război economic,
psihologic sau război armat. Seriile de fenomene care compun
procesele apar doar în timpul unor fapte con- crete, deci aceste fapte
reprezintă “axul” respectivelor procese.
 Unele procese pot schimba organizarea şi structura grupurilor.
Acestea sunt procesele de dezvoltare, decadenţă, reorganizare, de
dezor- ganizare a mobilităţii sociale, de modernizare etc. Schimbările de
structură pot fi determinate de apariţia elementelor noi şi de
modificarea relaţiilor dintre elementele existente, adică de schimbările
privind modalităţile de ierarhizare reciprocă a acestor elemente şi de
dispariţia anumitor factori. Procesele apărute în baza organizării sunt
determinate de apariţia unor noi modele de conduită şi a schimbărilor
din sistemul controlului social în ba- za dispoziţiei sau apariţiei unor noi
instituţii. Aceste procese trebuie anali- zate la diferite niveluri ale
structurii grupurilor. Grupurile cu structuri sim- ple au alte procese
decât grupurile cu structuri complexe. Analizând pro- cesele sociale la
scara macro, de exemplu, schimbarea structurii de clasă a societăţii,
distingem caracterul derivatoriu, în raport cu nenumărate fapte,
fenomene şi procese tehnice şi economice, care sunt dependente de
multiple procese ce derulează la nivelul social-economic al societăţii.
În sociologie s-a încercat identificarea unor criterii de clasificare
şi de stabilire, în această bază, a unor tipuri de procese sociale.
Spre exemplu, H.Fichte – sociolog american, descrie 6 tipuri de
procese sociale referitoare la relaţiile ce concură la sociabilitate şi pe

- 130 -
care le raportează la două tipuri (clase sau categorii): procese asociate
şi procese disociate.

- 131 -
 1) procese asociate:
 cooperare;
 acomodare;
 asimilare;
2) procese disociate:
 opoziţie;
 conflict;
 competiţie.
H.Fichte consideră că procesele de cooperare reprezintă modul
nor- mal de viaţă în societate. El aduce elogiu cooperării, pledând
pentru soli- daritatea umană raţională şi elevată, electivă. În acelaşi
sens el consideră că procesele de cooperare constituie condiţia
esenţială şi indispensabilă pentru menţinerea şi continuitatea grupurilor
şi societăţilor.
Una din modalităţile de clasificare a proceselor sociale, mai larg
acceptată, este următoarea:
 după gradul de complexitate şi profunzime, pe care îl exprimă:
a) simple (fapte şi fenomene sociale omogene),
b) procese care exprimă schimbările şi transformările sociale,
c) procese prin care se realizează mutaţii semnificative în so-
cial – care se referă la însăşi dezvoltarea sistemelor sau
subsistemelor sociale,
d) procese de cea mai mare complexitate şi semnificaţie valo-
rică, prin care se împlinesc progresele în diferitele sfere ale
vieţii sociale sau în diferitele subsisteme ale sistemului so-
cial global;
 după criteriul intensităţii şi profunzimii, clasificarea acestora se
poate realiza prin cuprinderea altor două categorii distincte, cum ar fi:
a) cele care exprimă transformările sociale de tipul evoluţiilor,
b) cele care exprimă transformările sociale de tipul revoluţiilor;
 după sensul (sau direcţia) proceselor sociale:
a) procese evolutive, de dezvoltare şi progres social,
b) procese involutive sau de regres;
 după gradul şi natura implicării agentului uman, deosebim
procese:
a) spontane,
b) planificate;
- 132 -
 ● din punctul de vedere al conţinutului lor complex (după natu-
ra schimbărilor induse în diferitele compartimente unitare ale vieţii
sociale), putem menţiona procese de modernizare, urbanizare etc.;
 după cadrul lor de desfăşurare, deosebim procese:
a) la nivelul individualităţii umane,
b) la nivelul relaţiilor interindividuale,
c) procese în cadrul grupurilor şi colectivităţilor umane etc.;
 în funcţie de semnificaţia proceselor sociale în dinamica
soci- etăţii, diferenţiem procese:
a) de colaborare,
b) de concurenţă,
c) de conflict,
d) de organizare,
e) de dezorganizare etc.;
 după sfera de cuprindere:
a) regionale,
b) societale.
E necesar să facem câteva observaţii:
1) criteriile de clasificare menţionate nu sunt singurele posibil de
utilizat;
2) procesele sociale reale nu pot fi, de regulă, încadrate doar în
unul din tipurile menţionate;
3) fiecare proces social, pentru a putea fi deplin înţeles, trebuie
abordat în toată complexitatea, concreteţea şi specificitatea sa.

3. Relaţii sociale: delimitări

conceptuale, tipuri de relaţii
sociale

Studierea relaţiilor sociale în complexitatea, diversitatea şi dina-

mica lor are importanţă deosebită atât pentru înţelegerea structurii şi
funcţionării sistemului, cât şi pentru intervenţia practică la diverse pa-
liere ale sistemului social.
Relaţia socială este sistemul interacţiunii reciproce normale dintre
indivizi (parteneri sau grupuri) având la bază o anumită platformă;
spre exemplu, platforma relaţiei de prietenie o constiuie valorile co-

- 133 -
mune, idealurile, părerile, atitudinile emoţionale.

- 134 -
 Viaţa socială, fiind o viaţă colectivă, presupune existenţa unei
mari diversităţi de relaţii, interacţiuni între agenţii vieţii sociale, fie ei
indivizi sau grupuri de indivizi.
În istoria gândirii sociologice s-a conturat, după aprecierea lui
Pitirim Sorokin, şcoala formală (sau relaţionistă), care a considerat
studierea relaţiilor sociale ca preocupare primordială a sociologiei,
relaţiile sociale constituind, în opinia reprezentanţilor acestei şcoli,
obi- ectul de studiu specific sociologiei. Fondatori ai acestei şcoli sunt
con- sideraţi a fi sociologii germani George Simmel şi Ferdinand
Tonnies.
G.Simmel susţine că, pentru a se afirma, sociologia trebuie să
aibă propriul ei domeniu de studiu şi propriul său punct de vedere.
Domeniul propriu al sociologiei îl constituie formele relaţiilor umane,
de exem- plu - în geometrie conţinutul şi forma sunt fenomene diferite;
după cum aceleaşi forme ale relaţiilor umane pot avea conţinut social
diferit, tot aşa acelaşi conţinut poate exista în diferite forme ale
relaţiilor umane. Astfel, afirmă G.Simmel, în domeniul relaţiilor
interumane forma şi conţinutul sunt diferite, dar fiecare din ele trebuie
să fie obiect al unui studiu special. Sociologul german identifică
câteva forme de bază ale relaţiilor sociale: izolarea, contactul,
supraordonarea, opoziţia, persis- tenţa, integrarea, diferenţierea socială
etc.1
F.Tonnies distinge două forme principale de relaţii sociale:
comu- nitate şi societate. Comunitatea reprezintă o uniune de indivizi
cu voin- ţă organică a cărei solidaritate rezultă din forţele naturii.
Indivizii sunt doar membrii unui corp general, cu o solidaritate
naturală, relaţii reci- proce armonioase şi identitate de voinţă, deoarece
voinţa individuală este subordonată voinţei comunităţii. Ca rezultat al
acestei solidarităţi organice, se formează o comunitate de proprietate.
Societatea (a doua formă fundamentală a relaţiilor sociale) reprezintă
însă o totalitate de indivizi ce intră în interacţiune în conformitate cu
propria lor voinţă in- dividuală, pentru atingerea propriilor scopuri.
Este, în esenţă, un meca- nism artificial, şi nicidecum un organism
natural. Istoric, comunitatea a apărut mai devreme, exemple ale
acestui tip de organizare socială fiind grupurile primitive, familia şi
triburile. Cu timpul, comunităţile încep să se dezintegreze, oamenii
devin tot mai puţin ataşaţi de orice comunitate; în schimb, în
modalităţi temporare şi contractuale, tind să devină membri ai unor

- 135 -
grupuri tot mai numeroase şi mari.
1
G. Simmel. Sociologie. – Chişinău, 2000, p. 103.

- 136 -
 În acest fel, istoria merge de la comunitate la societate, de la cul-
tura poporului la civilizaţia statului.
Sociologul german L. von Wiese evidenţiază următoarea clasifi-
care sistemică a formelor relaţiilor umane:
 relaţii interindividuale:
- un individ manifestă ataşament faţă de alt individ: contact,
abordare, adaptare, combinare, unire,
- un individ se opune altui individ: competiţie, opoziţie, conflict,
- forme mixte;
● relaţii între grupuri:
- de diferenţiere: promovare, degradare socială, dominare şi
subordonare, stratificare, selecţie şi individualizare,
- de integrare: stabilizare, socializare,
- distructive: exploatare, favorizare parţială, corupţie, comer-
cializare;
- modificator constructive: instituţionalizare, profesionalizare.
P.Sorokin analizează şi alte încercări de clasificare a relaţiilor în-
tre indivizi:
 relaţii de interstimulare, constituite prin acţiunea de a face sau
a nu face ceva, deoarece indivizii se pot influenţa reciproc nu numai
pentru a face ceva, ci şi pentru a nu face ceva;
 relaţii cu caracter: unilateral (spre exemplu, când un partid in-
fluenţează alte partide, dar nu este influenţat de acestea) şi bilateral
(cu o influenţă reciprocă);
 relaţii de durată, permanente şi relaţii incidentale, temporare;
 relaţii antagonice şi relaţii de solidaritate;
 relaţii directe, nemijlocite şi relaţii indirecte, mediate;
 relaţii conştiente, intenţionate şi relaţii inconştiente, neintenţi-
onate;
 relaţii formale, instituţionalizate şi relaţii neformale, unde nu
există un model general acceptat.
În viziunea sociologului german M.Weber, relaţiile sociale pot fi:
 comunitare – care se bazează pe atitudinile subiective ale celor
care interacţionează (relaţii afective sau tradiţionale);
 asociative – care se orientează spre acţiunea bazată pe interes
raţional calculat (relaţii de piaţă);

- 137 -
 Relaţiile comunitare presupun legături strânse între indivizi, pe
când cele asociative sunt adecvate societăţii în care domină relaţiile de
piaţă.
Autorul mai face o distincţie – între relaţiile închise şi deschise.
TIPURI DE RELAŢII DESCHISE ÎNCHISE
Comunitare Biserică Sat, familie
Asociative Piaţă Partid politic

Familia, satul – sunt considerate instituţii închise, rolul primordi-

al revenind relaţiilor dintre indivizi (familia).
Biserica – acordă atenţie relaţiilor comunitare tradiţionale.
Persoana care îşi exprimă ataşamentul faţă de principiile unui
partid politic manifestă o relaţie asociativă.
Piaţa – relaţiile se stabilesc de o multitudine de indivizi anonimi,
care interacţionează în mod neutru şi raţional pentru a atinge scopurile
raţionale.
Un loc aparte în abordarea relaţiilor sociale revine Şcolii sociome-
trice, întemeiată de J.L. Moreno.
J.L. Moreno consideră că din multitudinea relaţiilor sociale cele
mai importante sunt relaţiile interpersonale. Acestea sunt semnificativ
afective (de atracţie, respingere sau neutre). În cadrul fiecărei societăţi
există anumite modele comportamentale individuale şi sociale, care
constituie cultura acestei societăţi. Aceste modele asigură securitatea
indivizilor, dar în acelaşi timp îi împiedică să-şi exprime atracţiile şi
respingerile. Menţinerea acestor modele comportamentale rigide re-
prezintă o sursă de frustrate, de tensiune pentru individ, iar la nivelul
grupurilor sociale ele pot provoca dezechilibre. Sociometria îşi propu-
ne cunoaşterea relaţiilor interindividuale, pentru a ajuta individul să-şi
elibereze spontaneitatea sa creatoare.
Pentru a identifica relaţiile afective interindividuale, la nivelul
grupu- rilor mici, se utilizează tehnica testului sociometric (bazat pe un
chestio- nar sociometric ce solicită membrilor unui grup, prin întrebări
deschise, exprimarea atracţiilor şi respingerii de către ceilalţi membri
ai grupului). În baza rezultatelor testului sociometric se elaborează
matricea sociome- trică şi sociograma, care permit surprinderea
coeziunii grupului, a stării moralului de grup, identificarea unor
echilibre ierarhice, stabilirea rapor- tului dintre liderul formal şi cel
- 138 -
neformal al grupului etc.

- 139 -
 E de menţionat, că pe aceeaşi linie de abordare a relaţiilor sociale
se axează şi Şcoala cercetării active, iniţiată de Kurt Lewin. Con-
form lui, în fiecare grup există un echilibru cvasistaţionar ce cuprinde
două componente:
 un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine compor-
tamentul grupului la un anumit punct;
 un ansamblu de forţe ce acţionează pentru a menţine compor-
tamentul fiecărui membru al grupului la nivelul echilibrului de grup.
Aceste ansambluri de forţe sunt denumite standarde sau norme.
Dinamica grupului este considerată a fi rezultatul unor contradicţii
interne în cadrul grupului respectiv şi între acesta şi alte grupuri. În
acest context, Şcoala cercetării active îşi propune să cerceteze relaţiile
din cadrul grupului care generează schimbări în comportamentul de
grup şi în relaţiile de grup.
În consecinţă, după Jan Szczepanski, sociologia trebuie să studi-
eze relaţiile sociale, ca sistem complex, cu laturile lor materiale, obi-
ective şi cele subiective, psihologice, interindividuale. În opinia aces-
tui autor, pot fi distinse câteva tipuri de relaţii interumane (căci nu
toate relaţiile dintre indivizi sunt relaţii sociale):
 contactul spaţial, individul devine conştient de existenţa în
acelaşi spaţiu a altor indivizi, în baza căruia indivizii intră în contact
unii cu alţii în diverse împrejurări: la locul de muncă, în localurile de
studii, în locuinţe, în adunări publice etc. Însă nu orice contact spaţial
duce la apariţia relaţiilor sociale. De exemplu: participarea la o întru-
nire sportivă este un contact spaţial în care indivizii sunt conştienţi
unii de prezenţa altora. Aceste situaţii pot conduce uneori la statornici-
rea unor relaţii sociale durabile, dar, după încetarea acestor forme de
contact spaţial, relaţiile dintre indivizi pot să dispară;
 contactul psihic, care presupune că individul apreciază persoa-
nele cu care intră în contact reciproc sau unilateral. Această apreciere
poate fi conştientă sau inconştientă, reciprocă sau unilaterală;
 contactul social, care presupune legătura dintre două sau mai
multe persoane ce realizează diferite acţiuni referitoare la o anumită
valoare. Contactele sociale pot fi:
- trecătoare sau durabile, de exemplu: cineva explică altcuiva
cum să ajungă la o anumită adresă; în timpul unei călătorii apa-
re discuţia între două persoane; cineva serveşte masa la restau-

- 140 -
 rant şi discută cu ospătarul. Acestea sunt contacte trecătoare,
pentru că e posibil ca persoanele respective să nu se mai întâl-
nească niciodată. Contactele dintre studenţii aceleiaşi grupe,
dintre muncitorii aceleiaşi echipe sunt contacte permanente sau
cu o durată lungă de timp;
- publice sau private. Faptul că doi studenţi merg împreună la un
spectacol de teatru este un contact privat. Discuţia pe care o are
un student cu profesorul în momentul susţinerii unui examen
este un contact public;
- personale sau materiale. Contactele personale apar atunci când
partenerii acţionează din interes comun pentru anumite proble-
me. Contactele dintre doi parteneri, doi îndrăgostiţi sunt contac-
te personale. Contactele materiale apar atunci, când acţiunea
vizează un anumit obiectiv fără ca partenerii să se intereseze de
personalitatea lor. Plata unei taxe, cumpărarea unui obiect se
pot face în condiţiile în care persoanele aflate în contact nu ma-
nifestă interes una faţă de alta;
- directe (faţă în faţă) sau indirecte (indivizii intră în
contact prin intermediul produsului colectivităţii lor).
Contactele directe şi personale sunt foarte importante din punct de
vedere sociologic. Absenţa acestor contacte poate conduce spre mar-
ginalizare, însingurare şi poate avea consecinţe asupra echilibrului
psihic al individului.
Interacţiunea socială, ca rezultat al unor contacte sociale durabi-
le, în cadrul cărora indivizii se influenţează reciproc, este esenţială
pentru activitatea grupurilor sociale. Ea generează procese de adapta-
re, de acceptare, de socializare, de cooperare, opoziţie şi conflict. In-
teracţiunile sociale se realizează după anumite modele statornicite în
practica vieţii sociale. Aderând la un anumit grup individul trebuie să
se conformeze modelelor de interacţiune existente în acel grup. Ca
urmare a interacţiunilor în cadrul grupului, modelele de acţiune pot
suferi modificări.
Interacţiunile pot fi: directe şi indirecte.
În cadrul unui grup de studenţi interacţiunile sunt directe şi au loc
în timpul contactelor directe. În cadrul unei localităţi mari, al unui oraş
sau al unei mari întreprinderi, interacţiunile pot fi predominant indi-
recte. Locuitorii unui oraş interacţionează, de cele mai multe ori in-

- 141 -
conştient, asupra serviciilor publice, reţelei culturale, instituţiilor eco-
nomice, administrative şi politice. Interacţiunile în cadrul marilor co-
lectivităţi sunt independente de intenţiile subiective ale indivizilor,
care rezultă din participarea lor la sistemele complicate de organizare
socială. În cadrul acestor interacţiuni, rolul modelelor de interacţiune
este mult mai mare. Modelele de interacţiune socială sunt produsele
dezvoltării socioculturale a societăţii, ele se schimbă de la o perioadă
istorică la alta şi sunt privite diferit.
Interacţiunile sociale sunt mai durabile decât contactele sociale. În
constituirea relaţiilor sociale nu sunt necesare toate etapele prezente.
Contactele sociale şi psihice intervin în cazul relaţiilor directe, dar în
cazul relaţiilor indirecte (de exemplu, al relaţiilor dintre clasele socia-
le) ele sunt puţin importante.
Relaţiile sociale reprezintă un sistem de interacţiuni sociale dintre
doi parteneri (indivizi sau grupuri) care au la bază atitudini, interese şi
situaţii. Relaţiile din cadrul grupurilor mici se bazează pe contacte şi
interacţiuni directe şi personale, dar în cadrul grupurilor mari, al co-
lectivităţilor, al societăţilor relaţiile sunt complexe şi se bazează pe
interacţiuni indirecte.
Relaţiile sociale sunt orientate de anumite norme şi modele de
acţi- une. În cadrul relaţiilor directe şi personale reglementarea este
mai sla- bă. Dar şi aici intervin anumite norme. De exemplu, relaţia de
prietenie nu se conformează unor statute sau unor legi, pentru că există
unele modele sociale elaborate cărora indivizii trebuie să li se
conformeze. În caz contrar, relaţia de prietenie încetează, iar persoana
considerată res- ponsabilă de nerespectarea normelor de
comportament poate suporta dezaprobarea indivizilor cu care se
găseşte în contact. În cadrul grupuri- lor mici, există atât relaţii directe
şi personale, cât şi relaţii reglementate prin modele comportamentale
de grup sau instituţionalizate. Coeziunea grupului depinde de existenţa
ambelor tipuri de relaţii.
Relaţiile sociale prezintă o mare diversitate. Există mai multe cla-
sificări ale lor, făcute în raport cu diferite criterii:
 după natura (sau conţinutul) lor:
- relaţii de producţie (de producţie propriu-zise, de consum, re-
partiţie şi schimb),
- relaţii educaţionale,
- relaţii politice;
- 142 -
 după cadrul lor de desfăşurare:
- interindividuale, care se stabilesc între doi indivizi. Acestea
pot fi relaţii de prietenie, de colaborare, de duşmănie, de
conflict,
- între individ şi grup. În cadrul acestor relaţii, grupul apare ca
un tot unitar cu valorile, interesele şi normele sale. În grupu-
rile mici, principalele tipuri de relaţii sociale sunt relaţiile de
comunicare, relaţiile afective, relaţiile de conducere şi de
mobilitate,
- intergrupale, relaţii care se stabilesc între grupuri ca totali-
tăţi. Aceste relaţii sunt diferite în raport cu natura (scopul) şi
mărimea grupului;
● după modul de afectare a coeziunii sociale:
- de cooperare, care poate fi personală sau interpersonală,
delibe- rată sau simbolică. Cooperarea decurge din diviziunea
socială a activităţilor. În grupurile primare, cooperarea este
directă şi per- sonală; în grupurile mari şi complexe ea este
impersonală şi simbolică (nu poate fi decisă şi planificată de
către individ),
- de subordonare şi supraordonare, când un grup sau un indi-
vid este dominat de către un alt grup sau individ sau când
domină, prin diverse mijloace, un alt grup sau individ,
- de compromis şi toleranţă, când doi indivizi sau două grupuri
au interese şi scopuri diferite, dar nu şi le pot impune şi se
acceptă reciproc,
- de marginalitate, în situaţia când indivizii participă în gru-
puri cu modele valorice diferite, fără a se identifica comple-
tamente cu nici unul dintre ele,
- de competiţie, când resursele (prestigiu, statute, afecţiune,
putere) sunt limitate. Competiţia constă în obţinerea unui re-
zultat pe seama celorlalţi indivizi care intră în relaţie,
- în cazul în care deosebirea de interese dintre indivizi sau gru-
puri nu se poate rezolva prin compromis şi toleranţă apar re-
laţiile conflictuale, în cadrul cărora un partener încearcă să-l
elimine pe celălalt partener. Conflictele sunt de multe ori dis-
tructive, dar au şi efecte pozitive. Ele permit rezolvarea unor
probleme sociale, asigurând coeziunea grupului aflat în con-
flict şi conduc la statornicirea unor raporturi de forţă;
- 143 -
 ● după natura activităţii care formează obiectul relaţiei, există rela-
ţii de muncă, de vecinătate, relaţii familiale, de petrecere a timpului liber;
● după gradul lor de reglementare, unele relaţii sunt neformale,
altele formale. Relaţiile neformale sunt directe, personale, sunt puţin
reglementate şi controlate; reglementarea lor se face prin norme socia-
le difuze. Relaţiile formale sunt definite social, reglementate prin
norme şi coduri. În relaţiile neformale, indivizii intră în raport cu în-
tregul lor set de statute şi roluri. În relaţiile formale ei participă doar
cu anumite statute şi roluri, acele care includ personalitatea lor. La
nivelul fiecărei instituţii sau colectivităţi, se poate stabili o reţea de
relaţii formale şi de relaţii neformale. Asigurarea coeziunii sociale şi a
funcţionalităţii sistemelor şi subsistemelor sociale depinde de existenţa
atât a relaţiilor neformale, cât şi a celor formale.

Întrebări recapitulative:
1. Definiţi faptul social. Analizaţi teoria lui G.Tarde şi a lui Em. Durk-
heim cu privire la faptul social.
2. Care sunt principalele procese sociale ce contribuie la dinamica socie-
tăţii?
3. Explicaţi opinia reprezentanţilor şcolilor sociologice care au abordat
problematica relaţiilor sociale. Prezentaţi tipologia relaţiilor sociale.

Bibliografie selectivă:
1. Durkheim Em. Regulile metodei sociologice.- Bucureşti, 1974.
2. Andrei P. Sociologia generală.- Bucureşti, 1999.
3. Mihăilescu I. Sociologia generală.- Bucureşti, 2000.
4. Вебер М. Социальное отношение. Избранные произведения.-
Москва, 1990.

- 144 -
 CAPITOLUL IV

GRUPURILE SOCIALE – MEDIU ESENŢIAL

AL ACTIVITĂŢII UMANE
1. Conceptul de grup social.
Particularităţile grupului
social

Viaţa socială este viaţă de grup. Indivizii trăiesc în familii, în gru-

puri de activitate, grupuri de creaţie, grupuri şcolare. O persoană se
naşte într-un grup social, dobândeşte primele experienţe într-un grup
social, creşte şi se maturizează în grupuri sociale, îşi câştigă existenţa
într-un grup social şi, de obicei, părăseşte această lume în contextul
unei experienţe de grup.
“Grupul social” este un concept-cheie în sociologie, deoarece gru-
pul social este un element component al oricărei întreprinderi,
asociaţii, organizaţie sau instituţie socială. Acest concept acoperă o
realitate foar- te vastă, de aceea, de multe ori, este utilizat în multe
sensuri. Pentru în- ceput, putem evidenţia două accepţiuni ale
conceptului de grup:
a) una mai generală, deci nespecifică, care desemnează prin
grup orice reuniune, grupare de indivizi, indiferent de natura, orga-
nizarea, relaţiile dintre membri. Prin adoptarea acestei accepţiuni
se greşeşte desemnând orice aglomeraţie umană, public spectator,
categorie de indivizi ca fiind un grup;
b) una mai specială, deci specifică, care desemnează un anumit
tip de reuniune a unui număr de persoane în funcţie de anumiţi
parametri. Preluând această accepţiune, se poate spune că grupul
social este un mediu şi spaţiu în care se desfăşoară viaţa şi activitatea
oamenilor, un mod specific de organizare, interacţiuni, un centru
activ, dinamic al schimbării, transformării, devenirii şi autodevenirii
umane.
Când sociologii folosesc termenul de grup, ei au în vedere doi sau
mai mulţi indivizi care au un sentiment comun de identitate şi se in-
fluenţează reciproc pe căi organizate, în baza unui set comun de spe-
ranţe referitoare la comportamentul fiecăruia. Grupul social este un
ansamblu de persoane caracterizat de o anumită structură şi cu o cultu-
- 145 -
ră specifică rezultate din relaţiile şi procesele psihosociale dezvoltate
în cadrul său. Deci, grupul este ireductibil la simpla însumare sau ală-

- 146 -
turare a indivizilor. Nu toate adunările de indivizi sunt grupuri sociale.
Oamenii care stau împreună într-un tren nu sunt necesarmente un
grup. Membrii unui grup au un sentiment de identitate comună şi un
set comun de speranţe, care le organizează interacţiunea.
Plecând de la existenţa şi manifestarea în practică a accepţiunii
conform căreia o mulţime de indivizi reunesc sub denumirea de gru-
puri umane o serie de alte concepte sociale şi din necesitatea de a face
o delimitare între conceptul de grup social şi alte concepte, vom pre-
zenta câteva din acestea.
Mulţimea se referă la un număr de persoane (de obicei mare) care
se reunesc mai mult sau mai puţin întâmplător, care se întâmplă să fie
pentru o perioadă oarecare de timp împreună şi care caută o satisfacere
a trebuinţelor, dorinţelor individuale. De exemplu, aglomeraţia de pe
un peron de gară, publicul unui spectacol, numărul de persoane aduna-
te în jurul unei maşini accidentate. În cadrul mulţimii gradul de orga-
nizare internă şi diferenţierea rolurilor este foarte slabă, relaţiile ce se
stabilesc între indivizi fiind rezultatul contagiunii emoţionale.
Ceata presupune reuniunea voluntară a unor indivizi care se asea-
mănă între ei din punctul de vedere al preocupărilor, idealurilor, prefe-
rinţelor sau pur şi simplu pentru plăcerea de a fi împreună. De obicei,
aceasta cuprinde un număr mic de membri, putând exista pentru o pe-
rioadă de timp ce poate dura de la câteva ore până la câteva luni,
având de asemenea un grad de organizare şi structurare relativ redus.
Este vor- ba, de exemplu, despre cetele de copii, de adolescenţi, de
delincvenţi. Raportându-ne la mulţime, putem spune că dacă mulţimea
este o „sin- gurătate în comun”, ceata este o „asemănare în comun.”
Grupul social semnifică acea reuniune de persoane în număr mic,
mijlociu sau mare, care se întâlnesc din când în când, în intervalele
din- tre întâlniri manifestându-se o relativă permanenţă a scopurilor.
Întrucât în cadrul grupului scopurile fiecărui membru corespund
intereselor co- mune ale tuturor membrilor, se poate vorbi de o
oarecare structurare şi organizare internă, precum şi de o relativă
diferenţiere a rolurilor mem- brilor săi. De exemplu, grup de elevi, de
studenţi, de sportivi.
Ceea ce face ca grupul social să se deosebească de toate aceste
concepte menţionate anterior, este existenţa şi manifestarea unor ele-
mente specifice, care, de altfel, sunt absolut necesare constituirii şi
existenţei grupului social. Acestea sunt:
- 147 -
 - prezenţa unui principiu de organizare, stabilirea unor obiec-
tive şi sarcini comune, prezicerea unor modele de acţiune, structurarea
unor relaţii ierarhice şi funcţionale, stabilirea şi recunoaşterea de către
membrii participanţi a unor mijloace de control şi de sancţiune;
- existenţa unui sistem de valori şi atitudini comune. Atinge-
rea obiectivelor stabilite de către grup obligă grupul să aleagă mereu
între diferitele posibilităţi care apar şi între diferitele mijloace pe care
le are la dispoziţie. Aceste alegeri nu se pot face fără o raportare la
anumite valori, de aceea în fiecare grup există o ierarhie a valorilor
recunoscute, acceptate de membrii săi şi atitudini care corespund ade-
ziunii profunde la aceste valori generale ale grupului. Aceste atitudini
astfel create nasc coerenţa comportamentală a membrilor grupului;
- sentimentul apartenenţei la grup („conştiinţa de noi”) ce apa-
re ca o expresie a coeziunii sociale a membrilor grupului în baza căre-
ia se întemeiază comunitatea de voinţă şi acţiune a grupului. Această
„conştiinţă de noi” este elementul decisiv care ne permite să vorbim
despre existenţa grupului social.
Intrarea într-un grup poate fi absolut întâmplătoare. Individul se
naşte într-o anumită familie sau frecventează o anumită şcoală din car-
tier. Totuşi, indivizii deseori se hotărăsc să intre în anumite grupuri.
Această alegere pare să fie călăuzită de doi factori importanţi: apropi-
erea şi asemănarea.
Grupurile sunt formate din indivizi care se influenţează reci-
proc. Cu cât doi oameni sunt mai apropiaţi din punct de vedere fi-
zic, cu atât mai mult creşte probabilitatea de a se vedea unul cu ce-
lălalt, de a-şi vorbi, de a se socializa. Însă crearea grupurilor socia-
le nu depinde numai de apropierea fizică (geografică) a membrilor
lor. Un alt factor în formarea grupurilor este asemănarea între indi-
vizi. De regulă, oamenii preferă să se asocieze cu oameni ca ei în-
şişi. Ei se simt mai confortabil în compania oamenilor cu care au
interese, idei şi valori în comun. De asemenea, ei tind să se asocie-
ze cu alţii care au caracteristici sociale asemănătoare, cum sunt ra-
sa, religia, etnia şi clasa sau care se aseamănă ca vârstă, nivel de
inteligenţă şi alte caracteristici personale.
Există trei procese centrale ale interacţiunii grupului: comunica-
rea, conflictul şi coeziunea.

- 148 -
 Comunicarea este, probabil, activitatea centrală a celor mai multe
grupuri. Membrii se informează unul pe altul, se liniştesc unul pe al-
tul, strigă unul la altul, se corectează unul pe altul. Pe scurt, ei comu-
nică informaţii, sentimente şi atitudini. Comunicarea între membrii
grupului nu se produce la întâmplare.
Procesul comunicării nu se realizează fără greutăţi. Întotdeauna
între cei doi termeni ai comunicării (emiţător şi receptor) există medi-
ul, prin care se face transmiterea informaţiei căruia trebuie să i se
acorde o importanţă deosebită, deoarece el poate deforma informaţia
şi însuşi procesul de înţelegere. Astfel, pot exista unele obstacole, de
natură diferită, care influenţează negativ comunicarea, şi anume:
- materiale (tot felul de zgomote, nivelul tehnic existent);
- la nivelul vorbitorului: natura conceptelor mai mult sau mai pu-
ţin abstracte, utilizarea unor termeni mai puţin cunoscuţi, personalita-
tea celui care transmite mesajul, statusul şi rolul participanţilor, parti-
cularităţile situaţiei în care aceasta se transmite, normele de comunica-
re ale grupului;
- la nivelul ascultătorului: inteligenţa, competenţa, cultura
subiec- tului, posibilitatea de percepere, interesele, sentimentele,
statusul şi rolul celui care ascultă.
Cunoaşterea acestor obstacole este utilă, deoarece poate contribui
la evitarea deformărilor procesului comunicării, la evitarea sau înlătu-
rarea unor probleme ca: blocajul liniilor de comunicaţie, comunicarea
distorsionată conştient sau inconştient, transmiterea informaţiei pe căi
mai lente şi cu alt sens, apariţia unor zvonuri care face dificilă recon-
struirea mesajelor exacte.
Comunicarea şi interacţiunea membrilor nu este întotdeauna
uşoară şi plăcută. Uneori membrii grupului se găsesc în conflict.
Studiind conflictul în familie, Letha şi John Scanzoni disting trei
forme diferite pe care conflictele le pot lua. Un tip de conflict poate
fi cel cu rezultat zero sau cu motiv mixt. Într-un conflict cu rezultat
zero, o persoană fie câştigă ceva, fie pierde totul. Într-un conflict
cu motiv mixt, nici una din cele două persoane nu vrea să câştige
sau să piardă tot.
Un alt fel de conflict este cel bazat pe personalitate sau situaţio-
nal. Conflictele bazate pe personalitate sunt provocate de diferenţierile
personale dintre indivizii implicaţi; conflictele situaţionale sunt provo-

- 149 -
cate de contextul social, în care se află oamenii (cum ar fi încercarea
de a împărţi unele valori cum sunt banii).
În fine, conflictul poate fi fundamental sau nefundamental. Con-
flictul fundamental se produce în legătură cu normele fundamentale
ale situaţiei, în timp ce conflictul nefundamental implică aplicarea
normelor acceptate la o situaţie specifică.
În general, conflictele cu motiv mixt, situaţionale şi nefundamen-
tale se rezolvă mai uşor, deoarece, deseori, este imposibil să se gă-
sească o formă de compromis. În formele alternative, se riscă mult mai
mult: totul sau nimic, atribute apreciate ale personalităţii şi aspecte
fundamentale ale grupului.
Nu orice conflict este negativ (L. Coser). Conflictul poate ajuta la
calificarea scopurilor grupului şi a graniţelor. Dacă este tratat cum
trebuie, el poate mări gradul de participare în grup şi coeziunea aces-
tuia. Cheia funcţionării pozitive a conflictelor este ca el să fie rezolvat
conform normelor, adică să fie stabilite şi acceptate reguli pentru re-
zolvarea lor.
Coeziunea, gradul în care membrii se simt legaţi unul de altul, es-
te, de asemenea, o caracteristică importantă a grupului. Cu cât un grup
este mai legat, cu atât creşte posibilitatea că el va fi stabil şi că mem-
brii se vor conforma normelor sale. Grupurile unite rezolvă probleme-
le mai bine. În general, coeziunea pare a avea mare importanţă pentru
grupuri. O posibilă consecinţă a coeziunii grupurilor este tendinţa gru-
purilor unite de a fi mai puţin tolerante faţă de diferenţe şi deosebiri de
opinii.
Grupul social, ca realitate distinctă, a fost şi mai este obiectul mul-
tor cercetări, fiind elaborate de-a lungul timpului teorii multiple şi
diverse. Iată câteva dintre ele şi reprezentanţii lor:
- teorii biologiste (Al. Spencer);
- teorii psihologiste (Em. Durkheim, G.Tarde);
- teorii formaliste (G.Simmel);
- teorii raţionaliste (L. von Wiese);
- teorii dinamiste (K.Lewin, G.H. Mead);
- teorii sociometrice (J.L. Moreno).
Fiecare dintre acestea, utilizând diverse puncte de vedere în abor-
darea grupului, au încercat să surprindă şi să explice natura, structura,
dinamica, factorul esenţial care defineşte grupul, toate însă greşind

- 150 -
prin unilateralizare şi absolutizare. Îmbinând într-un mod unitar punc-
tele de vedere în abordarea grupului menţionate de unii sociologi ro-
mâni1, se poate obţine imaginea reală şi globală asupra conceptului de
grup social.
Aceste puncte de vedere sunt:
1) abordarea grupului ca mediu existenţial al indivizilor în care
aceştia trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea, interacţionează şi se mani-
festă într-un anumit mod conform unor interese şi scopuri precise;
2) abordarea grupului ca nivel specific de organizare a realităţii
sociale în care accentul cade pe sistemul de interacţiuni, pe structura
relativ-stabilă a acestuia, pe durabilitatea mai mult sau mai puţin înde-
lungată a normelor comportamentului;
3) abordarea grupului ca mijloc de socializare, formare şi dezvol-
tare a personalităţii umane;
4) abordarea grupului ca factor determinant al comportamentului
şi al acţiunii umane cu influenţe pozitive şi negative asupra acestora;
5) abordarea grupului ca centru activ, dinamic, evolutiv al devenirii
şi autodevenirii umane, al schimbării şi transformării sale permanente;
6) abordarea grupului ca produs al istoriei şi împrejurărilor, dar şi
ca generator de istorie şi împrejurări, situaţii, evenimente sociale, fapt
care evidenţiază rolul său atât la nivel macro-, cât şi la nivel micro-
social.
De ce este necesară cunoaşterea grupului social? Această cunoaş-
tere e necesară întrucât:
- grupul nu poate fi redus la simpla sumă a membrilor săi, deoa-
rece simpla cunoaştere a fiecărui membru nu este suficient pentru a
cunoaşte grupul în întregul său;
- grupul dispune de importante mijloace, căi şi instrumente pen-
tru exercitarea unor influenţe atât pozitive, cât şi negative asupra com-
portamentului membrilor săi (consolidarea celor pozitive şi eliminarea
pe cât e posibil a celor negative);
- grupul dispune de o dinamică accentuată, lăsarea evoluţiei
acestuia la voia întâmplării ar putea duce grupul pe căi greşite, spre
ineficienţă şi pierdere de resurse.

1
Vezi: Mielu Zlate şi Camelia Zlate. Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale. –
Bucureşti, 1972, p. 8-10.

- 151 -
 Deci, dirijarea autentică a dinamicii grupului nu se poate realiza
fără o cunoaştere adecvată a legilor şi a factorilor acestei dinamici.
Totodată, numai prin cunoaşterea internă a grupului se pot aplica
în mod eficient şi cu bune rezultate o serie de metode de activare, in-
tervenţie şi schimbare a acestuia, atingându-se astfel mai multe obiec-
tive, şi anume:
- unul praxiologic, urmărindu-se sporirea eficienţei, a randamen-
tului şi a productivităţii grupului social;
- unul organizatoric, înlesnindu-se dirijarea, ameliorarea şi op-
timizarea atât a structurilor, cât şi a fenomenelor şi a proceselor speci-
fice grupului;
- unul de diagnoză şi prognoză ce ajută la înţelegerea, explicarea
şi interpretarea stărilor actuale ale grupului, dar şi la anticiparea
dinamicii lui viitoare, cu toate consecinţele acesteia (favorabile sau
nefavorabile).

2. Tipologia grupurilor sociale

Prin natura sa, societatea umană are o organizare grupală. Un in-
divid aparţine unui sau mai multor grupuri sociale.
Există mai multe criterii de clasificare a grupurilor. După structu-
ră şi organizarea lor, precum şi după numărul de indivizi ce-l cuprind,
sociologul american Charles H. Cooley (Social organization, 1909) a
distins între grupurile primare (grupul mic, faţă-în-faţă) şi grupurile
secundare (fără relaţii interpersonale).
Grupurile primare sunt grupuri mici în care membrii au relaţii
personale, strânse şi durabile. Fiind intime şi durabile, aceste grupuri
sunt deosebit de importante pentru individ. De fapt, Cooley a numit
aceste grupuri „primare”, pentru că ele sunt esenţiale pentru dezvolta-
rea socială a individului. Cooley descrie patru tipuri de grupuri prima-
re despre care spune că ar aparţine tuturor tipurilor şi stadiilor de dez-
voltare a omenirii, şi anume: familia, grupul de joacă al copiilor,
grupul de vecini şi comunitatea de bătrâni. Membrii grupului primar
în mod caracteristic petrec o mare parte de timp împreună, cu experi-
enţe comune şi desfăşoară mai multe activităţi în comun. Relaţiile în-
tre membri sunt profunde datorită sentimentelor investite în ele.
Membrii grupurilor primare deseori ştiu foarte multe unul despre altul

- 152 -
şi fiecare are grijă de bunăstarea celuilalt.

- 153 -
 Un grup secundar este de cele mai multe ori un grup cu durată de-
terminată şi mai mare, constituit pentru un scop sau o sarcină precisă,
în care relaţiile sunt relativ impersonale. Aceste „relaţii secundare” nu
au forţa de coeziune a „relaţiilor primare”.
Deşi grupurile primare se mai menţin, ele au trecut pe un plan mai
secund, datorită caracterului tot mai complex al societăţii şi al expan-
siunii grupurilor secundare în viaţa socială. Prin urmare, şi tipologia
acestora a cunoscut o oarecare nuanţare, identificându-se astăzi:
- grupuri primare naturale (familia, vecinătatea);
- grupuri primare artificiale sau ocaziţionale (de formare, reunite
pentru o experienţă);
- grupuri temporare (o reunire de dezbatere);
- grupuri durabile (cluburi, clase sociale, membrii unui birou).
Un grup primar (mic, faţă-în-faţă) are unele caracteristici cum ar
fi: un număr relativ de membri; interacţiunea directă dintre membrii
săi; roluri intercorelate (reciproce); membrii grupului se conduc după
unele norme comune; membrii percep apartenenţa la grup şi existenţa
unor scopuri comune; e stabilită o structură de relaţii; există o motiva-
ţie comună a membrilor de a fi împreună.
În ceea ce priveşte diferenţierea grup primar-grup secundar, tre-
buie de menţionat că în societatea modernă industrializată grupurile
secundare acţionează asupra grupurilor primare în două direcţii:
- preiau o serie de activităţi ale grupurilor primare
transformându- le la nivelul lor de activitate (de exemplu, prelucrarea
unor funcţii edu- cative ale familiei ca grup primar de către şcoală ca
grup secundar);
- grupurile primare care se menţin rămân la dispoziţia nevoilor
şi cerinţelor grupurilor secundare (de exemplu, grupurile de muncă
sau membrii unui birou din cadrul unei întreprinderi, organizaţii ca
grup secundar).
Cu toate că manifestă aceste tendinţe, grupurile secundare nu au
înlocuit în totalitate grupurile primare, care încă mai există într-o lume
dominată de grupuri secundare, mari, impersonale. Acestea continuă
să se menţină tocmai datorită nevoii omului de intimitate, de asocieri
bazate pe relaţii de simpatie, înţelegere, care-i conferă un anumit grad
de securitate, siguranţă şi un anume confort psihic.
Grupurile pot fi împărţite, de asemenea, în grupuri interne şi ex-
terne. Un grup intern este un grup în care membrii au un sentiment
- 154 -
de identitate şi loialitate. Acest tip de grup se deosebeşte de grupul
extern prin aceea că persoana nici nu face parte din el, nici nu are
vreun sentiment de loialitate. Deseori, oamenii manifestă o oarecare
opoziţie şi ostilitate faţă de grupurile externe. „Noi ” suntem membri
ai grupului intern, „ei” sunt membri ai grupului extern. Grupurile
interne şi grupurile externe au puţine contacte unele cu altele. Dese-
ori, ele ştiu puţine lucruri unele despre altele, iar ostilitatea lor reci-
procă în general se bazează pe steriotipuri. Aceste idei şi contactul
sporadic între cele două grupuri deseori întăresc indiferenţa sau an-
tagonismul deschis între grupurile interne şi grupurile externe.
O altă clasificare a grupurilor, care pleacă de la tipul de normali-
tate implicată în organizarea lor (de la natura raporturilor pe care
membrii le alcătuiesc), împarte grupurile în grupuri formale şi
grupuri informale.
Grupurile formale sunt instituţionalizate, funcţionează în
conformi- tate cu norme din regulamente sau legi juridice ce aparţin,
de regulă, unei organizaţii. În cadrul unei organizaţii (întreprinderi)
grupurile for- male sunt create deliberativ (intenţionat) de către
manageri şi au ca obiectiv realizarea unor sarcini specifice pentru a
ajuta organizaţia să-şi realizeze scopurile. În acest sens, grupul formal
este specific organiza- ţiilor, care, având un număr mai mare de
membri şi un set de obiective, sunt obligate să funcţioneze prin
împărţirea membrilor în grupuri mai mici ce se cooperează la
îndeplinirea scopului (scopurilor) organizaţiei în ansamblul său.
Grupurile formale sunt creaţie oficială a conducerilor întreprinderii
care hotărăsc câte grupuri să funcţioneze în organizaţie, din ce fel de
grupuri din sine să fie alcătuite aceste grupuri, ce relaţii, pe orizontală
şi verticală, să existe între ele etc. În cadrul grupurilor forma- le
distingem grupuri permanente ( grupurile de comandă, comitetele) şi
grupuri temporare (grupurile de sarcină, echipele de proiect).
Grupurile neformale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul ce-
lor formale, fie în afara unor cadre instituţionalizate pentru realizarea
unor scopuri specifice. Faţă de grupurile formale, care apar în mod
deliberat, alcătuind grupuri oficiale, grupurile neformale apar şi evo-
luează “natural”, în sensul că ele se formează ca urmare a cerinţelor,
stărilor de spirit, preferinţelor, intereselor comune ale oamenilor, atraşi
reciproc de aceste caracteristici “naturale” ale indivizilor. Grupurile
neformale apar totdeauna când oamenii sunt reuniţi şi interacţionează
- 155 -
în mod obişnuit. Asemenea grupuri se dezvoltă, adesea, în cadrul
structurii organizaţionale formale şi acţionează, uneori, contrar obiec-
tivelor acestora. Grupurile neformale pot fi de diverse feluri: grupuri
de interes, de prieteni, de referinţă, de petrecere a timpului liber etc.
Grupurile neformale îndeplinesc, în esenţă, patru funcţii principale:
- menţin şi consolidează normele şi valorile membrilor lor îm-
părtăşite în comun;
- oferă membrilor sentimente de satisfacţie socială, status şi se-
curitate;
- ajută membrii săi să comunice între ei;
- contribuie efectiv la realizarea unor probleme.
În funcţie de scopurile comune, grupurile se împart în:
- grupuri de bază (de convieţuire împreună);
- grupuri de lucru, de acţiune (îndeplinirea unei sarcini);
- grupuri de laborator, sau artificiale (reunite în vederea efectu-
ării unui experiment, realizării unui proiect ştiinţific);
- grupuri de deliberare (membrii acestora reunindu-se pentru a
schimba puncte de vedere asupra unei anumite probleme);
- grupuri de decizie (pentru a găsi soluţii practice de rezolvare a
unei probleme de interes comun);
- grupuri de formare, sau antrenament (organizate în vederea în-
văţării unor comportamente interpersonale satisfăcătoare şi utilizate ca
model de învăţare psihosocială);
- grupuri de întâlnire, terapeutice (constituite în vederea amelio-
rării unor comportamente deviante, axate pe analiza în comun a unor
atitudini, situaţii frustrante);
- grupuri de presiune (acţionează ca factori exteriori de influenţă
asupra dinamicii grupurilor presate).
După gradul de aderare a membrilor la normele şi valorile grupu-
lui, se identifică: grupuri de referinţă (out-group) şi grupuri de
aparte- nenţă (in-group).
Fiecare dintre aceste categorii de grupuri sociale se află într-o con-
tinuă dinamică, existând posibilitatea de trecere dintr-o categorie în
alta, de transformare a microgrupurilor în macrogrupuri, şi invers.
Deşi toţi indivizii, ca membri ai unor grupuri, fac parte dintr-o
serie de forme organizatorice, ei nu se raportează întotdeauna la
grupul din care fac parte în mod nemijlocit, ci şi la altele din exteriorul
acestora.
- 156 -
 Grupul din care indivizii fac parte în mod efectiv, în care aceştia
sunt prezenţi în cea mai mare parte a timpului şi în care relaţiile ce se
stabilesc sunt de tipul “faţă-în-faţă”, poartă denumirea de grup de
apartenenţă. Spre deosebire de acesta, grupul din care indivizii nu fac
parte direct şi fizic la un moment dat, dar la ale cărui opinii, norme,
valori şi comportamente aderă, poartă denumirea de grup de referinţă.
În momentul în care, spre exemplu, muncitorul se află în procesul de
producţie, grupul de apartenenţă al acestuia este echipa din care el fa-
ce parte, în timp ce familia sa constituie pentru el grupul de referinţă.
Când acesta se află în cadrul familiei, ultima constituie grupul de apar-
tenenţă, iar grupul de muncă devine grup de referinţă.
Grupurile de referinţă sunt folosite de oameni pentru a-şi exprima,
compara şi evalua propriul comportament. Aceste grupuri îndeplinesc
trei funcţii: funcţia normativă, când definesc forme adecvate de com-
portament; funcţia comparativă, prin asigurarea fie a unui model pen-
tru a fi imitat, fie a unui standard după care să fie judecată corectitudi-
nea unei persoane; funcţia de public, prin evaluarea acceptabilităţii
comportamentului unei persoane. Unele grupuri de referinţă pot înde-
plini mai multe dintre aceste funcţii. Părinţii, de exemplu, în mod
obişnuit îndeplinesc toate trei funcţii: ei îşi învaţă copiii ce să facă şi
ce să nu facă (funcţie normativă); ei deseori servesc modele pentru
ceea ce copiii vor să fie şi să facă (funcţie comparativă); şi ei îşi arată
aprobarea sau dezaprobarea faţă de comportamentul copiilor lor (fun-
cţie de public).
La prima vedere s-ar părea că relaţiile dintre cele două categorii
de grupuri sunt simple. În fapt, aceste relaţii sunt mult mai complexe.
O problemă strâns legată de acţiunea şi raporturile ce se manifestă
între grupul de referinţă şi grupul de apartenenţă este aceea privind
desele mutări, treceri dintr-un loc în altul, dintr-un grup în altul (spre
exemplu, a personalului muncitor). Aceste mutaţii atrag după sine o
serie de conflicte, o serie de nemulţumiri, opunerea muncitorului la
mutare, dificultăţi pentru conducător în realizarea mutării şi dificultăţi
pentru cel efectiv mutat.
Aceste dificultăţi cresc sau scad în intensitate, în funcţie de gradul
de compatibilitate sau incompatibiltate între valorile şi normele celor
două grupuri (cel din care individul este scos şi cel în care acesta in-
tră). Roger Macchielli distinge trei feluri de compatibilitate:

- 157 -
 - integrală, când ambele grupuri aparţin aceluiaşi sistem, ceea ce
în- seamnă că normele de comportament şi valorile celor două grupuri
sunt asemănătoare putând fi asimilate cu uşurinţă mai rapid şi în
deplinătate;
- relativă, când prin întâlnirea celor două tipuri de grupuri rezul-
tă un amestec de norme şi valori, unele asemănătoare, altele foarte
diferite. În această situaţie individul nu poate opta în mod clar pentru
un anumit set de norme şi valori, manifestându-se fenomenul de inde-
cizie. Conflictul datorat neputinţei de a alege unele sau altele din nor-
mele comportamentale de cele mai multe ori se încheie din partea in-
dividului cu renunţarea la ambele grupuri şi aderarea la un al treilea
grup. Acest tip de compatibilitate apare, de exemplu, ca fiind una din
cauzele mobilităţii şi fluctuaţiei forţei de muncă;
- absolută, situaţie în care individul nu poate alege nici normele
şi valorile grupului de apartenenţă, nici pe cele ale grupului de referin-
ţă, fiind astfel un neintegrat. Soluţia se găseşte în renunţarea la ambele
grupuri şi aderarea la un al treilea grup, considerat de către individ mai
potrivit propriului sistem de norme şi valori.
Grupurile de presiune (pressure group). Pentru existenţa şi
funcţionarea oricărui grup mic un mare rol revine legăturilor sale cu
alte grupuri fie din imediata sa apropiere, fie dintr-un perimetru mai
îndepărtat. Se pot distinge o serie de alte grupuri din exteriorul unui
grup, care exercită presiune asupra sa încercând să-l domine, după
cum şi grupul în cauză exercită presiuni asupra altor grupuri, încer-
când să se apere, să le subordoneze pe acestea sau să le domine. Acele
grupuri (care sunt exterioare unui grup dat, dar care fac parte din me-
diul său socioistoric şi sociocultural sau social propriu-zis), care exer-
cită o presiune asupra altui grup, poartă denumirea de grupuri de pre-
siune. Aceste grupuri influenţează dinamica grupului presat prin:
- tipul de presiune exercitat;
- numărul de grupuri exterioare care exercită presiunea;
- calitatea, tăria sau puterea presiunii exercitate;
- maniera în care se realizează presiunea.
În ceea ce priveşte primul element, se pot distinge două tipuri:
presiunea exterioară directă şi presiunea exterioară indirectă.
În legătură cu cel de-al doilea şi al treilea element, dacă grupurile
care exercită presiunea la un moment dat sunt numeroase, posibilitatea
grupului presat de a le face faţă prin contrapresiune scade, însă această
- 158 -
condiţie nu e suficientă, întrucât dacă intensitatea presiunii exercitate
nu este ridicată, efectul acestei presiuni poate să nu fie puternic sau
important. De asemenea, dacă presiunea este de calitate, ea poate să
provină de la un singur grup şi să aibă acelaşi efect sau unul superior,
în comparaţie cu o presiune de slabă calitate exercitată de mai multe
grupuri. Dacă numărul de grupuri care presează este mare, dar nu
toate presiunile sunt la fel de puternice sau acestea sunt slabe, reacţia
grupului presat va fi diferită şi se va orienta spre acel grup a cărui pre-
siune este cea mai puternică.
Fiind vorba, în special, de o presiune morală a unui grup asupra
altuia, un mare rol îl are şi maniera în care se exercită presiunea. Din
acest punct de vedere putem distinge trei mari tipuri:
- manieră brutală, bazată pe ameninţare şi intimidare, fără să se
ţină seama de interesele grupului presat, ci numai de cele ale grupului
de presiune. Mijloacele preferate, utilizate în această manieră, sunt
ordinul categoric (verbal sau nonverbal); acordarea de ultimatumuri,
realizate în practică prin folosirea de oameni duri, ei înşişi brutali, ne-
sensibili, neînţelegători, incapabili de a dialoga şi a negocia;
- manieră elegantă, dar falsă, bazată pe concesii parţiale, minore,
acordate de grupul care presează grupul presat pentru a linişti spiritele
şi pentru a câştiga timp. Această manieră lasă impresia că ia în consi-
derare interesele grupului presat în favoarea intereselor grupului de
presiune. Mijloacele utilizate în aplicarea acestei maniere sunt discuţia
academică şi diplomatică, acordarea de concesii, mijloace cunoscute
sub denumirea de tehnici “de a arunca praf în ochi”;
- manieră corectă şi deschisă, cunoscută şi sub denumirea de
tehnică cu “cărţile pe faţă”, se bazează pe faptul că grupul care exerci-
tă presiunea este interesat de armonizarea intereselor ambelor grupuri.
Mijloacele utilizate în această manieră sunt discuţiile bazate pe argu-
mente şi contraargumente, studierea realistă a faptelor şi a fenomene-
lor, participarea ambelor grupuri la discutarea problemei şi la luarea
de decizii. Utilizarea acestei maniere este cea mai de dorit, însă din
motive obiective (timp, rapiditate necesară în luarea deciziilor, rapidi-
tatea schimbărilor) de multe ori această manieră nu poate fi exercitată
în practică, în mod real.
În concepţia lui Jean Meynaud, grupurile de presiune sunt caracte-
rizate prin prezenţa a trei factori:

- 159 -
 - prezenţa unor legături stabile în interrelaţiile dintre membri;
- prezenţa la membrii grupului a unui sentiment colectiv care îi
distinge de cei care nu aparţin grupului;
- comunitatea scopului care reprezintă, de regulă, elementul stabi-
lizator (gradul şi natura organizării intervin adeseori ca un factor de
putere şi eficienţă în acţiunea grupurilor de presiune).
Grupurile de presiune antrenează o serie de efecte, de cele mai
multe ori negative, asupra structurii şi dinamicii interioare a grupului
presat, printre care:
- solidarizarea membrilor grupului presat faţă de presiunea exer-
citată asupra lor, care joacă rolul de reflex de apărare a grupului împo-
triva presiunii exterioare, reflex declanşat de sentimentul de insecuri-
tate resimţit de membrii grupului presat. Această solidaritate poate
avea atât un caracter pozitiv, cât şi negativ. Ea poate fi pozitivă când
grupul presat se opune la încercările ce vin din partea grupului de pre-
siune de a-l disocia, scinda sau chiar desfiinţa, demonstrând astfel for-
ţa grupului presat de a rezista presiunii exterioare asupra sa. Solidari-
tatea este negativă atunci când grupul este puţin permeabil şi puţin
receptiv la „presiunea” prin care urmăreşte introducerea în grupul pre-
sat a noului, a unor idei inovatoare, de progres;
- promovarea tensiunilor în cadrul grupului, a interagresiunii re-
ciproce dintre membrii acestuia, care, voit sau nu, se împart în tabere
adverse, se atacă şi se acuză reciproc, astfel încât viaţa omului dispare;
- diminuarea capacităţii creatoare a grupului presat, care rezultă
din faptul că grupul nu mai este centrat şi orientat spre realizarea
obiective- lor curente, ci spre alte probleme, cum ar fi cea a acceptării
sau inaccep- tării ce vine din partea grupului de presiune;
- apariţia în grupul presat a unor membri falşi, refractori, ce devin
promotorii diviziunilor şi subdiviziunilor în cadrul grupului şi princi-
palii animatori ai conflictelor de grup;
- paralizarea completă a activităţii grupului presat şi, în final, dispari-
ţia acestuia, datorită accentului pus pe stările tensionate şi conflictuale.

3. Structura grupului mic

Nu orice tip de interacţiune dintre membrii grupului este suficien-
tă pentru a putea vorbi de continuitatea reală a unui grup mic. Este
necesară prezenţa unui sistem de interacţiuni, reglat de funcţionarea

- 160 -
lui, de norme, valori şi reguli comportamentale. Multiplele şi variatele
interacţiuni din cadrul grupului se suprapun şi corelează reciproc dând
naştere la o structură internă a grupului mic, la o structură integratoare
a mai multor substructuri care au rolul de a regiza jocul variatelor in-
teracţiuni dintre membrii grupului.
● Substructura funcţională este considerată a fi de bază, întrucât
în funcţie de obiectivul ei are loc constituirea şi formarea grupului şi,
totodată, prin intermediul acestora se realizează obiectivele de produc-
ţie, se răspunde de fapt cerinţelor sarcinii şi realizării acesteia,
asigurându-se astfel performanţa grupului şi dobândirea unui anumit
nivel de prestigiu social. Această substructură este definită prin regu-
lamente, dispoziţii, statute formale etc. care formulează drepturile şi
obligaţiile, intervalul de competenţă, autoritate şi responsabilitate a
fiecărui membru al grupului. Normele şi valorile sunt stabilite în fun-
cţie de obiectivele grupului şi urmăresc integrarea acestuia în structura
altor grupuri mai mari.
● Substructura statusurilor şi a rolurilor. Nicăieri conceptele de
status şi de rol nu sunt mai importante decât la studiul grupurilor
socia- le. În orice grup mic există o deosebire între poziţiile ocupate şi
rolurile îndeplinite de membrii acestuia. Supravieţuirea şi evoluţia
grupului este dependentă de o bună delimitare a statusurilor şi a
rolurilor în cadrul său. De exemplu, o nedelimitare corectă a acestora
într-un grup de muncă poate face ca unii membri să supravieţuiască
nemeritat pe seama muncii altora, asemenea situaţii ducând în cele din
urmă la relaţii tensi- onate, la conflict între membri şi până la
dezagregarea grupului.
Membrii unui grup au poziţii diferite în grup (statusuri sociale) şi
trebuie să se angajeze (şi, într-adevăr, se angajează) în diferite
activităţi (valori). Spre deosebire de copii, mama (status social) în
familie (grup) trebuie să se angajeze (şi, într-adevăr, se angajează) în
diferite feluri de comportament. Spre deosebire de secretarul registrator
al unui club social, administratorul are responsabilităţi diferite. Deci,
grupurile constau din statusuri care se împletesc cu rolurile
corespunzătoare. Statusurile diferite servesc diverse aspecte ale
scopurilor generale ale grupului.
Grupurile constau din statusuri care se împletesc, dar nu este
necesar ca aceste statusuri să fie egale. Unele statusuri pot fi
considerate mai im- portante decât altele pentru funcţionarea grupului.
- 161 -
Drept urmare, cele mai multe grupuri au o „ierarhie a statusurilor” în
care unor statusuri li se

- 162 -
acordă mai multă putere şi respect decât altora. De exemplu, multe
gru- puri au şef suprem (preşedinte sau alt titlu) care are mai multă
putere de- cât alţi membri să stabilească activităţile grupului. În acest
caz, ierarhia este definită prin poziţiile statusului (preşedintele opus
membrilor de rând), şi nu prin caracteristicile persoanele ale
membrilor.
● Substructura preferenţială. Totalitatea relaţiilor interpersonale
de ordin afectiv preferenţial, care se manifestă în interacţiunea grupu-
lui, formează structura preferenţială sau sociometrică a grupului.
Aceste relaţii între membrii care au la bază motivaţii diferite, care au
sensuri şi intensităţi diferite, pot fi:
- relaţii afective de atracţie (simpatie);
- relaţii afective de respingere;
- relaţii afective de indiferenţă.
Această substructură are o importanţă deosebită în toate grupurile,
în special în cele care sunt orientate spre realizarea unui scop productiv.
În baza cercetărilor empirice s-a constatat că grupurile care au un
in- dice înalt de coeziune socială se caracterizează prin relaţii de atracţie
reci- procă, de încredere între membri, printr-un spirit de ajutor
reciproc liber consimţit şi un climat moral ridicat în realizarea sarcinilor.
Dacă grupul se caracterizează prin asemenea trăsături, membrii săi
realizează sarcinile ca un efect mai mic sau acest efort este perceput ca
fiind mai mic, ceea ce duce la creşterea randamentului şi a nivelului de
stratificaţie. De aseme- nea, un indice de coeziune ridicat se întâlneşte
şi la grupurile în care substructura preferenţială este convergentă cu
substructura funcţională.
Se cunosc însă şi cazuri în care cele două substructuri sunt
divergen- te, având loc o serie de tensiuni şi conflicte între acestea.
Efectul unei asemenea situaţii este diminuarea randamentului în
muncă a membrilor grupului, scăderea autorităţii liderilor formali,
creşterea autorităţii liderilor neformali, diviziunea grupului în cei care
blochează circulaţia informaţii- lor oficiale şi realizează alte circuite
mai scurte, de multe ori mai eficien- te, dar cu alte scopuri decât acelea
pentru care a fost constituit grupul.
● Substructura ierarhică. În orice grup mic nu toţi membrii au
ace- leaşi funcţii, aceleaşi răspunderi şi aceeaşi putere de decizie. Prin
urmare, în orice grup mic apar anumite relaţii de subordonare. Acestea
formează substructura ierarhică. Ierarhizarea membrilor poate fi făcută
- 163 -
în raport cu relaţiile funcţionale când avem de a face cu o ierarhie
oficială sau în ra- port cu relaţiile preferenţiale, când este vorba despre o
ierarhie neoficială.

- 164 -
 Indiferent de tipul de ierarhie, în cadrul acestei substructuri un rol
deosebit revine liderului şi stilului de conducere practicat de el. Aceas-
ta determină apariţia în grup a unei structuri de putere care evidenţia-
ză modul de distribuire şi de realizare a puterii de decizie în cadrul
grupului. De regulă, substructura ierarhică este cunoscută sub denumi-
rea de subsistem de conducere, acesta fiind mecanismul prin care se
organizează întreaga activitate a grupului şi care realizează o funcţie
indispensabilă oricărui grup, şi anume - funcţia de conducere.
Cele mai multe grupuri au un conducător, o persoană care, datori-
tă personalităţii, realizărilor sau poziţiei, joacă un rol important în in-
fluenţarea activităţilor grupului. Muncă de cercetare privind conduce-
rea în grupurile mici a identificat două tipuri diferite: conducerea in-
strumentată şi conducerea expresivă.
Conducerea instrumentată descrie conducătorii care pun grupul
în mişcare pentru îndeplinirea obiectivelor grupului. Conducătorul
instrumental este orientat spre obiective şi se concentrează asupra afa-
cerii imediate. Conducerea expresivă implică crearea armoniei şi a
solidarităţii în cadrul grupului. Conducătorul expresiv este preocupat
de morala grupului. Ambele feluri de conducere sunt necesare pentru
grupurile stabile şi cu succese.
Stilurile de conducere de asemenea variază: unii conducători
sunt democraţi şi încearcă să obţină acordul membrilor asupra acţiu-
nii grupului. Alţii sunt autoritari şi dau ordine aşteptând ca acestea
să fie urmate. Un al treilea tip este conducătorul laissez- faire (lasă
să facă - doctrina de neamestec în treburile altora), care nu face nici
un efort pentru a dirija sau a organiza activităţile grupului.
● Substructura comunicaţională. Comunicarea joacă un rol deo-
sebit, esenţial în cadrul vieţii sociale. Pentru ca membrii unui grup să
poată acţiona eficient, trebuie mai întâi ca ei să fie informaţi asupra
obiectivelor, să-şi poată transmite direct, imediat şi deschis ideile de la
unul la altul. Nu s-ar putea vorbi de formarea unor opinii sau atitudini
ale grupului asupra unor probleme proprii, sau ale altor grupuri, în
afara schimbului viu, dinamic, uneori tensionat, de idei între membrii
competenţi ai grupului. Nu s-ar putea concepe desfăşurarea eficientă a
unei activităţi, rezolvarea unor probleme, luarea unor decizii în afara
transmiterii şi receptării de mesaje şi informaţii. Prin urmare, procesul
de comunicare este absolut necesar.

- 165 -
 ● Substructura cognitivă. În timpul activităţii grupului, membrii
acestuia reuşesc să se cunoască relativ reciproc, să-şi cunoască propria
poziţie în cadrul grupului, să-şi cunoască imaginile care s-au format şi
care circulă despre ei în cadrul grupului. Nivelul şi exactitatea acestei
cunoaş- teri depinde de acurateţea percepţiei sociale, care reprezintă
gradul de exercitate cu care sunt percepute relaţiile interpersonale în
cadrul grupului. Echivalentul relaţiilor psihosociale din grup în plan
cognitiv îl re-
prezintă procesul de intercunoaştere care are două laturi:
- transparenţa, prin care se precizează cât de bine este cunoscut
un membru al grupului de către ceilalţi membri, cât de bine sunt cu-
noscute relaţiile lui interpersonale;
- transpătrunderea, prin care se determină gradul în care un
membru al grupului reuşeşte să cunoască caracteristicile şi relaţiile
interpersonale ale tuturor celorlalţi membri ai grupului.
● Substructura spaţială şi mărimea grupului. Pentru realizarea
anumitor activităţi este preferabilă o anumită dispunere în spaţiu a
membrilor grupului. Astfel, spre exemplu, pentru rezolvarea în condi-
ţii de eficienţă a activităţilor de tip competitiv se utilizează o anumită
substructură spaţială, pe când pentru activităţile de tip cooperativ este
utilizată o altă substructură spaţială.
Mărimea unui grup influenţează structura sa şi interacţiunea
membri- lor. Numărul persoanelor care compun grupul mic variază între
minimum 2 (sau 3, după unii autori) şi maximum 40 de membri. Deci,
cel mai mic grup, numit diadă, constă din doi oameni şi necesită
implicarea activă a fiecărui membru. Ca grupul să-şi continue existenţa,
fiecare trebuie să ţină seama de celălalt. În general, diadele implică relaţii
mai intense şi sunt mai puţin stabile decât grupurile mai mari. Adăugarea
unei a treia persoane la o diadă creează o triadă. Într-o triadă există mai
multe relaţii posibile şi dife- rite. De asemenea, există posibilitatea unei
coaliţii a doi împotriva unuia, ceea ce provoacă o presiune asupra celei
de-a treia persoane. Totuşi, dacă există conflict între doi membri, al
treilea poate servi ca mediator şi poate încerca să menţină armonia
grupului. Triada este, în general, mai stabilă ca diada, dar totuşi mai puţin
stabilă decât grupurile mai mari.
Cu cât grupul este mai mare, cu atât este mai largă gama relaţiilor
posibile între membrii grupului. Totuşi, dincolo de o anumită mărime,
apare o structură mai formală pentru a uşura interacţiunea membrilor
grupului. Nu există o mărime optimă pentru toate grupurile. Mărimea
- 166 -
optimă a unui grup depinde de natura şi activitatea grupului.

- 167 -
 Toate substructurile din grup interferează între ele şi formează
structura globală a grupului.

4. Sociometria – metodă sociologică de

studiere a relaţiilor interpersonale în
grupul mic
Creatorul sociometriei, Jacob Levi Moreno (1889-1974), sociolog
american de origine română, a elaborat o teorie şi o metodologie,
menite a asigura relaţii favorabile în grupurile mici conform propriilor
opţiuni ale membrilor acestora. Aşa cum a arătat Moreno, „esenţa
sociometriei este doctrina despre spontaneitate şi creaţie”. La baza
sistemului elaborat de el, Moreno pune spontaneitatea şi creativitatea,
concepte ce reprezintă adevărate ”pietre unghiulare ale sistemului
sociometric”. Spontaneitatea explică şi determină acţiunea indivizilor ce
constă din răspunsuri adecvate la situaţiile externe, iar creativitatea
exprimă modelul de manifestare a spontaneităţii, reprezentând un şir de
microacte inedite, originale.
După Moreno, „universul social” are trei dimensiuni aflate într-o
legătură reciprocă: „societatea externă”, oficială, macroscopică, care
este reprezentată de totalitatea grupurilor reale şi vizibile, mari şi mici:
familia, şcoala, atelierul, armata, biserica etc.; „matricea sociometri-
că”, sau realitatea microscopică, care este dată de structura socială
afectivă, preferenţială, aptă de a fi studiată şi cunoscută doar prin ana-
liza sociometrică; „realitatea socială” ce rezultă din interacţiunea din-
tre societatea externă şi matricea sociometrică. Ceea ce este important
pentru noi se referă la „realitatea socială”.
Potrivit concepţiei sociometrice, în formarea şi organizarea unor
grupuri de muncă stabile şi înalt productive cele mai importante sunt
relaţiile afective ce se stabilesc între membri. Astfel, relaţiile, preferin-
ţele de asociere a acestora constituie fundamentul relaţiilor sociale,
care conferă grupurilor identitate funcţională şi coeziune internă.
Relaţiile preferenţiale pot fi: atracţie, respingere şi indiferenţă.
Aceste relaţii generează matricea sociometrică. Teoria sociometriei şi
ansamblul ei de metode şi tehnici se referă la socionomie (ştiinţa despre
legile societăţii), sociodinamică (ce studiază structura grupurilor),
sociometrie (măsurarea socială pe bază de teste) şi sociatrie
(însănătoşirea vieţii sociale).
Aspectele metodologice ale sociometriei. Se începe cu un test so-
- 168 -
ciometric, membrii unui grup unic fiind rugaţi a preciza atitudinea lor
faţă de toţi ceilalţi membri. Această atitudine poate fi analizată în baza

- 169 -
diferitelor criterii: încrederea în cunoştinţele profesionale, în calităţile
morale, în aptitudinile de conducător, în capacitatea de a primi un aju-
tor la nevoie, în rezolvarea împreună a sarcinilor profesionale etc. Pu-
tem face şi o analiză a atitudinii generale: „În ce măsură aţi dori sau
nu să lucraţi cu colegii dv. de grup?”
Deci, relaţiile dintre doi membri ai unui grup pot avea diverse
sensuri: alegerea, respingerea, indiferenţa. Propunem următorul tabel:

Tabelul 1
Preferinţele în ancheta sociometrică
Preferinţa lui A pentru B
Relaţii preferenţiale

1. A şi B manifestă o preferinţă pozitivă reciprocă şi se aleg unul

pe altul.
2. A îl respinge pe B, iar B îl alege pe A.
3. A este indiferent faţă de B, iar B îl alege pe A.
4. A îl alege pe B, iar B îl respinge pe A.
5. Se resping reciproc.
6. A este indiferent faţă de B, iar B îl respinge pe A.
7. A îl alege pe B, iar B este indiferent faţă de A.
8. A îl respinge pe B, iar B este indiferent faţă de A.
9. Manifestă o indiferenţă reciprocă.
După cum menţionează Moreno, testul sociometric este „un in-
strument care studiază structurile sociale în lumea atracţiilor şi a re-
pulsiilor ce se manifestă în cadrul grupului”. Succesul testului depinde

- 170 -
de veridicitatea răspunsurilor, adică de încrederea celor întrebaţi asu-
pra anonimatului răspunsului, de convingerea că rezultatele nu vor fi
folosite împotriva celor ce au participat la test. De aceea, înainte de a
realiza testul, este necesar a sta de vorbă cu grupul, a-i explica motiva-
ţia, a câştiga încrederea celor intervievaţi că toţi ei (sau majoritatea)
vor avea un avantaj în urma realizării testului.
Tuturor membrilor unui grup i se dă lista completă a componenţei
acestuia, cerându-li-se să specifice cu cine doreşte să lucreze, cu cine
nu doreşte sau îi este indiferent.
La etapa a doua, rezultatele primite de la fiecare se trec într-un ta-
bel (o matrice sociometrică), în care pe orizontală şi verticală sunt tre-
cuţi toţi membrii grupului (eventual, cu nume codificate).

Tabelul 2
Matricea sociometrică

- 171 -
N - numărul total al membrilor grupului;
+ = alegeri;
- = respingeri;
lipsa specificaţiei înseamnă indiferenţă;
a – numărul alegrilor exprimate de subiect;
b – numărul respingerilor exprimate de subiect;
c – numărul alegerilor exprimate de subiect faţă de numărul total
al membrilor grupului (N-1);
d – numărul respingerilor exprimate de subiect faţă de totalul
membrilor din grup (N-1);
e – numărul alegrilor minus cel al respingerilor exprimate de subiect.
Se pot face teste mai complicate.
După alcătuirea matricei, putem alcătui sociograme, trecând în
grafic relaţiile preferinţele după membrii grupului, aşa cum rezultă din
matricea sociometrică. Sociogramele pot fi făcute pentru unii indivizi,
fie pentru grupul întreg.
Pornind de la rezultatele testului (se poate cere subiecţilor să-şi
motiveze preferinţele : „De ce aţi dori să lucraţi în continuare cu X în
acelaşi grup, sau de ce nu aţi dori?”). Managerul poate lua unele mă-
suri de aplicare a stărilor conflictuale, de diminuare a numărului şi a
intensităţii respingerilor. La nevoie, dacă cineva primeşte foarte multe
respingeri şi este capabil să distrugă coeziunea grupului, managerul va
discuta cu el şi îi va propune să treacă în alt grup.
În viziunea sociometriştilor, formarea grupurilor de muncă în ba-
za preferinţelor are o serie de efecte pozitive:
- în grupul astfel construit există o atmosferă caldă, umană,
apropiată, relaţiile fiind bazate pe simpatie, încredere şi ajutor reci-
proc, generând condiţii favorizante şi stimulatoare pentru desfăşurarea
cu succes a muncii;
- se creează o puternică unitate afectivă şi de cunoaştere între
membri şi iau naştere o serie de fenomene psihosociale, ca: atitudinile
şi opiniile colective, spiritul de grup şi motivaţia de grup, care au o
mare influenţă asupra modificării comportamentelor individuale;
- coeziunea grupului este foarte mare, ceea ce face să nu se elibe-
reze o mare cantitate de energie fizică, dar mai ales psihologică, care
poate contribui la creşterea performanţei grupului.

- 172 -
 Deşi în unele cazuri aceste efecte sunt posibile, totuşi după
caracte- rul preferenţial grupurile constituite prezintă şi o serie de
neajunsuri:
- Se constată că tocmai din cauza bunelor relaţii dintre membrii
grupului apar o serie de fenomene negative, cum ar fi: stagnarea în
muncă, diminuarea controlului reciproc şi a responsabilităţii individu-
ale, preluarea de către unii membri ai grupului a sarcinilor altora, a
căror prezenţă în grup devine nejustificată. Toate acestea duc la scăde-
rea randamentului şi a performanţei grupului în raport cu alte grupuri;
- Se poate ca relaţiile de natură simpatetică, dominante în cadrul
grupului, să determine ca criteriul competenţei profesionale să fie
subordonat sau chiar înlocuit de criteriul relaţiilor simpatetice, prefe-
renţiale, ducând la eliminarea din grup sau la neacceptarea în cadrul
său a oamenilor valoroşi din punct de vedere profesional, dar care nu
sunt consideraţi simpatici.
Viziunea sociometrică în formarea grupului de muncă este deci
benefică, dar nu şi suficientă.

Întrebări recapitulative:
1. Identificaţi sensul conceptului de grup social şi deosebirile lui de alte
reuniri sociale.
2. Caracterizaţi principalele procese ale interacţiunii grupului.
3. Aduceţi argumente în favoarea necesităţii cunoaşterii grupului social.
4. Analizaţi principalele tipuri de grupuri sociale.
5. Determinaţi structura grupului social.
6. Identificaţi avantajele şi dezavantajele metodei sociometrice în studie-
rea grupurilor mici.

Bibliografie selectivă:
1. Achim M. Sociologia americană a grupurilor mici. - Bucureşti, 1970.
2. Goodman N. Introducere în sociologie. - Bucureşti, 1992.
3. Neculau A. Lideri în dinamica grupurilor. - Bucureşti, 1977.
4. Simmel G. Sociologie. - Chişinău, 2000.
5. Zlate M., Zlate C. Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale. - Bu-
cureşti, 1972.
6. Осипов Г.В. Социальные группы. – Москва, 1990.

- 173 -
 CAPITOLUL V

INSTITUŢIILE SOCIALE: ROLUL ŞI LOCUL LOR

ÎN ORGANIZAREA SOCIETĂŢII

1. Conceptul instituţionalizării.
Caracteristicile instituţiilor
sociale

Societăţile moderne sunt reduse, de cele mai multe ori, la un

complex instituţional. Din punct de vedere sociologic, societatea
reprezintă un sistem de structuri organizatorice divizate în două
mari grupe, după gradul lor de maturitate funcţională: instituţiile şi
organizaţiile.
Conceptele de instituţie şi organizaţie sunt fundamentale pen-
tru analiza societăţilor tradiţionale sau moderne, deoarece se referă
la mecanismele şi procesele structurării vieţii cotidiene. Ele vizea-
ză seturi ordonate de comportamente individuale şi fluxuri de in-
teracţiuni, baza normativă a ordonării acestora sau abaterile de la
norme şi reguli care generează tulburări sociale, mecanismele de
grupare a oamenilor pentru a atinge anumite obiective prin organi-
zarea resurselor ce asigură procesele de tranzacţie variabilă în
timp şi spaţiu social. Instituţiile şi organizaţiile sunt cadrele socia-
le prin care se reduce incertitudinea vieţii individuale şi cadrele
relaţionale prin care se structurează activităţile umane cotidiene.
Prin ele se instituie atât constrângeri sociale normative, cât şi re-
compense sau imbolduri pentru performanţe mai înalte.
Acţiunea socială se desfăşoară în cadrul unui sistem de reguli
şi norme. Codificarea acestora, reglementarea statusurilor şi a ro-
lurilor indivizilor într-un sistem colectiv de acţiuni se realizează
prin intermediul unor structuri organizatorice, din rândul cărora
instituţiile sociale au ponderea cea mai mare şi aria de cuprindere
cea mai vastă în ce priveşte reglarea raporturilor sociale şi organi-
zarea acţiunilor colective.
Cum se poate ajunge la crearea de instituţii sociale şi ce repre-
zintă acestea?

- 174 -
 Pentru a-şi satisface necesităţile, oamenii intră în relaţii şi
practică anumite comportamente. Dacă aceste comportamente sunt
repetate o anumită perioadă de timp, ele ajung să se fixeze în obi-
ceiuri standarde. La un anumit moment, practicile de satisfacere a
unor scopuri determinate sunt codificate şi capătă o expresie lega-
lă. Din acest moment putem vorbi de o instituire a relaţiilor socia-
le. Instituţionalizarea constă în dezvoltarea unui sistem de compor-
tamente aşteptate, modelate şi acceptate în cadrul unui sistem so-
cial. Relaţiile dintre bărbat şi femeie se instituţionalizează prin
căsătoria civilă. În cadrul acestei instituţii, statusurile şi rolurile
celor doi parteneri sunt clar definite şi acceptate social.
Instituţionalizarea constituie procesul de stabilire a unor norme
clare care definesc o serie de statusuri şi roluri sociale în corelaţie cu
un anumit comportament ce răspunde unui set de valori comune.
Acest proces presupune înlocuirea comportamentului spontan, expe-
rimental, cu un comportament bine precizat, constant, previzibil şi
presupune a avea loc în anumite condiţii.
Urmarea acestui proces de instituţionalizare este crearea de insti-
tuţii. În limbajul ştiinţific şi în cel comun, termenul de instituţie are
mai multe semnificaţii. Prin instituţie se înţelege:
- un grup de persoane angajat în vederea satisfacerii unor pro-
bleme importante pentru o comunitate;
- formele organizatorice folosite pentru realizarea unor pro-
bleme;
- ansamblul de mijloace şi procedee folosite de membrii unui
grup în vederea satisfacerii unor nevoi;
- rolurile importante pe care le deţin anumiţi membri ai unui
grup şi care le permit să acţioneze în rezolvarea unor probleme. De
exemplu, un minister poate fi considerat instituţie din mai multe punc-
te de vedere: ca un grup de persoane, cu o anumită ierarhie, care se
ocupă de rezolvarea unor probleme; datorită formelor organizatorice
prin care acţionează respectivul minister; mijloacelor folosite (buget,
funcţionari, hotărâri, instalaţii tehnice); rolurilor principale deţinute în
cadrul grupului (ministru, secretar de stat, director, şef de serviciu,
referent etc.).
În literatura sociologică, prin instituţie socială adesea se înţelege
“un sistem de relaţii sociale organizat pe baza unor valori comune şi în

- 175 -
care se utilizează anumite procedee în vederea satisfacerii anumitor
nevoi sociale fundamentale ale unei colectivităţi sociale”1.
Instituţiile sociale reprezintă structuri organizaţionale cu carac-
ter formal, în sensul că funcţionează în baza unor sisteme de norme
instituite prin tradiţie sau elaborate intenţionat, pe care grupurile
sau comunităţile umane le constituie conştient, din necesitatea de a
asigura un grad superior de eficienţă a raporturilor dintre ele, pen-
tru a le aplica în activitatea de producere a bunurilor şi a valorilor
materiale şi spirituale2.
Aşadar, instituţiile îşi bazează legitimitatea fie pe valorile tradiţiei,
cumulate în mentalitatea colectivă, fie pe un sistem de valori elaborate
intenţionat de un grup sau o comunitate. Caracteristica de bază a insti-
tuţiilor o constituie medierea dintre aşteptările membrilor, scopul pro-
pus şi condiţiile de mediu proprii acţiunii umane. Ele asigură maxi-
mum de eficienţă acţiunii în condiţiile date, fiind deservite de specia-
lişti profesionalizaţi cuprinşi într-un aparat tehnico-administrativ me-
nit a asigura optimul funcţional.
Instituţiile sunt un sistem organizat de relaţii sociale care întru-
chipează anumite valori comune şi procedee de lucru, răspunzând
unor nevoi fundamentale ale societăţii. Indiferent de tipul acestora
(instituţii politice, administrative, economice, juridice, militare, de
învăţământ, de cultură etc.), lor le sunt proprii o serie de caracteris-
tici generale, şi anume:
- existenţa unui anumit scop, care este stabilit în baza unor nevoi
importante comune şi a unor valori comune;
- instituţiile realizează, în vederea atingerii scopului, o serie de
funcţii, de activităţi determinate şi reglementate; funcţiile sunt realiza-
te de anumite persoane care trebuie să se conformeze rolurilor institu-
ţionale stabilite;
- existenţa unor mijloace, a unor procedee şi instalaţii cu ajuto-
rul cărora este realizat scopul; aceste mijloace pot fi materiale şi
simbolice;

1
I.Mihăilescu. Sociologie generală. – Bucureşti, 2000, p.22.
2
I.Tudosescu. Structurile organizaţionale şi eficienţa acţiunii. – Bucureşti,
1978, p.15.

- 176 -
 - existenţa unor simboluri culturale care ajută la identificarea
instituţiilor (de exemplu, drapelul, inelul de căsătorie, imnul naţio-
nal, imnul religios, diverse clădiri: şcoala, biserica, casa, palatul
regal etc.);
- existenţa unor coduri de comportament care prin însuşirea lor
ajută la punerea în practică a rolurilor instituţionalizate (de exem-
plu, jurămîntul de credinţă faţă de patrie şi popor depus de cadrele
militare, jurământul depus de preşedintele ţării la preluarea manda-
tului, jurământul lui Hipocrate depus de medici la intrarea în profe-
sie etc.). În societăţile contemporane codurile de comportament
sunt formulate, în cea mai mare parte, în scris (constituţii, legi, co-
duri civile, convenţii, coduri profesionale, regulamente). Codurile
de comportament reglementează exercitarea rolurilor în cadrul in-
stituţiei şi relaţiile cetăţenilor cu instituţia. Respectarea codurilor
de către membrii instituţiei şi de către cetăţeni este urmărită prin
sancţiuni pozitive (decoraţii, diplome, recompense) şi negative
(amenzi, pedepse, sancţiuni administrative);
- acţiunea altor instrumente care se manifestă în cazul în care co-
durile de comportament nu îşi ating scopul (de exemplu, tradiţii in-
formale, obiceiuri, legi nescrise, măsuri răpide pentru a preveni încăl-
carea Codului etc.);
- existenţa ideologiilor ce reprezintă orice set de idei care explică
şi legitimează aranjamentele sociale, structurile de putere, scopurile,
interesele sau poziţiile sociale ale grupurilor în care acestea apar;
- existenţa unor modalităţi de acţiune în numele grupului ca în-
treg, ceea ce permite reprezentarea grupului în exterior;
- modurile de acţiune sunt definite impersonal, adică aceste acţi-
uni trebuie să fie executate independent de caracteristicile şi interesele
personale ale celui care le execută;
- individul sau indivizii umani care execută aceste acţiuni au, în
principiu, sprijinul întregului grup sau al majorităţii lui.
Prin activităţile pe care le desfăşoară, instituţiile urmăresc realiza-
rea mai multor scopuri: a) satisfacerea unor nevoi sociale dintr-un
anumit domeniu (promovarea relaţiilor dorite şi reprimarea celor ne-
dorite); b) asigurarea continuităţii vieţii sociale. Aceste scopuri sunt
atinse prin realizarea unor funcţii şi cu ajutorul unor mijloace şi pro-
cedee. Funcţiile pot fi manifeste (exprimate clar în scopurile şi ideolo-

- 177 -
giile instituţiilor şi derivate din scopuri) şi latente (neintenţionate, pro-
duse secundare ale funcţiilor manifeste). Funcţiile manifeste şi latente
se pot completa, dar ele pot fi şi opuse. Instituţiile culturale care se
ocupă de creaţia folclorică contribuie la promovarea acestui gen de
creaţie, dar, în acelaşi timp, ele pot conduce la standardizarea ei şi la
dispariţia specificităţii locale.
Condiţiile eficacităţii şi ale randamentului funcţionării institu-
ţiilor sociale. Măsura eficacităţii funcţionării unei instituţii este în
funcţie de gradul de realizare a scopului şi a obiectivelor sale. Eficien-
ţa unei instituţii depinde de modul ei de organizare şi funcţionare şi de
relaţiile ei cu celelalte instituţii sociale. Condiţiile de care depinde efi-
cacitatea şi randamentul funcţionării instituţiilor sociale sunt:
- definirea clară a scopului şi a domeniului de exercitare a fun-
cţiilor. O instituţie trebuie să corespundă unor nevoi şi probleme reale
şi importante. În caz contrar, ea devine parazitară şi nu se poate men-
ţine decât prin constrângere;
- organizarea raţională a activităţilor în cadrul instituţiei. În ori-
ce instituţie există o serie de comportamente funcţionale, iar în cadrul
comportamentelor - anumite roluri. Prin organizare, trebuie să se sta-
bilească precis sarcinile funcţionale ale fiecărui comportament şi ale
fiecărui rol. În caz contrar, personalul instituţiei nu va şti ce sarcini îi
revin şi cum trebuie să le soluţioneze;
- gradul de depersonalizare a funcţiilor şi de obiectivare a aces-
tora, adică gradul de independenţă a funcţiilor faţă de interesele per-
sonale ale funcţionarilor instituţiei respective;
- acceptarea socială a mijloacelor şi a procedeelor folosite de in-
stituţie. Procedeele folosite în realizarea funcţiilor instituţionale trebu-
ie să fie în concordanţă cu valorile recunoscute, acceptate şi promova-
te de către societate;
- recunoaşterea socială a utilităţii instituţiei;
- relaţiile dintre instituţii şi autonomia instituţională. Activităţile
instituţiilor se intersectează în cadrul aceluiaşi spaţiu social. Intrând în
relaţii unele cu altele, instituţiile se influenţează reciproc în realizarea
funcţiilor lor. Pentru a asigura eficacitatea funcţionării instituţiilor este
necesar să se producă o alianţă instituţională. Deşi interdependente,
instituţiile posedă o anumită autonomie instrituţională. Gradul de au-
tonomie depinde de modul de organizare a societăţii.

- 178 -
 2. Tipuri de instituţii sociale

În fiecare societate există numeroase tipuri de instituţii sociale, ca-

re pot fi clasificate după mai multe criterii.
După gradul de reglementare, distingem instituţii formale şi
neformale. În cazul instituţiilor formale, scopul, obiectivele, proce-
deele de acţiune, modul de organizare, rolurile sunt concret determina-
te şi reglementate prin prescripţii cu caracter juridic. În cazul instituţii-
lor neformale, reglementarea se face în baza unor norme vagi, iar
exercitarea rolurilor este personalizată; reglementarea activităţilor şi a
rolurilor acţionează atâta timp cât durează o anumită activitate.
Distincţia dintre instituţiile formale şi neformale este destul de
imprecisă. Această distincţie între formal şi neformal poate fi stabi-
lită la nivelul regulilor sau normelor. Instituţiile sunt normative şi
constrângătoare social, definind şi generând cadrul în care se sta-
bilesc şi derulează interacţiunile umane. Din рunct de vedere nor-
mativ, instituţiile constau dintr-un ansamblu coerent de reguli sau
norme care definesc structura de bază a ordinii sociale, respectiv
modelele de comportare sau acţiune şi de relaţionare socială. Regu-
lile sunt formale şi neformale. Cele formale sunt incluse în legi sau
prevederi (statute, regulamente etc.) juridice. Cele neformale iau
forma tradiţiilor, convenţiilor, codurilor de conduită, ritualurilor
etc. şi pot fi scrise sau nescrise, implicite sau explicite. Atât reguli-
le formale, cât şi cele neformale pot fi asociate cu o anumită ideo-
logie, ca formă sistematică de reglementare în care se specifică ra-
porturile trăite ale omului cu lumea. Indiferent însă de faptul dacă
sunt sau nu asociate cu ideologii, regulile instituţionale sunt încor-
porate sau iau forma expresivă a atitudinilor şi a valorilor. Altfel
spus, regulile instituţionale se află în corespondenţă cu anumite
valori şi se exprimă interacţional nu numai prin acţiuni şi compor-
tamente, ci şi prin atitudini specifice.
Regulile instituţionale formale şi/sau neformale au funcţii con-
strângătoare, adică limitează spaţiul de variabilitate a iniţiativelor sau
a acţiunilor şi interacţiunilor. Încălcarea regulilor este (sau se presu-
pune a fi) urmată de pedeapsă, tot aşa cum respectarea normelor se
asociază cu recompense gradate.

- 179 -
 În funcţie de natura acţiunii sociale (de natura activităţii), pe care
o mediază, se cunosc următoarele tipuri de instituţii: politico-
administrative, economice, juridice, militare, de învăţământ, culturale,
de cercetare ştiinţifică, medicale, de ocrotire a sănătăţii, religioase (de
cult), de publicitate, instituţii bancare, financiare, de credit, comercia-
le, de cooperare economică. Acestea, la rândul lor, pot fi: particulare,
de stat, de competenţă locală, zonală sau internaţională. Să analizăm
unele dintre ele.
Instituţii economice. În această categorie sunt cuprinse toate insti-
tuţiile care se ocupă de producerea, circulaţia şi desfacerea bunurilor,
desfăşurarea activităţii de servicii şi de organizare a muncii (întreprin-
deri industriale şi agricole, servicii publice, bănci, cooperative etc.).
Instituţiile economice sunt dependente de diviziunea muncii şi de tipul
de proprietate.
Instituţii politice şi juridice. Aceste instituţii se ocupă de cuceri-
rea, menţinerea şi extinderea puterii. În această categorie se includ
parlamentele, guvernele, partidele politice, armata, tribunalele, procu-
ratura, poliţia, închisorile.
Elementul principal al instituţiilor politice este puterea. Aceasta
este folosită pentru:
- menţinerea şi consolidarea orânduirii respective;
- asigurarea fucnţionării tuturor instituţiilor sociale;
- menţinerea coeziunii sociale;
- controlul comportamentului cetăţenilor şi prevenirea comporta-
mentelor nedorite.
Sistemul instituţiilor politice este determinat de natura societăţii,
de clasele sociale existente în societate şi de relaţiile dintre clase. Fie-
care societate dispune de mecanisme specifice de formare a instituţii-
lor politice.
Instituţiile juridice asigură elaborarea legislaţiei şi aplicarea legi-
lor. Ele deţin un rol important în exercitarea controlului social din ca-
drul societăţii. În acest scop folosesc un sistem de sancţiuni (de pedep-
se şi recompense) stabilit prin prevederile legii. Eficienţa este scăzută
dacă normele juridice intră în contradicţie cu normele politice, morale
şi culturale.

- 180 -
 Instituţii cultural-educative. Aceste instituţii au ca scop menţine-
rea tradiţiei culturale şi dezvoltarea creaţiei culturale, socializarea in-
divizilor conform normelor şi valorilor sociale existente în societate.
În această categorie se includ grădiniţele de copii, şcolile, instutiţiile
de învăţămînt superior, aşezămintele culturale, mijloacele de comuni-
care în masă.
Principalele funcţii ale instituţiilor culturale şi educative sunt:
- pregătirea indivizilor pentru o anumită ocupaţie;
- menţinerea valorilor culturale prin transmiterea de la o generaţie
la alta;
- dezvoltarea la indivizi a capacităţii de a gândi şi a acţiona în mod
raţional şi independent;
- îmbogăţirea vieţii indivizilor în vederea integrării în viaţa so-
cială;
- intervenţia în formarea personalităţii indivizilor;
- formarea atitudinilor cetăţeneşti şi patriotice.
Instituţii religioase. Aceste instituţii organizează activitatea
cultelor şi relaţiile credincioşilor cu reprezentanţii clerului. Impor-
tanţa acestor instituţii diferă de la o societate la alta. În societăţile
cu un nivel ridicat de religiozitate, instituţiile religioase ocupă un
loc central în sistemul instituţiilor sociale. În societăţile contempo-
rane dezvoltate, instituţiile religioase au pierdut mult din influenţă.
Organizarea activităţii religioase este diferită în raport cu doc-
trinele acceptate. În societăţile contemporane, activitatea religioasă
este organizată în forme ecleziastice (biserici), în culte, secte şi
denominaţii.
Biserica este o uniune relativ largă, apartenenţa la ea e determina-
tă, de regulă, de tradiţie. În realitate, lipseşte un control permanent şi
strict al membrilor, adepţii fiind anonimi.
Cultele şi sectele sunt opuse organizării ecleziastice (bisericii).
Cultele sunt organizaţii religioase relativ mici care se ocupă în princi-
pal de practica religioasă a credincioşilor şi se interesează puţin de
tipurile de moralitate personală. Sectele sunt, de asemenea, organizaţii
religioase mici, dar care se ocupă insistent de moralitatea aderenţilor şi
de respectarea doctrinelor. Secta apare ca o mişcare opusă în raport cu
o direcţie religioasă sau altă. Pentru ea e caracteristică pretenţia ex-
cepţionalităţii rolului său, a doctrinei şi a valorilor sale. Normele de

- 181 -
comportament practicate de secte pot fi diferite de normele sociale
generale. În multe cazuri, sectele intră în conflict cu activitatea institu-
ţiilor economice şi politice.
O situaţie intermediară între biserică şi sectă o ocupă aşa-
numitele denominaţii, care reunesc grupuri mari de aderenţi, dar nu
totalitatea membrilor unei societăţi (catolici şi protestanţi în
Germania; metodişti şi catolici în SUA; ortodocşi şi mulusmani în
Iugoslavia; ortodocşi, catolici, lutherani în România). Denominaţii-
le sunt în acord cu normele sociale. Activitatea lor este acceptată
de către celelalte instituţii sociale.
Hotarele dintre biserică, sectă şi denominaţie sunt destul de
flexibile. Spre exemplu, protestantismul de la bun început s-a divi-
zat într-o serie de confesiuni autonome – lutheranism, calvinism,
anglicanism. Mai târziu au apărut o mulţime de denominaţii, secte,
protestante. Acest proces are loc şi în timpul de faţă, iar sectele
precedente s-au transformat în biserici ca: biserica baptistă, meto-
distă sau adventistă.
Instituţii totale. La începutul anilor `60 Ervind Goffman publică
lucrarea Asiles, centrată asupra unui tip specific de organizaţii, care se
străduie să instituie frontiere între membrii lor şi lumea exterioară.
E.Goffman a lucrat timp de un an într-un spital psihiatric, iar observa-
ţiile făcute de el în acest răstimp constituie materialul empiric al anali-
zei a ceea ce el numeşte instituţii totale.
Traducătorii francezi au preferat noţiunea de “instituţie totalitară”
(institution totalitaire), precizând însă că acest termen trebuie înţeles
în sensul lui prim (“care cuprinde sau încearcă să cuprindă totalitatea
elementelor unei mulţimi”), şi nu în sensul lui politic, cel mai răspân-
dit, prin care este desemnat un regim absolutist, întemeiat pe o confis-
care a puterii. Întrucât termenul de totalitar conţine astfel de conotaţii,
e preferabilă noţiunea de “instituţie totală”, care pare a fi mai apropia-
tă de conceptul originar al lui E.Goffman – “total institution”.
Prin conceptul de “instituţie totală”, E.Goffman înţelege “un loc
de reşedinţă şi de muncă, în care un mare număr de indivizi, puşi în
aceeaşi situaţie, rupţi de lumea exterioară pentru o perioadă relativ
îndelungată, trăiesc împreună o viaţă izolată [recluse] ale cărei forme
sunt explicit şi minuţios reglementate”, ca în cazul spitalelor psihiatri-
ce, al închisorilor sau al comunităţilor religioase.

- 182 -
 Trăsătura fundamentală a instituţiilor totale, care instituie ruptura
totală dintre membrii organizaţiei – claustraţii (închişii) – şi mediul
social exterior din care face parte structura respectivă, o constituie
predeapsa privativă de libertate (recluziunea). E.Goffman prezintă
amănunţit tehnicile care contribuie la pierderea autonomiei celui cla-
ustrat: mortificarea (chinuirea, torturarea), depersonalizarea, institui-
rea unui sistem de privilegii.
Scopul tehnicilor de mortificare este acela de a-l face pe cel
claustrat să se desprindă de personalitatea lui anterioară. Ele urmă-
resc să introducă o ruptură între trecutul şi viitorul celui familial.
Vizitele sunt bine reglementate şi, uneori, interzise. Ceremoniile de
admitere ţin tot de tehnicile de mortificare, în măsura în care con-
stau, cel mai adesea, din privaţiuni şi chiar din umilinţe. Aceste
ceremonii diferă de la o instituţie la alta: înregistrarea identitară,
atribuirea unui număr matricol, inventarul efectelor personale, dez-
brăcare, dezinfecţie, împărţirea uniformelor instituţiei, diferite ritu-
aluri de iniţiere etc. Prin intermediul acestor formalităţi de admite-
re, instituţia total îl despoaie pe noul-venit de obiectele şi de sem-
nele apartenenţelor anterioare şi îi impune o nouă apartenenţă.
Marcajele corporale, tratamentele rele, insultele, ameninţările con-
tribuie, la rândul lor, la degradarea imaginii de sine a claustraţilor
şi subliniază ruptura cu trecutul: tonsura (ceremonia tunderii păru-
lui din creştetul capului la catolici) în anumite comunităţi religioa-
se, gesturile şi cuvintele de respect din armată, bătăile şi tratamen-
tele speciale în închisori sau lagăre. În fine, mărturisirea şi denun-
ţul sunt, în general, considerate ca norme.
Cum se adaptează claustraţii la instituţia totală? Erving Goffman
distinge următoarele moduri de adaptare, care pot coexista în unul şi
acelaşi individ şi pot varia în funcţie de moment şi de situaţie:
- închiderea în sine, care constituie o formă de dezangajare;
- nesupunerea, care constă în permanenta înfruntare cu dispreţ cu
personalul instituţiei;
- instalarea, ce se traduce printr-o acomodare la constrângerile
instituţiei;
- convertirea, care marchează adoptarea de către cel claustrat a
punctului de vedere al instituţiei.

- 183 -
 Ce reprezentări împărtăşeşte personalul instituţiilor totale şi
cum îi tratează acesta pe claustraţi? Personalul, spune E.Goffman,
recurge la o serie de scheme interpretative ce urmăresc să raţiona-
lizeze caracteristicile instituţiei totale. Claustraţii sunt sistematic
identificaţi prin prisma scopului instituţiei: un om internat este
neapărat un nebun, după cum un deţinut de drept comun este un
delicvent, iar un deţinut politic este un terorist periculos. Persona-
lul oscilează, totuşi, permanent între două moduri antagoniste de a-
i trata pe claustraţi. Pe de o parte, aceştia sunt reificaţi, transformaţi
în dosare, în numere matricole, în făpturi dezumani- zate care
circulă de la un serviciu la altul. Pe de altă parte, cei claustraţi trebuie
trataţi cu o anumită omenie, mai ales prin acor- darea de îngrijiri
medicale. În mod paradoxal, acest imperativ umanitar poate face din
cel claustrat un obiect neînsufleţit, ca atunci când necesitatea de a-l
apăra pe el însuşi de un sinucigaş impune închiderea ori chiar legarea
lui de pat.
Philippe Benoux recurge la conceptul de instituţie totală pen-
tru a desemna “instituţia-întreprindere” care nu acordă autonomie
salariaţilor săi. Este vorba de întreprinderea tayloristă, alcătuită
numai din indivizi repartizaţi la câte o maşină, trecuţi autoritar dintr-
un post în altul şi de la un grup de lucru la altul, obligaţi să muncească
într-un ritm impus şi lipsiţi de orice capacitate de a comunica.
Philippe Benoux regăseşte, în universul închis al mun- citorilor cu
înaltă calificare, principalele trăsături ale instituţiilor totale
identificate de E.Goffman. Cu toate acestea, analiza rămâne
incompletă, deoarece nu evidenţiază diferenţele dintre întreprin-
dere şi instituţia totală construită de E.Goffman.
Cercetarea întreprinsă de Jeanine Verdes-Leroux asupra Parti-
dului Comunist Francez (PCF) este, din acest punct de vedere,
mai completă. Autoarea utilizează noţiunea de instituţie totală
pentru a analiza practicile curente ale PCF, pentru a organiza an-
samblul faptelor celor mai semnificative şi pentru a arăta logica
acestora. O serie întreagă de comportamente ale conducătorilor şi
ale militanţilor de rând sunt similare acelora care se manifestă în
instituţiile totale: disponibilitate absolută, ritualuri de primire,
instaurarea unor bariere faţă de exterior prin interdicţii referitoare
la anumite locuri, practici şi preferinţe, convertirea la ideologia

- 184 -
 comunistă, modificarea imaginii de sine prin intermediul autocri-
ticii şi al denunţurilor făcute în numele vigilenţei revoluţionare,
controlul generalizat al gândirii şi al vieţii private, inclusiv al ce-
lei amoroase, existenţa unui sistem de privelegii constând în elo-
gii şi în călătorii în URSS, condamnarea retragerii din partid, pri-
vită ca o trădare etc. Jeanine Verdes-Leroux este, totodată, atentă
şi la aspectele prin care PCF se deosebeşte de alte instituţii totale:
absenţa constrângerilor şi a marcajului corporal, adeziunea volun-
tară a membrilor şi mândria de a fi membru de partid. Iniţierea
este trăită ca o etapă fericită, iar membrii aprobă toate aspectele
vieţii militante. În sfârşit, partidul este adeseori considerat ca o
familie solidară, iar fetişizarea lui persistă şi la foştii membri.

3. Statul – principala instituţie de organizare

şi de conducere a societăţii

Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic, deoarece

prin intermediul statului se realizează elementele esenţiale ale organi-
zării şi conducerii societăţii.
Există o mare diversitate de păreri privind definirea statului, fieca-
re în parte având elemente raţionale care contribuie la elaborarea unei
definiţii cât mai corespunzătoare a conceputului de stat.
Noţiunea de stat provine de la latinescul statius care, iniţial,
desemna o “stare de repaus”. Romanii mai foloseau şi termenul
civitas, semnificând “cetate”, “stat”, precum şi res publica aproxi-
mativ cu acelaşi înţeles. Polisul grecesc desemnează statul, cetatea.
Germanii au interpretat noţiunea de statius în sensul de land, cu
semnificaţia de stat, ţară, vizând organizarea politică statală. Ex-
presia statio apare pentru prima dată în lucrarea lui N.Machiavelli
“Il Principe”, în strânsă legătură cu constituirea unităţii statale.
Abia în secolul al XVII-lea această idee este larg admisă, termenul
începând să pătrundă în toate limbile.
Dintre teoriile, care s-au formulat în legătură cu geneza şi esenţa
statului şi care au o largă circulaţie, vom menţiona următoarele:
- teocratică, susţine că statul apare ca o creaţie divină, respectul şi
supunerea faţă de aceasta fiind apreciată ca o îndatorire religioasă.

- 185 -
Astfel de teorii întâlnim în perioada antică, în feudalism şi chiar în
condiţiile de astăzi când, în unele Constituţii, se formulează ideea că
monarhul domneşte din mila lui Dumnezeu;
- patriarhală, afirmă că statul ar fi luat naştere direct din fami-
lie, iar puterea monarhului – din puterea părintească. Elemente ale
acestei concepţii se întâlnesc, de asemenea, în antichitate, la Aris-
totel, dar şi în epoca contemporană. De, exemplu, Robert Filiner,
în lucrarea “Patriarhul” (1953), susţine că monarhul deţine puterea
ca moştenitor al lui Adam, care a primit prin binevoinţa lui Dum-
nezeu această putere, ca şi puterea părintească (concepţie combătu-
tă de John Locke);
- contractuală, potrivit căreia statul a apărut în baza unei înţele-
geri între putere şi cetăţeni, ca o necesitate naturală, teorie susţinută
din antichitate, dar dezvoltată în epoca luminilor (Ch.Montesquieu, J.-
J. Rousseau ş.a.);
- violenţei, menţionează că statul a apărut ca rezultat al stărilor
conflictuale dintre oameni, în care tribul învingător îşi subordona tri-
bul învins (Eugen Duhring ş.a.). În cadrul acestei concepţii poate fi
inclusă şi teoria marxistă, care susţine că statul este rezultatul luptei de
clasă. Pentru K.Marx statul era, pur şi simplu, arma politică a celor
care deţin mijloacele de producţie, un instrument de dominare a unei
clase sociale asupra alteia;
- organicistă, transpune mecanic situaţia din natură în societate, în
care statul ar reprezenta anumite celule specializate pentru a asigura
funcţionalitatea organismului social;
- rasistă, variantă a teoriei violenţei, în care o rasă trebuie să do-
mine a altă rasă;
- psihologică, explică existenţa statului prin factori de ordin psiho-
logic, afirmând că în societate există două categorii de oameni: din
punct de vedere psihologic, unii sunt destinaţi să conducă, iar alţii să
fie conduşi;
- juridică, susţine că raporturile dintre oameni nu pot exista decât
în baza unor reglementări juridice.
Majoritatea acestor teorii exprimă anumite realitaţi adevărate, dar
suferă de unilateralitate, dată atât de contextul istoric al elaborării, cât
şi de mobilurile ideologice.

- 186 -
 Mulţi analişti consideră statul ca formă de organizare politică a
societăţii aflate pe diferite trepte de dezvoltare, elementele principale
ce condiţionează existenţa statului fiind: teritoriul, populaţia şi carac-
terul de organizare politică. Spre exemplu, Armand Cuvillier conside-
ră că statul este un ansamblu de organisme politice, administrative şi
judecătoreşti care se concretizează în societatea ajunsă la un anumit
nivel de diferenţiere, conducere şi putere de constrângere a societăţii.
După Maurice Duverger, statul este şi un mijloc de a asigura o anumi-
tă ordine socială, o anumită integrare a tuturor în colectiv pentru bine-
le comun.
Deci, statul poate fi definit ca principala instituţie prin care se
exercită puterea politică în societate, în limitele unui anume teri-
toriu, de către un grup organizat de oameni care îşi impun voinţa
membrilor societăţii privind modul de organizare şi de conducere
a acesteia.
Din conţinutul definiţiei se desprind principalele trăsături ale sta-
tului, precum:
- este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi de
structurare. Sub acest aspect, statul are trei componente bine contu-
rate şi strict organizate: puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel
central, cât şi local şi se slujeşte de un aparat specializat, constituit
din diferite instituţii (parlament, guvern, tribunal, ministere, arma-
tă, poliţie etc.):
- este o organizaţie politică a unei comunităţi umane în raza unui
teritoriu delimitat prin frontiere stricte. De regulă, statul reprezintă
modul de organizare politică a naţiunilor în cadrul frontierelor respec-
tive, sub forma statelor naţionale;
- are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politi-
că a unei comunităţi în cadrul unei frontiere, ca expresie a voinţei ce-
tăţenilor;
- este o instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială
prin contribuţii financiare ale cetăţenilor, prin impozite;
- are caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de nevoile dezvoltă-
rii sociale.
Statul, ca principala instituţie politică, a apărut la o anumită treap-
tă a evoluţiei istorice, răspunzând nevoilor de dezvoltare ale societăţii.

- 187 -
În general, apariţia statului este situată în perioada de trecere de la or-
ganizarea gentilică a societăţii spre organizarea sclavagistă. Printre
factorii care au determinat apariţia statului pot fi incluşi:
- atingerea unui gard de evoluţie a triburilor şi a uniunilor tribale,
prin creşterea lor numerică, dar şi calitativă, prin tendinţa de a se
transforma în popoare şi de a deveni sedentare, în care funcţionalitatea
comunităţii nu se mai putea realiza doar în baza legăturilor de sânge,
prin supunerea copiilor faţă de părinţi, ci prin altfel de relaţii, su-
perioare, oferite de organizarea statală, în care apare o nouă relaţie –
conducători-supuşi;
- diviziunea socială a muncii, legată îndeosebi de apariţia agricul-
turii (viaţa comunităţii începând să capete un caracter sedentar), a ge-
nerat necesitatea de a organiza comunitatea pe un teritoriu, în baza
unor structuri politice;
- diferenţierea socială, ca rezultat al apariţiei plusprodusului.
Rolul statului ca principala instituţie de organizare şi conducere a
societăţii se realizează prin anumite funcţii. Adeptii funcţionalismului
insistă că ordinea socială este esenţială pentru societate şi că statul este
necesar pentru a o asigura. Ei consideră că statele prosperă pentru că
îndeplinesc următoarele patru funcţii esenţiale care ajută la crearea şi
menţinerea ordinii sociale:
- aplicarea normelor. Normele constituie o parte importantă a li-
antului social care ţine societatea laolaltă. În societăţile tradiţionale
mici, ele erau susţinute de comunitate. Pe măsură ce societăţile au de-
venit mai mari şi mai complexe şi au început să sufere schimbări soci-
ale rapide, controlul social neformal era insuficient. Cele mai multe
societăţii moderne au dezvoltat legi formale, codificate, care aveau
nevoie să fie puse în aplicare. Constituirea sistemului de legi şi a
structurii organizatorice care să-l aplice a devenit responsabilitatea
statului – autoritarea politică supremă;
- rezolvarea conflictelor. Din când în când apar conflicte cu privi-
re la repartizarea resurselor societăţii. Statul are responsabilitatea de a
rezolva orice conflicte de acest gen. El trebuie să acţioneze ca un me-
diator imparţial sau arbitru între părţile în conflict şi să stabilească
mecanismele adecvate pentru rezolvarea acestor dispute. El va avea
succes în măsura în care este considerat corect şi nepărtinitor;

- 188 -
 - planificarea şi coordonarea. Societăţile moderne sunt complexe.
Ele necesită o planificare şi coordonare sistematică a repartizării re-
surselor societăţii. Traficul aerian, protecţia mediului şi construirea
şoselelor sunt câteva dintre sarcinile care nu pot fi rezolvate cu uşurin-
ţă de autorităţile locale. Ele necesită un oarecare grad de planificare şi
coordonare la nivel naţional, ceea ce reprezintă o funcţie a statului;
- coordonarea relaţiilor cu alte societăţi. Dacă indivizii şi diverse-
le autorităţi locale ar putea încheia convenţii şi stabili relaţii aparente
cu alte naţiuni, s-ar ajunge la un haos. Politica externă, economia in-
ternaţională şi strategia apărării ar fi complexe, confuze şi, posibil,
contradictorii. Alianţele şi convenţiile între naţiuni sunt posibile doar
pentru că fiecare este reprezentată de o singură autoritate politică ce
poate vorbi pentru ea.
De regulă, funcţiile statului sunt divizate în interne şi externe.
Funcţiile interne asigură satisfacerea celor mai diverse interese ale
populaţiei: economice, sociale, ecologice, controlul financiar etc. Fun-
cţiile externe sunt orientate la stabilirea colaborării economice, politi-
ce, culturale, ecologice, militare cu alte state, spre asigurarea capacită-
ţii de apărare a ţării. Dintre principalele funcţii externe şi interne ale
statului vom menţiona următoarele:
- legislativă, în care statul, prin organismele sale specializate, ad-
optă întreaga legislaţie din societate, inclusiv Constituţia, prin care se
reglementează activitatea din toate sferele vieţii sociale şi prin care
sunt prevăzute drepturile şi îndatoririle cetăţenilor;
- organizatorică, care are în vedere transpunerea în viaţă a legilor
şi a altor decizii adoptate, precum şi organizarea întregii activităţi pe
diferite domenii de activitate, pentru asigurarea desfăşurării normale a
vieţii sociale;
- judecătorească, prin care se supraveghează aplicarea corectă a
legilor şi sancţionarea încălcărilor acestora;
- economică, ce constă, pe de o parte, în faptul că statul este orga-
nizatorul direct al producţiei, al activităţii economice în cadrul propri-
etăţii de stat, publice şi, pe de altă parte, asigură întreg cadrul politico-
organizatoric, prin care agenţii economici independenţi să-şi desfăşoa-
re activitatea, vizând armonizarea intereselor generale în vederea unei
activităţi eficiente;

- 189 -
 - socială, prin care se asigură condiţiile că toţi cetăţenii ţării, inde-
pendent de poziţia socială, să ducă o viaţă decentă prin organizarea
unui sistem de protecţie socială, asigurări sociale, sănătate etc.;
- administrativă, prin care se asigură servicii către populaţie pen-
tru desfăşurarea normală a tuturor activităţilor, precum: asigurarea cu
apă, energie, prestarea de servicii publice etc.;
- culturală, prin care se asigură condiţii de instruire şi educaţie a
tuturor cetăţenilor prin instituţii specializate, de cercetare ştiinţifică,
învăţământ, cultură;
- de apărare a ordinii socile şi de asigurare a convieţuirii norma-
le, care are o latură preventiv-educativă şi alta coercitivă, prin care
sancţionează actele antisociale, săvârşite de anumite elemente (crima
organizată, hoţi, diversionişti, spioni etc.);
- ecologică, prin care se apără şi se conservă mediul ambiant, bio-
logic, prin măsuri îndreptate împotriva tuturor surselor sau agenţilor
de poluare;
- de apărare a ţării, a independenţei statale, a integrităţii teritoria-
le şi a ordinii de drept;
- de organizare a colaborării cu statele lumii pe diferite planuri:
ecomic, politic, cultural, ştiinţific etc.;
- de apărare a păcii în lume, a menţinerii unui climat de linişte şi
înţelegere între popoare.
O problemă de bază a teoriei statului o constituie elucidarea ti-
pului şi a formei de stat, care, pe de o parte, explică esenţa statului
într-o anumită perioadă, iar, pe de altă parte, forma lui concretă de
manifestare.
Statul, ca manifestare a voinţei tuturor cetăţenilor de a se organiza
politic pe bază de lege, a cunoscut două tipuri: unul de esenţă dicta-
torială, absolutistă, care a apărut ca expresie a unor comandamente
istorice, dar prin necesitatea voinţei cetăţenilor sau printr-o presupusă
legitimitate de ordin divin, şi altul de tip democratic, care, indiferent
de formă, constituie o expresie a voinţei cetăţenilor, materializată prin
consimţământul dat.
Esenţa statului, adică tipul de stat respectiv, se manifestă prin mai
multe forme în raport cu condiţiile concrete ale epocii şi ţării respecti-
ve. Forma de stat are în vedre modul de organizare a puterii de stat şi,

- 190 -
în special, structura şi funcţionarea organelor supreme de conducere.
Forma de stat, indiferent de esenţă, este constituită din trei elemente:
forma de guvernământ, structura statului şi regimul politic.
Forma de guvernământ exprimă un raport între organele de
stat în procesul de constituire şi exercitare a puterii. Formele de
guvernământ contemporane se manifestă preponderent ca monarhie
şi republică.
Una dintre cele mai vechi forme de guvernământ este monarhia,
în care puterea de a conduce este trecută de la o generaţie la alta în
cadrul unei singure familii cu o participare minimă sau fără nici o par-
ticipare din partea poporului condus. Primele monarhii au manifestat
tendinţa de a deveni monarhii absolute în care monarhii conduceau
efectiv, fără nici o limitare a puterii (ca exemple de monarhii absolute
la etapa actuală pot servi Arabia Saudită şi Omanul). Însă monarhiile
pot fi şi limitate, constituţionale, parlamentare (Marea Britanie, Ţările
Scandinave) în care monarhul este capul simbolic al statului, dar pute-
rea politică reală revine guvernului, a cărui putere derivă dintr-o pre-
vedere oarecare a Constituţiei.
Republica se bazează pe principiul alegerii tuturor organelor pute-
rii de sus până jos. Republicile se împart în: republici parlamentare şi
republicii prezidenţiale.
Structura statului reprezintă un raport între organele centrale şi
locale ale statului. Sub acest aspect, putem distinge: state naţional-
unitare, state federative şi confederaţii statale.
Principiul unitarismului înseamnă că statul nu are în compo-
nenţa sa alte formaţiuni statale. El reprezintă un stat unitar care
poate fi împărţit numai în regiuni administrativ-teritoriale ce nu
posedă suveranitate. În statul unitar guvernează o singură Constitu-
ţie şi cetăţenie, un singur sistem al organelor supreme de stat
(Franţa, Italia, Marea Britanie etc.).
Statul federal constituie o comunitate a statelor nesuverane, ca-
re presupune un stat central cu competenţă şi personalitate distincte
de cele ale statelor membre. Organizarea statelor de tip federal este
însărcinată cu rezolvarea problemelor comune. Funcţiile statului
sunt împărţite între statul federal şi statele membre. Ca urmare, în
statele federale se întâlnesc, paralel, organe ale puterii şi ordinii de
drept federale şi organe ale puterii şi ordinii de drept a statelor

- 191 -
membre. În statul federal, statele membre participă la legiferarea
federală, în condiţiile existenţei unei delimitări a competenţelor în
realizarea sarcinilor statale (Austria, Australia, Argentina, Brazilia,
Mexic, SUA etc.).
În cadrul confederaţiilor de state suverane, statele membre îşi păs-
trează supremaţia şi independenţa în mod integral. Confederaţia poate
cunoaşte şi forme mai evoluate, cu organe comune, cum sunt: aduna-
rea reprezentativă, şeful de stat, organele diplomatice, armata, finanţe-
le, menţinându-se fiinţa statală distinctă care este reprezentată de par-
lamente şi guverne separate. Istoria a cunoscut mai multe exemple de
confederaţii care, treptat, au încetat a exista în această calitate. Spre
exemplu, SUA în momentul formării, la 1776, a fost o confederaţie
din 13 state, după care s-a transformat în federaţie (în 1789). O situaţie
similară cunoaşte şi Elveţia.
Regimul politic exprimă raportul dintre puterea (organele) de stat
şi cetăţeni. Ansamblul de mijloace şi metodele utilizate de stat în
exercitarea puterii reflectă gradul libertăţii politice în societate şi situa-
ţia juridică a personalităţii. În dependenţă de gradul libertăţii sociale a
individului şi caracterul relaţiilor dintre stat şi societatea civilă, deose-
bim trei tipuri de regimuri politice: totalitar, autoritar şi democratic.
Menţionăm totodată că între democraţie şi totalitarism ca tipuri extre-
me se află multe forme intermediare ale puterii: semidemocratice, se-
miautoritare şi autoritar-totalitare.
Totalitarismul. Termenul “totalitarism” provine din latinescul
“totalis”= “tot”, “întreg”. În realitate totalitarismul s-a instaurat într-
o serie de ţări în prima jumătate a secolului al XX-lea. Totali- tarismul
reprezintă controlul total şi reglementarea strictă de că- tre stat a
tuturor domeniilor activităţii societăţii şi a fiecărui in- divid prin
mijloace diferite ale violenţei militare. Puterea politică cuprinde
întreaga societate şi individul concret. Exercitarea do- minaţiei
politice asupra tuturor sferelor de activitate a societăţii e posibilă
numai în cazul dacă puterea se bazează pe un sistem dez- voltat de
reprimare, teroare, o prelucrare totală ideologică a opi- niei publice.
De regulă, sunt evidenţiate următoarele trăsături ale totalitarismului:
- structura supracentralizată a puterii, care are o formă de pira-
midă, a cărei culme o încununează conducătorul (fiurerul) sau un

- 192 -
grup. Grupul dominant nu poartă nici o responsabilitate faţă de orice
organe electorale, concentrând în mâinile sale puterea legislativă, exe-
cutivă şi judecătorească;
- ideologia monopolistă, care fundamentează dreptul regimului la
dominaţie fără de control. Importanţa ideologiei în regimurile totalita-
re e determinată de necesitatea supunerii întregii populaţii realizării
unui scop (spre exemplu, în Germania fascistă – unirea naţiunii în ju-
rul ideii constituirii statului german rasist);
- partidul de masă, monopolist dominant, care formează scopurile
politice, determină mijloacele de atingere, realizează alegerea şi repar-
tizarea cadrelor;
- sistemul de reprimare ramificat;
- lipsa libertăţii individuale şi a societăţii civile;
- gradul înalt de militarizare a tuturor sferelor vieţii sociale.
Putem evidenţia trei forme de regim totalitar: fascismul italian,
naţional-socialismul german şi comunismul sovietic.
Autoritarismul este caracterizat, de regulă, ca un tip de regim ce
ocupă o situaţie intermediară între totalitalism şi democraţie. În autori-
tarism, poporul este exclus de la o participare serioasă în viaţa politică,
iar conducătorul sau grupul nu poate, în general, fi îndepărtat din fun-
cţie prin mijloace legale. Regimul autoritar admite pluralismul (care
este limitat şi controlat) în gîndirea, părerile şi acţiunile politice, se
împacă cu prezenţa opoziţiei. Dictatura, în care puterea este obţinută
şi exercitată de un singur individ, este un tip de autoritarism. Papa Doc
(şi mai târziu fiul său, Baby Doc) Duvalier în Haite, Juan Peron în
Argentina şi Ferdinand Marcos în Filipine au fost dictatori în sensul
clasic al termenului. Saddam Hussein din Irac este un exemplu con-
temporan. Junta este o dictatură militară care rezultă din răsturnarea
unui regim cu ajutorul forţelor militare care îşi pun propriul lor condu-
cător la putere (de exemplu, junta militară condusă de generalul Pino-
chet în Chile).
Democraţia. Într-o democraţie, autoritatea statului se bazează
fundamental pe popor, care are dreptul să fie implicat în procesul poli-
tic, în deciziile naţionale, în alegerea şi în îndepărtarea conducătorilor
săi. Democraţia reprezentativă, în care poporul alege, periodic, alte
persoane care să-l reprezinte în procesul de luare a deciziilor politice,
este mai obişnuită. Anumite condiţii creează climatul pentru menţine-

- 193 -
rea şi dezvoltarea unei forme democratice de guvernământ. Democra-
ţia participativă, în care toată populaţia este direct implicată în luarea
deciziilor politice, e întâlnită în societăţile mici şi este relativ rară în
lumea modernă.
Experienţa societăţilor democratice contemporane permite a evi-
denţia unele trăsături comune ale democraţiei:
- legitimitatea larg aplicată, care se întemeiază pe confirmarea
de către popor (în forma alegerilor periodice), a deciziilor politice lua-
te de asemenea pe rolul hotărâtor al reprezentanţilor aleşi în mod pu-
blic. Poporul este sursa puterii. Prin reprezentaţii săi, aleşi în mod pu-
blic, el, împreună cu birocraţia, controlează mass-media, grupurile de
interes, puterea etc.;
- garanţia drepturilor civile, politice şi sociale ale omului;
- concurenţa cinstită şi atotcuprinzătoare (alegerile concurenţiale)
şi reprezentativitatea cu scopul de a asigura transmiterea voinţei popo-
rului şi exercitarea ei ulterioară;
- sistemul partinic concurenţial, care constituie mecanismul
fundamental al formării voinţei poporului şi al influenţării asupra
guvernului.

Întrebări recapitulative:
1. Evidenţiaţi caracteristicile generale ale instituţiilor sociale.
2. Determinaţi condiţiile eficacităţii şi ale randamentului funcţionării in-
stituţiilor sociale.
3. Analizaţi principalele tipuri de instituţii sociale.
4. Identificaţi caracteristicile fundamentale ale instituţiilor totale.
5. Evidenţiaţi funcţiile esenţiale ale statului.
6. Caracterizaţi formele de organizare şi de guvernare statală.

Bibliografie selectivă:
1. Goodman N. Introducere în sociologie. - Bucureşti, 1992.
2. Mihăilescu I. Sociologia generală. - Bucureşti, 2000.
3. Lafaye Cl. Sociologia organizaţiilor. - Bucureşti, 1998.
4. Vlăsceanu M. Psihologia organizaţiilor şi a conducerii. - Bucureşti, 1993.

- 194 -
 CAPITOLUL VI

FACTORII EXISTENŢEI ŞI DEZVOLTĂRII

VIEŢII SOCIALE

1. Conceptul de viaţă socială

Prin conceptul de viaţă socială se defineşte societatea umană,

privită sub aspectul său evolutiv, ca un complex sociomaterial. În vi-
ziunea sociologiei, viaţa socială depinde de anumite condiţionări, cum
ar fi apartenenţa indivizilor la o comunitate distinctă şi diviziunea
muncii sociale.
Din condiţionările vieţii sociale rezultă o socializare a individului,
personalitatea sa manifestându-se în cadrul unei colectivităţi în care
este absorbit şi în care se confundă cu semenii săi. În cazul diviziunii
muncii sociale, individul se poate remarca prin fizionomia sa şi prin
activitatea personală, dar el depinde de ceilalţi în aceeaşi măsură în
care se deosebeşte de ei.
Viaţa socială este în acelaşi timp rezultatul relaţiilor dintre factorii
şi condiţiile vieţii sociale (populaţie, mediu, activitate economică, so-
cială, politică, culturală etc.), dar şi rezultatul comportamentelor coti-
diene ale indivizilor.
Mediul geografic, mediul sociocultural interesează deopotrivă pe
so- ciolog, atâta timp cât el studiază ansamblul determinărilor care se
reper- cutează asupra fiinţei umane şi asupra vieţii lui sociale. Unitatea
dintre cadrul fizic, geografic, cultural, economic şi demografic devine
obiectivul strategic specific în studiul sociologic asupra realităţii sociale.
Factorii şi condiţiile vieţii sociale constituie principalele cadre şi
sur- se de influenţă ale desfăşurării acesteia. Condiţiile şi factorii
economici materiali, geografici, biologici acţionează în unitate cu
factorii de ordin psihologic şi psihosocial; starea psihică şi climatul
psiho-moral pot influ- enţa anumite activităţi sau "variabile" complexe
ale vieţii sociale. Un cli- mat psihomoral stimulativ poate contribui la
o mai mare productivitate creativă a colectivităţilor umane. Societatea
umană şi însăşi viaţa socială angrenează funcţionalitatea unui complex
de factori şi structuri, a unor instituţii cu norme şi valori specifice unui
anumit spaţiu social. Diferite
- 195 -
condiţii ce ţin de un anume context natural, geografic şi uman, biologic
şi psihologic, socioistoric şi cultural acţionează generând multiple
forme de influenţe pe care le pot exercita asupra desfăşurării diferitelor
categorii de fenomene, procese şi acţiuni sociale. Omul însuşi cu
acţiunile şi interacţi- unile sale este microstructura societăţii; el este
agentul direct al tuturor fenomenelor de viaţă socială şi prin care
societatea însăşi nu rămâne o simplă uniune complexă de indivizi,
capabili de cooperare, de coacţiune socială, ci devine unitate de viaţă
umană, în care indivizii se pot conserva, dar se pot afirma social, se
dezvoltă, se manifestă şi creează.
Fiecare categorie de factori sau condiţii poate contribui la poten-
ţarea celorlalţi, determinând în baza acestei complexe interacţiuni
anumite efecte de ansamblu, de tipul celor proprii oricărui sistem
hipercomplex şi dinamic.
Viaţa socială cuprinde fenomene rezultate din interacţiunea reci-
procă a indivizilor şi a colectivităţilor care se află într-un spaţiu de-
terminat; oamenii acestor comunităţi folosesc aceleaşi resurse ale spa-
ţiului dat şi îşi adaptează reciproc comportamentele pentru a-şi satisfa-
ce trebuinţele lor curente. Din viaţa socială fac parte asemenea com-
portamente şi fenomene cum ar fi: convieţuirea în familie, relaţiile
dintre elevi şi profesori, colaborarea şi emulaţia sau competiţia care
apar în cadrul unor grupuri de muncă, de creaţie, în producţie.
Condiţiile vieţii sociale sunt de diferite tipuri - pornind cu cele de
mediu natural şi trecând la condiţiile care ţin de "natura umană", de
carac- teristicile distinctive fiinţei umane - ca entitate vitală specifică
etc. Însuşi- rile biologice ale fiinţei umane constituie unele din
principalele condiţii biologice care alcătuiesc ceea ce unii sociologi
numesc "bazele biologice" ale vieţii sociale, respectiv: caracteristicile
organismului uman, ale proce- selor fiziologice şi ale trebuinţelor ce
decurg din acestea. Din punct de vedere sociologic, este relevant
modul în care satisfacerea trebuinţelor umane se realizează în funcţie
de întreg complexul specific al conduitelor şi al factorilor determinativi
pentru viaţa socială. Un rol decisiv în acest sistem unitar de factori şi
condiţii îl are cultura - ceea ce determină şi mo- dalităţi diverse de
satisfacere a trebuinţelor în cadrul diferitelor societăţi, cu nivel variabil
de dezvoltare şi civilizaţie. Relaţia dintre condiţiile natu- rale, biologice
ale fiinţei umane şi anumite fenomene sociologice se rele- vă şi în
structura obiceiurilor sau modelelor comportamentale în interiorul
- 196 -
anumitor comunităţi şi grupuri umane - începând cu cel propriu
familiei

- 197 -
 însăşi. Comportamentele familiare pot fi influenţate de unele
particulari- tăţi ale organismului uman. Factorii sociali şi cei culturali
sunt cei deter- minanţi şi alcătuiesc obiectul preocupărilor specifice
sociologului. Însă şi cele mai specifice fenomene sociale, cum ar fi
cele legate de comporta- mentul şi randamentul în sfera producţiei, pot
fi influenţate de anumite condiţii fiziologice (perturbări ale vederii, ale
capacităţii de efort, concen- trare neuropsihică etc).

2. Populaţia ca sistem şi factor al vieţii sociale

Populaţia constituie un element hotărâtor pentru dezvoltarea so-

cietăţii, fiind reprezentată de totalitatea indivizilor care trăiesc pe un
anumit teritoriu sau într-o anumită comunitate. Populaţia este caracte-
rizată prin fenomene şi procese demografice specifice, începând cu
acelea care determină scopul natural, formele familiei şi continuând cu
constituirea de structuri socioprofesionale, stări biopsihice, mobilitate
teritorială şi socială etc. Din punctul de vedere al fenomenelor care
afectează volumul şi particularităţile sale psihonaturale, populaţia este
studiată de demografie, iar din perspectiva structurilor sociale, al rela-
ţiilor interumane, al proceselor sociale integrative populaţia reprezintă
obiectul de studiu al sociologiei şi al altor ştiinţe sociale particulare.
De aici decurge necesitatea unei colaborări multilaterale şi apariţia
unor discipline de graniţă, care se ocupă într-un mod interdisciplinar
de acest factor.
Mulţimea de indivizi care constituie diferitele grupuri sociale,
mo- dul în care aceştia sunt amplasaţi pe teritoriu sunt elemente
măsurabile ce determină, prin variaţiile lor cantitative, modificări de
structură, pe care morfologia socială le include în preocupările sale.
Folosind noţiuni ca volumul şi densitatea grupurilor sociale, putem
determina o serie de trăsături cantitative şi calitative ale populaţiei şi
explica relaţia dintre acestea şi amploarea relaţiilor sociale care iau
naştere între membrii so- cietăţii. În acest mod, sociologul este
interesat să studieze populaţia ca pe un ansamblu în cadrul căruia se
produc interdependenţe multiple, atât ca efect al fenomenelor
demografice propriu-zise, cât şi ca efect al unor factori care privesc
latura biologică, structurile intelectuale, struc- tura activităţilor
profesionale, gradul de coeziune etc.
- 198 -
 Indiferent de problematica pe care o studiază sociologia cu
privire la populaţie, trebuie să avem în vedere specificul analizei
efectuate de această disciplină şi utilitatea aplicării principiului
multidisciplinarităţii, pentru a putea surprinde trăsăturile esenţiale
ale proceselor care se produc în rândul populaţiei, relaţia dintre
populaţie şi dezvoltarea socială, precum şi efectul progresului soci-
al asupra factorului demografic.
Populaţia, studiată ca factor demografic al vieţii sociale, se impu-
ne atenţiei noastre şi sub aspectul dimensiunilor ei caracteristice com-
plexe în multiple planuri: biosocial (volumul populaţiei, structura pe
sexe şi vârste; natalitate şi mortalitate; mişcarea naturală a populaţiei,
creşteri etc.); economic (persoanele active în plan socioprofesional,
gruparea lor pe categorii de activităţi economice, profesionale etc.);
biologic (starea de sănătate etc.); psihologic (structuri psihice, inte-
lectuale, mentalităţi psihosociale dominante, tipologie psihologică
etc.). Toate aspectele anterior menţionate, privite în interacţiunea lor
cu fenomenele şi procesele sociale, cu ansamblul de structuri ale re-
laţiilor sociale, prezintă interes sociologic şi alcătuiesc părţi compo-
nente ale problematicii sociologice-demografice. Volumul producţi-
ei, oferta în raport cu cererea în domeniul forţei umane de muncă,
solicitările pieţei etc. pot fi influenţate de factorii demografici, de
densitatea într-un anumit spaţiu social etc.
Din perspectivă sociologică, interesează, aşadar, interacţiunile
dintre factorii demografici şi alţi factori ai vieţii sociale, ca şi moda-
lităţile (strategiile) de influenţare pozitivă a factorilor demografici.
Aceste strategii sunt cuprinse în ceea ce putem numi "politică demo-
grafică" (ansamblul modalităţilor, acţiunilor şi măsurilor menite să
optimizeze condiţiile sociale, economice, culturale, de servicii - în-
văţământ, sănătate, asistenţă socială etc.) pentru a contribui la ameli-
orarea parametrilor cantitativi şi calitativi ai factorului demografic
(volum, densitate, nivel de creştere a populaţiei - natalitate, fertilitate
demografică etc.)
Este necesar să se ia în consideraţie efectele de ordin social,
economic ale fenomenelor demografice şi, în primul rând, este util să
prevedem con- secinţele imediate şi de perspectivă ale interacţiunilor
dintre diferitele vari- abile, dintre dinamica demografică şi alte
coordonate ale vieţii sociale, schimbările în alte compartimente ale
vieţii sociale, ale sistemului socio-
- 199 -
economic, ecologic etc. În perioadele în care se depăşesc anumite
"praguri biologice" ale consumului pot apărea fenomene de declin
economic sau în planul nivelului de trai al anumitor categorii sau grupuri
din populaţia unei comunităţi naţionale etc. - când cerinţele populaţiei
existente nu mai pot fi susţinute. Suntem în faţa unor situaţii care
presupun maximum de urgenţă în ce priveşte cerinţa de a vedea, a
înţelege şi a rezolva problemele prin luarea în considerare a tuturor
categoriilor de interacţiuni. Sociologia abordează problemele
demografice, aspectele referitoare la volumul, struc- tura, tendinţele
evolutive actuale, privite din perspectiva interrelaţiilor lor cu alte laturi
ale vieţii sociale. De aceea, cercetările sociologice în domeni- ul
problematicii demografice nu rămân la nivelul simplelor descrieri sau
prezentări statistice, ci antrenează abordări interdisciplinare complexe,
dintr-o perspectivă în care se integrează şi teoriile despre populaţie.
Unele teorii în acest domeniu au fost depăşite, cum ar fi şi cea susţinută
de Mal- thus. Este ştiut că acesta a studiat la începutul secolului al XIX-
lea evoluţia populaţiei şi influenţele acesteia asupra vieţii economice.
Decalajul dintre creşterile în sfera populaţiei şi posibilităţile alimentare
l-au condus pe acesta la ipoteza privind creşterile populaţiei de pe
Glob în progresie geometrică, iar mijloacele de existenţă – în progresie
aritmetică, precum şi la unele idei ce nu s-au confirmat. Desigur, o
creştere semnificativă a populaţiei, o accelerare a ritmului de creştere
(dublarea populaţiei la 200 de ani, apoi la 100 de ani şi în secolul al
XX-lea la 65 de ani) ne relevă o anumită "explozie demografică", ceea
ce în anii `70 s-a numit "problema populaţiei" sau "o problemă a
omenirii" (D.L.Meadows), corelativă cu problema alimentară, cea a
resurselor naturale, a poluării etc., probleme care se impun a fi
rezolvate unitar în diferite ţări (deci cu participare in- ternaţională).
Potenţialul demografic însă nu este echivalent în diferite ţări (e ştiut că
el este mai mare în unele ţări, cum ar fi China, India, SUA etc.), ceea ce
face ca şi modalităţile de abordare a problematicii demografice să fie
diferenţiate şi să poarte un caracter naţional (adaptate în funcţie de pro-
blemele şi situaţiile specifice din fiecare ţară).
Se previzionează că în anumite zone de pe Glob (îndeosebi în
Afri- ca, America Latină, Asia de Sud …) populaţia se va dubla până
în anul 2025, perioadă în care se va înregistra o scădere a ponderii
populaţiei în ţările dezvoltate. Sociologic, aceste aspecte pot evidenţia
faptul că di- namica populaţiei, tendinţele ei evolutive sunt
- 200 -
determinate de anumiţi factori - biologici, naturali, social-economici
etc., care influenţează

- 201 -
direct sensul schimbărilor la nivelul unor parametri, cum ar fi natalita-
te, sănătate, morbiditate, mortalitate, longevitate etc.
În studierea socialului, o primă atenţie se cere acordată populaţiei
privită ca o colectivitate de persoane care convieţuiesc pe un anumit
teritoriu delimitat prin caracteristici demografice sau/şi sociale, rezul-
tând din acţiunea omului de umanizare a mediului natural. De unde
reiese şi conexiunea cu ecosocialul.
Sociologia priveşte populaţia ca obiect şi ca subiect al acţiunii
sociale având în vedere analiza populaţiei ca sistem. Astfel, atenţia
se opreşte asupra structurării acestui sistem reprezentate de multi-
tudinea elementelor şi conexiunilor sale, asupra funcţiilor sale -
exprimând comportamentul acestuia - asupra obiectivelor siste-
mului: adică, starea care trebuie atinsă în viitor şi care este deter-
minată, la rândul său, de structură.
Conexiunea sistemului "populaţie" cu alte sisteme generează
diverse subsisteme, relaţii, interdependenţe, de unde apare şi nece-
sitatea unor cercetări multidisciplinare.
În condiţiile societăţii contemporane, populaţia nu mai poate fi
abordată ca un sistem sau ca o "variabilă independentă". Este unul
din factorii dezvoltării căruia nu trebuie să i se diminueze rolul so-
cial, omul fiind recunoscut (cantitativ şi calitativ) ca principalul
agent al progresului.
Influenţa populaţiei asupra societăţii se exercită pe mai multe
căi, şi anume:
a) prin numărul şi densitatea pe un anumit teritoriu - sporirea
numărului locuitorilor constituie un factor important, cu deosebire în
faza dezvoltării extensive; prin sporirea valenţelor calitative, populaţia
câştigă o nouă importanţă în studiul dezvoltării intensive. Viaţa colec-
tivităţilor umane capătă un grad mai ridicat de intensitate. În asemenea
mod, are loc o intensificare a relaţiilor sociale şi o stimulare a activită-
ţilor de diferite genuri. În al doilea rând, concentrarea demografică se
reflectă într-o sporire a presiunii sociale;
b) prin sporirea populaţiei active cu calificative de înalt nivel - în
acest mod, distingem fenomenul de ofertă demografică, rezultând din
sporul populaţiei apte de muncă, participantă la activitatea socială,
care poate beneficia de o instruire modernă şi având un rol dinamiza-
tor în societate;

- 202 -
 c) prin relaţiile de grup şi solidaritatea care se realizează pe mă-
sura integrării sociale - societatea, ca factor integrator, creează condi-
ţii specifice constituirii grupurilor de muncă orientate spre diferite
domenii şi care prin coeziunea şi solidaritatea între membrii săi stimu-
lează activitatea acestora.
Totalitatea indivizilor legaţi între ei printr-un "contract social",
care are rolul să înlăture anarhia şi stările conflictuale, să dea viaţă
unui sistem de instituţii care să contribuie la reglarea vieţii sociale
constituie societatea umană. Printr-un proces continuu de organizare
de instituţii, populaţia unui stat perfecţionează structura şi dezvoltă
suprastructura acestuia, constituind o realitate psihosocială cu simbo-
luri şi valori culturale comune.
Populaţia ca sistem poate fi structurată şi în funcţie de factori,
cum sunt: legăturile de rudenie şi apartenenţa etnică. Rolul acestora a
scăzut şi se reduce necontenit în societăţile contemporane evoluate din
punct de vedere economic. Analiza sociologică, fără a exagera rolul
rudeniei şi al trăsăturilor etnice, porneşte în această privinţă de la
faptul că ele exercită în diferite condiţii efecte demne de luat în
considerare într-o organizare a comunităţilor umane bazate pe
principii democratice, ca şi în conducerea acţiunii sociale. Accentul se
pune pe studierea modului în care aceşti factori pot stimula sau frâna
activitatea societăţilor moderne. În anumite limite, spre exemplu, în
întreprinderile mici şi mijlocii, ru- denia poate avea importanţă şi este
avută în vedere prin prisma unor avantaje sociale şi economice. În
managementul modern, ca şi în socie- tatea industrială, hotărâtoare
devin competenţele şi calitatea de a dez- volta şi a realiza relaţii
competitive, marcate de o etică înaltă, spre a asi- gura succesul
economic şi social, ascensiunea pe baza valorilor persona- le.
Solidaritatea grupurilor se constituie pe criterii noi, iar fenomenele
demografice, la rândul lor, sunt rezultatul interacţiunii multiplilor fac-
tori: sociali, economici, politici, de ordin intern şi extern.

3. Mediul natural şi societatea

Relaţia dintre factorul geografic şi societate ne apare ca fiind

punctul de plecare în dezvoltarea vieţii sociale, al constituirii grupuri-
lor umane şi al conturării trăsăturilor specifice care le caracterizează.
- 203 -
Mediul reprezintă acea parte a naturii, care înconjoară organismul viu
şi cu care acesta vine în contact nemijlocit.
Relaţia dintre viaţa socială a oamenilor şi caracterele lor psiholo-
gice a fost considerată încă din antichitate ca fiind determinantă de
acţiunea mediului geografic. De aici şi numeroase aprecieri care se fac
cu privire la trăsăturile unor grupuri umane puse în legătură cu mediul
natural. Este cunoscută teza lui Montesquieu, care arată că formarea
unei ţări se află în relaţie cu climatul, fertilitatea solului etc.
Recunoscând rolul naturii în condiţionarea ansamblului de ac-
tivităţi ale grupurilor umane, trebuie să scoatem în evidenţă, de
asemenea, că acestea, la rândul lor, exercită o influenţă asupra na-
turii, umanizând-o prin acţiunile lor culturale, prin punerea în va-
loare a experienţei proprii şi a contribuţiei pe care o au o serie de
ştiinţe particulare, cum sunt geografia socială, economică, urbană
etc. Astfel, rolul factorului geografic în dezvoltarea socială ne apa-
re ca un efect al mediului geografic umanizat ce nu trebuie privit ca
exterior societăţii umane. Prin mediul geografic se înţelege cadrul
care favorizează îmbinarea relaţiilor economico-sociale istoriceşte
constituite, cu condiţiile naturale care oferă elementele necesare
acţiunii transformatoare a omului. Astfel de acţiuni devin cu atât
mai eficiente cu cât ele ţin seama de legile care acţionează în natu-
ră şi le pun în serviciul propriilor interese. Aceasta permite să înţe-
legem de ce mediul geografic, cu întreaga sa variabilitate, nu poate
fi absolutizat pentru rolul său în dezvoltarea societăţii, întrucât ar
duce la o cunoaştere neştiinţifică în procesele sociale. De aceea,
sociologia respinge teoriile determinist-geografice, care tind să
considere societatea umană ca un organism asemănător sistemelor
biologice şi degenerează în formularea unor teorii politice care pun
în centrul atenţiei rolul spaţiului. A concepe că factorii spaţiali au
un rol determinant în viaţa socială şi a absolutiza această idee devi-
ne dăunător unei cunoaşteri ştiinţifice reale a relaţiilor între socie-
tăţile umane. În acelaşi timp, nu trebuie să considerăm că natura
este doar o condiţie exterioară a vieţii sociale, deoarece omul este
dependent de mediul natural atât în ceea ce priveşte satisfacerea
nevoilor sale de existenţă, cât şi în ceea ce priveşte dezvoltarea sa
fizică şi psihică. Prin umanizarea mediului natural, influenţa facto-
rilor naturali este resimţită în mod imediat datorită elementelor ma-

- 204 -
teriale şi produselor moştenite sub forma civilizaţiei materiale, care
capătă aspecte specifice ca: moştenire culturală, experienţă sau
elemente de tradiţie transmise generaţiilor succesive.
În societatea modernă, omul conştientizează din ce în ce mai mult
semnificaţia mediului natural datorită faptului că elementele ce decur-
geau altă dată din forma lor (cum ar fi izolarea) pot fi azi depăşite da-
torită cuceririlor ştiinţifice şi tehnice. Mediul natural poate favoriza, în
anumite cazuri, o intrare mai rapidă în angrenajul mondial, fapt care
poate exercita o influenţă benefică asupra condiţiilor de viaţă ale co-
lectivităţilor umane.
Importanţa spaţiului geografic decurge dintr-o multitudine de cau-
ze: diversitatea elementelor sale este mai pregnantă dacă întinderea
este mai mare; influenţarea spiritului, a concepţiei despre viaţă a
populaţiei, ca reprezentare colectivă a acestuia; asigurarea protejării
unor compo- nente vitale ale ţării şi ale populaţiei autohtone.
Analiza ştiinţifică a semnificaţiei spaţiului geografic a condus la
constituirea antropogeografiei; există însă şi concepţii care au renunţat
la elementele raţionale, ajungând la un veritabil fatalism geografic,
ceea ce este departe de a servi unei ştiinţe despre societate, cum este
sociologia.
Dependenţa omului faţă de mediul natural, în special faţă de
resursele naturale (faţă de care viaţa economică şi satisfacerea mij-
loacelor de subzistenţă nu este posibilă), precum şi efectele pe care
condiţiile naturale le au pe planul dezvoltării psihofizice, spirituale
a oamenilor sunt bine cunoscute, astfel că individul uman este de-
terminat, pe de o parte, de acest factor, iar, pe de altă parte, de me-
diul social constituit din structuri economico-sociale, dotări prelua-
te ca moştenire socială şi culturală, elemente ale existenţei şi ale
tezaurului de cunoştinţe pe care generaţiile le materializează şi le
transmit una alteia.
Relaţia cu mediul natural constituie astăzi un obiect de studiu
al unui număr mare de discipline între care şi cele ecologice, prin
intermediul cărora por fi puse într-o lumină reală interrelaţiile din-
tre mediul natural şi viaţa socială, rolul omului în acest context şi
responsabilitatea sa. Studiile de ecologie au atras atenţia asupra
relaţiei natură-societate cu o deosebită vehemenţă, explicabilă dacă
avem în vedere nivelul de cunoaştere la care a ajuns societatea în

- 205 -
legătură cu rolul calităţii mediului natural în dezvoltarea socială.
Şocul provocat de creşterea cerinţelor privind resursele de materii
prime, accelerarea fenomenelor de degradare a mediului sub efectul
utilizării, uneori iresponsabile, a cuceririlor tehnico-ştiinţifice, fac
ca interdependenţele dintre om şi natură să constituie astăzi o preo-
cupare de interes planetar, în scopul restabilirii echilibrului ecolo-
gic. Asemenea puncte de vedere se situează în afara ideologiilor,
fapt care le dă o valoare globală, unificatoare pentru formarea con-
cepţiei moderne despre natură.
Semnalul de alarmă dat de asemenea lucrări ca: Pământ scalpat,
Primăvara moartă, Omul sau natura. Cercul care se închide etc. de-
monstrează în mod argumentat necesitatea de a elabora modalităţi noi
adecvate stadiului de dezvoltare a societăţii, care să stopeze tendinţele
periculoase ce rezultă din actualul proces al dezvoltării.

4. Raportul economie - societate

Viaţa socială, evoluţia fenomenelor şi a proceselor sociale este in-

fluenţată în mare parte de acţiunile factorilor economici. Aceştia îşi
manifestă rolul determinant atât la nivelul individului, cât şi al grupu-
lui atunci când indivizii, pentru a-şi satisface una sau mai multe nevoi,
trebuie să dispună de bunuri sau servicii utile în cantităţi corespunză-
toare şi cu o periodicitate care să răspundă nevoilor înseşi.
Utilizând termenul de subiect economic pentru persoanele care
sunt angajate în soluţionarea unei probleme economice concrete, re-
zultă că termenii esenţiali prin care punem în evidenţă activitatea
subiectului (individ sau grup) sunt: nevoile unui grup, bunurile şi ser-
viciile corespunzătoare acestor nevoi, utilizarea acestor bunuri în ra-
port cu nevoile ce urmează a fi satisfăcute.
Bunurile utile satisfac nevoile şi, pe măsură ce se realizează acest
obiectiv, are loc o diminuare a lor, paralel cu diminuarea utilităţii bu-
nurilor implicate. Bunul nu este util în mod abstract, pentru că prin
satisfacerea necesităţii o diminuează, diminuându-se utilitatea bunuri-
lor. Satisfacerea nevoilor şi a utilităţii bunurilor necesare acestora sunt
două aspecte ale aceluiaşi fenomen: rezolvarea gradată a problemei
economice. Producerea bunurilor necesare traiului reprezintă punctul

- 206 -
de plecare şi factorul hotărâtor al existenţei societăţii, de unde şi de-
monstrarea faptului că procesul de producţie constituie baza ansam-
blului de procese sociale.
În raport cu sistemul social global, sistemul economic ne apare ca
un subsistem. Astfel, în cadrul conexiunilor sale, la nivel cultural, se
pot ob- serva unele efecte, pozitive sau negative, asupra vieţii
economice, exerci- tate de sistemele formativ-educative, de mentalitatea
economică (existen- ţa sau lipsa acesteia), de valorile sociale (spiritul
ascetic, libera iniţiativă etc.), de ideologia şi de conflictele pe care
acestea pot să le declanşeze. De asemenea, pot fi puse în evidenţă şi
aspecte politice, cum sunt:
a) raporturile politice între întreprinderi (concurenţă, dimensiuni,
grad de concentrare, preţuri, investiţii, raporturi de control multinaţio-
nale, sisteme politice);
b) raporturile cu consumatorii (raporturi de piaţă, controlul preţu-
rilor, cooperative, magazine universale), cu acţionarii (raportul între
proprietatea asupra capitalului şi puterea decizională), cu muncitorii
(situaţii conflictuale, individuale şi organizate, asociaţii, sindicate ale
muncitorilor), eventuale complicaţii etnice;
c) raporturile între unităţile economice şi guvern (naţionalizare,
influenţă şi control economic din partea guvernului).
La nivelul relaţiilor de solidaritate, sociologia distinge aspecte cu
caracter antropologic, care se suprapun cu acelea din domeniul eco-
nomic şi etnografic. Astfel, se disting:
- relaţii între grupurile de rudenie şi activitatea economică, mani-
festate sub forma unor stimuli şi chiar a unor blocaje;
- producerea unor interacţiuni între viaţa industrială urbană şi fa-
milia modernă, între ocuparea femeilor şi structura familială;
- probleme ale populaţiei de vârsta a treia (izolare, excludere,
pierderea identităţii sociale);
- raportul între imigraţie şi schimbările care au loc în poziţia de
manifestare a unor stări tensionate la nivelul grupului uman, între
acesta şi alte grupuri.
Relaţia dintre procesele economice şi viaţa socială se mai observă
şi în influenţa pe care aceasta din urmă o exercită asupra producţiei,
prin acţiunea unor factori fizici şi biologici legaţi de procesele produc-
tive concrete; asupra organizării tehnice a muncii (ritmul de muncă,
gradul de complexitate, cooperarea, comunicarea, autoritatea, cerinţele
- 207 -
şi efectele automatizării); asupra rolurilor ocupaţionale şi profesionale
(diviziunea muncii, piaţa muncii şi capacitatea întreprinzătorilor);
asupra organizării formale şi neformale.
Luând în considerare aspectele sociologice ale dezvoltării econo-
mice se constată că o relevanţă semnificativă o au schimbările sociale,
dintre care menţionăm:
a) schimbări în interiorul structurilor: mobilitate socială, redistri-
buirea puterii politice, înlocuirea personalităţilor politice etc.;
b) schimbări generate de procesul de proliferare a unităţilor subsi-
diare, care nu diferă calitativ de unităţile existente;
c) schimbări structurale, cu crearea de noi roluri şi organisme.
Dezvoltarea economică nu are loc în mod univoc în toate contex-
tele sociale, ea fiind influenţată de:
- sistemul de valori al unei societăţi;
- motivaţiile politice ale dezvoltării: prestigiul naţional, aspiraţia
pentru prosperitate, coerciţia politică, presiunea demografică şi socială;
- noua stratificare socială determinată de dezvoltare;
- perturbările sociale, naţionale sau internaţionale şi catastrofele
naturale.
Toate acestea, ca şi alţi factori, pot să determine diferite "căi
naţiona- le" ale dezvoltării. Orice proces de dezvoltare, la rândul său,
se exprimă prin diversificări adânci ale activităţii economice, ale
rolurilor familiale, ale sistemelor de stratificare socială, ale
comunicaţiilor locale şi ale struc- turii politice. De asemenea, dinamica
proceselor de diferenţiere şi de inte- grare poate înregistra
discontinuităţi, ceea ce explică apariţia de perturbări sociale, cu reacţii în
lanţ, de stres, ostilitate şi atitudini anarhice.
Din toate acestea poate rezulta următoarea problemă: o societate
aflată în plin proces de dezvoltare necesită un guvern puternic şi cen-
tralizat.

5. Conştiinţa socială

Conştiinţa se defineşte drept sentiment, intuiţie, pe care fiinţa

umană o are despre propria existenţă şi despre lucrurile din jurul său.
Conştiinţa socială este un ansamblu de reprezentări, idei, concepţii,
cu- noştinţe, mentalităţi ale unei colectivităţi umane, care reflectă

- 208 -
condiţiile de existenţă ale acesteia, precum şi psihologia socială a
oamenilor. Conşti-

- 209 -
inţa socială - cu toate formele sale (ştiinţă, politică, morală, artă,
religie etc.) - concură la valorificarea într-un sens sau altul a
condiţiilor vieţii sociale, putând amplifica forţa de acţiune a celorlalţi
factori obiectivi. Concepţiile omului, atitudinile şi convingerile,
sistemul de valori (poziţia faţă de obiectivele spre care merită să
năzuieşti), cultura spirituală, cultura profesională etc. contribuie la
potenţarea ( la amplificarea) capacităţilor de acţiune ale omului - ca
factor decisiv în orice devenire socială, în viaţa societăţii în ansamblu.
Conştiinţa nu poate fi abordată în mod general, abstract, ci prin formele
sale esenţiale de obiectivare în cultură, în structu- rarea forţelor de
acţiune socială a omului, în exprimarea şi realizarea lui ca
personalitate socială. Ea influenţează semnificativ viaţa socială umană
şi analiza sociologică trebuie să se îndrepte mai ales asupra acestor
factori care ţin de agentul activităţilor sociale, prin care prind viaţă şi
se împli- nesc (la un nivel sau altul, într-un sens sau altul) şi
influenţele celorlalte categorii de condiţii şi factori determinativi.
Nici o sociologie nu poate pierde din vedere problematica omului
ca agent al oricărei acţiuni sociale, ca actor al istoriei devenirii şi dez-
voltării sociale, veriga-cheie a întregului angrenaj social.
Asupra conştiinţei ca factor şi condiţie a vieţii sociale s-a pronun-
ţat cunoscutul sociolog român Petre Andrei. În viziunea autorului ci-
tat, societatea omenească nu este o sumă de indivizi care se găsesc
laolaltă, fără a avea între ei vreo legătură. Societatea omenească este o
unitate spirituală, iar fenomenele sociale sunt produse ale ei. Ştiinţa,
morala, religia, regulile de drept, viaţa economică, toate sunt în esenţa
lor complexe spirituale şi trebuie privite în funcţie de interacţiunile
sale. Instituţiile sociale redau întotdeauna exact mentalitatea vremii în
care au apărut şi cerinţele ei, în fond – starea conştiinţei sociale.
Din experienţa de toate zilele, fiecare individ poate constata exis-
tenţa puterii care îl constrânge la anumite acţiuni sau îl opreşte de la
altele, o putere care îl face să-şi înăbuşe dorinţele şi să se conformeze
unor reguli nu întotdeauna mulţumitoare şi uşor suportabile. În săvâr-
şirea acţiunilor noastre ţinem seama de opinia publică, invocând auto-
ritatea ei în materie de judecată morală. Opinia publică nu este altceva
decât judecata colectivităţii, aprecierea fenomenelor de către grupul
social. Opinia publică nu este însă una dintre formele tipice de mani-
festare a conştiinţei sociale.

- 210 -
 Fiecare din noi are conştiinţa că aparţine în acelaşi timp unui
grup etnic, de care se simte legat şi ale cărui împrejurări de viaţă le
trăieşte cu destulă intensitate – aceasta reprezentând conştiinţa naţi-
onală. Naţiunea nu este decât conştiinţa solidarităţii acelora care se
simt legaţi prin trecut, prin aceleaşi vicisitudini istorice şi prin aspi-
raţiile comune de viitor.
Obiectul conştiinţei sociale îl formează scopurile, reprezentări-
le, sentimentele şi dorinţele comune ale membrilor unei societăţi,
instituţiile şi legile sub a căror autoritate trăiesc oamenii. Societa-
tea nu este o persoană în carne şi oase, care să aibă un suflet indi-
vidual, ci este o structură cu viaţă proprie, produsă prin sinteza
conştiinţelor individuale. Ca membru al unei comunităţi, omul are
trăsături psihice asemenea cu ceilalţi, pentru că toţi suferă influenţa
aceleiaşi societăţi. Din conştiinţa legăturii cu alţii şi a comunităţii
lor se naşte în sufletul individual un fel de conştiinţă supraindivi-
duală. Spranger spune textual: “… grupa ca atare nu are suflet, dar
întrucât ea influenţează asupra fiecărui membru al ei, ea produce o
capacitate psihică supraindividuală, un fel de eu colectiv”. Con-
ştiinţa socială apare deci tot ca ceva imanent în conştiinţa indivi-
duală, însă cu un caracter special, în baza căruia individul se ştie şi
se afirmă ca reprezentant al unei grupe. În acelaşi timp, ea se pre-
zintă şi sub un aspect obiectiv în instituţii.
După cum afirmă Durkheim, omul are două feluri de conştiinţă:
una personală, conştiinţa de stările şi fenomenele care îl privesc ex-
clusiv pe dânsul, şi una colectivă, care cuprinde caracterele comune
ale societăţii în care individul trăieşte. Prima reprezintă şi constituie
personalitatea individuală, cea de-a doua – tipul colectiv, conştiinţa
socială. Între aceste două conştiinţe este un raport de subordonare şi
de armonie, deci uneori poate exista chiar luptă. Dacă privim raportul
dintre cele două feluri de conştiinţe din punct de vedere evolutiv, con-
statăm că legătura socială e cu atât mai tare şi autoritatea cu atât mai
puternică cu cât conştiinţa colectivă copleşeşte mai mult pe cea indi-
viduală. În adevăr, în faza clanului original, omogen, când personalită-
ţile încă nu sunt diferenţiate, credinţele religioase stăpânesc complet
pe om şi îi reglează întreaga viaţă. Conştiinţa individuală este atunci
anihilată de către cea socială. Mai târziu însă, când individul devine o
personalitate de sine stătătoare, care judecă toate faptele şi reacţionea-

- 211 -
ză, între conştiinţa socială şi cea individuală se stabileşte un astfel de
raport care nu mai este o subordonare absolută, ci o armonizare a aces-
tor conştiinţe, ceea ce face posibilă acea solidaritate organică despre
care vorbeşte Durkheim.
Prin urmare, conştiinţa are două aspecte: una individuală şi alta
socială, ambele fiind strâns legate una de alta. Fiecare avem o conşti-
inţă a propriei noastre vieţi, a instinctelor moştenite de la moşi-
strămoşi, a înclinaţiilor noastre, conştiinţă a eului propriu, dar avem
în acelaşi timp şi o conştiinţă de dependenţa noastră faţă de grupul
social, de legătura intereselor noastre cu ale altora – o conştiinţă so-
cială. Conştiinţa eului stabileşte în genere un paralelism – uneori
chiar şi opoziţii sau conflicte – între interesele proprii ale individului
şi acelea ale grupului social, pe când conştiinţa socială face totdeau-
na unitatea acestor interese. Conştiinţa eului e modificată de către
societate, care îşi lărgeşte mereu sfera şi capacitatea. Societatea a
îmblânzit omul şi a întunecat egoismul feroce, făcând posibilă dez-
voltarea altruismului, şi tot ea a prilejuit progresul ştiinţelor, al in-
venţiilor şi al artelor. La rândul său, şi conştiinţa individuală poate
da direcţii noi societăţii. F.Oppenheimer vorbeşte despre
Ichbewusstsein şi Wirbewusstsein, considerând primul fel de conşti-
inţă ca un produs al celui de-al doilea.
Din aceste considerente, conştiinţa socială nu poate fi concepută
numai ca o conştiinţă de constrângere pe care o exercită societatea
asupra noastră, ci şi ca o armonizare a intereselor şi a scopurilor noas-
tre cu ale celorlalţi. Ea nu are deci numai un aspect obiectiv, ci şi unul
subiectiv. Dacă ea nu este ceva fizic, numai morfologic, atunci trebuie
să vedem într-însa o unitate funcţională. Cooley a comparat această
unitate funcţională a conştiinţei sociale cu unitatea muzicii unei or-
chestre, cu armonia nouă şi unitară care rezultă din partituri şi instru-
mente diferite. Sinteza şi coordonarea conştiinţelor individuale dau
naştere conştiinţei sociale, acordându-i astfel caracterul de realitate
spirituală funcţională, întocmai ca şi societatea.
Din procesul de transformare a conştiinţei sociale se vede clar
partea de contribuţie a individului la viaţa socială. Orice sinteză, în
orice domeniu se efectuează ea, nu apare niciodată ca o simplă formă
constantă, ci variază întotdeauna calitativ, după elementele din care ea
a rezultat.

- 212 -
Întrebări recapitulative:
1. Care sunt particularităţile vieţii sociale? Daţi exemple.
2. Care este rolul populaţiei în dezvoltarea socială?
3. Explicaţi, în ce constă relaţia dintre mediul natural şi societate?
4. Explicaţi, în ce constă relaţia dintre economie şi societate?
5. Cum trebuie înţelese structurile de rudenie şi de etnicitate?
6. Ce loc deţine conştiinţa socială în dezvoltarea vieţii sociale.

Bibliografie selectivă:
1. Andrei P. Sociologie generală. – Bucureşti: Editura Academiei, 1970.
2. Boudon R. Tratat de sociologie. – Bucureşti: Humanitas, 1997.
3. Constantinescu V., Grigorescu P., Stoleru P. Sosiologie. – Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică, 1997.
4. Dogan M. Sociologie politică. – Bucureşti: Alternative, 1999.
5. Durkheim Em. Regulile metodei sociologice. – Bucureşti: Editura Şti-
inţifică, 1974.
6. Durkheim Em. Despre sinucidere. – Iaşi: Institutul European, 1993.

- 213 -
 CAPITOLUL VII

SCHIMBAREA SOCIALĂ – PARTE COMPONENTĂ

A VIEŢII SOCIALE

1. Definiri şi conceptualizări ale schimbării sociale

Într-un anumit sens, totul este într-o continuă schimbare. Fiecare

zi înseamnă o nouă zi, fiecare clipă este un moment nou în timp. Filo-
soful grec Heraclit a demonstrat că nu păşeşti în acelaşi râu de două
ori. A doua oară râul este diferit, întrucât a curs apa pe el, iar persoana
în cauză a suferit unele schimbări.
A identifica schimbările implică a arăta în ce măsură există
modifi- cări în structura de bază a unui obiect sau a unei situaţii de-a
lungul unei perioade de timp. În cazul societăţii omeneşti, pentru a
hotărî în ce măsu- ră şi în ce fel sistemul se află în curs de schimbare,
trebuie să demonstrăm în ce măsură au fost modificate instituţiile de
bază în decursul unei anu- mite perioade. Orice raportare a schimbării,
presupune, de asemenea, a arăta ceea ce rămâne stabil – ca punct de
referinţă pentru măsurarea mo- dificărilor. Chiar şi în prezent, în lumea
aflată într-o mişcare rapidă, există continuităţi ale trecutului îndepărtat.
De exemplu, sistemele religioase principale – cum ar fi creştinismul şi
islamismul – îşi menţin legăturile cu ideile şi practicile iniţiale de
aproximativ două mii de ani. Totuşi, majori- tatea instituţiilor din
societăţile moderne se schimbă, evident, mult mai rapid decât cele din
lumea tradiţională.
Schimbarea socială constituie trecerea unui sistem social sau a
unei componente a acestuia de la o stare la altă stare diferită calitativ
şi/sau cantitativ. Specific schimbării este faptul că ea însăşi este o sta-
re chiar tranzitorie ce trebuie considerată ca atare, în acelaşi timp vi-
zând diferenţele dintre două stări succesive ale sistemului.
În general, sociologia abordează schimbarea la două niveluri dis-
tincte:
 schimbarea (macrosocială) a societăţii globale, făcându-se refe-
riri la creştere, evoluţie, dezvoltare, progres, regres;
 schimbarea (microsocială) a anumitor subsisteme sau compo-
nente ale societăţii.
- 214 -
 Cele două niveluri nu sunt în mod necesar şi consecvent puse în
re- laţie, unele teorii sociologice concentrându-se asupra schimbării
ma- crosociale, iar altele asupra celei microsociale. Vom constata,
astfel, existenţa a numeroase definiri propuse de sociologi pentru a
surprinde schimbarea socială, ca şi numeroase articulări ale
conceptelor şi ale de- finirilor acesteia. Dacă J.J. Rousseau vedea
“evoluţia” ca o “genealogie a corupţiei”, iar M.Weber ca pe o
“dezvrăjire a lumii”, G.Tarde analiza schimbarea ca trecere de la
“cutumă” la “modă”, iar W.Bagehot ca tre- cere de la “vârsta cutumei”
la “vârsta discuţiei”, L. de Banald, F. le Play, S.Maine etc. percep
schimbarea în urma analizei familiei.
Diversele încercări de sistematizare a întrebărilor şi răspunsurilor
privind schimbarea socială se conturează în timp. Unii disting “eve-
nimentul social” de “schimbarea socială” (pe termen scurt şi mediu) şi
de “evoluţia socială” (pe termen lung). Alţii definesc schimbarea în
raport cu o referinţă. Parsons cere să distingem între “schimbările de
echilibru” care nu sunt “schimbări sociale”, ci înlocuirea unui “echili-
bru” vechi cu altul nou, după anumite perturbări, şi “schimbările struc-
turale” (când se schimbă subsistemele sistemului social, modelele,
valorile, se modifică ansamblul social).
W. Moore generalizează:
 schimbările sociale pot fi constatate în orice sociocultură;
 ele nu sunt izolate în spaţiu şi timp, nu se confundă cu “crize”
temporare, urmate de “reconstrucţie”;
 în lumea contemporană schimbările au loc peste tot, iar efectele
lor pot apărea oriunde;
 în raport cu societăţile altor timpuri, în societatea contempora-
nă multe din schimbările sociale sunt rodul unor deliberări, inovări,
planificări;
 mai mult decât altă dată, un rol important în schimbarea socială
îl au tehnologiile, strategiile etc.
Y. Barel arată că schimbările pot fi măsurate prin “indicatori
sociali” (schimbările sociale fiind “schimbări de stare”). Dacă luăm în
consideraţie constatările filosofilor, vom stabili că “totul se schimbă”
sau că “nimic nu se schimbă”. Este deci important a studia schimbarea
apelând la tehnicile cercetării, pentru a afla ce se schimbă, ce rămâne
neschimbat etc. Dar “invarianţa” şi schimbarea socială nu sunt stări care
se observă sau se con- stată în sensul în care se poate constata că un
- 215 -
mobil se deplasează într-un

- 216 -
spaţiu obişnuit. Invarianţa şi schimbarea socială nu ţin de observaţia
empi- rică. Ele sunt rezultatul unei munci teoretice, la capătul căreia se
decide dacă e vorba de schimbare sau de invarianţă, fără ca observarea
faptelor să poată decide în locul teoreticianului. În funcţie de nivelul de
abstracţie sau de generalitate la care ne situăm, se poate decide, la
limită, că totul este invarianţă. De regulă, cu cât modelul de care ne
servim pentru a reprezenta un sistem social este mai abstract, mai general
(în timp şi spaţiu) şi “sărac” (adică redus la “esenţă”), cu atât impresia de
invarianţă predomină. Anche- ta sociologică este cea mai apropiată de
empiric şi evidenţiază că totul se schimbă, că nimic nu e niciodată
asemănător şi, la limită, ca orice tăietură diacronică sau sincronică în
viaţa socială este constituită dintr-o juxtapune- re de evenimente unice.
Barel distinge şi schimbările ce ameninţă invarianţa, şi pe cele care au
drept efect asigurarea invarianţei.
Concepem schimbarea ca transformare observabilă în timp (pro-
vizoriu) a structurilor, instituţiilor, actoriilor pe care le construiesc
istoric şi cotidian. Avem în vedere cerinţa epistemologică a nuanţării
relaţiei teoretico-empirice, ca şi faptul că realele probleme ale socio-
logiei nu sunt cele de ordin teoretic sau metodologic, ci de ordin onto-
logic (date de faptul că “entităţile de bază” postulate de sociologi pot
fi contestate la un moment dat).
Viaţa socioumană contemporană este schimbătoare, fiind
rezultatul agregării multitudinii actorilor (oameni, familii, biserici,
secte, între- prinderi, partide politice, organizaţii, asociaţii, cercuri,
reţele etc.) în pluralitatea lumilor. În “Dicţionarul de sociologie”,
R.Boudon şi F.Bouricaud spuneau că nu e cu putinţă o teorie
sociologică generală a schimbării sociale. Sociologia analizează
procesul de schimbare “datat şi semnat”. Aceasta nu înseamnă să nu
ţinem seama de ireductibilitatea şi complementaritatea articulărilor
propuse de sociologie pentru a sur- prinde schimbarea socială. Este
utilă şi articularea teoretică propusă de I.Balchler, şi cea propusă de
D.Chirot, aşa cum e util să-i recitim pe A.Comte, Em. Durkheim,
M.Weber, T.Parsons etc., fără a rămâne adep- ţii teoriilor lor asupra
schimbării sociale. Este util să apelăm la ideile lui Balchler, de
exemplu, măcar pentru a reţine distincţia pe care o face între
“evoluţie”, “revoluţie”, “mutaţie” – ca forme ale schimbării.
Este deosebit de utilă explicarea schimbării sociale din perspecti-
va lui D.Chirot, asupra cărora ne vom opri cu intenţia de a analiza te-
- 217 -
matica schimbării socioumane. În societăţile actuale, spune Chirot,

- 218 -
există mii de tipuri de instituţii sociale. Aparţinem ca membri compe-
tenţi ai unora din ele (statului, partidelor, administraţiilor, grupurilor
de persoane, familiei, cluburilor, bisericilor, şcolilor etc.). În sistemele
socioculturale sunt incluse “codurile”, “schiţele” lor de dezvoltare.
Culturile interpretează pentru noi lumea înconjurătoare, le dau un
anume sens şi ne permit să ne exprimăm. Toate părţile sistemului so-
cial interacţionează. Nici una nu este cauză neesenţială a schimbărilor.
Marxismul a fost o concepţie, o cerinţă ce vorbea de realitatea econo-
mică cu scopul de a îndeplini un fel de menire religioasă. Ideea “egali-
tarismului socialist” a creat o “conştiinţă politică” ce “a dat naştere”
unor instituţii economice şi sociale. Urmărind schimbările produse de
căderea comunismului (european), Chirot arată că “tensiunile s-au
născut aici ca urmare a unor performanţe economice slabe şi a disiden-
ţei în creştere. Oamenii au încetat să mai creadă în validitatea ideolo-
giei marxiste, moartea politică a comunismului a fost urmată de o se-
rie de grave crize de război şi de grave tulburări sociale”. Atunci când
“mediul extern” informează o societate că “ceva nu e în regulă” re-
forma se naşte din multitudinea de sugestii posibile.
Europa de Vest nu s-a transformat atât de repede în secolul al
XIX-lea nu numai pentru că au existat câteva secole precedente de
modificări ştiinţifice şi filosofice, ci şi pentru că prezenţa unei mari
acumulări de idei a făcut extrem de rapid posibilă această adaptare,
atunci când presiunile economice şi politice au scos-o din era agrară.
Societăţile din afara Europei nu au beneficiat de un astfel de depozit al
modelelor disponibile, până când nu au învăţat despre ştiinţă şi orga-
nizarea socială a Vestului.
Desigur, nu putem deduce că impulsul de bază al schimbării este
dat doar de idei, dar vitalitatea şi diversitatea unei culturi, precum şi
rezistenţa la uniformitate, acum şi în trecut, oferă cele mai mari surse
de succes în viitoarele înfruntări. Aceasta nu înseamnă că menţinerea
vechilor idei produce eşecuri sigure. Chirot conchide că studierea
istoriei modificărilor sociale şi înţelegerea cauzelor lor generale nu
oferă răspunsuri la întrebările critice legate de viitor. Dar ne face,
totuşi, mai conştienţi de problema socială şi ne învaţă să privim o
schimbare într-o manieră largă, comparativă.
Nu există o singură abordare teoretică asupra schimbării. În reali-
tatea socioumană se găsesc suficiente exemple privind schimbarea

- 219 -
socială, diverse teorii ale schimbării sociale. Ar fi excesiv însă să spu-
nem că eforturile celor care gândesc, cercetează, fac generalizări şi
încearcă previziuni sunt zadarnice.

2. Teoriile schimbării sociale. Abordări

sociologice privind schimbarea
socială

Schimbarea socială a fost interpretată din diverse perspective.

Astfel, deosebim mai multe teorii care explică fenomenul schimbării
sociale: teoriile evoluţioniste, teoriile ciclice, teoria funcţionalistă, teo-
ria conflictului etc. În continuare ne vom opri la aceste teorii.
 Teoriile evoluţioniste
Gândirea sociologică de început s-a concentrat asupra progre-
sului social şi asupra problemei existenţei unor legi fundamentale
ale schimbării sociale. H.Spencer, de exemplu, consideră că schim-
barea progresează totdeauna de la forme mai simple la unele mai
complexe. Adoptând teoriile evoluţioniste ale lui Ch.Darwin ca
model, H.Spencer a susţinut intervenţia guvernamentală limitată în
funcţionarea societăţii, aşa încât să permită acestor legi evoluţio-
niste, naturale ale progresului social să se desfăşoare. În concor-
danţă cu conceptul lui Darwin despre “supraveţuirea celui mai
bun”, activităţile şi instituţiile care pot rezista în acest timp de me-
diu concurenţial vor continua şi chiar vor prospera, altele vor dis-
părea pur şi simplu. Legile naturale, nu intervenţia umană, vor fi
factorul determinant.
Teoria evoluţionistă, oarecum simplistă, despre progresul social
şi-a pierdut bunul renume. Gerhard şi Jean Lenski au dezvoltat o ver-
siune mai sofisticată a teoriei evoluţioniste socioculturale, care nu pre-
supune inevitabilitatea “progresului”. Ei cred că forţa motrice în
schimbarea socială este schimbarea tehnologiei care duce la schimbări
în producţia economică, în organizarea socială şi în comportamentul
social. Aceste schimbări nu sunt rezultatul unor legi fundamentale ale
schimbării sociale, dar ele pot fi găsite în acţiunile concrete din con-
textul sociocultural al societăţilor. De asemenea, aceşti sociologi au
considerat schimbarea “multiliniară”, producându-se în sfere sociale
diferite, în ritmuri şi în direcţii diferite.
- 220 -
  Teoriile ciclice
Teoreticienii acestei perspective de abordare au considerat schim-
barea socială ciclică. Spengler susţinea că, asemenea organismului
uman, societăţile se nasc, se dezvoltă şi apoi decad. Ciclul este inevi-
tabil. Vigoarea dezvoltării iniţiale scade în perioada de mijloc. Atunci,
societatea devine mai materialistă şi, în cele din urmă, începe să deca-
dă. Toynbee, pe de altă parte, afirmă că societăţile pot învăţa din expe-
rienţa istoriei. Decăderea nu este inevitabilă, dar societăţile trebuie să
ia măsuri concrete ca să o oprească. Civilizaţiile se dezvoltă ca reacţie
la provocările care apar din mediul ambiant (condiţii geografice şi
climatice) sau din acţiunea umană (ameninţarea cu război de către o
societate vecină).
Societăţile prosperă dacă provocările sunt relativ pozitive, sau da-
că societăţile iau măsuri adecvate şi înfiinţează instituţii eficiente pen-
tru a le face faţă.
Acest punct de vedere a fost susţinut în mod viguros de ex-
preşedintele american J.Kennedy. El observase că marile puteri tind să
se extindă cât mai mult în scopuri militare şi, astfel, îşi slăbesc baza
economică. Structura lor economică sărăcită duce la un declin social al
societăţii. Kennedy consideră că Statele Unite contemporane se găsesc
tocmai într-o astfel de situaţie.
 Teoria funcţionalistă
Parsons consideră societatea un sistem social de părţi unite una
de alta şi interdependente. Acest sistem caută echilibru. Schimbarea se
produce când această stabilitate esenţială este tulburată, sistemul fiind
forţat să reacţioneze pentru a-şi restabili echilibrul. Societăţile sunt
conservatoare, rezistând schimbării sociale. Transformarea este un
iritant, ceva care răstoarnă funcţionarea relativ liniştită a societăţii.
Schimbarea socială este introdusă prin forţe extreme, cum este
războiul, sau apare din tensiuni interne, cum ar fi criza economică.
Societatea se acomodează la schimbări şi stabileşte un nou echilibru.
În această concepţie, schimbarea duce totuşi la stabilitate, deoarece
apare un nou echilibru din ajustările făcute.
Când schimbarea este recunoscută, aceasta este abordată din per-
spectiva evoluţionistă. Societăţile se dezvoltă printr-un proces de dife-
renţiere creator de diferite instituţii sociale, care să se ocupe de pro-
blemele frecvente ale societăţii, şi printr-un proces de integrare sau de

- 221 -
relativă coordonare a activităţilor acestor instituţii. Stabilitatea şi
schimbarea se produc împreună, dar tradiţionaliştii tind să pună accen-
tul pe prima. Totuşi, unii funcţionalişti (Merton) îşi dirijează atenţia
spre problema schimbării sociale şi spre modul spre care aceasta este
stimulată de tensiunile interne ale societăţii.
 Teoria conflictului
În teoria clasică, schimbarea socială apare din lupta de clasă din-
tre exploatatori şi cei exploataţi economic. Tensiunile între grupurile
inegale din societate forţează schimbări în structura societăţii. Schim-
barea este o consecinţă a nevoii de reconciliere a contradicţiilor în
structură şi în acţiuni. Rezultatul rezolvării acestor contradicţii nu este
un compromis, ci crearea a ceva cu totul nou – transformarea socială.
Marx s-a concentrat în principal asupra contradicţiilor economice,
ca fiind forţa motrice a schimbării sociale. Alţi teoreticieni ai conflic-
tului au încercat să lărgească această perspectivă. Dahrendorf conside-
ră drept cauze ale schimbării sociale diverse tipuri de conflict social.
Conflictul dintre grupurile etnice, rasiale şi religioase poate constitui
baza unor schimbări importante în societate.
Nici una dintre teorii nu explică, pe deplin, schimbarea socială.
Teoria evoluţionistă oferă o explicaţie insuficientă pentru multe
schimbări sociale interne, cum sunt modelele de migraţie şi realini-
erile politice.
Teoriile ciclice par înrădăcinate în explicaţiile potrivite pentru
schimbarea din societăţile occidentale, dar mai puţin relevante pentru
societăţi din alte părţi ale lumii. Teoreticienii funcţionalişti pun un
prea mare accent pe stabilitate şi echilibru. Astfel, deseori, schimbarea
este studiată ca un proces provocat artificial. Teoreticienii conflictului
se concentrează aproape exclusiv pe tensiunea socială, mai ales pe cea
economică şi, în general, ignoră alte surse ale schimbării sociale, cum
sunt progresul tehnologiei şi presiunile externe.
Oricare ar fi limitările lor ca explicaţii comprehensive ale
schimbării sociale, teoriile prezentate mai sus oferă analize utile ale
tipurilor concrete şi ale circumstanţelor în care se produc schimbările
sociale. Cele mai multe teorii folosesc o anumită formă de evoluţie
socioculturală ca punct de plecare, fie explicit, fie implicit. De ase-
menea, modelul de schimbare socială al lui Merton combină elemen-
te ale teoriei funcţionale şi ale teoriei conflictului. El introduce în

- 222 -
sistemul social elemente de tensiune, iar Coserta examinează “fun-
cţiile conflictului social”, fapt ce demonstrează că teoriile func-
ţionalistă şi cea a conflictului, referitoare la schimbarea socială, pot
fi unite într-o anumită măsură.
Teoriile evoluţioniste şi ciclice oferă cadrul general neutru, înţe-
legerea dinamicii de bază a schimbării sociale. Ele îl avertizează pe
analist de importanţa atât a presiunilor externe, cât şi a tensiunilor in-
terne în producerea schimbării sociale. Teoreticienii conflictului scot
în evidenţă formele concrete ale stresului intern care sunt deseori im-
plicate. Teoriile funcţionaliste subliniază ideea că, drept reacţie la
schimbare, societăţile se acomodează la modalităţile care încearcă să
le păstreze echilibrul, aşa că, în mod paradoxal, schimbarea şi stabili-
tatea nu sunt, totdeauna, reciproc exclusive. Aceste teorii despre
schimbarea socială sunt complementare, deşi o teorie cu desăvârşire
comprehensivă despre schimbarea socială încă nu există.

3. Factorii schimbării sociale

Teoreticienii sociologiei au încercat de-a lungul ultimelor două

secole să dezvolte o teorie generală, care să explice natura schimbării
sociale. Dar nici o teorie bazată pe un singur factor nu poate demon-
stra diversitatea evoluţiilor social-umane, de la societăţile de vânători,
culegători şi păstori, la civilizaţiile tradiţionale şi, în final, la sistemele
sociale complexe de azi. Totuşi, putem identifica cei trei factori prin-
cipali, care au influenţat constant schimbarea socială, mediul înconju-
rător fizic, organizarea politică şi factorii culturali.
G.Rocher propune să distingem factorii: demografic, tehnic, eco-
nomic, cultural, ideologic, conflictual, contradicţia. I.P. Durand şi
R.Weil disting factorii: demografic, tehnic, cultural, ideologic. Ne vom
opri asupra unora din perspectiva dualităţii structuralului.
Nu sunt puţini cei care au urmărit impactul factorului cosmic, ge-
ografic, biologic, antropologic etc. Asupra schimbării socioumanului,
schimbarea socială este explicată prin substratul fizic:
 stepa asiatică explică viaţa pastorală şi nomadă;
 fiordul (golf maritim îngust, intrat adânc în uscat) explică stati-
ca şi dinamica socială a societăţilor nordice;

- 223 -
  “drumurile popoarelor” (Demolins) au fost “alambicurile pu-
ternice care au transformat popoarele ce s-au angajat pe ele”;
 solul serveşte ca suport rigid aspiraţiilor schimbătoare ale oa-
menilor, “întreaga viaţă a statului îşi are rădăcina în pământ” (Ratzel)
care reglează cu brutalitate destinele popoarelor.
Elveţienii nu au dezvoltat arta, poezia datorită naturii ţării lor, a
cărei “maiestate sublimă a paralizat spiritul” – afirma Semple.
H. de Gabineau, Gamploviez au insistat asupra factorului vizual.
Ei analizează rasa ca un factor ce-şi pune amprenta asupra individului
şi societăţii ca o fatalitate. Toate faptele şi fenomenele sociale se
explică, după aceşti autori, prin aptitudinile “rasei superioare” şi
defectele eredi- tare ale “rasei inferioare”. Rasiştii hitlerişti aproape că
nu au avut ce să inventeze după ce au citit cu luare-aminte astfel de
cărţi. Nici “clasicii” greci nu au ezitat să distingă între “greci” şi
“barbari” (adică restul po- poarelor), aşa cum M.Gunther, Th. Fritsch
nu “au ezitat să distingă, alte rase umane” de “rasa nordică
(caracterizată prin “francheţe”, “voinţă reflectată”, “eroismul cel mai
pur”, “calităţi de şefi” etc.).
 Factorul demografic
G.Simmel afirmă că “variaţiile morfologice” reprezintă explicaţii
pentru schimbarea socială. Pentru a pricepe “diferenţierea socială”,
“în- tretăierea cercurilor sociale”, este necesar să luăm în seamă şi alţi
fac- tori. Schimbările ce afectează populaţia sub aspectul fecundităţii,
natali- tăţii, mortalităţii sunt adesea concomitente cu multe alte
schimbări soci- ale. “Orice creştere cantitativă – spune Simmel –
antrenează modificări calitative ale societăţii, necesită adaptări noi pe
care o fiinţă socială îm- bătrânită nu le poate suporta”. Em. Durkheim
defineşte însă pe larg rolul volumului şi densităţii populaţiei în cazul
schimbărilor sociale, prin fap- tul că numărul relaţiilor sociale creşte
în dependenţă de numărul indivi- zilor. Factorul demografic determină
creşterea concurenţei între elemen- tele sociale: intră în concurenţă
profesiile, se accentuează diviziunea muncii, se transformă dreptul,
solidaritatea socială etc.
 Factorul tehnico-economic
Este adesea citată cartea lui L.Mumford “Tehnică şi civilizaţie”, ca
şi cea a lui H.Janne “Le systeme social. Essai de theorie generale”. Ei
evidenţiază că în devenirea societăţilor putem distinge mai multe faze,

- 224 -
pe baza nivelului de dezvoltare a tehnicii:

- 225 -
  faza lithotehnică – când uneltele erau din piatră, economia de
subzistenţă, iar schimbările minime;
 faza antropotehnică – când se utilizează metalele, apare scla-
vajul, se lărgesc schimburile;
 faza lotehnică (între 1000-1750) – când se utilizează forţa
apei, lemnul, resursele solului, se dezvoltă ramurile industriei
legate de agricultură etc.;
 faza paleotehnică (1750-1920) – utilizarea pe scară largă a
fierului, cărbunelui, petrolului etc.; este era metalurgiei, a
maşinilor unelte, a marii industrii, a producţiei în serie etc.;
 faza neotehnică – utilizarea electricităţii, a produselor sinteti-
ce, dezvoltarea fără precedent a comunicaţiilor, modernizarea
schimburilor etc., este faza “materialismului fără scop”.
Tot Mumford precizează referitor la factorul tehnic: “Inferioară
piciorului, cârja ajută la mers, în timp ce osul şi ţesăturile se reconsti-
tuie. Eroarea curentă e de a ne imagina că o societate în care fiecare
om e prevăzut cu o cârjă este mai bună decât una în care majoritatea
oamenilor merg pe propriile picioare”.
Asupra factorului economic nu a insistat doar Marx. Sociologul
german M.Weber spunea că orice încercare de a explica schimbarea
trebuie să ia în seamă condiţiile economice. Numai că, afirmă el, “în
acelaşi timp, nu trebuie să pierdem din vedere abilitatea şi dispoziţia
oamenilor de a adopta diferite tipuri de comportamente practice”.
W.E. Moore spunea că economicul “impune limite destul de clare va-
riaţiei diferitelor trăsături ale organizării sociale”. W.Rostow teoretiza
“decolarea” referindu-se la creşterea economică şi la transformările
decisive produse de ea într-un interval de două-trei decenii.
Galbraith formula teoria “cercului vicios al sărăciei”: când pro-
ductivitatea este scăzută, veniturile sunt mediocre, veniturile nu permit
economisirea; fără economii, lipsesc investiţiile; fără investiţii nu creş-
te productivitatea. Concluzia sa: o ţară săracă are nevoie de ajutor din
străinătate. Alţii susţineau însă că o asemenea concluzie nu este înte-
meiată (E.Hagen).
D.Bell, A.Tourraine şi-au întemeiat la un moment dat teoria “erei
postindustriale” pe “determinalismul tehnologic”. A.Toffler descria
devenirea societăţii umane “în trei valuri”, tot pe baza dezvoltării teh-

- 226 -
nice. În lucrarea Reviziuni şi premise el ia în seamă şi alţi factori ai
schimbării (necesitatea revoluţiei în gândire, modul de a face politică,
modul de organizare familială etc.). De altfel, lectura conceptelor şi a
expresiilor folosite de Toffler arată schimbări în optica autorului pri-
vind schimbarea (“hornul de fum”, “regiuni versus naţiuni”, “noul
muncitor”, “pentru industriile muribunde” etc.).
Trebuie să formulăm noi moduri de a înţelege rădăcinile schimbă-
rii, spunea I.Prigogone pe marginea cărţii lui Toffler. Ideea subliniată
şi de G.Canguilhem, ce constă în dezvoltarea tehnicilor, a făcut să ui-
tăm de originea socioculturală şi umană a schimbărilor sociale.
 Factorul cultural şi ideologic
Numeroşi sociologi au accentuat importanţa valorilor culturale
ca factor al schimbării sociale. Metafizicienii au dispreţuit mult
timp tehnicienii. Însă omul care face şi foloseşte multe este un om
cu identitate şi capacitate de a acţiona constructiv, de a crea. Cultu-
ra - spunea G.Simondon - s-a constituit într-un sistem de apărare
contra tehnicienilor. Dar este util să nu uităm de coraportul dintre
realitatea umană şi realitatea tehnică. Pentru a juca rolul său com-
plet, cultura trebuie să încorporeze forţele tehnice sub forma cu-
noaşterii şi valorilor. Parsons a insistat asupra rolului valorilor şi
modelelor culturale ca surse ale schimbării sociale, la fel ca şi cul-
turaliştii, sau ca M.Weber care relevă rolul “eticii protestante” în
societatea capitalistă occidentală.
La sfârşitul celui de-al doilea mileniu – arată F.Ferraroti – oa-
menii sunt puternici din punctul de vedere al tehnicii, e de ajuns să
amintim despre debarcarea pe Lună, de succesele aerospaţiale, din
genetică, biotehnologie, industria chimică etc. Însă, procesul dia-
cronic dominant de cultura europeană occidentală, înţeleasă ca uni-
ca sursă exclusivă a marilor valori ce sprijină civilizaţia umană,
este pe sfârşite. Intrăm într-o nouă fază a procesului istoric (ce
avansează din stadiu în stadiu pentru a se rezuma şi a se recunoaşte
în stadiul cel mai relevant, cel occidental, de ascendenţă greco-
romană şi indocreştină în versiune umanistă clasică) în care toate
culturile, fundamentate pe acelaşi plan, interacţionează, confrun-
tându-se după valorile lor specifice şi autentice. Această situaţie de
pluralitate culturală dă bătăi de cap deţinătorilor monopolului
cunoaşterii şi grupurilor în poziţie de relativ privilegiu.

- 227 -
 Autorii care au privilegiat rolul ideologiilor în schimbarea socială
au avut în vedere miturile, religiile etc. sau/şi ideologiile politice. Fie-
care grup este purtătorul unei ideologii-mumă pentru actorii care ur-
măresc conservarea sau schimbarea societăţii. R.Dahrendof arată că în
societatea actuală asistăm la diversificarea grupurilor, la pluralismul
apartenenţelor, deci există o pluralitate de ideologii care se confruntă
şi adună, diversează, focalizează energia colectivă.
D.C. McClelland sublinia rolul ideologiei meritocratice al “nevoii
de reuşită”, de “împlinire de sine”, “realizare de sine” aflate la baza
dinamismului social.
Toate “diagnozele” în privinţa factorului sau factorilor schimbării
au fost în parte pertinente, în parte discutabile sau contestate.
Căutăm în continuare răspunsuri la aceste întrebări. În sociologie
este greu să desprindem un factor determinant indiferent de societate,
spaţiu, timp. Pe o perioadă definită, într-un spaţiu social determinant
putem socoti ca fundamental un factor sau altul, numai că acesta e
dificil de a fi izolat. Modelele explicative iau, de obicei, în seamă mai
mulţi factori explicativi. Numai că modelele nu trebuie considerate
drept legi. Ele nu sunt reale, ci instrumente conceptuale cu menirea de
a spori inteligibilitatea socioumanului. Un model poate explica diverse
procese. Şi Rousseau, şi Tocqueville, Weber, Parsons au constituit
modele pentru a explica schimbarea socială “în ansamblu” sau pe o
“rază limitată”. Sociologii nu pot renunţa să caute “configuraţii gene-
rale” plecând de la evenimente, fapte singulare, fără a ieşi din definiri-
le disciplinelor.

4. Actori, mecanisme şi ritmuri ale schimbării

sociale. Schimbări actuale şi perspective de
viitor

Atunci când facem o listă a variabilelor descriptive, explicative,

comprehensive ale schimbării sociale, nu putem omite agenţii, actorii
schimbării: “eroii”, “personalităţile”, “masele”, “clasele”, “mişcările
sociale”, “elita” (elitele), “grupurile de presiune”, organizaţiile socio-
profesionale, grupurile “cu vocaţie ideologică” (partidele politice, lob-
by-urile etc.). Actor social al schimbării poate fi orice individ, grup
care acţionează inseraţi în relaţii, raporturi (inter)acţiuni sociale, în care
- 228 -
joacă

- 229 -
joacă roluri, îşi apară şi îşi promovează interese, fac alegeri, propun
scopuri pentru a căror realizare mobilizează resurse, mijloace,
acţionând construcţia, creând, inovând. Cei care percep schimbările
suntem tot noi, oamenii. Noi putem sesiza că se petrec schimbări atât
în noi înşine, pe timpul vieţii corpului nostru, cât şi în afara noastră (se
schimbă statu- surile, partidele, modurile de viaţă, tehnicile, valorile
etc.).
Ne schimbăm ca “eu” în urma dialogului “egoului” cu “sinele”,
prin “socializare” în socioculturi, dar şi atunci când vrem să fim
diferiţi de cum suntem, când ne dorim să realizăm un lucru, când ne
temem să nu pierdem ceva la care ţinem mult, când ne e ameninţată
identitatea. Fa- cem şi ştim că şi alţii fac cotidian afirmaţii de genul:
“nu mai sunt oa- meni de altădată”, “din moment ce a făcut asta
înseamnă că s-a schim- bat enorm”, “nu mai e omul pe care îl ştim”
etc. Cu alte cuvinte, facem apel la sistemul de poziţii, la roluri sociale,
la aşteptări de rol, la atitu- dini, comportamente, control social,
instituţii, norme, ordine, liant, gân- dindu-ne la codeterminările lor.
Lumea în care trăim favorizează multiplicarea sinelui, pluralitatea
lumilor, a rolurilor, statusurilor. Du- cem în fapt mai multe vieţi (în
lumea profesiilor, în lumea culturii, în lumea artei, în lumea religiei
etc). În “organigrama imaginată” a socie- tăţii este mai greu de reparat
poziţia şi dinamica în acelaşi timp. “O schimbare evoluţionară slabă în
tipul de comportament al indivizilor – spune E.O. Wison – poate
genera un efect social major, datorită răspân- dirii acestei schimbări în
faţetele multiple ale vieţii sociale”. Dacă dis- pare conştiinţa unei
prezente latenţe a forţei într-o instituţie de drept, aceasta se
deteriorează – spunea W.Benjamin.
Cu alte cuvinte, este important să concepem schimbarea, luând în
seamă instituţiile şi structurile, actorii şi comportamentele lor
individua- le. Schimbarea oamenilor se leagă de învăţare. Dobândirea
de informaţii despre trecutul şi prezentul socioumanului ne dă
posibilităţi de alegere, decizie, acţiuni diferite. Putem deveni mai
“stăpâni pe situaţii”. Oame- nii-actori, “membri competenţi” ai
socioculturii, nu sunt contemplatori, pasivi şi indiferenţi, ci au
conştiinţă practică şi discursivă, au capacitatea acţiunii constructive, a
creaţiei (altfel, prin ce s-ar deosebi oamenii de alte vieţuitoare?).
Interiorizând din “rezerva de experienţe şi cunoştin- ţe”, omul poate
cunoaşte şi stăpâni mai multe elemente implicate de situaţii, de
- 230 -
condiţiile cunoscute ale acţiunii şi poate diminua din efectele
neintenţionate, nedorite, perverse ale acţiunilor sale agregate cu ale
alto-

- 231 -
ra. El îşi poate ajusta traiectoria biografică, rolurile, statusul. Este deci
important să avem în vedere “factorii personali” ai schimbării
(raţionali- tatea, controlul reflexiv, motivaţia), factorii situaţionali, ca
şi pe cei ai unui mediu mai larg, societal. Unii arată că este important
să luăm în seamă şi dinamica subconştientului, şi dinamica atitudinilor
etc. Este sortită eşecului încercarea de a izola, de a separa schimbarea
structurală de schimbarea actorului. Principiile structurale, instituţiile,
normele co- mune şi normele de rol se menţin sau se schimbă pentru
că sunt interio- rizate de oameni în situaţiile vieţii socioumane în care
le pun în act. Omul are conştiinţa practică şi discursivă, ia act prin
percepţie, repre- zentări de viaţă socioumană istorică, cotidiană,
formulează idei pe care le punem în limbaje, analizează, alege, decide,
acţionează cooperând sau concurând. Din punct de vedere sociologic,
oamenii se disting unii de alţii printr-o multitudine de “variabile”: sex,
vârstă, statut matrimoni- al, pregătire şcolară, ocupaţie, apartenenţă
religioasă etc. Ei nu au deci cum reacţiona la fel la menţinerea
situaţiilor sau/şi la schimbare. Nu toate femeile se “masculinizează”
pentru a “reuşi social”; unele fac ca- rieră asumându-şi “feminitatea”.
A.Giddens subliniază că este util să apelăm la dualitatea structura-
lului pentru a vedea schimbarea ca rezultat al codeterminării caracte-
risticilor biopsihice şi sociale ale actorilor şi structurilor. Când
L.W. Dobb analiza modernizarea socială, el resimţea nevoia să plece
de la: importanţa acordată omului în trecut, prezent sau prin referire la
viitor, importanţă acordată guvernării, influenţei ştiinţei, filosofiei,
economiei, valorilor, credinţelor tradiţionale, instituţiilor.
Sociocultura se schimbă datorită acţiunii istorice şi cotidiene a ac-
torilor care trăiesc în ea, fiind condiţie şi rezultat al acţiunii lor.
V. Pareto, prin teoria elitelor, face inteligibile schimbările politice
din societate. Din elită, spune el, fac parte oamenii eminenţi din toate
sectoa- rele, dar distinge două tipuri de elite: elita conducătoare şi elita
nonconducătoare, insistând asupra rolului primeia în schimbarea socială.
Mai aproape de noi  K.Mannheim, C.Wright-Mills, R.Aronsa 
au înscris în rândul elitelor pe: guvernanţi, înalţi funcţionari, directori
executivi ai întreprinderilor mari, şefii lumii afacerilor, liderii sindica-
telor, marii intelectuali, liderii de opinie, ziariştii etc, căutând să le
cântărească ponderea în societăţile actuale. G.Rocher distinge urmă-
toarele tipuri de elite pentru a le putea discerne mai bine influenţa:

- 232 -
 - elitele tradiţionale a căror autoritate, influenţă, putere decurg din
credinţele, structurile sociale din trecut;
- elitele tehnocratice a căror autoritate, putere, influenţă ţin de
structurile legal-birocratice ce decurg din norme şi competenţă;
- elitele ideologice bazate pe puterea ideologică ai cărei purtători
sunt;
- elitele proprietăţii bazate pe posesia de bunuri şi proprietăţi;
- elitele charismatice bazate pe calităţi excepţionale ale membrilor;
- elitele simbolice, care sunt prototipuri ale modurilor de a trăi, a
gândi, a fi, a acţiona etc.). S.Keller spune că în societăţile actuale
numă- rul elitelor este în creştere. Apar “elitele strategice”, spune
autoarea, cu influenţă elitele ce pretind că au “bază de clasă”, dar
adesea puterea; influenţa lor se sprijină pe coaliţii complicate (uneori
şi pe concursul contra-elitelor opoziţiei). Cei care insistă asupra rolului
actual al elitelor vorbesc despre rolul managerilor, intelectualilor,
noilor elite etc. Cei care vorbesc despre noile elite arată că elitele
tradiţionale îşi pierd din popularitate, influenţă, putere, pe măsură ce
câştigă teren vedetele TV, vedetele sportive. Sunt interesante analizele
asupra elitelor din ţările democratice în care, aşa cum e democratic,
elitele nu sunt ereditare, ci se recrutează pe merite, prin “concurs”. Nu
puţini sunt însă cei care fac critici; “elitarismul” vine, oarecum, în
opoziţie cu principiile democraţi- ei. Atunci când urmărea
mecanismele schimbării, A.Touraine distingea “transformările
interne”, de “rupturi”. În primul caz el defineşte “mobi- lizarea”,
“inovarea”, “difuziunea” (în acelaşi mod în care o fac H.Mendrus,
L.Boltans, E.Morin, Vilensky etc.), insistând asupra impor- tanţei
comunicării informaţiilor, valorilor, asupra microdevianţelor etc. În al
doilea caz, distinge “conduitele de ruptură”:
- acţiunea critică instituţională (hegemonia clasei dominante a
transformat instituţiile, organizaţiile în instrumente de reproducere a
ordinii sociale dominante; acţiunea critică se situează la nivel domi-
nant politic pentru a distruge hegemonia clasei dominante);
- acţiunea critică a conducătorilor (când o nouă clasă ţine să se
im- pună, prin inovare în numele modernizării, deschiderii etc; elita
doctrina- ră caută să realizeze schimbări fără a provoca
“fundamentalismul cultu- ral”, modelul “vechi” împărtăşit şi de clasele
populare);
- acţiunea contrarevoluţionară (pleacă de la opoziţia participanţi-
- 233 -
lor excluşi: excluşii au conştiinţa excluderii şi se centrează pe valori
de tip mesianic);

- 234 -
 - acţiunea critică anticipatoare (se dezvoltă în societăţi deschise,
fără blocaj instituţional; “inteligenţa” luptă pentru denaturalizare etc.).
Touraine şi echipa sa şi-au nuanţat teoria rolului mişcărilor sociale
în urma cercetărilor făcute după 1990 în ţările Europei Centrale şi de
Est. Totuşi, unde se îndreaptă schimbarea socială în prezent? Care sunt
prin- cipiile direcţiei de evoluţie susceptibile de a ne afecta viaţa la
începutul secolului XXI? Teoreticienii sociologiei nu au căzut de acord
în privinţa răspunsului la aceste întrebări, care implică în mod evident
o doză de speculaţie. Ne vom opri asupra a trei perspective: noţiunea
că trăim în prezent într-o societate postindustrială, ideea că am atins o
epocă post- modernă şi teoria conform căreia ne aflăm la “capătul
istoriei”.
Unii observatori au sugerat că ceea ce se întâmplă azi este o tran-
ziţie către o societate nouă, ce nu se mai bazează în primul rând pe
industrializare. Ei susţin că suntem pe cale de a păşi într-o fază a dez-
voltării cu totul străină perioadei industriale. Pentru a descrie această
nouă ordine socială au fost creaţi numeroşi termeni noi, cum ar fi so-
cietatea informaţională, societatea de servicii şi societatea de cunoaş-
tere. Dar termenul intrat în limbajul curent, folosit pentru prima dată
de către Daniel Bell în SUA şi de către Alain Touraine în Franţa, este
acela de societate, în care “post” – cu sensul de “după” – se referă la
faptul că am depăşit formele vechi ale dezvoltării industriale.
Diversitatea denumirilor este doar o indicaţie, dintre miliardele de
idei avansate pentru a interpreta schimbările sociale actuale. Dar una
din temele, care apar constant, este semnificaţia informaţiei sau a cu-
noştinţelor în societatea viitorului. Modul nostru de viaţă – bazat pe
producerea de bunuri materiale, centrat pe puterea maşinilor şi pe fa-
brici – începe să fie înlocuit de unul în care informaţia se află la bază
sistemului de producţie.
Cea mai clară şi mai cuprinzătoare descriere a societăţii postin-
dustriale a fost oferită de Daniel Bell în The Coming of the Post
Industrial Society (1973). Ordinea postindustrială, susţine Bell, se dis-
tinge printr-o creştere a ocupaţiilor în sfera serviciilor, în dauna locuri-
lor de muncă din producţia de bunuri materiale. Muncitorul necalifi-
cat, angajat într-o fabrică sau într-un atelier, nu mai reprezintă tipul de
salariat de bază. Lucrătorii calificaţi (funcţionari sau tehnocraţi) îi de-
păşesc ca număr pe cei necalificaţi, în timp ce ocupaţiile profesionale
şi tehnice se diversifică cel mai mult faţă de celelalte.
- 235 -
 Cei care lucrează în funcţii de nivel superior se specializează în
producerea de informaţii şi cunoştinţe. Producerea şi controlul e ceea
ce Bell numeşte cunoştinţe codificate, informaţii sistematice, care con-
stituie principalele resurse strategice ale societăţii. Cei care creează şi
distribuie aceste cunoştinţe - oamenii de ştiinţă, informaticienii, eco-
nomiştii, inginerii şi profesioniştii de orice fel devin tot mai mult gru-
purile sociale conducătoare, înlocuind industriaşii şi antreprenorii ve-
chiului sistem. La nivelul cultural există o îndepărtare de “etica mun-
cii”, caracteristică epocii industriale; oamenii devin mai liberi să ino-
veze şi să se bucure de munca lor, cât şi de viaţa lor de familie.
Cât de valabilă este opinia că vechea ordine industrială este un
curs de înlocuire cu o societate postindustrială. Dacă teza a fost accep-
tată în general, evaluările empirice de care ea depinde devin suspecte
din mai multe puncte de vedere:
1. Curentul existent către ocupaţiile din sfera serviciilor, însoţit de
declinul forţei de muncă din alte sectoare productive, datează cel puţin
de la începuturile industrialismului însuşi, nefiind un fenomen recent.
Încă de la începutul secolului al XIX-lea, atât manufacturile, cât şi ser-
viciile au început să se extindă în dauna agriculturii, sectorul
serviciilor arătând constant o rată a creşterii mai rapidă decât cea a
producţiei de bunuri. Muncitorul necalificat nu a fost niciodată în
realitate tipul cel mai comun de angajaţi; un procent mai mare de
lucrători plătiţi a fost dintotdeauna folosit în agricultură şi în servicii,
sectorul serviciilor cres- când invers proporţional cu cel al angajaţilor
agricoli. Cea mai impor- tantă schimbare nu a fost aceea dinspre
munca industrială spre cea din servicii, ci de la munca plătită la formă
la alte tipuri de ocupaţii.
2. Sectorul serviciilor este eterogen. Ocupaţiile din sfera servicii-
lor nu pot fi tratate pur şi simplu ca şi cum ar fi identice cu cele ale
muncitorilor calificaţi; multe locuri de muncă din sfera serviciilor
(cum ar fi vânzătorul de la staţia de benzină) sunt ocupate de munci-
tori necalificaţi – în sensul că reprezintă munci manuale. Majoritatea
posturilor de lucrători calificaţi implică oarecare cunoştinţe specializa-
te şi au devenit substanţial mecanizate. Acest lucru este adevărat şi
pentru majoritatea posturilor de birou, din ierarhia inferioară.
3. Multe servicii contribuie, direct sau indirect, la producerea de
bunuri materiale, deci ar trebui să fie considerate ca făcând parte din
sfera de producţie. Astfel, un programator de calculator care lucrează
- 236 -
pentru o firmă industrială, proiectând şi monitorizând operaţiile efec-
tuate de maşinile-unelte, este direct implicat în procesul de producere
a bunurilor materiale.
4. Nimeni nu poate spune cu precizie care va fi impactul pe ter-
men lung al folosirii pe larg a microprocesoarelor şi a sistemelor elec-
tronice de comunicare. Deocamdată, acestea sunt integrate în cadrul
producţiei de bunuri, în schimbul înlocuirii ei. Pare sigur faptul că
asemenea tehnologii vor continua să prezinte rate înalte de inovări şi
vor pătrunde în tot mai multe domenii ale vieţii sociale. Dar în ce mă-
sură trăim deja într-o societate în care cunoştinţele codificate sunt re-
sursele principale? – răspunsul nu este încă clar.
5. Teza referitoare la societatea postindustrială tinde să exagereze
im- portanţa factorilor economici în producerea schimbării sociale. O
astfel de societate este descrisă ca fiind rezultatul anumitor evoluţii din
economie care produc schimbări în alte instituţii. Majoritatea celor care
avansează ipoteza societăţii postindustriale au fost puţin influenţaţi de
Marx, fie că aceştia îl critică în mod direct, dar poziţia lor este
semimarxistă în sensul că factorii economici sunt consideraţi ca
dominând schimbările sociale.
Unele dintre evoluţiile citate de către teoreticienii postindustria-
lismului reprezintă trăsături importante ale epocii actuale, dar nu este
încă dovedit că cel mai bun mijloc de a găsi o cale de înţelegere este
conceptul de societate postindustrială. În plus, forţele care au declan-
şat schimbările ce se desfăşoară în prezent sunt cele politice şi cultu-
rale, în aceeaşi măsură şi cele economice.
Adepţii ideii de postmodernitate susţin că societăţile moderne şi-
au extras inspiraţia din ideea conform căreia istoria are doar o formă –
că “se îndreaptă într-o direcţie anume”, ducând către progres; în
prezent această noţiune şi-a pierdut însă semnificaţia. Nu mai există o
noţiune generală nici măcar de istorie. Lumea postmodernă este,
astfel, extrem de pluralistă şi de diversă. Prin intermediul
nenumăratelor filme, case- te video şi programe TV, ce redau
imaginile circului în jurul lumii, intrăm în contact cu numeroase idei şi
valori, dar aceasta nu pare a avea legătură cu istoria locurilor în care
trăim şi nici cu istoriile noas- tre personale. Totul pare să fie într-un
flux continuu.
Scriitorul al cărui nume a devenit sinonim cu sintagma sfârşitul
is- toriei este F.Fukuyama. Concepţia sa despre sfârşitul istoriei pare,
- 237 -
la prima vedere, complet contrară ideilor formulate de către
teoreticienii

- 238 -
postmodernităţii. Opiniile sale se bazează nu pe colapsul modernităţii,
ci pe triumful ei în întreaga lume, sub forma capitalismului şi a demo-
craţiei liberale.
F.Fukuyama susţine că revoluţiile din 1989 din Răsăritul Europei,
care au avut ca urmare dizolvarea Uniunii Sovietice şi evoluţia către
democraţia pluripartită în alte regiuni, precum şi bătăile ideologice ale
perioadelor anterioare deja s-au încheiat. Sfârşitul istoriei înseamnă
sfârşitul conflictelor. Nimeni nu mai susţine monarhia, iar fascismul
este un fenomen al trecutului; la fel şi comunismul, atât de multă vre-
me principalul rival al democraţiei. Capitalismul a câştigat în îndelun-
gata sa luptă cu socialismul, aceasta contrar prezicerii lui Marx, iar
democraţia liberală nu mai este contestată. El susţine că am ajuns la
“capătul evoluţiei ideologice a omenirii” şi la “universalizarea demo-
craţiei occidentale, ca formă finală a guvernării umane” (1989).
Totuşi, cele două versiuni ale sfârşitului istoriei nu sunt atât de di-
ferite pe cât par. Democraţia liberală oferă un cadru pentru exprimarea
unei diversităţi de opinii şi interese. Ea nu specifică modul cum ar tre-
bui să ne comportăm, în afara faptului că insistă asupra necesităţii de a
respecta poziţiile celorlalţi; de aceea, ea este compatibilă cu o plurali-
tate de atitudini şi moduri de viaţă.
Pare îndoielnic ca istoria să fi ajuns la capăt, în sensul că am
epuizat toate alternativele care ni se oferă. Cine poate spune ce noi
forme de ordine economică, politică sau culturală pot apărea în vii-
tor? Tot aşa cum gânditorii medievali nu întrevedeau ivirea societă-
ţii industriale, care avea să apară o dată cu declinul feudalismului,
nici noi nu putem anticipa deocamdată felul în care se va schimba
lumea în decursul secolului viitor. De aceea, ar trebui să fim rezer-
vaţi în legătură cu ideea sfârşitului istoriei, cât şi cu cea de
postmodernitate. Teoreticienii postmodernităţii subliniază prea
mult diversitatea şi fragmentarea, în dauna formelor noi de integri-
tate globală. Pluralismul este important, dar în prezent umanitatea
se confruntă cu probleme care necesită iniţiative generale în vede-
rea soluţionării lor. Expansiunea capitalistă unilaterală nu poate
continua la nesfârşit; lumea nu are decât resurse finite. Ca umanita-
te colectivă, este necesar să acţionăm în sensul depăşirii diviziuni-
lor economice, care separă ţările bogate de cele sărace, cât şi a con-
trastelor similare din interiorul societăţilor. Şi este necesar să pro-

- 239 -
cedăm în acest fel, protejând totodată resursele de care depindem
cu toţii. În ce priveşte stabilirea ordinii politice, menţionăm că de-
mocraţia liberală nu este de ajuns pentru realizarea acestui scop.
Fiind un cadru limitat de statul-naţiune, ea nu rezolvă problema
creării unei ordini pluraliste globale, lipsite de violenţă.

Întrebări recapitulative:
1. Evidenţiaţi principalele caracteristici ale schimbării sociale.
2. Analizaţi principalele teorii ale schimbării sociale.
3. Explicaţi esenţa factorilor schimbării sociale.
4. Definiţi noţiunea de actor social. Analizaţi principalele mecanisme şi
ritmuri ale schimbării sociale.
5. Caracterizaţi concepţia lui F.Fukuyama despre sfârşitul istoriei.

Bibliografie selectivă:
1. Boudon R. Tratat de sociologie. – Bucureşti, 1997.
2. Goodman N. Introducere în sociologie. – Bucureşti, 1999.
3. Giddens A. Sociologie. – Bucureşti, 2000.
4. Ionescu I., Stan D. Elemente de sociologie. – Iaşi, 1999, Vol. II.
5. Mihăilescu I. Sociologie generală. – Bucureşti, 2000.

- 240 -
 CAPITOLUL VIII

CONDUCEREA VIEŢII SOCIALE

1. Definirea conducerii vieţii
sociale. Structurile şi funcţiile
conducerii
Fiind o activitate care rezultă din diviziunea socială a muncii şi
din creşterea complexităţii relaţiilor sociale, conducerea armonizează
şi coordonează activităţile indivizilor în vederea realizării anumitor
scopuri sociale importante.
Termenul conducere este folosit în accepţiuni diferite:
 activitate de organizare şi coordonare a acţiunilor indivizilor în
vederea realizării unui scop;
 grupul care se ocupă cu realizarea acestei activităţi;
 reţeaua de instituţii sociale prin care se asigură armonizarea.
În aceste accepţiuni conducerea este considerată din perspective
diferite de către mai multe ştiinţe care se ocupă de studiul ei. Sociolo-
gia analizează conducerea ca raport social, psihologia – ca raport psi-
hosocial, economia politică o consideră printre factorii de producţie,
politologia o analizează sub latura instituţională şi ca mod de distribui-
re şi de exercitare a puterii şi a autorităţii. Permiţând analize multidi-
mensionale şi complexe, aceste diverse perspective de considerare a
conducerii sunt integrate actualmente într-o abordare unitară – ştiinţa
conducerii. Aspectele care au favorizat apariţia acestei ştiinţe sunt:
- creşterea gradului de complexitate a organizării sociale;
- interdependenţa tot mai mare dintre elementele structurii sociale;
- diversificarea proceselor sociale şi creşterea amploarei lor;
- creşterea capacităţii oamenilor de a acţiona asupra naturii şi so-
cietăţii;
- democratizarea vieţii sociale.
Ştiinţa conducerii studiază condiţiile conducerii eficiente în con-
cordanţă cu normele şi valorile acceptate şi promovate de societate.
Condiţiile conducerii eficiente cuprind principiile care orientează acti-
vitatea de conducere, procedeele şi mijloacele folosite. De analiza
acestor condiţii se ocupă părţile componente ale ştiinţei conducerii:
- teoria conducerii este ansamblul principiilor şi al legilor din
activitatea de conducere;
- 241 -
 - metodologia conducerii este ansamblul de metode, tehnici şi
procedee folosite pentru creşterea eficienţei conducerii;
- tehnologia conducerii este ansamblul mijloacelor tehnice şi al
modalităţilor de organizare.
Pe baza ştiinţei conducerii se poate realiza o conducere ştiinţifică
a sistemelor şi a organizaţiilor sociale. Activitatea de conducere constă
în realizarea unor acţiuni de către un grup organizat de indivizi în ca-
drul unor structuri de conducere.
Structura de conducere este ansamblul de elemente şi de rapor-
turi dintre aceste elemente prin care se realizează activitatea de condu-
cere. Structurile de conducere sunt diferite în raport cu:
 domeniul (economic, politic, cultural);
 nivelul (întreaga societate, regiune, colectivitate locală);
 tipul grupului uman (organizaţie, colectivitate teritorială) în ca-
re se exercită conducerea. Până în prezent cel mai bine au fost analiza-
te structurile de conducere din cadrul organizaţiilor. Deşi structurile de
conducere pot fi analizate în sine, ele nu pot fi însă separate de struc-
turile organizaţionale. Conducerea este un element al structurării şi al
organizării oricărui sistem social. Analiza structurilor organizaţionale
include deci şi analiza structurilor de conducere. Studiile asupra orga-
nizaţiilor industriale au stabilit mai multe tipuri de structuri organiza-
ţionale şi de structuri de conducere:
- structura ierarhic lineară, care se bazează pe diviziunea precisă
a activităţilor şi pe existenţa unor niveluri ierarhice între care relaţiile
de subordonare şi de comandă sunt riguros stabilite. În această structu-
ră şeful deţine o autoritate totală asupra subordonaţilor;
- structura funcţională, în care se produce o divizare a activităţii
de conducere în mai multe funcţii realizate de persoane diferite. Nu-
mărul nivelurilor ierarhice este mai redus, în schimb, creşte numărul
rolurilor de conducere în plan orizontal;
- structura mixtă, care combină elemente ale structurii ierarhic
lineare şi ale structurii funcţionale;
- structură cu grupuri parţial suprapuse, în care liderul unui grup
face parte din grupul ierarhic imediat superior.
Există numeroase clasificări ale funcţiilor conducerii, care pot fi
cu- prinse în patru categorii: organizarea, planificarea, decizia şi
controlul. Aceste funcţii sunt realizate prin folosirea unor procedee şi

- 242 -
tehnici de

- 243 -
conducere. Prin realizarea acestor funcţii se asigură şi realizarea
obiecti- velor, armonizarea acţiunilor, eficienţa activităţilor, coeziunea şi
dezvolta- rea sistemelor conduse. În continuare vom analiza fiecare
funcţie în parte:
1. Prin organizare se creează condiţii adecvate sistemului condus
şi se precizează legăturile dintre componente, funcţiile acestor compo-
nente, se stabileşte modul de grupare a indivizilor, se delimitează ni-
velurile de conducere şi funcţiile sistemului de conducere.
2. Planificarea constă în stabilirea obiectivelor de viitor ale acţiu-
nii sociale şi a mijloacelor de realizare a lor. Planificarea se bazează
pe activităţile de diagnoză şi de cercetare a viitorului. Diagnoza socia-
lă este efectuată pe baza unor analize profunde ale situaţiei organiza-
ţiilor. Ea este realizată de conducerea organizaţiei cu ajutorul unor
compartimente specializate.
3. Activitatea de planificare se încheie cu luarea deciziilor. Impor-
tanţa acestei funcţii este atât de mare, încât activitatea de conducere
este privită uneori doar prin intermediul ei. Decizia constă în alegerea
unei alternative din mai multe posibile.
Luarea deciziei este condiţionată de factori interni şi externi,
obiectivi şi subiectivi, cum sunt:
- natura organizaţiei;
- resursele disponibile (tehnice, umane, financiare);
- valorile şi normele sociale existente în societate;
- volumul şi calitatea informaţiei;
- structurile de conducere,
- calităţile celor care iau decizia;
- perioada de timp acoperită de decizie.
4. După ce deciziile au fost elaborate şi comunicate, conducerea
trebuie să controleze modul în care sunt executate. Controlul este
activi- tatea prin care conducerea urmăreşte în permanenţă executarea
decizii- lor şi intervine cu măsuri corespunzătoare în vederea realizării
obiecti- velor. Deci, prin control se asigură conformitatea acţiunilor cu
decizia.
Pentru a fi eficientă, activitatea de control trebuie să îndeplinească
anumite condiţii:
 să aibă un caracter preponderent preventiv;
 să fie obiectivă;

- 244 -
  să fie concentrată în punctele-cheie de care depinde executa-
rea deciziei;

- 245 -
  să fie realizată cu competenţă;
 să nu provoace perturbări în realizarea activităţilor;
 să se finalizeze cu luarea unor măsuri adecvate,
 să fie realizată în permanenţă,
 să fie adecvată situaţiilor concrete.
Dificultăţile cu care se confruntă astăzi societatea noastră au
numeroa- se cauze, una dintre care provine din modul de organizare şi
de conducere a sistemelor şi a subsistemelor sociale. În consecinţă, se
consideră că ame- liorarea organizării şi a conducerii, mai ales la nivelul
întregii societăţi şi la nivel internaţional, ar permite depăşirea unor dintre
aceste dificultăţi.
Conducerea vieţii sociale pe baze ştiinţifice permite:
- armonizarea intereselor existente în societate;
- corelarea multiplelor aspecte ale dezvoltării;
- orientarea dezvoltării după valorile sociale fundamentale;
- stabilirea unor mijloace eficiente de acţiune şi evitarea trans-
formării lor în scopuri în sine;
- evitarea consecinţelor negative ale dezvoltării spontane sau ale
unor decizii insuficient elaborate;
- subordonarea mecanismelor dezvoltării creşterii calităţii vieţii.
Considerată din perspectiva acestor posibilităţi, conducerea ştiinţifică
a vieţii sociale se impune ca un element principal al dezvoltării sociale.

2. Clasificarea metodelor moderne de conducere

Metodele de conducere sunt definite ca ansambluri de mijloace şi

procedee cu ajutorul cărora conducătorul influenţează acţiunea ele-
mentelor sistemului condus în vederea realizării obiectivelor stabilite.
Utilizarea metodelor moderne de conducere trebuie făcută cu respecta-
rea unor condiţii şi cerinţe:
 metodele să fie integrate într-o concepţie generală justă despre
activitatea de conducere, bazată pe cunoaşterea temeinică a legilor
dezvoltării sociale;
 formularea clară a scopurilor şi a obiectivelor;
 organizarea optimă a sistemului decizional;
 asigurarea concordanţei dintre conţinutul metodei şi situaţia în

- 246 -
care aceasta se aplică;

- 247 -
  utilizarea unor noi metode care să nu perturbe, ci să uşureze ac-
tivitatea de conducere;
 aplicarea metodei trebuie bine pregătită.
În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale metode-
lor de conducere:
1) după fazele procesului de conducere, distingem:
 metode previzionale,
 metode operative, folosite în conducerea curentă a activităţilor
economice şi sociale;
2) după obiectivul urmărit, distingem:
 metode de optimizare a utilizării forţei de muncă,
 metode de optimizare a folosirii instrumentelor de producţie,
 metode de pregătire a cadrelor,
 metode de stimulare a creativităţii,
 metode de studiere a impactului tehnologic;
3) după speciile de operaţii logice pe care se bazează, deosebim:
 metode analitice şi metode sintetice,
 metode inductive şi metode deductive;
4) după caracterul discursului ştiinţific urmat, deosebim metode:
 matematice,
 statistice,
 cibernetice,
 psihologice,
 sociologice.

2.1. Metode de previziune

Conducerea vieţii sociale trebuie să dispună de o bună cunoaştere
a legilor sociale şi economice şi de instrumente de evaluare ştiinţifică
a deciziilor adoptate. Metodele de previziune permit analiza
tendinţelor prezente, identificarea diferitelor posibilităţi de evoluţie,
analiza con- cordanţei evoluţiilor posibile cu normele şi valorile
actuale, identifica- rea consecinţelor nedorite. Metode de previziune
frecvent utilizate sunt:
1. Extrapolarea – o metodă statistico-matematică care constă în
prelungirea unor tendinţe dincolo de limitele în care au fost constatate,
pornindu-se de la ipoteza că evoluţia se bazează pe ideea stabilităţii de
sistem, ceea ce înseamnă că principalele caracteristici structural-
funcţionale ale organizaţiei se vor menţine şi în viitor; nu vor interveni
- 248 -
factorii perturbatori importanţi şi nu vor avea loc transformări radica-
le. Aşa deci, această metodă poate fi aplicată în sistemele cu o evoluţie
relativ constantă. Perioada de extrapolare nu trebuie să depăşească
perioada de observare a tendinţei. Ca procedee de extrapolare se folo-
sesc cele mecanice (spor mediu, indice mediu de creştere) şi cele ana-
litice (tehnica celor mai mici pătrate).
Metoda de extrapolare poate furniza rezultate corecte în analiza pe
termen scurt. Cu cât perioada de extrapolare creşte, cu atât scade certi-
tudinea concluziilor. Extrapolarea pe termen lung poate duce la con-
cluzii absurde.
2. Metodele reflexive stabilesc cauza şi natura deosebirilor
viitoru- lui faţă de trecut. Viitorul nu este considerat ca fiind doar o
prelungire a tendinţelor de până în prezent. În acest caz accentul se
pune pe deosebiri şi pe evidenţierea factorilor care determină
schimbările viitoare.
3. Metodele normative stabilesc diverse norme, reguli de activita-
te şi de comportament, impunând omogenizarea acţiunilor individuale
în raport cu obiectivele grupului. Pornind de la obiectivele pe termen
lung, metodele normative stabilesc condiţiile şi acţiunile necesare rea-
lizării acestora.
4. Metoda scenariilor a fost mai întâi folosită în previziuni cu
carac- ter politic şi militar. Scenariile sunt ansambluri formate din
descrierea unor situaţii viitoare şi a evenimentelor care conduc la
această situaţie. Scenariile descriu, pas cu pas, evoluţiile posibile ale
unui sistem dat, rela- ţiile dintre diversele domenii şi momentele critice
care pretind luarea unor decizii. Metoda scenariilor este larg utilizată în
previziunea evoluţiei sis- temelor sociale, întrucât poate studia evoluţii
complexe şi pe termen lung.
Scenariile permit analiza situaţiilor prezente şi viitoare în scopul
de a evidenţia aspectele ce trebuie evitate şi cele ce trebuie stimulate,
evidenţierea laturilor slabe ale sistemelor şi oferă măsuri de eliminare
a acestora. Metoda scenariilor trebuie să răspundă câtorva exigenţe:
 plauzibilitate;
 flexibilitate;
 capacitate de a surprinde evenimente şi situaţii de mare com-
plexitate;
 capacitate de a integra variabile multiple,
 capacitate de analiză a unei evoluţii rapide şi surprinzătoare,
- 249 -
 capacitate de modelare a proceselor sociale.

- 250 -
 În afară de metodele prezentate, activitatea de previziune se reali-
zează şi cu ajutorul altor metode: metoda studiilor de piaţă, analogia
istorică, ajustarea exponenţială, ancheta cu grupuri de experţi etc.
5. Analiza de impact urmăreşte investigarea ştiinţifică a efectelor
complexe rezultate din impactul ştiinţei şi tehnologiei asupra mediului
social, economic, politic şi ecologic. Studiile de impact nu procedează
la o abordare în sine a efectelor ştiinţei şi ale tehnologiei, ci iau în
considerare contextele sociale în care se produce impactul.
Analiza de impact parcurge mai multe etape:
- analiza deciziilor de implementare şi utilizare a obiectivului;
- analiza contextului în care urmează a fi implementat şi utilizat
obiectivul;
- evaluarea efectelor complexe generate de aplicarea şi utilizarea
obiectivului;
- formularea de propuneri de acţiuni menite să contracareze efec-
tele negative şi să potenţeze pe cele pozitive.
Studiile de impact au un pronunţat caracter multidisciplinar, fiind
realizate de experţi aparţinând diverselor domenii: ingineri, econo-
mişti, sociologi, jurişti etc. Având un caracter complex, analiza de im-
pact se realizează cu ajutorul mai multor metode şi tehnici: analiza
structurală, tehnica modelării structurale interpretative, tehnica Delphi,
metoda impactului încrucişat, metoda analizei de conţinut etc.

2.2. Metode operative de conducere

Metodele operative de conducere mai frecvent utilizate sunt:
1. Metoda de conducere pe bază de proiecte permite rezolvarea
unor probleme complexe în timp optim şi cu cheltuieli minime. Această
meto- dă este folosită pentru soluţionarea unor sarcini deosebite şi
complexe. Când în faţa unităţii sociale sau economice apar sarcini de
acest tip, se constituie o echipă care lucrează pe termen limitat, în
condiţii diferite de cele în care lucrează anterior membrii săi. Această
metodă se bazează pe delegarea temporară a unor atribuţii ale
conducerii, în vederea soluţionării unor probleme ce pretind cooperarea
mai multor specialişti.
Metoda pe bază de proiecte dă rezultate eficiente când lucrarea de
executat are o mare complexitate, depăşeşte competenţele unui
compar- timent funcţional şi pretinde o cooperare multidisciplinară.

- 251 -
Proiectul tre- buie dimensionat în raport cu posibilităţile echipei.
Conducătorul de pro-

- 252 -
iect trebuie să dispună de autoritatea necesară pentru a conduce echipa
şi pentru a coopera în mod optim cu şefii compartimentelor
funcţionale. Concentrând eforturile mai multor specialişti pe o singură
problemă, această metodă permite economii de timp, de efort fizic şi
financiare.
2. Metoda de conducere pe bază de sistem se întemeiază pe
elemen- tele teoriei şi ale analizei sistemelor. Ea constă în examinarea
detaliată a tuturor subsistemelor care formează sistemul în vederea
stabilirii celor mai potrivite căi de dirijare a acestora în scopul realizării
obiectivelor propuse. Conducerea pe bază de sistem s-a impus datorită
creşterii complexităţii unităţilor sociale şi din necesitatea de a
sistematiza activitatea de manage- ment devenită tot mai amplă şi mai
dificil de realizat prin metode tradiţio- nale. Aplicarea acestei metode
pretinde recurgerea la tehnicile matematice, la tehnica electronică de
calcul şi la un sistem informaţional bine organi- zat. Din aceste motive
ea poate fi aplicată numai în situaţiile când manage- rii dispun de o bună
pregătire în teoria sistemelor şi în teoria informaţiei. Eficienţa metodei
de conducere pe bază de sistem depinde de:
 organizarea fiecărui sistem;
 colaborarea strânsă între managerii compartimentelor;
 existenţa unei interdependenţe minime între subsisteme,
 respectarea principiului unităţii de conducere.
3. Metoda de conducere pe bază de rezultate, conform căreia
fiecare manager, indiferent de poziţia sa ierarhică, este răspunzător de
anumite rezultate pe care le poate obţine prin valorificarea capacităţilor
sale perso- nale şi a unor resurse din unitate. În vederea obţinerii
rezultatelor presta- bilite, managerii dispun de libertatea de a alege
mijloacele şi procedeele. Criteriile de apreciere a activităţii
managerilor constau în maximizarea rezultatelor şi minimizarea
cheltuielilor făcute pentru obţinerea acestora.
Pentru a fi eficientă, metoda pe bază de rezultate trebuie aplicată
în anumite condiţii:
- stabilirea adecvată a obiectivelor preconizate,
- asigurarea coerenţei între obiectivele şi rezultatele urmărite de
diverşi manageri,
- exercitarea unui control permanent asupra rezultatelor intermediare,
- conjugarea rezultatelor obţinute pe termen scurt cu obiectivele
pe termen lung.
4. Metoda de conducere prin produs a apărut datorită reducerii
- 253 -
duratei de viaţă a produselor şi din necesitatea adoptării rapide a pro-
ducţiei la cererea tot mai dinamică. Această metodă constă în faptul că

- 254 -
toate problemele referitoare la un produs important sunt grupate şi
subordonate unui aparat de conducere separat în cadrul unităţii. Ma-
nagerului de produs i se încredinţează gestiunea unui produs de la cer-
cetare, proiectare, producţie până la desfacere, preţ, rentabilitate. Rolul
principal al acestei metode constă în ameliorarea produselor existente,
suprimarea produselor uzate moral, crearea unor produse noi cu para-
metri tehnico-calitativi şi funcţionali superiori.
Aplicarea metodei de conducere prin produs pretinde:
 cunoaşterea temeinică de către manageri a situaţiei pieţei;
 cunoaşterea procedeelor tehnologice noi;
 evaluarea realistă a posibilităţilor unităţii de a se adapta la
schimbarea tipului de produs.
Această metodă permite conducerii superioare a întreprinderii să
se descarce de unele sarcini, oferă posibilităţi mari de rentabilitate prin
con- centrarea eforturilor asupra unui produs sau grup de produse,
permite re- ducerea în timp a ciclului cercetare – proiectare – producţie
– desfacere.
5. Metoda de conducere pe bază de excepţie porneşte de la ideea
că o bună conducere se ocupă doar de abaterile semnificative de la
normele şi performanţele stabilite. Dacă activitatea se desfăşoară con-
form programului prestabilit, conducerea nu intervine.
Metoda de conducere pe bază de excepţie presupune:
 stabilirea obiectivului în baza indicatorilor fizici sau valorici,
normelor şi normativelor, bugetelor,
 stabilirea toleranţelor,
 compararea realizărilor cu obiectivele planificate. Se măsoară
performanţele individuale şi de echipă, cheltuielile băneşti, consumu-
rile materiale etc.,
 analiza abaterilor, a excepţiilor,
 luarea deciziei privind corectarea abaterii.
6. Metoda de conducere pe bază de obiective a fost aplicată încă
în primele stadii de dezvoltare a organizaţiilor industriale şi
comerciale. Fiecare unitate economică, indiferent de mărime sau profil
de producţie, îşi stabileşte anumite obiective care urmează a fi
realizate într-un ter- men stabilit şi cu mijloace predeterminate.
Obiectivul nu se confundă cu planul, care este un instrument de
organizare şi conducere.
Utilizarea metodei de conducere pe bază de obiective pretinde
- 255 -
anumite condiţii:

- 256 -
 - fixarea obiectivelor realiste;
- formularea obiectivelor cu participarea largă a personalului
salariat;
- acordarea încrederii şi libertăţii de acţiune subordonaţilor;
- informarea operativă a conducerii şi a lucrătorilor asupra rezul-
tatelor obţinute;
- un sistem informaţional bine organizat;
- un control permanent.
Metoda de conducere pe bază de obiective prezintă o serie de
avantaje:
 favorizează munca şi conducerea colectivă;
 promovează stilul participativ de conducere;
 facilitează o structură organizatorică mai raţională;
 obiectivele clar stabilite contribuie la ameliorarea procesului
decizional şi la o mai bună folosire a timpului de conducere;
 contribuie la crearea unui climat agreabil de activitate.

2.3. Metode pe bază de analiză

Analiza, fiind o operaţie mintală sau practică de descompunere a
unui întreg (proces, fenomen sau obiect) în elementele sale
componente şi de identificare a relaţiilor dintre acestea, este folosită în
toate domeniile ştiin- ţei. În domeniul conducerii analiza constă în
evaluarea valorii sau a calită- ţii diferitelor funcţiuni, activităţi sau
procedee şi în compararea acestora cu anumite norme teoretice sau
prestabilite de conducere. Dintre metode- le bazate pe analiză, mai
frecvent utilizate sunt:
1. Analiza economică - are ca obiectiv evaluarea, aprecierea şi
explicarea rezultatelor obţinute prin raportarea acestora la cheltuielile
făcute şi la realizările precedente. Analiza economică este o metodă
principală prin care se urmăreşte asigurarea autogestiunii economice a
unităţilor. Ea permite stabilirea precisă a cheltuielilor efectuate,
comensurarea rezultatelor, aprecierea eficienţei.
Analiza economică derulează în următoarele etape:
 întocmirea planului de analiză,
 culegerea materialului documentar necesar;
 verificarea datelor culese;
 prelucrarea datelor;
- 257 -
 interpretarea rezultatelor;

- 258 -
  comunicarea rezultatelor nivelurilor ierarhice competente în ve-
derea adoptării unor decizii de corecţie.
2. Analiza valorii urmăreşte reducerea costurilor de producţie,
conco- mitent cu ridicarea calitatăţii produselor. Pornind de la
cunoaşterea nevoii sociale care trebuie satisfăcută de un anumit produs,
această metodă conti- nuă cu analiza funcţiilor pe care trebuie să le
asigure produsul, fiind deter- minat costul cel mai scăzut al acestor
funcţii. Analiza valorii constituie un mijloc de investigare economică; ea
încurajează progresul tehnic şi inova- rea produselor, permite conducerii
să realizeze raportul optim dintre valoa- rea de întrebuinţare, funcţia
produsului şi cheltuielile de producţie.
3. Analiza input-output se bazează pe analiza raporturilor intrări-
ieşiri, pornindu-se de la ideea că orice sistem poate fi definit prin in-
trările şi ieşirile sale în anumite situaţii. Activitatea desfăşurată de un
compartiment este trecută într-un tabel cu dublă intrare: intrări (con-
sumuri, achiziţii de bunuri şi servicii ale unui sector) şi ieşiri (ceea ce
livrează un sector altor sectoare). Apoi se calculează coeficientul de
intrare-ieşire şi se întocmeşte o matrice structurală a interdependenţe-
lor sectoarelor sau ale ramurilor considerate. Cu ajutorul analizei sta-
tistico-matematice se stabilesc ecuaţii de corelaţie pe baza cărora se
pot face predicţii cu privire la stările viitoare ale sistemelor.
4. Analiza de conţinut, dezvoltată în domeniul sociologiei, constă
în cercetarea sistematică a documentelor dintr-o unitate economică sau
socială în vederea stabilirii surselor de comunicare şi de decizie, desti-
naţiei comunicărilor, conţinutului comunicărilor, deciziilor şi acţiuni-
lor, metodelor folosite şi efectelor obţinute.

2.4. Metode de stimulare a creativităţii

Creativitatea este o condiţie esenţială de menţinere a vitalităţii
unităţilor conduse, mai ales în actuala perioadă de puternică inovare
ştiinţifică şi tehnologică a procesului de producţie. În această situaţie,
stimularea creativităţii managerilor şi a întregului personal salariat
trebuie să fie o preocupare permanentă a conducerii. Metodele de sti-
mulare a creativităţii ţin de o serie de reguli:
- conceperea personalităţii umane în mod integral;
- acceptarea relativităţii afirmaţiilor;
- depăşirea rutinei şi a prejudecăţilor;

- 259 -
- nesancţionarea opiniilor prea îndrăzneţe.

- 260 -
 În literatura de specialitate metodele de stimulare a creativităţii au
fost grupate în metode intuitive şi metode analitice.
Metodele intuitive folosesc în stimularea creativităţii unor
specialişti intuiţia, imaginaţia şi fantezia. Ca metode particulare pot fi
folosite:
1. Consacrarea - constă în “spargerea” mentală a unui întreg în
părţi- le sale componente şi în re-compunerea întregului într-o manieră
nouă.
2. Jocul de cuvinte - este folosit în organizarea activităţii comer-
ciale, în formularea noilor probleme.
3. Analogia - constă în transferarea unor caracteristici ale unui fe-
nomen cunoscut spre altul necunoscut sau mai puţin cunoscut, pe baza
asemănărilor dintre ele. Pentru a folosi analogia este necesar a respec-
ta unele reguli:
- sistemul studiat să fie mai simplu decât cel de la care se porneşte;
- trebuie puse în evidenţă atât asemănările, cât şi deosebirile;
- pentru a deveni certe, concluziile analogiilor se cer verificate.
Analogia poate lua diverse forme:
 directă, care constă în compararea directă a unui fenomen dintr-
un domeniu cu un fenomen din alt domeniu;
 personală, care constă în identificarea cercetătorului cu obiectul
sau fenomenul studiat;
 istorică, care este folosită în previziunea socială şi constă în se-
lectarea a două sau a mai multor caracteristici esenţiale ale unor epoci
istorice diferite şi în analiza lor prin analogie;
 simbolică, care apelează la metafore, termeni poetici, ceea ce
conduce la descrierea inedită a fenomenului studiat;
 fantastică, care apelează la idei neobişnuite, chiar paradoxale, şi
constă în încercarea de a satisface o dorinţă prin fantezie.
Consacrarea, jocul de cuvinte, analogia şi alte procedee pot fi fo-
losite împreună în cadrul unor metode intuitive complexe de stimulare
a creativităţii, cum sunt:
1. Metoda brainstorming (“asaltul creierilor”). Prin aplicarea
acestei metode se urmăreşte formularea unor puncte de vedere noi cu
ajutorul cărora să se găsească soluţia sau soluţiile la o problemă dată.
Metoda brainstorming se aplică într-un mod relativ simplu:
- se reuneşte un grup de persoane (experţi);
- se stabileşte un lider, coordonator al discuţiei;
- 261 -
- se formulează problema pentru care se caută soluţii;

- 262 -
 - se emit păreri şi se înregistrează toate opiniile exprimate;
- în timpul reuniunii grupului nu este criticat nici un punct de vedere;
- se evită discutarea consecinţelor ideilor emise.
După încheierea reuniunii de grup, părerile emise sunt evaluate şi se
re- ţin cele mai importante. Este preferabil ca grupul de experţi să fie
compus din 4-7 persoane, iar durata unei discuţii - de 10-60 de minute.
Se recoman- dă ca grupul să nu fie omogen, întrucât între experţii din
acelaşi domeniu există un consens, ceea ce poate inhiba emisiunea de
idei originale.
2. Metoda Philips 6/6, aplicată întru stimularea creativităţii unor
grupuri mari. Metoda constă în divizarea grupului mare în unităţi
mai mici, compuse fiecare din 6 persoane care urmează a discuta
timp de 6 minute o problemă căreia i se caută soluţii. Fiecare grup
alege un coordonator care animă discuţia şi notează propunerile. Du-
pă ce toţi membrii grupului şi-au exprimat părerea, conducătorul ci-
teşte propunerile reţinute şi invită grupul să le ierarhizeze, să stabi-
lească care sunt cele mai importante.
3. Metoda (tehnica) Delphi permite valorificarea unui volum mare
de informaţii ştiinţifice deţinute de un grup de experţi. În vederea
realizării unui exerciţiu de tip Delphi se fixează un număr de întrebări
referitoare la un domeniu precis delimitat, se alege un număr de
experţi în problema examinată şi un coordonator. Metoda Delphi se
desfăşoară în patru runde:
- prima rundă constă în repartizarea chestionarului fiecărui ex-
pert; la această etapă se adună răspunsurile şi se prelucrează;
- în runda a doua se pun întrebări în legătură cu data posibilă la
care se vor desfăşura unele evenimente, cu importanţa unor evenimen-
te viitoare, cu oportunitatea unor mijloace etc.;
- în runda a treia participanţilor le sunt comunicate rezultatele
rundelor precedente. Participanţii a căror opinie se situează în afara
intervalului median sunt rugaţi să-şi argumenteze opinia sau să şi-o
modifice. Rezultatele obţinute sunt din nou prelucrate statistic;
- în runda a patra experţii sunt informaţi asupra rezultatelor obţi-
nute în runda precedentă şi sunt rugaţi ca, în raport cu rezultatele co-
municate, să-şi exprime din nou părerea. Răspunsurile primite sunt
prelucrate şi se calculează gradul de convergenţă sau de consens.
4. Sinectica se bazează pe două mecanisme opuse: al transformării
necunoscutului în familiar şi al transformării familiarului în
necunoscut. Primul mecanism face apel la analogii, la stabilirea unor
- 263 -
asemănări între o problemă nouă (necunoscută) şi alta veche
(cunoscută). Cel de-al doilea

- 264 -
mecanism presupune înlăturarea prejudecăţilor şi a stereotipurilor
raţiona- le, punându-se accentul pe problematizarea cunoscutului, pe
rediscutarea unor probleme deja soluţionate. Grupul de sinectică este
format din 5-7 persoane. Dintre acestea este ales un coordonator al
discuţiei, doi membri ai grupului au rolul de producători de idei, iar
ceilalţi sunt participanţi la grupul sinectic. Membrii grupului sinectic
trebuie să aibă un nivel de cul- tură asemănător, dar specialităţi diferite.
Şedinţele de sinectică se desfă- şoară pe parcursul unui an, cu o
frecvenţă de o şedinţă pe lună. Exerciţiul sinectic parcurge trei etape:
- etapa demarării, în care membrii grupului sinectic se cunosc,
se formează coeziunea de grup, se dobândeşte o anumită cultură asu-
pra creativităţii. În această etapă sunt puse în discuţie teme generale;
- etapa productivă, în care se prezintă problema ce urmează a fi
dezbătută. Participanţii sunt invitaţi să propună soluţii, folosindu-se de
analogia personală, directă, simbolică, fantastică;
- etapa întoarcerii la real presupune intrarea în funcţiune a gân-
dirii logice, raţionale, care raportează ideile emise la realitate. Soluţiile
formulate sunt examinate după criterii precise.
Metodele analitice stimulează creativitatea pe baza prezentării şi trată-
rii diverselor date, informaţii, idei şi soluţii într-o formă prestabilită,
logică. Dintre metodele analitice de stimulare a creativităţii mai frecvent
este folo- sită analiza morfologică, care constă în căutarea sistematică a
soluţiilor unei probleme: obiectul, sistemul, lucrarea se descompun în
parametri de bază şi se stabilesc rezultatele care pot să apară din
combinarea diferită a acestora. În aplicarea acestei metode se cer
respectate anumite reguli:
 problema de rezolvat trebuie delimitată şi exact definită;
 parametrii de bază trebuie enumeraţi completamente;
 fiecare soluţie reţinută trebuie evaluată după criterii explicit formu-
late.
Cu ajutorul analizei morfologice se pot obţine trei categorii de re-
zultate:
- combinări cunoscute de parametri;
- combinări necunoscute, dar inteligibile (explicabile);
- combinări necunoscute şi neinteligibile (inexplicabile).
Analiza morfologică este folosită în domenii variate: cercetarea
consecinţelor unei strategii de dezvoltare, soluţionarea unor probleme
tehnice (stimularea inovaţiilor), proiectarea de produse originale.

- 265 -
 3. Stiluri de conducere: definire şi clasificări

Stilul de conducere influenţează în mare măsură rezultatele activi-

tăţii de conducere şi eficienţa întregii activităţi a grupului condus. În
literatura de specialitate există numeroase abordări ale stilului de con-
ducere, unele punând accentul pe aspectele comportamentale, altele -
pe structurile de bază ale personalităţii.
Într-o accepţiune generală, stilul este felul propriu de a fi, de a se
comporta şi de a acţiona al conducătorului în procesul conducerii. Sti-
lul de conducere reprezintă modul concret de exercitare a rolului de
conducător, de transpunere efectivă în plan comportamental a exigen-
ţelor ce decurg din statutul de conducător. Noţiunea de stil de condu-
cere reuneşte într-un ansamblu dinamic trăsăturile şi particularităţile
psihice şi psihosociale ale conducătorilor, comportamentele acestora
în exercitarea activităţii de conducere şi condiţiile concrete în care se
desfăşoară activitatea de conducere.
Necesitatea cunoaşterii şi a evaluării stilurilor de conducere se
impune din mai multe considerente:
a) datorită efectelor pe care le au stilurile de conducere asupra me-
diului psihologic, psihosocial şi relaţional din cadrul unităţilor
conduse;
b) datorită capacităţii de difuziune a stilurilor de conducere, capa-
cităţii de influenţare a membrilor unităţii conduse;
c) stilul de conducere poate influenţa activitatea întregii echipe de
conducere;
d) stilul de conducere nu are doar o relevanţă personală, ci şi una
organizaţională, adică influenţează unitatea condusă în întregul ei.
În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe clasificări şi
tipologii ale stilurilor de conducere. Ne vom referi la cele folosite mai
frecvent în evaluarea stilurilor de conducere. Vom prezenta trei clasi-
ficări făcute în raport cu trei criterii diferite:
1) modul de luare a deciziilor;
2) sistemul de valori care orientează activitatea de conducere;
3) eficienţa stilurilor de conducere.
După modul de luare a deciziilor, a devenit clasică clasificarea
unidimensională făcută de Kurt Lewin şi colaboratorii săi pe baza
cercetărilor întreprinse încă în 1939. Această clasificare conturează
trei tipuri de stiluri de conducere:
- 266 -
  autoritar, care se caracterizează prin centralizarea autorităţii,
pre- ponderenţa deciziilor unipersonale; accentul se pune pe autoritatea
forma- lă; personalul unităţii este văzut doar ca executant; corecţia
abaterilor de la deciziile luate se face prin sancţiuni; subordonaţii sunt
aspru criticaţi, dar nu se admit aprecieri critice ale acestora; relaţiile
interumane sunt apreciate ca fiind puţin importante. Acest stil de
conducere poate duce la insatisfacţie la nivelul subordonaţilor, din care
cauză unii din ei părăsesc organizaţia. Pe termen scurt, stilul autoritar
duce la rezultate bune, dar permanentizarea acestui stil generează
rezultate negative.
 democratic, care se caracterizează prin încredere mare a
manage- rului în subordonaţi. În cazul dat este stimulată formularea de
sugestii, propuneri de către subordonaţi; este încurajată participarea
subordonaţilor nu numai la îndeplinirea sarcinilor, ci şi la luarea
deciziilor; se pune ac- cent pe relaţiile interumane şi pe asigurarea unui
climat de muncă agrea- bil; se urmăreşte valorificarea competenţelor
subordonaţilor şi se favori- zează dezvoltarea personalităţii acestora.
Pentru ca stilul de conducere democratic să fie eficient, este necesar ca
subordonaţii să dispună de un nivel înalt de competenţă şi să manifeste
responsabilitate.
 liber, pe care unii autori nici nu îl consideră propriu-zis stil. Sti-
lul liber se caracterizează prin neparticiparea deplină a managerilor la
activitate, grupul fiind lăsat să se organizeze singur. Practicarea unui
asemenea “stil” naşte dezordinea şi anarhia.
În raport cu valorile care orientează activitatea cadrelor de
conducere, a fost făcută o clasificare bidimensională şi o clasificare
tridimensională.
O clasificare bidimensională a fost propusă de Robert R.Blake şi
Jane S.Mouton, care împart stilurile de conducere în raport cu două
dimensiuni: orientarea managerilor spre producţie şi orientarea lor
spre personal. Stabilirea stilurilor de conducere este făcută cu ajutorul
unei grile pătratice, pe axul vertical fiind marcat gradul de interes ma-
nifestat faţă de problemele umane, iar pe axul orizontal - gradul de
interes manifestat de manageri pentru problemele producţiei. Gradele
de interes faţă de cele două aspecte sunt marcate de la 1 la 9. Matricea
conţine 81 de casete care ar caracteriza tot atâtea stiluri de conducere
posibile. Autorii se opresc doar la cinci tipuri:
 stilul 1.9 caracterizat prin interes mare pentru producţie şi
- 267 -
interes slab pentru problemele umane. Eficacitatea conducerii se
măsoară prin rezultate tehnico-productive. Managerii sunt autoritari,
interesaţi doar de

- 268 -
realizarea sarcinilor; subordonaţii sunt caracterizaţi ca instrumente de
producţie, aspectele psihosociale nefiind luate în considerare;
 stilul 9.1 caracterizat prin interes mare pentru problemele umane
şi interes scăzut pentru problemele producţiei. Climatul de muncă din
întreprindere este agreabil; satisfacţiile personalului sunt mari şi devin
scop în sine;
 stilul 1.1 caracterizat prin interes slab atât faţă de problemele
pro- ducţiei, cât şi faţă de personal. Managerul cu un asemenea stil se
izolează de superiori şi subordonaţi, nu se implică în luarea deciziilor,
lasă perso- nalul să se ocupe singur de rezolvarea problemelor
psihosociale;
 stilul 5.5 caracterizat prin interes mediu faţă de personal şi faţă
de problemele producţiei. Managerul cu un asemenea stil caută soluţii
de compromis pentru a realiza eficient problemele de producţie fără a
brusca personalul. Foloseşte persuasiunea, ţine cont de sugestiile
subordonaţilor;
 stilul 9.9 caracterizat prin interes mare atât pentru problemele
umane, cât şi pentru problemele producţiei. Managerul cu un aseme-
nea stil favorizează participarea subordonaţilor la realizarea producţiei
şi la luarea deciziilor; încurajează activitatea colectivă; facilitează ma-
nifestarea şi dezvoltarea capacităţilor creative ale subordonaţilor;
abordează deschis conflictele; încurajează competenţele; acordă im-
portanţă problemelor psihosociale ale întreprinderii; ia decizii reuşite,
pe baza unei largi consultaţii; obţine rezultate bune în producţie.
O clasificare tridimensională a stilurilor de conducere este făcută
de J.Reddin, care consideră trei dimensiuni ale managementului:
- orientarea managerului spre sarcină (scop, obiectiv);
- orientarea spre contacte umane (spre relaţii interpersonale şi
psihologia de grup);
- orientarea spre randament (maximizarea productivităţii).
Din combinarea acestor trei dimensiuni rezultă următoarele stiluri
de conducere, respectiv tipuri de manageri:
 negativ – nu este orientat de nici una dintre cele trei dimensiuni;
 birocratul – orientat doar spre randament;
 altruistul – orientat doar spre contacte umane;
 autocratul – orientat doar spre sarcină;
 autocratul binevoitor – orientat spre sarcină şi randament;
 promotorul – orientat spre randament şi contacte umane;
 ezitantul – orientat spre sarcină şi contacte umane;
- 269 -
 realizatorul – orientat spre toate cele trei dimensiuni.

- 270 -
 În raport cu criteriul eficienţei, specialiştii francezi au făcut o cla-
sificare în două mari categorii, fiecare cuprinzând câte cinci tipuri de
stiluri de conducere, respectiv de manageri:
1) manageri cu stiluri eficiente (organizatorul, participantul, între-
prinzătorul, realistul şi maximalistul);
2) manageri cu stiluri de conducere ineficiente (birocratul, pater-
nalistul, tehnocratul, oportunistul, utopistul).
Stilurile de conducere sunt stabilite pe baza a două dimensiuni:
spiritul de angajare personală şi cel de colaborare.
Organizatorul se bazează pe organizarea raţională şe precisă; sta-
bileşte sarcinile şi lasă independenţă subordonaţilor; rezolvă toate pro-
blemele pe baza reglementărilor formale. Participantul promovează
managementul în echipă; încurajează colaborarea; facilitează
comunica- rea; dispune de autoritate reală; acceptă sugestiile şi
criticile subordona- ţilor. Întreprinzătorul urmăreşte obţinerea celui
mai bun rezultat; se bazează pe relaţii ierarhice clare; promovează
competenţele; este autori- tar; abordează în mod deschis conflictele.
Realistul consideră că relaţii- le ierarhice trebuie să se bazeze pe
încredere şi respect reciproc; consul- tă subordonaţii; foloseşte metode
bilaterale în rezolvarea conflictelor; acordă independenţă
subordonaţilor; intervine rar; pune accent pe un climat agreabil de
muncă. Maximalistul este orientat spre sarcină; dă dispoziţii
judicioase adecvate fiecărei situaţii; încurajează colaborarea, însă nu
lichidează toate divergenţele; obţine efecte practice din diver- genţe şi
conflicte; instituie un climat de exigenţă.
Birocratul se bazează pe diplome, titluri, şi nu pe rezultate; evită
deciziile delicate; transmite deciziile arătând că nu este autorul lor; nu
agreează subordonaţii cu multă influenţă şi nici relaţiile interumane
prea trainice; nu agreează dezacordurile, deşi în realitate există multe
dezacorduri pe care subordonaţii nu le scot în vileag; responsabilitatea
subordonaţilor este redusă. Paternalistul sau demagogul vorbeşte
mult de democraţie, de conducere colectivă, dar termenii sunt neclari;
nu-i place să abordeze probleme de autoritate, evită conflictele cu
subordonaţii; este preocupat de menţinerea spiritului colectiv, dă satis-
facţie subordonaţilor chiar în detrimentul intereselor întreprinderii.
Tehnocratul este interesat de menţinerea postului; are o comportare
autoritară şi chiar dictatorială; impune respectarea ierarhiei, este părti-
nitor; înlătură pe cei care nu sunt de acord cu el; relaţiile interumane
- 271 -
 din întreprindere le menţine tensionate. Oportunistul este preocupat
de cariera personală; se foloseşte de intrigi; autoritatea sa este nego-
ciată; foloseşte mult compromisul; deşi este puţin agreat de subalterni,
aceştia sunt preocupaţi să-i facă pe plac. Utopistul modern acordă
prea multă încredere subordonaţilor; ia decizii prost gândite; foloseşte
mult timp pentru discuţii, pentru proiecte, dar rezultatele sunt slabe;
activitatea unităţii nu este coordonată.

3.1. Factorii care influenţează stilurile de conducere

Analiza conducerii şi a stilurilor de conducere a prilejuit formula-
rea a numeroase puncte de vedere şi teorii care, deşi foarte diverse, ar
putea fi grupate în trei categorii (modele):
1) conceperea conducerii (a stilului de conducere) ca o funcţie a
persoanei;
2) conceperea conducerii ca o funcţie a situaţiei;
3) conceperea conducerii ca o funcţie mixtă - a persoanei şi a situ-
aţiei.
Modelul care concepe conducerea ca o funcţie a persoanei este
reprezentat de preocupările mai vechi de teoria conducerii, de sociolo-
gie şi de psihologia socială. Conform acestui model, managementul
este o funcţie a persoanei înzestrată încă de la naştere cu calităţi deo-
sebite. Pornindu-se de la această concepţie, a fost formulat modelul
charismatic al conducerii (Max Weber): oamenii se supun autorităţii
charismatice în virtutea credinţelor lor în calităţile extraordinare ale
persoanei care este înzestrată cu această autoritate. Deşi modelul
charismatic a fost puternic criticat, ideea că succesul în conducere
depinde în mare parte de calităţile celui care conduce s-a menţinut. Au
fost întreprinse cercetări de psihosociologie istorică asupra unor mari
conducători pentru a stabili trăsăturile care le-au asigurat succesul în
activitatea de conducere.
În replică cu exagerările modelului charismatic, a fost elaborat
modelul situaţional, care pune accent pe caracteristicile grupului
condus, pe particularităţile situaţiei în care se exercită conducerea, pe
motivaţiile şi aşteptările membrilor grupului. Conform acestui model,
nu trăsăturile personale ale managerilor asigură succesul, ci adecvarea
acestor trăsături la particularităţile situaţiei, la cerinţele grupului con-

- 272 -
dus. Situaţia pretinde şi impune un anumit tip de manageri; o persoană
va avea succes în conducere numai în măsura în care se va conforma
exigenţelor situaţiei grupului. În modelul situaţional, managerul are un
rol pasiv; el acţionează numai în funcţie de situaţie. Modelul situaţio-
nal a fost criticat şi el la rândul său pentru neglijarea rolului personali-
tăţii în configurarea activităţii de conducere.
Pentru a se depăşi limitele modelelor charismatic şi situaţional,
a fost propus modelul mixt, care consideră conducerea ca o funcţie
a persoanei, a situaţiei şi, mai ales, a relaţiei dintre ele. În acest
model, relaţia dintre manager şi situaţie este complexă: nu este
vorba de simpla adaptare a persoanei la situaţie, ci de structurarea
şi stăpânirea situaţiei; nu este vorba de tratarea persoanei ca tip in-
variabil, ci ca produs al interacţiunilor, al relaţiilor care se stabilesc
între grup şi manager în procesul conducerii. Modelul mixt propu-
ne o tratare mai nuanţată şi mai adecvată a procesului de manage-
ment, luându-se în considerare atât rolul trăsăturilor personale ale
managerilor (trăsături preexistente ocupării unei funcţii de condu-
cere şi trăsături dobândite pe parcursul exercitării activităţii de ma-
nagement sau configurate de situaţia în care se desfăşoară conduce-
rea), cât şi rolul factorilor situaţionali şi al interacţiunii complexe
dintre manager şi grupul condus.
Interpretarea conducerii pe baza modelului mixt, ca funcţie a per-
soanei şi a situaţiei, reprezintă un cadru teoretic adecvat pentru analiza
stilurilor de conducere, a factorilor care determină sau care condiţio-
nează formarea stilurilor de conducere, a rolului trăsăturilor personale
ale conducătorilor în manifestarea stilurilor de conducere.
Pornind de la considerentele teoretice şi metodologice ale
modelului mixt, putem afirma că formarea şi dinamica stilurilor
de conducere sunt determinate şi influenţate de următoarele cate-
gorii de factori:
- factori ce ţin de particularităţile persoanei care exercită activita-
tea de conducere (tipul de personalitate, pregătirea profesională, nive-
lul motivaţional, pregătirea în domeniul conducerii şi experienţa în
activitatea de conducere);
- factori ce ţin de particularităţile muncii (organizarea tehnologi-
că a muncii, diviziunea muncii);

- 273 -
 - factori ce ţin de particularităţile mediului social în care se des-
făşoară activitatea de conducere: tipul societăţii, formele de organiza-
re, sistemul instituţional de conducere, cultura, stratificarea socială,
nivelul de dezvoltare a ştiinţei conducerii.

Întrebări recapitulative:
1. Definiţi conducerea vieţii sociale.
2. Numiţi funcţiile de bază ale conducerii.
3. Caracterizaţi metodele moderne de conducere.
4. Numiţi avantajele şi dezavantajele metodelor de stimulare a creativităţii.
5. Definiţi stilurile de conducere şi prezentaţi criteriile de clasificare a lor.
6. Caracterizaţi principalele tipuri de stiluri de conducere.

Bibliografie selectivă:
1. Buzărnescu Şt. Introducere în sociologia organizaţională şi a con-
ducerii. – Bucureşti, 1995.
2. Goodman N. Introducere în sociologie. – Bucureşti, 1992.
3. Mihăilescu I. Sociologie generală. – Bucureşti, 2000.

- 274 -
 CAPITOLUL IX

INTEGRAREA ŞI COOPERAREA ÎN
SPAŢIUL SOCIAL ORGANIZAT

1. Conceptul de integrare. Raportul dintre

integrarea socială şi integrarea
profesională

Socializarea este un proces fundamental prin care societatea îşi

proiectează, reproduce şi realizează, prin conduitele adecvate ale
membrilor săi, modelul normativ şi cultural.
Integrarea socială reprezintă principiul activ şi în acelaşi timp o
dimensiune esenţială a socializării prin intermediul căreia are loc asi-
milarea şi transmiterea reciprocă a unor valori cu scopul de a spori
gradul de eficienţă şi de coeziune socială a grupurilor sociale de diferi-
te tipuri şi dimensiuni.
Ca proces de fixare a individului în realitatea vremii sale,
integrarea este un fenomen general care îşi găseşte forme concrete de
particularizare în funcţie de: natura instituţională a sistemelor sociale, de
modelele cultu- rale proprii categoriilor sociale, precum şi de trăsăturile
de personalitate.
Referitor la grupul primar de sarcină, integrarea a fost definită ca
„un proces de asimilare progresivă a comportamentelor şi conduitelor
mediului înconjurător”, în scopul formării unor modele comportamen-
tale proprii indivizilor umani, cu rolul de a le uşura includerea în câm-
pul de relaţii sociale specifice muncii industriale.
La acest nivel integrarea reprezintă una din fazele procesului de
soci- alizare, anume: etapa care finalizează socializarea individului.
Aceasta confirmă faptul că integrarea profesională, ca şi toate celelalte
tipuri de integrare, deşi îl vizează pe individ, nu este un fapt singular,
ci un fapt cu rezonanţă, cauze şi amplitudini sociale. Deoarece
raportarea individului la universul social se face în primul rând pe
dimensiunea profesiei, exercita- rea acesteia îi conferă individului nu
numai identitate şi legitimate în sis- temul social, dar îi şi circumscrie
spaţiul relaţiilor sociale, raza de acţiune, delimitată de statusurile proprii
fiecărei profesiuni. În acest sens, exercita- rea profesiei este un tip

- 275 -
specializat de relaţie socială, iar universul profe- sional este un
subsistem al ansamblului de relaţii sociale, care alcătuiesc sistemul
social pe fiecare treaptă de dezvoltare a acestuia.

- 276 -
 Valorile caracteristice pentru munca industrială pot fi sistematiza-
te într-un model normativ, structurat pe următoarele trei niveluri: cog-
nitiv, axiologic şi praxiologic.
1. Nivelul cognitiv:
- cunoaşterea modalităţilor şi a standardelor de socializare vehi-
culate în sistemul social concret determinat;
- cultură profesională temeinică, însuşită la cotele de performan-
ţă ale profesiei respective;
- studierea profesiogramei în contextul social al profesiunii, res-
pectiv cunoaşterea cerinţelor intelectuale, tehnice, atitudinale şi valo-
rice ale muncii pe fundalul dinamicii sistemului social global;
- transpunerea exigenţelor diviziunii sociale a muncii în aria de
funcţionalitate a persoanei, la locul de muncă;
- un ideal profesional clar determinat.
2. Nivelul axiologic:
- valori tehnice ale producţiei: energia, iniţiativa, forţa de muncă,
spiritul de a se armoniza cu membrii grupului de muncă integrativ,
simţul responsabilităţii, pasiunea pentru nou, respectarea disciplinei
tehnologice ca parte a disciplinei muncii, conştientizarea faptului că
munca şi interesele sociale ale întreprinderii sunt valori supreme pen-
tru identitatea sa socioprofesională şi pe această bază cristalizarea
idealului de viaţă pe valorile muncii industriale;
- conştiinţa profesională.
3. Nivelul praxiologic:
- capacitatea de cooperare;
- rezistenţa la efort prelungit;
- obişnuinţa muncii ritmice;
- afirmarea valorilor participării active;
- un climat de muncă novator, care să stimuleze creaţia tehnică şi
socială;
- preocupări preponderent aplicative;
- participarea la ridicarea nivelului profesional.
Integrarea în muncă, ca tip al integrării, este un proces social
complex, stadial, conflictual de interacţiune între cel ce se integrează
(individ sau grup) şi mediul integrator, în urma căruia este posibil ca
individul, grupul ce se integrează să accepte, să însuşească şi să reali-
zeze cerinţele valorico–normative ale mediului integrator. Deci, extin-

- 277 -
zând aria analizei procesului de integrare la nivelul grupului primar de
sarcină, putem identifica elementele participative la acest proces, şi
anume:
- subiectul integrării – membrii participanţi la activitatea grupu-
lui care deţin un anumit rol;
- mediul integrator care este tocmai grupul primar de sarcină;
- acţiunea unor factori care favorizează sau îngreunează realiza-
rea optimă a procesului de integrare.
Concentrându-şi atenţia asupra definirii şi descrierii procesului de
integrare, a tipurilor, a modelelor operaţionale a stadiilor şi a factorilor
care influenţează integrarea, autorii lucrărilor de specialitate recunosc
unanim faptul că integrarea presupune raportarea la un mediu integra-
tor organizat. Fie că este vorba de grupul primar de sarcină, fie de co-
lectivul de muncă, întreprindere sau societate, o adevărată integrare
presupune existenţa unor structuri organizatorice, funcţionale şi validi-
tate socială. Aderarea individului la ele comportă limitarea libertăţilor
individuale în conformitate cu scopurile colective de grup şi cu necesi-
tatea respectării libertăţii celorlalţi. Integrarea individului înseamnă
deci modelarea libertăţilor sale de acţiune în conformitate cu acţiunile,
cerinţele, normele şi valorile colectivităţii integratoare. Comportamen-
tele admise sau respinse sunt normate prin statute, legi, regulamente,
circulare şi hotărâri de uz intern. Limitarea libertăţii individuale este
impusă de structura formală şi reprezintă condiţia fundamentală a
menţinerii şi funcţionării sale optime.
Şi dacă la prima vedere s-ar putea crede că integrarea ar cere din
par- tea indivizilor umani doar situarea acestora pe o simplă poziţie de
recep- tor al valorilor şi normelor grupului integrator, în realitate
acestea dobân- desc şi un important rol activ, transformator, creator.
Această integrare creativ–participativă exclude simpla conformare a
membrilor participanţi la normele grupului integrator, contribuind
astfel, pe de o parte, la creşte- rea eficienţei activităţii generale a
grupului, iar, pe de altă parte, la păstra- rea individualităţii celui care se
integrează.
În funcţie de natura sarcinii grupurilor primare care se constituie
ca medii integratoare, atât posibilităţile, cât şi nivelul integrării sunt
diferite. Natura sarcinii nu este exclusivă în integrarea profesională, ea
confun- dându-se cu calitatea funcţionării structurilor organizatorice,
cu stilul de conducere şi cu strategiile de motivare a participării
- 278 -
performante.

- 279 -
 Studiile comparative au demonstrat că o societate organizată pe
bazele democraţiei manageriale favorizează constituirea unor grupuri
de sarcină înalt integrative.
Spre exemplu, studiul mediului american de organizare pe baze
competitiv-concurenţiale relevă existenţa a trei tipuri de raporturi din-
tre individ şi grupul de muncă:
a) alienarea: formă negativă de integrare, prin care individul este
obligat (deci, constrâns prin mijloace morale, fizice sau materiale) să
intre în grup şi să execute activităţile unei autorităţi care se impune
coercitiv;
b) disciplina: formă neutră de integrare, deoarece prezenţa
individu- lui în grup este condiţionată de gradul de concordanţă dintre
obiectivele colective ale grupului şi obiectivele individului. Legătura
dintre individ şi grup se realizează prin prisma remuneraţiei: autoritatea
grupului depinde de mărimea remuneraţiei – cu cât remuneraţia este
mai stimulatoare, cu atât se poate cere membrilor o disciplină mai
mare în executarea sarcini- lor de muncă. Cine nu acceptă intensitatea
muncii şi disciplina e liber să părăsească grupul; în caz că nu doreşte,
este concediat;
c) participarea: faza pozitivă a integrării. Fără să participe la
condu- cere, pentru că nu ei sunt proprietarii, indivizii acceptă să
acţioneze în numele organizaţiei, deoarece autoritatea se exercită prin
mijloace norma- tive care dau impresia echităţii. În colectivităţi mai
permisive, comunita- tea dintre interesele (economice) generale şi cele
individuale determină un climat de încredere şi favorizează afirmarea
personalităţii.
Potenţialul integrativ atât al individului, cât şi al colectivului tre-
buie racordat la o serie de factori concret determinaţi pentru ca evalua-
rea să fie corectă; nu există reţete pentru a garanta o integrare profesi-
onală şi nici socială, ea poate fi realizată printr-un îndelungat şi com-
plex proces de însuşire a modelelor culturale şi de comportament.
a) Caracteristicile generale ale procesului de integrare în muncă
 Caracterul complex
Integrarea în muncă antrenează factori, procese, mecanisme de
diferi- te tipuri, aflate în multiple relaţii. În acest sens, ea nu poate fi
socotită un obiect de studiu doar sociologic, deşi aceste aspecte pot fi
principale. La analiza acestui obiect concurează şi alte discipline, cum
ar fi: psihologia socială, pedagogia, ergonomia, demografia, ştiinţele
- 280 -
juridice etc. Distin- gem în acest cadru general al integrării următoarele
dimensiuni:

- 281 -
 - demografică: sex, vârstă, situaţie familială;
- economică: situaţia întreprinderii, a ramurii economice din care
ea face parte, a întregului sistem economic naţional şi, chiar, starea
pieţelor mondiale, organizarea producţiei şi desfăşurarea proceselor de
muncă etc.;
- educaţională: pregătirea şcolară a salariaţilor, formarea com-
portamentelor şi a deprinderilor de muncă, orientările generale de or-
din valorico-educaţional în viaţă etc.;
- sanogenică: starea de sănătate a oamenilor;
- ecologică: starea mediului de muncă, a zonelor apropiate – un
element foarte important ce exprimă legătura strânsă dintre integrarea
în muncă şi integrarea în mediul rezidenţial – starea ecologică a locali-
tăţii în care trăieşte salariatul;
- ergonomică: relaţiile om-tehnologie (ergonomie – disciplină
care se ocupă cu studiul condiţiilor şi al metodelor de muncă în vede-
rea normării raţionale a acestora);
- instituţională: caracteristicile organizaţiei, ale sistemului insti-
tuţional al societăţii şi raportul cu întreprinderea studiată;
- politico-juridică: sistemul de norme de drept, de reglementări,
tipul puterii politice, raporturile de autoritate în cadrul întreprinderii şi
între agenţii sociali din întreprindere şi cei din afară etc.;
- sociologică (de care ne vom ocupa): factorii interni sau externi,
direcţi sau indirecţi etc.
Multitudinea acestor factori şi relaţiile diverse dintre aceştia fac ca
procesul de integrare să fie complex.
Un element esenţial ce intervine în procesul integrării în muncă îl
constituie tipul socioeconomic al întreprinderii, adică natura proprie-
tăţii specifice întreprinderii (privată, publică, mixtă) şi forma acesteia
(individuală, anonimă, cooperatistă, de grup etc.). Eşecul sistemului
socialist s-a datorat, în mare măsură, tocmai incapacităţii întreprinderi-
lor socialiste (de stat sau cooperatiste) de a oferi un mediu de muncă
capabil a genera o integrare funcţional-pozitivă, care să genereze per-
formanţe în avantajul individului şi al societăţii.
De asemenea, tipul de management reprezintă un factor tot mai
activ şi important în desfăşurarea proceselor de integrare de tip norma-
tiv-proiectiv (nu spontane) şi centrate pe om.
Un alt aspect ce generează complexitatea proceselor de integrare
în muncă se referă la nivelul de localizare a proceselor, în raport cu
- 282 -
grupul social din care este constituit mediul social. Din acest punct de
vedere, pornind de la grupul cel mai restrâns spre nivelurile superioa-
re, distingem:
a) integrarea la locul de muncă, în cazul în care mediul integrator
este formaţia de muncă;
b) integrarea în întreprindere;
c) integrarea în profesie;
d)integrarea ocupaţională.
 Interacţiunea dintre cel care se integrează şi mediul înconju-
rător
Procesul de integrare presupune un raport social între oameni, ca
agenţi activi, înzestraţi cu interese, aspiraţii, pasiuni, idealuri. Mediul
înconjurător, luat ca grup social în cadrul căruia se desfăşoară procesul
de integrare, este format şi el de indivizi având propria lor personalita-
te, caracteristici socioprofesionale diferenţiate. Mediul integrator nu
este un cadru pur. În el există oameni aflaţi la diferite niveluri de inte-
grare, cu capacitate mai mare sau mai mică de influenţare.
Relaţiile din cadrul mediului integrator joacă un rol important în
direcţionarea cursului procesului de integrare în muncă. Inginerul,
managerul, aflaţi şi ei parte componentă a mediului integrator, au un
rol important în evoluţia procesului. Integrarea individului depinde de
forţa colectivului, de puterea de influenţă şi de calitatea sa.
Caracterul direcţional al procesului de integrare este determinat
de existenţa unor scopuri riguros stabilite care satisfac atât cerinţele
grupului integrator, cât şi pe cele ale subiectului supus integrării.
 Necesitatea cunoaşterii temeinice a particularităţilor procesu-
lui de integrare.
Tocmai datorită faptului că integrarea presupune relaţii sociale de
interacţiune, este necesar ca procesul să nu fie lăsat să se desfăşoare în
mod spontan. Procesul de integrare poate genera unele contradicţii a
căror desfăşurare determină cursul evoluţiei sale. Deci, în procesul de
însuşire a valorilor şi a normelor mediului integrator pot apărea unele
greutăţi, se pot crea stări conflictuale etc. Managerii din întreprindere
au menirea de a-l ajuta pe individ să parcurgă cât mai repede şi cât
mai uşor procesul de integrare.
 Coparticiparea individului în ansamblul de activităţi ale
grupului integrator

- 283 -
  Afectarea individului în multitudinea dimensiunilor sale
Cadrul de integrare în muncă influenţează direct dimensiunea
afectivă, cognitivă, axiologică a omului, se răsfrânge asupra întregii
sale vieţi. Cu cât persoana este mai bine integrată, cu atât o mai mare
satisfacţie ea va găsi în activitatea pe care o desfăşoară, va acorda o
mai mare atenţie perfecţionării sale profesionale, va participa mai ac-
tiv la viaţa întreprinderii etc. Şi invers.
Integrarea în muncă, satisfacţia de muncă pot influenţa viaţa de
familie, comportamentele politice, sociale etc.
 Continuitatea în timp
În sensul reluării permanente, sub diferite forme şi cu diferite in-
tensităţi, a relaţiei integrant-integrator sub influenţa modificărilor
permanente care apar în situaţia de integrare.
 Caracterul reversibil al procesului de integrare
Integrarea în muncă nu se desfăşoară în mod linear, într-un singur
sens. Ca acţiune reciprocă între cel integrat şi mediul integrator, pro-
cesul de integrare este permanent supus schimbărilor care pot avea loc
în ambii termeni ai relaţiei. Dacă, spre exemplu, întreprinderea intro-
duce un utilaj mai modern, dar nu se ocupă de pregătirea oamenilor
conform noilor cerinţe de muncă, poate apărea un decalaj între capaci-
tăţile oamenilor şi solicitările la care ei trebuie să facă faţă, acesta ge-
nerând cu timpul o dezintegrare în muncă, insatisfacţii, dorinţa de a
părăsi locul de muncă etc.
Nelinearitatea în desfăşurarea procesului de integrare se manifestă
deci prin abateri, devieri, perioade de stagnare, momente tensionate
care toate duc la realizarea unei stări de echilibru relativ.
 Caracterul stocastic al procesului de integrare
În condiţii asemănătoare nu toţi oamenii se comportă identic.
 Caracterul transformator-restructurativ al procesului de inte-
grare
Procesul de integrare are ca rezultat producerea de variate modifi-
cări atât în ceea ce priveşte calitatea grupului integrator, cât şi în ceea
ce priveşte structura subiectului supus integrării.
 Caracterul stadial al procesului de integrare
Fiind un proces ascendent, ce tinde spre realizarea unei integrări
tot mai puternice în muncă, putem distinge în cadrul lui o serie de eta-

- 284 -
pe mai distincte sub aspectul comportării umane: adaptarea, asimila-
rea, participarea, iniţiativa.. Între aceste etape există o strânsă legătu-
ră şi o trecere reciprocă.
b) Etapele procesului de integrare socioprofesională
În funcţie de caracterul activ al subiectului care se integrează şi de
capacitatea de răspuns a grupului integrator, se pot distinge, după cum
am menţionat deja, mai multe faze (etape) ale procesului de integrare
socioprofesională: adaptarea, asimilarea, participarea, iniţiativa (inte-
grarea propriu-zisă).
 Adaptarea presupune perioada de familiarizare cu normele şi
comportamentele specifice mediului integrator şi conformarea la
acestea. Raportarea la grupul primar de sarcină are, în această fază, un
caracter preponderent instrumental: individul renunţă la vechile sale
deprinderi, rămânând însă doar la nivelul imitării modelelor
socioprofesionale care individualizează grupul. Aderarea la grup
finalizează cu faptul că indivi- dul înţelege clar locul şi rolul său în
grupul primar de sarcină. Adaptarea se concretizează, practic, prin
deprinderea de a exercita meseria (profesi- unea) conform disciplinei
tehnologice caracteristice grupului antrenat în realizarea unor obiective
economice concrete.
 Asimilarea presupune însuşirea şi cultivarea eficientă a relaţii-
lor, normelor şi a valorilor mediului înconjurător. Decisive pentru
această etapă rămân însuşirea şi practicarea modelelor civico-
profesionale caracteristice pentru grupul de sarcină respectiv. Este
momentul în care individul a trecut la un ordin superior de interioriza-
re a normelor grupului: a înţeles locul profesiei pe care o practică, în
contextul celorlalte, practicate în întreprinderea al cărei angajat este.
De la practicarea meseriei, specifică adaptării, în această etapă se
ajunge la practicarea raporturilor sociale specifice gradului de com-
plexitate a grupului primar de sarcină.
 Participarea defineşte etapa în care individul, după ce a conşti-
entizat şi a asimilat novator (în funcţie de trăsăturile propriei persona-
lităţi) totalitatea solicitărilor integrative (ansamblul de aşteptări institu-
ţionalizate şi neinstituţionalizate formulate în scopul implicit de a de-
clanşa şi a realiza integrarea unui individ) ale grupului primar de sar-
cină, ajunge să înţeleagă locul şi importanţa întreprinderii în sistemul
economic naţional. Pe această bază, maturitatea cu care descifrează

- 285 -
legăturile, reciproce şi multilaterale, dintre schimbările economice,

- 286 -
tehnice şi social-culturale intervenite la nivelul societăţii globale şi
gradul de reflectare a acestora în întreprinderea unde lucrează îl de-
termină să acţioneze atât pentru realizarea obiectivelor tehnico–
economice, cât şi pentru sincronizarea schimbărilor din întreprindere
cu cele de la nivelul societăţii globale. La această etapă devine posibi-
lă formarea convingerilor, a idealurilor profesionale şi a unei strategii
proprii de acţiune asociată obiectivelor întreprinderii şi motivată axio-
logic. Ceea ce la început era în exclusivitate disciplină tehnologică
este perceput acum ca disciplină a muncii.
 Iniţiativa defineşte valorificarea superioară a fondului sociali-
zant al grupului ale cărui cadre normative nu-i mai apar ca limite, ci în
calitate de condiţii care favorizează şi legitimează afirmarea completă
a potenţialului creator al grupului. Conştiinţa profesională, ca semn
dis- tinctiv al acestei perioade (etape), se obiectivează atât în gradul de
pro- fesionalitate al asumării status-rolurilor, cat şi în
profesionalizarea im- plicării în realizarea obiectivelor tehnico-
economice, social-culturale, precum şi în mişcarea de inovare şi
creaţie tehnică de grup. La acest nivel vorbim de formarea unui stil de
muncă şi viaţă relaţională, care poate constitui rezerva importantă în
renovarea structurilor organizaţio- nale, sociale şi chiar a promovării
unor noi stiluri de conducere.
c) Factorii ce facilitează procesul de integrare în muncă
Posibilităţile de integrare socială şi profesională, precum şi nivelul
la care se realizează, diferă în funcţie de o multitudine de factori. Înţe-
legem prin factori ai integrării în muncă ansamblul de situaţii şi pro-
cese care determină direct (cauzal) desfăşurarea integrării. Aceşti fac-
tori au o acţiune cauzală asupra procesului, ei intervin asupra sensu-
lui, ritmului, domeniului, manifestărilor etc. integrării în muncă.
Cunoaşterea acestor factori, a mecanismelor lor de acţiune şi a
efectelor produse are o importanţă practică deosebită, deoarece pe
această bază pot fi elaborate măsurile necesare conducerii conştiente şi
eficiente a procesului, pot fi depistate punctele „nevralgice” (dificile)
şi luate deciziile corespunzătoare.
Un prim set de factori (sau un factor complex) se referă la
caracte- risticile şi cerinţele mediului integrator, printre care putem
evidenţia:
- natura sarcinii;
- gradul de organizare şi de structurare a grupului;
- 287 -
- natura relaţiilor umane şi a climatului psihosocial;

- 288 -
 - valorile şi normele grupului integrator;
- caracteristicile socioprofesionale ale grupului;
- capacitatea grupului de a se remodela şi de a se perfecţiona co-
respunzător noilor cerinţe;
- coeziunea, forţa şi stabilitatea grupului;
- capacitatea grupului de a mobiliza membrii săi la o participare
performantă;
- relaţii de putere şi conducere, control din cadrul grupului;
- condiţiile de muncă;
- condiţiile de viaţă;
- presiunea competiţiei de pe pieţele interne şi externe etc.
Un al doilea set de factori (sau un alt factor complex) se referă la
caracteristicile socioprofesionale ale individului ca modalitate de răs-
pundere la solicitările mediului integrator, ca:
- modul de structurare a personalităţii;
- manifestarea deschiderii spre nou, spre exteriorul său;
- capacitatea de colaborare şi de cooperare;
- nivelul de calificare;
- puterea fizică şi intelectuală de muncă;
- nivelul de educaţie şi cultură deţinut;
- gradul de înţelegere a sarcinilor;
- condiţii personale de viaţă;
- vechimea în muncă;
- starea de sănătate;
- aspecte demografice (sex, vârstă) etc.
Un al treilea set îl formează factorii de la nivelul sistemului social
global:
- natura structurilor organizatorice;
- calitatea sistemului de învăţământ;
- modul de acţiune şi de manifestare a familiei şi a altor instituţii
sociale;
- cerinţele funcţionale ale întreprinderii (firmei) din care grupul
integrator şi subiectul integrării (individul) fac parte;
- calitatea procesului de socializare şi control social etc.
Factorii importanţi ai procesului de integrare în muncă sunt:
- aspiraţiile în muncă;
- aşteptările;

- 289 -
 - satisfacţia de muncă;
- motivaţiile în muncă;
- atitudinile faţă de muncă;
- performanţele în muncă.

2. Profesionalizarea ca relaţie socială. Strategii

de integrare socioprofesională

În practica social-istorică, civilizaţia tehnologică ia ca punct de

plecare, dar şi ca punct final – omul. Între aceste extreme, structurile
economice, sociale, culturale şi spirituale se definesc ca fapte succesi-
ve de umanizare, de obiectivare desfăşurată a omeniei, cumsecădeniei
celora ce intră în relaţii sociale. În sensul realizării eficiente a acestei
cerinţe, civilizaţia tehnologică, în calitatea sa de sinteză a valorilor
referenţiale ale societăţii umane, a promovat cu eficienţă conducerea
managerială ca ghid teoretic şi practic al participării individului la
redimensionarea cerinţelor funcţionale ale conduitei umane. Ca urma-
re, s-a înregistrat un salt în modul de raportare a individului la siste-
mul social-global: de la subordonare faţă de cerinţele funcţionale ale
structurilor la participarea activă, la proiectarea şi invocarea perma-
nentă a structurilor organizatorice în raport cu exigenţele fiecărei eta-
pe. Iniţiativa, ca semn al personalităţii libere, presupune o înaltă profe-
sionalizare a participării la întreaga viaţă a societăţii.
Fiecare individ, potrivit pregătirii sale cultural-ştiinţifice, deprin-
derilor dobândite, poate deţine la un moment dat un anume loc, o
anumită poziţie socială în cadrul societăţii. La nivelul grupului primar
de sarcină, ca urmare a pregătirii sale profesionale, poate să deţină un
anumit status profesional, ocupaţional şi, corespunzător acestuia, să
joace un anume rol. În acest context, putem defini educaţia ca proces
de organizare şi conducere a tuturor experienţelor de asimilare crea-
toare a informaţiei şi a comportamentelor legitimate normativ 1, iar
profesiunea - ca protecţie practică a unităţii organice dintre ştiinţă,

1
Buzărnescu Şt. Sociologia industrială în sistemul civilizaţiei tehnologice. – Iaşi,
1992.

- 290 -
tehnologie şi atitudinile individuale asociate status-rolurilor caracteris-
tice fiecărui loc de muncă.
Profesia (profesiunea) este un subgrup social generat de o etapă
istorică a diviziunii sociale a muncii (despărţirea realizării unui produs
de fazele sale componente), implicând un mod specific de viaţă şi re-
laţii interumane, în cadrul grupului şi între grupuri de acest tip. Profe-
sia „ca tip de activitate socială ce se exercită pe baza unei pregătiri
profesionale, a unei clasificări, desemnează complexul de cunoştinţe
teoretice şi practice dobândite de către o persoană şi se exprimă prin
meseria sau/şi specialitatea însuşită”1. Putem evidenţia următoarele
funcţii ale structurilor profesionale şi ale profesiunilor:
funcţii generale:
- satisfacerea necesităţilor umane;
- realizarea solidarităţii umane;
- instrument de realizare a diviziunii muncii;
funcţiile profesiei în raport cu individul
- sursă de venit;
- mijloc de realizare şi satisfacere umană;
- mijloc de valorificare a pregătirii profesionale şi a capacităţilor
personale;
- sursă de prestigiu social;
- cadru de socializare prin muncă;
- cadru de generare a unor modele de viaţă etc.
Una dintre trăsăturile esenţiale ale integrării este
profesionalizarea, înţeleasă în sens larg ca: profesionalizare a
participării la munca şi viaţa grupului primar de sarcină – punctul de
plecare al unei integrări sociale eficiente. Integrarea profesională a fost
definită astfel: „procesul de însu- şire a comportamentelor de muncă
specifice meseriei (profesiei), a siste- mului de raporturi, norme, reguli
şi cerinţe de ordin tehnico-economice şi social-culturale caracteristice
societăţii integratoare”2.
Constituirea oricărei profesii derulează concomitent cu procesul
complex şi de durată al formării personalităţii. Acesta este precedat de
un important act din viaţa fiecărui adolescent sau tânăr, şi anume – de
alegerea profesiunii, proces îndelungat de căutare prin care acesta se

1
Dicţionar de sociologie. – Bucureşti, 1993, p.456.

- 291 -
2
Chelcea S. Sociologia de ramură. – Bucureşti, 1986.

- 292 -
decide asupra profesiei pe care o doreşte să şi-o însuşească şi să o
practice. Desfăşurat de-a lungul mai multor ani, acest proces este in-
fluenţat de o serie de factori, cum ar fi: cei individuali (aptitudini, în-
clinaţii, vocaţie, motivaţie, grad de voinţă, nivel de cultură), cei fami-
liali (părinţi, fraţi, rude), cei şcolari (profesori, colegi mai mari), cei
sociali (mijloacele de informare în masă, personalităţi cu care tânărul
vine în contact, diferite organizaţii).
Următorul proces la care tânărul este supus, după alegerea profe-
siunii, fie o dată cu alegerea profesiei, este cel de pregătire profesiona-
lă, în care pot fi distinse două aspecte: pregătirea teoretică şi pregăti-
rea practică. Între acestea trebuie să se manifeste permanent în relaţii
strânse de interdependenţă.
Dacă raportată la sistemul social profesionalizarea are ca finalitate
creşterea fondului socializant, apoi raportată la individ, păstrându-şi
cali- tatea de formă specifică de socializare, ea relevă mult mai clar
finalitatea: calificarea. Calificarea, înţeleasă ca achiziţie de cunoştinţe
teoretice cu caracter preponderent instrumental şi de deprinderi
practice indispensa- bile pentru asumarea prescripţiilor de status-rol
aferente unei profesiuni, comportă multe niveluri şi forme de
manifestare în universul muncii, dar şi modalităţi corespunzătoare de
realizare.
Putem face o clasificare pe trei niveluri a lucrătorilor din activita-
tea imediat practică: muncitori calificaţi, tehnicieni, specialişti cu
studii superioare. Diferiţi între ei prin orizontul profesional, toţi aceş-
tia se deosebesc în bloc faţă de muncitorii necalificaţi, care exercită
operaţii secundare şi munci sezoniere, fără mare importanţă, dar abso-
lut necesare în desfăşurarea proceselor de producţie din multe domenii
de activitate.
Metodele utilizate pentru calificare sunt specifice fiecărui nivel şi
cumulează prerogative pedagogico-formative corespunzătoare. Întru-
cât calificarea vizează mai ales formarea deprinderilor necesare activi-
tăţilor executive, vom menţiona că în literatura de specialitate se pune
tot mai pronunţat în discuţie diferenţa dintre meserie (pentru activităţi-
le manuale) şi profesie (pentru activităţile intelectuale). Complexitatea
producţiei moderne, precum şi specializarea tot mai accentuată, au
determinat o instituţionalizare integrală a instruirii şi formării profesi-
onale în cadrul şcolii care este astăzi nu numai instituţie de educaţie, ci
şi de formare profesională.
- 293 -
 Termenul de tehnician se aplică oricărei persoane ce practică o
profesie, care cere cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice intermediare între
cele ale muncitorului calificat şi cele ale inginerilor şi ale altor cadre
cu studii superioare. Tehnicianul poate să îndeplinească sarcini de in-
specţie, de întreţineri, de organizare a proceselor de producere, de su-
praveghere a producţiei. Studiile comparative din ţările industriale
dezvoltate denotă că complexitatea mediului industrial contemporan
determină nevoia de tehnicieni.
La nivel asemănător cu cel al tehnicienilor se situează şi alţi lucră-
tori din activitatea imediat productivă: merceologii, programatorii,
normatorii etc. Aceste calităţi demonstrează că diviziunea muncii ac-
ţionează pe două dimensiuni:
a) extensiv, prin individualizarea diferitelor tipuri de activitate ca
profesiuni distincte, a căror practicare necesită o calificare corespun-
zătoare;
b) intensiv, prin specializarea în profunzime a muncii în interiorul
aceleiaşi profesiuni, ceea ce aduce în prim-plan nevoia calificării în
profil larg.
Specialiştii cu pregătire superioară îşi desfăşoară activitatea în
zona concepţiei, organizării şi proiectării acţiunii sociale specializate,
valorificând specialitatea în care sunt „specialişti” în context intern şi
internaţional. În acest sens, profesiunea este un act de cultură şi pro-
ducător de cultură.
Dincolo de diferenţa de nivel ori de profil, toate formele de
profesio- nalizare se manifestă în raza de acţiune a aceleiaşi exigenţe:
asigurarea caracterului unitar al specializării. Aceasta înseamnă că
toate activităţile de formare şi calificare trebuie privite ca secvenţe
complementare ale unui proces unic, a cărui finalitate o constituie
însuşirea nu a unei materii oarecare, ci a unei profesiuni, adică a unui
complex instructiv-educativ ce urmează a fi aplicat practic. De aceea,
în elaborarea programului de pro- fesionalizare, trebuie pornit de la
logica internă a fiecărei profesiuni, res- pectiv de la ceea ce trebuie să
ştie să facă viitorul absolvent, pentru a con- strui pe aptitudinile celui
admis la cursuri cunoştinţele, priceperile, de- prinderile necesare
exercitării eficiente a viitoarei profesiuni. Pe baza acestei metode,
denumită a drumului critic, obiectivele de studiu, numărul de ore şi
durata perioadei de şcolarizare pot contribui la determinarea op- timului
dintre pregătirea teoretică şi cea practic-aplicativă.
- 294 -
 Policalificarea defineşte sincronizarea permanentă a cotei de
profesio- nalitate cu cerinţele mereu crescânde ale procesului de
producţie, prin obţi- nerea unei calificări înrudite sau complementare
specialităţii de bază. Prin policalificare forţa de muncă poate fi utilizată
mai eficient atât de către in- divid, cât şi în ansamblul contextului
organizaţional. Faptul că acelaşi indi- vid poate prelua atribuţii
operaţionale din mai multe tipuri de activităţi de- termină un consum
mai raţional al timpului de muncă, al structurii organi- zatorice, dar şi o
şansă în plus de creştere a fondului socializant.
Recalificarea este, în principal, o formă de perfecţionare care are
ca- uze şi subiective, şi obiective. Subiective, când din motive cu totul
parti- culare individul îşi reexaminează opţiunea profesională iniţială,
urmând cursuri de pregătire pentru domenii înrudite sau divergente
profesiunii practicate. Obiective, când sub influenţa progresului
ştiinţifico-tehnic unele profesiuni ajung la limita maximă a uzării lor
morale şi se cer în mod necesar înlocuite sau modernizate. În prezent,
şi mai ales în viitor, automatizarea şi cibernetizarea sunt cauzele
esenţiale ale recalificării.
Reciclarea vizează menţinerea permanentă a competenţei profesi-
onale la cotele de performanţă cerute de progresul ştiinţific şi tehnic
neîntrerupt. Spre deosebire de recalificare, care marchează un moment
de o discontinuitate semnificativă pentru debutul sau chiar pentru des-
tinul profesional al lucrătorului, reciclarea este momentul de continui-
tate care presupune acumulări cantitative necesare consolidării re-
surselor de competenţă individuală şi colectivă.
Cercetările concrete pe teren au descoperit o relaţie importantă
între profesionalizare, stocul de învăţământ şi stocul de competenţe.
Astfel, în timp ce costul pregătirii forţei de muncă reprezintă între 3 şi
5% din veni- tul naţional, contribuţia învăţământului la crearea
venitului naţional este de 5-8 ori mai mare. În general, contribuţia
calificării la creşterea venitu- lui naţional se situează între 20 şi 30%,
iar la creşterea productivităţii este de 2,6% pentru fiecare an de studii.
Specialiştii propun următoarea for- mulă pentru determinarea
raportului dintre nivelul de calificare exprimat prin anii de studii, forma
de calificare şi categoria de încadrare:

R=F(c),

- 295 -
unde: R - randamentul muncii; c - nivelul de calificare în condiţii teh-
nice şi organizatorice date.

- 296 -
 Raportată la conceptul de practică socială, profesionalizarea
presu- pune însuşirea temeinică a unor specialităţi, stăpânirea la nivel
mediu a specialităţilor înrudite, dar într-un orizont compatibil cu
sistemul de cu- noaştere a societăţii în care specialistul se exprimă
civic şi profesional.
Totalitatea indicatorilor care corelează pozitiv sistemul de
referinţă al mediului integrator cu sistemul de personalitate al
individului care se integrează în acest mediu a determinat o platformă
de acţiune practică, cunoscută sub numele de strategie, deoarece
vizează un obiectiv pe termen lung. Ea vizează cunoaşterea şi
utilizarea a trei categorii de fac- tori: generali, particulari,
individualii, dintre care:
1) tipul de muncă: condiţii fizice, tehnice, economice, sociale şi
or- ganizatorice în care se desfăşoară activitatea. În general, muncile
bazate pe tehnicitate înaltă şi calificare ridicată se caracterizează prin
indice înalt de integrare, iar muncile desfăşurate în condiţii grele relevă
un indice scă- zut de integrare, păstrând un grad relativ mare de
instabilitate;
2) prestigiul social al profesiunii: printr-o popularitate inteligentă
se poate stimula mândria profesională chiar şi în domenii tradiţional
considerate „grele”, ca: minerit, construcţii, metalurgie, dacă se pre-
zintă riscurile şi dificultăţile ca „examene” care cer calităţi deosebite;
3) satisfacţia în muncă este hotărâtoare pentru creşterea indicelui
de integrare şi poate fi obţinută prin îmbinarea recompenselor materia-
le cu cele instituţionale şi prin creşterea calităţii ergonomice a locuri-
lor de muncă;
4) climatul realizat la confluenţa dintre dimensiunea orizontală
(cu colegii) şi cea verticală (cu instanţele subordonate) a relaţiilor de
muncă – contribuie la creşterea atracţiei şi stabilităţii individului în
grupul de muncă;
5) sistemul normelor şi al valorilor: compatibilitatea dintre valo-
rile dominante ale grupului, valorile reprezentative ale profesiunii de
bază din grup şi opţiunile valorice ale individului contribuie la creşte-
rea forţei integratoare a unităţilor tehnico-economice. De asemenea,
metodele de conduită bazate pe disciplina muncii, punctualitatea, res-
pectul pentru muncă şi competenţă formează şi dezvoltă sentimentul
de valorizare şi de confort psihologic favorizant integrării autentice şi
de durată. Comparaţia pe care o face fiecare individ cu sistemele or-
- 297 -
ganizatorice similare din diverse ţări dezvoltate determină o dinamică
deosebită la acest capitol;

- 298 -
 6) posibilităţile de promovare inspiră opţiuni valorice de durată,
deoarece sarcina de muncă este privită ca parte componentă dintr-un
obiectiv de perspectivă, a cărui realizare e funcţie de individ. Ca urma-
re, această perspectivă îi motivează puternic ataşamentul la grupul
primar de sarcină;
7) calitatea vieţii: oportunităţile materiale, serviciile şi mijloacele
de practică culturală, precum şi gradul de facilitare a accesului la ele
se constituie ca factor important în determinarea indicelui de integrare
individuală.
O caracteristică a modernizării comportamentelor profesionale o
constituie amplificarea concurenţei şi a competitivităţii lor prin trans-
feruri masive dintr-un sistem organizatoric în altul.

3. Cooperarea şi competiţia în cadrul

grupului primar de sarcină

În cursul vieţii cotidiene, faptul cooperării oamenilor în acţiunile

diferitelor grupuri sociale, al colaborării lor poate fi sesizat ca fiind
prezent numai în procesul de desfăşurare în comun a unor activităţi
colective, în care oamenii, membrii grupurilor se sprijină reciproc, îşi
converg forţele spre atingerea scopului propus, spre obţinerea unor
rezultate de care să beneficieze toţi participanţii.
Hugo Reading defineşte cooperarea ca „un lanţ de interacţiune
sau o reţea de interacţiuni pentru atingerea unui scop comun, de a că-
rui reuşită beneficiază toţi participanţii”1. În ceea ce priveşte tipurile
de cooperare, el distinge:
1) cooperarea ca acţiune auxiliară, în care unii participanţi supli-
nesc efortul mai slab al acţiunilor celorlalţi;
2) cooperarea ca acţiune convergentă, în care participanţii reali-
zează operaţii, activităţi diferite, dar care toate au ca obiectiv atingerea
aceluiaşi scop;
3) cooperarea ca acţiune „umăr la umăr”, sau cooperarea directă,
în care participanţii efectuează operaţii asemănătoare.

1
Hugo F.Reading. Dictionary of the Social Sciences. – London, 1978, p.50.

- 299 -
 Putem identifica, de asemenea, o cooperare spontană sau organi-
zată, o cooperare formală sau neformală, o cooperare pe termen lung
sau pe termen scurt.
Indiferent însă de tipul de cooperare, pentru a putea vorbi despre o
autentică cooperare, trebuie întrunite o serie de elemente, şi anume:
- să existe o coordonare optimă a acţiunilor participanţilor, astfel
încât aceştia să nu se stânjenească reciproc, ci să se sprijine mutual;
- acţiunile să fie compatibile între ele, să fie sincronizate şi ordo-
nate într-un anume spaţiu şi timp;
- să fie stabilit între membrii participanţi un nivel ridicat al proce-
sului de intercunoaştere reciprocă;
- să se manifeste încredere şi receptivitate faţă de sugestiile şi ce-
rinţele celorlalţi, fiecare să simtă nevoia de a fi în grup, între ceilalţi;
- să se stabilească interacţiuni reciproce multiple având la bază
acelaşi sistem de norme şi valori, aceleaşi interese;
- membrii să-şi conştientizeze statusurile şi rolurile, de care să ţină
seama ceilalţi membri ai grupului cooperator;
- interiorizarea, acceptarea obiectivului atins;
- menţinerea eforturilor, a gradului de participare şi a performanţe-
lor obţinute de partenerii cooperaţi;
- incertitudinea cu care participanţii acţionează: cu cât gradul de
incertitudine este mai mare, cu atât şi procesul de cooperare este mai
dificil de realizat.
Fiind analizat modul de desfăşurare a procesului de cooperare în
diferite grupuri, au fost puşi în evidenţă câţiva indicatori ai cooperării,
şi anume:
a) comunicarea informaţiilor ce privesc colectivitatea, nivelul
aces- teia, modalitatea de realizare, calitatea comunicării în cadrul
grupului;
b) frecvenţa atitudinilor de acordare a ajutorului, indicator
cunoscut în psihologie sub denumirea de comportament prosocial.
Acesta exprimă nevoia de a sprijini, de a ocroti, de a proteja şi de a
susţine obţinerea de recompense externe. Pentru a exista acest tip de
comportament, fiecare membru al grupului trebuie să îndeplinească
două condiţii:
- să aibă intenţia de a acorda ajutor altor persoane;
- să fie liber în alegerea conduitei.
De asemenea, asupra comportamentului prosocial acţionează o se-
- 300 -
rie de factori, cum ar fi:

- 301 -
 - gradul de control (al factorilor cauzali ai situaţiei);
- simpatia sau antipatia faţă de cei care cer ajutor;
- similitudinea, compatibilitatea trăsăturilor de personalitate ale
celor care cer ajutor şi ale celor care pun în practică comportamentul
prosocial.
O atenţie deosebită necesită modul de acordare a ajutorului pentru
a nu crea la cel ajutat un sentiment de dependenţă, pentru a nu-l face
să se simtă îndatorat. Prin urmare, acordarea de ajutor trebuie să se
sprijine pe încredere reciprocă între parteneri, pe sinceritate, pe auto-
nomie în creaţie;
c) încrederea reciprocă a partenerilor ce constituie, de altfel, teme-
lia angajării individuale în acţiuni de cooperare;
d) cunoaşterea partenerului şi, mai ales, recunoaşterea competen-
ţei, a valorii acestuia, ceea ce înseamnă de fapt maturitate socială,
fiecare având capacitatea de a se situa corect între ceilalţi în cadrul
grupului. Efectul acesteia este evitarea sentimentului de frustrare,
semn al disconfortului psihic, al stării de insatisfacţie şi de renunţare
latentă sau manifestă la participare;
e) autoritatea şi prestigiul ce se bazează pe competenţa profesiona-
lă şi psihosocială trebuie să fie asociată realizării, valorificării, aprobă-
rii, adeziunii şi sprijinirii pe principii morale;
f) nivelul respectului pentru normele comportamentului cotidian;
g) gradul de disponibilitate pentru schimbare şi capacitatea de a reac-
ţiona pozitiv la variatele schimbări, la noile cerinţe ale mediului extern.
Morton Deutsch a efectuat o serie de experimente în grupuri coo-
peratoare şi competitive şi a ajuns la concluzia că grupurile coopera-
toare se caracterizează prin:
- o mai mare productivitate într-o unitate de timp;
- o mai mare eficienţă şi tensiune colectivă spre a atinge în cât mai
scurt timp obiectul preconizat de grup;
- o mai bună calitate a răspunsurilor şi a deciziilor găsite întru so-
luţionarea reuşită a problemelor cu care grupul se confruntă;
- o mai mare diviziune a sarcinilor şi coordonare a eforturilor;
- mai puţine dificultăţi de comunicare între membrii grupului;
- mai multă prietenie în cadrul discuţiilor desfăşurate;
- bucurie colectivă în caz de obţinere a rezultatelor dorite.
Pe lângă aceste avantaje, procesul de cooperare generează: un
climat sănătos, o atmosferă creativă, performanţele indivizilor şi ale
- 302 -
grupului fiind în ansamblul lor superioare, relaţii deschise şi oneste
între parteneri, convergenţă în grup, atitudini şi comportamente bazate
pe încredere, dorinţa de informare, comunicare, cunoaştere şi ajutor
reciproc, capacitatea de a merge la compromisuri.
Studiile comparative au constatat că grupurile înalt performante
(de exemplu, grupurile de muncă corporative japoneze) sunt organiza-
te şi funcţionează pe bază de cooperare.
În cazul în care apelul la cooperare depăşeşte anumite limite, când
cooperarea se propagă oricând, oriunde şi oricum, se pot identifica o
serie de dezavantaje ale cooperării, şi anume:
- cei care nu contribuie la dezvoltarea performanţelor comune se
simt marginalizaţi;
- în unele cazuri, împărţirea performanţelor obţinute se consideră
rezul- tat al cooperării în mod egal, cu toate că o parte din membrii
grupului fie că nu au contribuit cu nimic, fie că au contribuit doar
formal la obţinerea re- zultatelor. Astfel, pot să apară o serie de
insatisfacţii, neînţelegeri, asemenea situaţii fiind şi surse de tensiune,
conflict;
- acceptarea necondiţionată a normelor şi a valorilor colective cre-
ează membrilor participanţi o dependenţă totală de voinţa colectivă.
Astfel, se diminuează capacitatea de a iniţia, de a propune, de a lua
decizii şi de a inova, existând chiar riscul ca membrii participanţi să-şi
piardă încrederea în forţele proprii, acestea ducând în final la interiori-
zare, retragere, respingere a celor din jur.
Grupul în care sunt prezente asemenea aspecte nu mai îndeplineşte
cerinţele unui grup cooperatist. De cele mai multe ori un astfel de grup
ajunge să se izoleze, să se dezmembreze şi, în final, să dispară.
Nu există modele şi soluţii general valabile pentru stimularea coo-
perării în grup, întrucât asupra acesteia acţionează o serie de factori,
de care trebuie să se ţină seama:
- tipul de sarcină a grupului;
- modul de constituire a grupului;
- modul în care membrii grupului au fost educaţi într-o atmosferă
de sprijin cooperativ sau competitiv;
- natura relaţiilor interpersonale dominante etc.
Spre deosebire de cooperare, ce implică relaţii deschise în grup,
con- vergenţa grupului în cadrul lui, dezvoltându-se atitudini şi
comportamente comune bazate pe încredere şi ajutor reciproc,
- 303 -
competiţia este definită ca

- 304 -
o formă de interacţiune între indivizi sau grupuri, care are drept
rezultat obţinerea de beneficii de către numai o parte din membrii
grupului, mult mai superioare decât cele obţinute de partea cealaltă.
Între cele două forme de interacţiune – competiţia şi cooperarea –
nu există o barieră de netrecut, în sensul că ambele se presupun
reciproc şi coexistă în ponderi diferite, cu intensităţi diferite în orice
spaţiu social. Un grup social poate fi cooperatist, dar aceasta nu
înseamnă că sub anumite aspecte el nu este şi competitiv intra- şi
intergrupal. De asemenea, şi sfera noţiunilor de competiţie se
intersectează extrem de mult cu a celor de concurenţă, deseori aceste
două noţiuni fiind concepute ca echivalente.
În funcţie de modul în care competiţia se desfăşoară, putem dis-
tinge o competiţie directă sau indirectă, formală sau neformală, spon-
tană sau conştientă, de scurtă sau de lungă durată. Indiferent însă de
tipul de competiţie care se manifestă, se pot identifica mai mulţi fac-
tori ce pot favoriza comportamentul de competiţie, şi anume:
- crearea unui climat necorespunzător, concretizat în divizarea
grupului în subgrupuri, climat în care predomină relaţiile interperso-
nale de natură formală, deci, distante;
- interacţiuni reciproce multiple care au la bază scopuri şi intere-
se contrare, diferite sisteme de norme şi valori sau, dimpotrivă, in-
teracţiuni reciproce reduse;
- un nivel scăzut al procesului de intercunoaştere, propriu unei
structuri cognitive confuze, defectuoase, neclar conturate;
- dificultăţi de comunicare prudentă, defensivă, de apărare şi au-
toapărare;
- relaţii de dependenţă excesivă ce poate da naştere la sentimente
de neîncredere şi frustrare;
- suspiciuni şi indiferenţă faţă de nevoile celorlalţi participanţi la
activitatea grupului;
- creşterea excesivă a numărului de membri ai grupului ce poate
genera dificultăţi în comunicare, coordonare şi organizare, în conduce-
rea activităţii desfăşurate de grup.
O serie de cercetări având ca obiect de studiu competiţia au pus în
evi- denţă un şir de aspecte ce apar şi se manifestă în cadrul grupului1.
Astfel:

1
M.Deutsch, H.Hornstein. Sociologia educaţiei. – În: J.Davitz, S.Bull. Psihologia
- 305 -
procesului educaţional. – Bucureşti, 1978, p.179-180.

- 306 -
 a) în planul comunicării, competiţia poate duce la lipsa comuni-
cării, la manifestarea din partea participanţilor a unui interes accentuat
pentru acele informaţii ce nu şi le doresc dezvăluite altora, fiecare do-
rind să obţină informaţii despre celălalt şi să ofere informaţii false,
derutante despre sine;
b) în planul percepţiei sociale, competiţia poate duce la creşterea
sensibilităţii faţă de eventualele pericole, dar şi la diminuarea sensibi-
lităţii faţă de asemănările dintre participanţi. De asemenea, spiritul
competiţiei nu ţine seama de interesele comune, accentuând sentimen-
tul de totală opoziţie între participanţi. Totodată, competiţia stimulea-
ză tendinţa de a se considera acţiunile celorlalţi membri din grup ca
fiind răuvoitoare, ducând la interpretarea eronată a unor acţiuni de
conciliere, negociere şi compromis;
c) la nivelul atitudinilor reciproce, competiţia dezvoltă atitudini
ostile, generează suspiciuni şi neîncredere, stimulează tendinţa de a nu
ţine seama de nevoile altora şi de a răspunde negativ la cerinţele celor-
lalţi membri ai grupului;
d) în planul realizării sarcinii şi motivaţiei, comportamentul
competitiv duce la minimalizarea intereselor celorlalţi, a interese-
lor grupului şi la promovarea propriilor interese, la sporirea efor-
turilor printr-un consum neeconomicos de energie pus în slujba
realizării scopurilor individuale, şi nu a celor comune grupului, la
exercitarea unei influenţe bazate în principal pe constrângere şi
mijloace coercitive.
La toate aceste dezavantaje menţionate se mai poate adăuga:
- diminuarea forţei colective a grupului şi chiar posibilitatea
destrămării acestuia;
- reducerea performanţei şi a prestigiului social de care se bucură
grupul la un moment dat;
- crearea de condiţii pentru înlesnirea acţiunii cu succes a grupu-
rilor de presiune asupra grupului competitor;
- necesitatea folosirii tacticilor puterii şi a coerciţiei în disciplina-
rea membrilor participanţi;
- apariţia relaţiilor şi a stărilor tensionate, conflictuale cu influen-
ţă negativă asupra climatului psihosocial şi, în final, asupra eficienţei
activităţii desfăşurate în cadrul grupului.

- 307 -
 Deşi aceste dezavantaje sunt reale, am greşi dacă am spune că
procesul de competiţie este totalmente negativ şi, prin urmare,
trebuie completamente eliminat. Dimpotrivă, păstrat şi promovat
în cadrul grupurilor şi, implicit, în grupul primar de sarcină, între
anumite limite, competiţiei îi sunt proprii şi anumite avantaje,
cum ar fi:
- stimulează eforturile individuale şi colective, spiritul de iniţia-
tivă şi de creativitate;
- promovează unele valori mai înalte, de care se conduc membrii
grupului;
- scoate indivizii din starea de apatie, de indiferenţă, din anoni-
mat şi asigură realizarea unei mai bune activităţi a acestora în cadrul
grupului;
- constituie o modalitate de afirmare, de realizare profesională şi
socială, de obţinere a succesului şi de realizare a unor performanţe
remarcabile;
- încadrează mai activ tinerii participanţi în viaţa profesională şi
socială, făcându-i capabili să depăşească mai uşor greutăţile;
- în anumite condiţii oferă mari satisfacţii subiective atât indivi-
duale, cât şi de grup;
- reduce din monotonia vieţii de grup, oferind dinamism şi flexi-
bilitate activităţii grupului.
Cunoscând avantajele şi dezavantajele atât ale cooperării, cât
şi ale competiţiei şi luând în considerare contextul situaţional în
care grupul îşi desfăşoară activitatea, precum şi prezenţa mai mul-
tor factori intrinseci şi extrinseci grupului, acesta poate să opteze
el însuşi pentru unul sau altul din procedeele menţionate sau poa-
te lăsa alegerea pe seama factorilor de decizie, a liderilor ce au ca
sarcină conducerea grupului spre realizarea obiectivului propus.
Însă, indiferent de opţiunea făcută, fie pentru cooperare, fie pen-
tru competiţie, membrii participanţi trebuie să respecte regulile
stabilite, întrucât, în caz contrar, aceasta ar degenera în apariţia
unor fenomene negative, nedorite, de cele mai dese ori cu conse-
cinţe greu de stăpânit şi de contracarat.

- 308 -
Întrebări recapitulative:
1. Determinaţi raportul dintre integrarea socială şi integrarea profesională.
2. Evidenţiaţi principalele caracteristici ale procesului de integrare în
muncă.
3. Caracterizaţi etapele procesului de integrare socioprofesională.
4. Identificaţi factorii procesului integrării în muncă.
5. Determinaţi esenţa profesionalizării.
6. Stabiliţi şi analizaţi avantajele şi dezavantajele cooperării şi ale concu-
renţei în cadrul grupului primar de sarcină.

Bibliografie selectivă:
1. Buzărnescu Şt. Introducere în sociologia organizaţională şi a condu-
cerii. – Bucureşti, 1995.
2. Buzărnescu Şt. Sociologia industrială în sistemul civilizaţiei tehnolo-
gice. – Iaşi, 1992.
3. Chelcea Septimiu. Sociologia de ramură. – Bucureşti, 1986.
4. Dabu Romulus, Ielics Brigitte. Sociologia industrială. – Bucureşti,
1986.
5. Nicolescu Ovidiu. Managementul întreprinderilor în condiţiile eco-
nomiei de piaţă. – Bucureşti, 1992.

- 309 -
SECŢIUNEA

III
SOCIAL

COMPORTAMENTUL
CAPITOLUL I. ► Componente de bază ale acţiunii sociale
CAPITOLUL II. ► Comportamentul colectiv şi mişcările
sociale
CAPITOLUL III. ► Etiologia comportamentului delincvent:
modalităţi de abordare teoretică
CAPITOLUL IV. ► Narcomania – formă a conduitei deviante

- 310 -
 CAPITOLUL I

COMPONENTE DE BAZĂ
ALE ACŢIUNII SOCIALE
1. Coordonate definitorii
Teoria acţiunii umane nu este o elaborare relativ recentă şi nici nu
se afirmă exclusiv în limitele sociologiei contemporane. Încă din anti-
chitate, Platon şi Aristotel dezvoltă idei de bază privitoare la conceptul
de acţiune umană. În epoca medievală, în opera lui Toma d’Aquino se
întâlnesc numeroase formule care indică la preocupările scolasticului
pentru definirea conceptului dat.
Teoria acţiunii are un conţinut interdisciplinar, în elaborarea ei fi-
ind antrenate discipline cu caracter particular, ca: psihologia, econo-
metria, teoria conducerii, cibernetica etc. În sociologie, acţiunea uma-
nă a devenit obiect de referinţă în special prin doctrina lui Max Weber,
care consideră că sociologia este însăşi teoria acţiunii sociale.
În demersul teoretic de definire a conceptului de acţiune socială
se impune să operăm o serie de distincţii.
 Distingem acţiunile de procesele sau evenimentele fizice care
se desfăşoară spontan, în conformitate cu legile obiective ale naturii,
fără intervenţia conştientă a individului uman ca agent.
 De asemenea, distingem acţiunile de procesele psihice, de di-
namica vieţii emoţionale afective, ca şi de discursul logic
neexteriorizat. Atâta timp cât acestea sunt procese desfăşurate la nive-
lul individului uman şi atâta timp cât ele nu s-au materializat într-o
transformare sensibilă a mediului, ele nu sunt acţiuni, ci doar compo-
nente parţiale ale unei viitoare acţiuni.
 Distingem acţiunea de comportamentul instinctiv sau automa-
tismul biologic, care se manifestă la animale şi într-o oarecare măsură
la om. De exemplu, retragerea reflexă a mâinii în contact cu un obiect
fierbinte este o mişcare mecanico-fiziologică, dar nu este o acţiune.
Tot aşa vom considera că un animal de tracţiune ce pune în mişcare un
atelaj nu exercită o acţiune, ci doar o mişcare, deoarece el serveşte
numai ca mijloc în vederea realizării unei acţiuni umane. Deci, putem
spune că acţiunea este diferită de o simplă mişcare mecanică sau bio-
chimică, ea având o motivaţie socială.

- 311 -
 De regulă, acţiunea presupune un minim de solicitare muscular–
energetică şi nervoasă a agentului. Un agent care nu se exteriorizează
sub nici o formă (nici muscular-energetică, nici informaţională dictată
de sis- temul nervos) nu acţionează. Pot fi totuşi concepute acţiuni în
care in- tervenţia fizică a agentului şi, temporar, cea nervoasă să fie
reduse la ma- ximum, cum ar fi cazul cu supravegherea unor instalaţii
automatizate.
Teoria acţiunii este concepută de unii autori ca număr de prezum-
ţii prin care se prescrie un mod de analiză pentru explicarea conduitei
unor agenţi în situaţii tipice (Percy Cohen). Prezentăm aspectele prin-
cipale în descrierea acţiunilor sociale din perspectiva sociologică:
 Orientarea către scop – constituie o calitate definitorie a acţiu-
nii. Este de presupus că în cazul în care omul nu rămâne inactiv, el
tre- buie să aibă o motivaţie, iar a avea o motivaţie înseamnă a avea
un scop şi a tinde la realizarea lui. Cu toate acestea, unele tipuri de
acţiuni pot fi fără ţel. De exemplu, la descrierea anumitor tipuri de
comportare, cum ar fi plimbarea unui om într-o cameră sau fumatul
unei ţigări, s-ar putea spune că sunt „fără scop”. Dar s-ar putea
argumenta că o asemenea ac- ţiune numai pare a fi lipsită de scop. Un
om poate să meargă aparent fără scop, pentru a se elibera de o
tensiune, neavând însă ceva specific de urmărit; un om poate fuma cu
intenţia de a suprima anxietatea. Des- pre astfel de acţiuni se poate
spune că ele nu au un ţel evident şi că, ori- ce ţel ar avea, acesta ar
putea fi puţin specific. Multe ţeluri sunt foarte specifice şi realizarea
lor este uşor de identificat, dar există situaţii în care oamenii nu-şi
recunosc propriile lor ţeluri sau admit că nu le recu- nosc, însă
recunosc aceleaşi scopuri la alţii. Foarte puţini recunosc că tind să-şi
mărească propriul prestigiu, dar remarcă aceasta în momentul în care
le observă la alţii (Descartes: Discurs asupra metodei). Dar so-
ciologul nu trebuie să presupună că toate ţelurile sunt la fel de uşor de
recunoscut de către persoanele implicate într-o acţiune.
 Selecţia mijloacelor – A afirma că acţiunea implică folosirea
unor mijloace pentru realizarea scopurilor înseamnă a presupune că
mijloacele şi scopurile pot fi distinse empiric sau analitic.
 Raporturile dintre scopuri – Orice om posedă o multitudine de
scopuri, între care există un raport de supra- şi subordonare, de unde
decurge relaţia dintre ele şi gradul de specificitate al fiecăruia.
 Situaţia individului – A explica o acţiune înseamnă a înţelege
- 312 -
postura într-o situaţie particulară sau într-un tip de situaţie.

- 313 -
  Prezumţiile agentului – Dacă un agent presupune că există po-
sibilitatea de a urmări, într-un fel, o acţiune sau dacă presupune că o
anumită desfăşurare a unei acţiuni va produce consecinţe previzibile,
el va acţiona în limitele acestor presupuneri, indiferent dacă ele sunt
corecte sau nu. Aceste prezumţii sunt de două tipuri:
1) care pot fi verificate empiric;
2) care nu por fi verificate empiric.
 Cunoaşterea situaţiei de către individ - Cunoaşterea situaţiei
de către agentul care acţionează orientează reacţia acestuia faţă de
situaţia dată.
 Informare şi moduri de cunoaştere – Selecţionarea informaţiei
de către agent, modul de a percepe situaţia sa pot fi influenţate nu nu-
mai de către prezumţiile sale cu privire la posibilitatea de realizare a
ţelurilor, dar şi de modul de a gândi situaţiile date.
 Orientarea acţiunilor sociale printr-un sistem de norme sau
va- lori – Acestea contribuie atât la selecţionarea scopurilor, cât şi la
ori- entarea preferenţială a acţiunilor în corespundere cu anumite
priorităţi, adoptate la nivel social şi individual.
Acţiunea socială desemnează orice activitate umană semnificati-
vă faţă de o componentă structurală a societăţii, în sensul că este de-
terminată sau determină locul, rolul sau funcţia respectivei compo-
nente în structura şi funcţionalitatea ansamblului vieţii sociale.
Distingem două niveluri diferite ale acţiunii sociale:
1. Nivelul asistenţei sociale, al serviciului social, care vizează in-
teriorul unui sistem dat şi pe baza unei legităţi proprii să remedieze
sau să prevină problemele sociale cele mai importante, care nu pot fi
rezolvate de sine stătător.
2. Nivelul unei acţiuni mai profunde asupra societăţii, care vizea-
ză câteodată schimbări în instituţiile şi structurile sociale. În acest caz,
acţiunea socială este constituită printr-o forţă sau mişcare care operea-
ză reforme cu caracter politic, economic, instituţional, cultural, educa-
tiv în scopul progresului social şi al justiţiei sociale.
La determinarea acţiunilor socioumane participă un ansamblu de
condiţii, care alcătuiesc contextul praxiologic şi sociocultural al acţi-
unii. Înţelegem aici prin context praxiologic şi sociocultural totalitatea
factorilor dobândiţi şi stăpâniţi de om, care condiţionează la un mo-
ment dat acţiunea sa:

- 314 -
  informaţiile privind cadrul obiectiv natural şi social al desfăşu-
rării acţiunii;
 valorile şi criteriile de valorizare acceptate de diferite grupuri şi
categorii de agenţi;
 mijloace de ordin tehnic, cultural, uman etc. de intervenţie şi
modificare a unei anumite stări;
 sistemele de norme (morale, politice, juridice etc.) care regle-
mentează şi califică sub anumite aspecte activitatea agenţilor.
În totalitatea lor, aceşti factori preced şi însoţesc acţiunea curentă,
constituie cadrul ei concret şi socialmente determinat, definesc limitele
şi caracterul acţiunii, calificarea scopurilor şi a rezultatelor ei. Fiecare
dintre ei joacă un rol aparte în raport cu acţiunea agentului. Unii
factori (infor- maţiile ştiinţifice, mijloacele tehnice etc.) sunt expresia
concretă a nivelu- lui dezvoltării sociale, a posibilităţilor, necesităţilor şi
tendinţelor obiecti- ve existente la un moment dat, ei au valoare
generală pentru toţi membrii societăţii. Ceilalţi (sistemele de valori şi
norme) sunt expresia funcţiei de apărare şi promovare a unor interese
de grup, clasă, orânduire socială etc. Ei au valoare doar în funcţie de
adeziunea grupului de indivizi sau a indi- vidului la norme şi valori.
Acţiunea poate fi privită ca o funcţie fundamentală a colectivităţii
umane, prin care aceasta transformă într-un proces de continuă reali-
zare şi actualizare factorii reali în factori reali de alt rang, factorii po-
sibili în factori reali şi factorii ideali în termeni de natură reală. E im-
portant a menţiona că în procesul de structurare a acţiunii sociale se
realizează o adecvare a mijloacelor acţiunii în corespundere cu finali-
tăţile ei. Reieşind din aceasta se distinge:
 Latura condiţională a acţiunii – care cuprinde acele elemente
ale acţiunii ce alcătuiesc mijloacele şi condiţiile ei;
 Latura normativă a acţiunii – care cuprinde acele elementele
ale acţiunii ce se referă la scopurile şi normele acţiunii.

2. Teorii sociologice privind acţiunea socială

Acţiunea socială are înţelesuri particulare în cadrul diferitelor pa-

radigme sau teorii sociologice. Teoriile sociologice clasice (sau aşa-
numita „sociologie de aur”) se mai numesc şi teorii ale acţiunii şi raţi-

- 315 -
onalităţii sociale; deci, sociologia, în sens restrâns, poate fi înţeleasă
ca teorie a acţiunii. Em. Durkheim defineşte sociologia ca ştiinţă des-
pre faptele sociale, ca „feluri de a lucra, de a gândi şi de a simţi”. Du-
pă Max Weber, problema constitutivă a sociologiei este aceea a activi-
tăţilor sociale, ea fiind interesată să evalueze totalitatea activităţilor
din viaţa socială, tipurile lor, originea etc. Obiectul sociologiei, susţine
V.Pareto, este studiul acţiunilor pe care trebuie să le inventariem, cla-
sificăm şi explicăm.
T.Parsons, preluând tradiţiile europene şi încadrându-le într-o
perspectivă structuralist-funcţionalistă, consideră sistemul social ca un
subsistem al sistemului acţiunii.
Teoria acţiunii sociale pleacă de la premisa determinării întregii
vieţi sociale de către ideile şi valorile dominante. În sfera acţiunii so-
ciale intră totalitatea manifestărilor prin care actorul (agentul) îşi
adecvează mijloacele la exigenţele atingerii scopului. Ca elemente
componente, acţiunea socială prezintă următoarea structură:
- scopurile umane;
- situaţia de acţiune (condiţii + mijloace);
- orientarea normativă (valori şi norme).
Mijloacele şi condiţiile constituie latura condiţională, iar
scopurile şi normele – latura normativă a acţiunii. Gradul de adecvare
a mijloace- lor la scop defineşte raţionalitatea acţiunii sociale, care
poate fi:
 intrinsecă: atunci când scopurile sunt atinse prin mijloace
optime. De exemplu, acţiunile economice, iar din punct de vedere
istoric – pe- rioada clasicismului, iluminismul, economia clasică
engleză;
 simbolică: atunci când scopurile sunt atinse imediat şi uneori
doar parţial. Raţionalitatea simbolică este o expresie a multiplei de-
terminări a scopurilor care au o încărcătură nu numai raţională, ci şi
afectivă, generată de pasiuni. Pasiunile actorilor în atingerea scopuri-
lor dau naştere la tensiuni între individ şi societate, relevând diferenţa
dinte scopurile individual şi general.
Analizând structura acţiunii sociale, T.Parsons distinge patru
momente importante ale acesteia:
 momentul axiologic–normativ;
 momentul cognitiv;

- 316 -
 momentul teologic–finalist;
 momentul psihologic–motivaţional.

- 317 -
 Relaţiile sociale generate de acţiunea socială Parsons le clasifică în:
- relaţii comunitare (bazate pe afect şi respectul tradiţiei);
- relaţii societale (bazate pe norme elaborate raţional).
În studierea lor sociologul american distinge cinci perechi de ti-
puri alternative de valori, denumite de el alternative – tip ale orientării
acţiunii (The Social System, 1951):
 specificate – generalizate;
 afectivitate – neutralitate afectivă;
 universalism – particularism;
 calitate – performanţă cantitativă;
 orientarea spre individ – orientarea spre colectivitate.
Aria alegerilor posibile este reprezentată conform schemei de
mai jos:

Alternative–tip ale acţiunii sociale:

O acţiune umană este socială, după T.Parsons, dacă într-o situaţie,

caracterizată prin interacţiunea a cel puţin doi actori, fiecare dintre
aceştia urmărind să obţină o satisfacţie optimă, dau situaţiei respective
un sens efectiv prin alegerea între cele cinci perechi de variabile alter-
nativ-constitutive ale structurii sociale.

- 318 -
 Sociologul francez A.Touraine deosebeşte sistemul acţiunii so-
ciale integratoare şi sistemul acţiunii istorice (Production de la
société, 1973). Sistemul acţiunii sociale cuprinde ansamblul activită-
ţilor prin care un sistem social îşi asigură echilibrul; prin sistemul
acţiunii istorice se produce societatea ca o creaţie istorică. Prin
aceasta, o societate se distanţează faţă de activităţile menite să-i asi-
gure integrarea. Numind istoriceşte distanţa pe care o societate o ia
în raport cu activitatea sa şi cu acţiunea prin care ea determină cate-
goriile practicii sale, Touraine separă însă acţiunea socială şi acţiu-
nea istorică, considerând-o pe prima drept un concept al sociologiei
ordinii sociale, în timp ce o sociologie a mişcărilor, sau acţionalistă,
trebuie să se bazeze pe conceptul de acţiune istorică.
Sociologul italian V. Pareto (Trattato di sociologia generala,
1915–1916 ) a propus următoarea accepţiune a acţiunii sociale: iden-
tificarea acţiunii sociale cu activităţile caracterizate prin non-
coincidenţa subiectivă şi obiectivă a mijloacelor şi scopurilor. Dacă
acţiunile economice sunt, prin definiţie, „logice” – mijloacele folo-
site sunt logic adecvate scopurilor urmărite atât din punctul de
vedere al actorului, cât şi din cel al observatorului, atunci acţiunile
sociale au doar o formă logică, în sensul că oamenii încearcă să dea
o interpretare raţională unor înclinaţii indefinite în termenii raţionali-
tăţii (logico-experimentale). V.Pareto este primul teoretician care a
înţeles că nu pot fi studiate sistemic fenomenele şi procesele sociale
decât pornind de la analiza acţiunii. După sociologul italian, orice
acţiune socială (AS) se compune din: agent (A), mijloace (M) şi scop
(S), ceea ce poate fi reprezentat prin formula:
AS = A + M + S
Sociologul german Max Weber consideră că „problema constitu-
tivă” a sociologiei trebuie identificată la nivelul acţiunii sociale. Dar
nu orice acţiune umană este acţiune socială; ea devine socială numai
când autorul său îi atribuie un sens prin raportare la orientările valori-
ce ale spaţiului social global. Sensul poate fi:
- subiectiv, când reflectă opţiunile valorice ale individului;
- obiectiv, când exprimă raportul dintre aspiraţiile individuale şi
comportamentele existente la un moment dat într-un spaţiu social con-
cret determinat.

- 319 -
 Deoarece acţiunea este socială în măsura în care ţine seama de
comportamentul celorlalţi şi îşi orientează cursul în funcţie de acesta,
acţiunea socială capătă sens în virtutea unor semnificaţii care depăşesc
cadrul individual. În lucrarea sa majoră intitulată Économie et Société,
Max Weber elaborează o tipologie a acţiunilor sociale ce reprezintă un
rezumat universal al activităţilor constitutive ale lumii trăite. Max
Weber distinge patru tipuri de acţiuni sociale (adică de acţiuni virtual
dotate cu sens şi orientate în mod semnificativ spre celălalt):
1. Acţiunea tradiţională desemnează o conduită mecanică pe par-
cursul căreia individul se supune, mai mult sau mai puţin inconştient,
unor cutume sau unor valori considerate evidente. Ea este asemănătoa-
re unui comportament reflex şi e caracteristică societăţilor sau grupuri-
lor religioase.
2. Acţiunea afectivă sau afectuală este, dimpotrivă, marcată de
predominaţia instinctului sau a emoţiei. Asemănătoare cu o palmă
aplicată brusc de o mamă exasperată de copilul insuportabil, ea nu este
condusă nici de un scop anume, nici de valoare, dar e inspirată de o
dispoziţie de moment. Această acţiune se situează la graniţa dintre un
comportament pur psihologic şi un comportament raţional.
3. Acţiunea raţională ca valoare este înfăptuită de indivizi ce
promovează valori puternice, hotărâţi să acţioneze doar în funcţie de
convingerile lor personale fără să ţină cont de consecinţele previzibile
ale actelor lor. Atunci când guvernul bolşevic produs de Revoluţia din
Octombrie a decretat abolirea căsătoriei şi a eliberat divorţul de orice
convingere legală, el a acţionat în concordanţă cu valorile sale radica-
le. Dar nu a încercat să anticipeze consecinţele acestui act şi nu şi-a
dat seama imediat că, prin dezagregarea celulei familiale şi prin multi-
plicarea despărţirilor, o asemenea legislaţie va provoca, mai cu seamă
la oraşe, o criză spectaculoasă de locuinţe.
4. Acţiunea raţională ca finalitate este, dimpotrivă, fapta unui in-
divid care nu numai că se dovedeşte capabil să-şi stabilească obiective
precise şi să evalueze mijloacele cele mai potrivite în scopul realizării
lor, dar e capabil şi să anticipeze eventualele efecte vicioase ale aces-
tora şi să se protejeze astfel de un viitor incert şi plin de capcane. Du-
pă părerea lui Raymond Aron, această acţiune este cea a inginerului
care construieşte un pod, a speculantului care se străduie să câştige
bani, a generalului care vrea să câştige bătălia; ea e orientată spre suc-

- 320 -
ces şi necesită o legătură strânsă între scopuri şi mijloace. Contrar ac-
ţiunii raţionale ca valoare, care apelează la o „etică a convingerii”,
acţiunea raţională ca finalitate presupune o „etică a responsabilităţii”.
Această clasificare necesită câteva precizări:
 E vorba despre tipuri ideale, care au posibilitatea să epuizeze
diversitatea motivaţiilor umane, de cazuri limită, de scenarii abstracte
reconstruite de observator pentru a-i permite să măsoare distanţa din-
tre tabloul imaginar şi realitatea pe care doreşte să o descrie.
 Clasificarea este strict ierarhizată, ascendentă, criteriul fiind
furnizat de gradul de reflexivitate prezentat de acţiunea în cauză. Din
acest punct de vedere este posibil să grupăm acţiunile în acţiune tradi-
ţională şi acţiune afectivă, aflate la răscrucea dintre comportamentul
mecanic şi semnificativ, în acţiune raţională ca valoare şi acţiune
raţională ca finalitate care, dimpotrivă, prezintă cea mai mare încur-
cătură de raţionalitate şi cărora li se poate atribui o atitudine compre-
hensivă.
 Fiecare dintre aceste patru tipuri de acţiune socială este sem-
nificativ pentru o formă determinată de activitate umană: economi-
că şi politică; politică şi culturală; culturală şi psihologică; psiholo-
gică şi istorică.
Deci, esenţial pentru identificarea caracterului social al unei acti-
vităţi umane nu este componenţa societăţii implicată de respectiva
activitate, ci sensul ei vizat de individul care acţionează, adică măsura
în care comportamentul său se modifică în funcţie de interpretarea
dată de el comportamentului celuilalt.
Natura socială a acţiunii poate fi explicită (de exemplu, comuni-
carea dintre indivizi) sau implicită (individul întreprinde o activitate
pentru a fi util familiei sau comunităţii). Specificul social al activităţii
nu rezidă în aspectele fizice, materiale, care uneori pot induce în eroa-
re. Max Weber dă exemplul ciocnirii dintre doi biciclişti, care, deşi
este o confruntare nemijlocită, nu are semnificaţie socială. De fapt,
nici procesualitatea psihică nu ţine atât de comportament (înţeles ca
succesiune de mişcări şi de procese exterioare), ci mai ales de subiec-
tivitate (ceea ce simte, vrea sau cunoaşte individul). Afirmaţia că sunt
sociale activităţile care se referă la comunitate în întregul ei sau măcar
la interacţionalitate, deşi necesară, nu este suficientă pentru a releva
esenţa socialului. Se impune astfel precizarea că reperele în jurul căro-

- 321 -
ra se constituie specificitatea socialului sunt idei, norme, valori (cele
mai multe dintre ele morale şi religioase), la care se raportează, mai
mult sau mai puţin conştient, toţi membrii grupului. Subliniind esenţa
moral–religioasă a socialului, Max Weber sugera că aceasta are valoa-
rea metodologică a unei probleme centrale în baza căreia se constituie
sociologia ca ştiinţă. Complexitatea socialului se exprimă în plan epis-
temologic printr-o permanentă interferenţă între sociologie, psiholo-
gie, istorie, ştiinţe juridice şi morale, religie, cultură etc. Cele mai
multe dintre activităţile umane au un caracter caleidoscopic; pot fi
considerate, în funcţie de unghiul din care sunt privite, sociologice,
psihologice, economice, morale etc.
În consecinţă, deşi accepţiunile în care este definit şi utilizat con-
ceptul de acţiune socială în paradigmele la care ne-am referit pot fi cu
mare dificultate sintetizate, se poate spune că acest concept presupune
totdeauna anumite elemente.

3. Structura sistemului acţiunii sociale

Structura acţiunii sociale poate fi analizată sub patru aspecte prin-

cipale diferite:
- structura sincronică;
- structura diacronică;
- structura pe domenii;
- structura din punctele de vedere ale naturii acţiunii.
1. Structura sincronică a acţiunii are în vedere elementele com-
ponente ale oricărei acţiuni şi interdependenţa acestora, făcând ab-
stracţie de factorul timp. Din acest punct de vedere, acţiunea cuprinde
patru factori fundamentali: agentul, obiectul, situaţia şi rezultatul.
Agentul (A) este termenul central al oricărui sistem de acţiune,
deoarece el este principiul activ în orice sistem – iniţiatorul, organiza-
torul, executantul şi beneficiarul acţiunii. Prin el sunt prezentate un
număr important de dimensiuni ale sale în cadrul acţiunii:
 trebuinţele (t) – nevoi pe care agentul le resimte sub forma stări-
lor de insuficienţă, neajunsuri, care prin conştientizare iau forma de
interese şi conduc la căutarea unor soluţii, la declanşarea unor acţiuni;

- 322 -
  motivaţiile (m) (gnoseologice, sociologice, psihologice, axiolo-
gice) – care obiectiv şi subiectiv întemeiază trecerea de la starea de
trebuinţă la realizarea satisfacerii ei;
 scopul (s) – prefigurarea ideală a rezultatului menit să satisfacă
trebuinţele;
 activitatea (actul) (a) – necesară organizării şi realizării acţiunii.
Obiectul (O) se constituie, de regulă, din fragmente ale realităţii
naturale sau sociale, asupra cărora se exercită activitatea agentului,
care urmează să fie transformată în conformitate cu scopul.
Situaţia (S) reprezintă ansamblul tuturor factorilor naturali şi so-
ciali, materiali şi ideali, necesari şi întâmplători, care intervin direct
sau indirect în favoarea sau defavoarea realizării scopului. Distingem
două categorii de situaţii:
 mijloacele (instrumente şi informaţii) (i) – care grupează toate
acele elemente de care societatea dispune la un moment dat (instru-
mente tehnice, informaţii ştiinţifico-tehnice şi culturale, mijloace eco-
nomico-financiare şi umane etc.);
 condiţiile (c) – care grupează totalitatea elementelor ce nu de-
pind de sistemul social şi nu pot fi stăpânite de către acesta (condiţii
naturale, conjuncturi internaţionale etc.).
Rezultatul (R) constituie o sinteză a tuturor celorlalte componente
ale acţiunii, care au intrat în raporturi determinante între ele.
Schematic, structura sincronică a acţiunii sociale poate fi repre-
zentată în felul următor:

- trebuinţe 
- motivaţii - mijloace
Acţiune  Agent    Obiect  Situaţie
   Rezultat
- scop  - condiţii 
- activitate
 

Sau, mai simplu, utilizând numai simbolurile:

Acţiune = A(t + m + s + a) + O + S(m + c) + R

- 323 -
 2. Structura diacronică a acţiunii se referă la eşalonarea pe etape
a acţiunii, la succesiunea şi ordinea operaţiilor potrivit unui ansamblu
de reguli care constituie metoda acţiunii.
Punctul de plecare îl constituie tot agentul, care iniţiază acţiunea,
dispune în timp şi spaţiu toate elementele, stabileşte scopurile şi obiec-
tivele. Spre deosebire de structura sincronică, care este un dat obiectiv
şi configurează cadrul general al acţiunilor posibile, structura
diacronică presupune intervenţia directă a agentului, care stabileşte în
mod concret fiecare etapă şi moment al procesului acţional.
În sistemul de acţiune, agentul mai întâi resimte în mod conştient
insatisfacţia unei stări de lucruri şi dorinţa de a depăşi această stare.
Iar când agentul ajunge la imaginea unei stări de lucruri dezirabile,
menită a fi un înlocuitor posibil al celei prezente, apar trebuinţele şi
interesele, ca reprezentare conştientă a sensului. Acestea sunt
elementele primare ale acţiunii, supuse unei analize motivaţionale
complexe, astfel ajun- gându-se la formularea scopului. Scopul nu
coincide totdeauna cu trebuinţele, el este de regulă mai îngust,
deoarece selecţionează din ca- drul lor ceea ce se poate realiza în
condiţii şi cu mijloace date.
Începe organizarea acţiunii propriu-zise: conceperea, proiectarea
acţiunii, decizia (evaluarea, compararea, alegerea, hotărârea), cu care
se încheie etapa preponderent ideală a acţiunii. Urmează organizarea
şi planificarea, apoi realizarea ei (implică atât executarea operaţiilor
propriu-zis transformatoare, cât şi comanda, controlul şi conducerea
operativă). Rezultatul obţinut este supus valorizării sub toate aspecte-
le (utilitate, eficienţă, deschiderea spre noi acţiuni etc.), care se mani-
festă în special sub forma unor atitudini, pe care le declanşează.
În consecinţă, această suită de operaţii se grupează în patru etape
principale:

Acţiunea = Formularea + Luarea + Realizarea + Valorizarea

scopului deciziei obiectivului rezultatului

(insatisfacţie → →
(conceperea şi (organizarea şi
conşti- entizarea stării sco
proiectarea acţiunii planifica- rea acţiunii
de insuficienţă → p)
→evaluarea şi → comanda,
dorinţa de depăşire
compararea alterna- controlul, conducerea
→ trebuin- ţe,
tivelor, → alegerea operativă, execuţia)
interese → motivaţii
hotărârii)
- 324 -
(eficienţa, aprecie- rea utilităţii
→ deschiderea spre noi acţiuni)

- 325 -
 3. Structura pe domenii a acţiunii sociale. Delimitarea relativă a
diferitelor domenii de activitate este un fenomen cunoscut.
Principalele domenii pe care le cuprinde acţiunea social-umană sunt
următoarele: acţiunea productivă (în sens larg), acţiunea social-
politică, acţiunea in- structiv-educativă, acţiunea de cercetare şi creaţie
ştiinţifico-tehnică, acţiunea de creaţie artistică şi culturală, domeniul
acţiunii de ocrotire a sănătăţii şi a serviciilor publice. Delimitarea
acestor domenii este relati- vă şi nu epuizează conţinutul şi formele
sub care se desfăşoară acţiunea. Acţiunea de organizare şi conducere a
proceselor vieţii sociale a devenit în epoca noastră obiect de cercetare
teoretică, definită printr-un sistem propriu de concepte şi principii,
printr-o metodologie specifică.
4. Structura acţiunii, după natura ei, implică distincţia dintre
acti- vitatea materială şi cea ideală, practică şi teoretică. Aceste două
tipuri de acţiune nu se desfăşoară complet separat în spaţiu şi în timp,
în do- menii sau etape diferite, la nivelul unor indivizi sau grupuri
diferite; ele nu se realizează niciodată exclusiv şi în forme pure, ci se
combină în mod complex în orice activitate umană. Ele au însă
ponderi diferite de la un domeniu la altul, de la o etapă la alta, de la un
agent la altul. Dacă în unele etape ale acţiunii (etapa deciziei, de
exemplu) sau în alte dome- nii ale acţiunii (ale activităţii ştiinţifice)
este preponderentă activitatea teoretică, în alte etape (realizarea) şi în
alte domenii (acţiunea producti- vă), atunci predomină activitatea
materială practică.
Aşadar, acţiunea constituie principiul activ al transformării
oameni- lor în agenţi şi al integrării lor în societate, principiul
transformator al so- cietăţii şi al omului. Diferenţiem acţiuni orientate
spre transformarea: na- turii, societăţii, omului etc.

4. Manifestări practice ale acţiunii sociale

Cu privire la acţiune, există o întreagă literatură, interesul pentru
stu- diul ei derivând din necesitatea de a asigura creşterea eficienţei
acţiunii. În gândirea contemporană, teoria acţiunii este tratată prin prisma
praxiologiei ca ştiinţă a acţiunii eficiente. Praxiologia este definită chiar
de întemeieto- rii ei (de exemplu, de T.Kotarbinski. Logic Methodology
and Philosofy of Science, 1962) ca fiind ştiinţa eficienţei acţiunii. În

- 326 -
consecinţă, sarcinile praxiologiei sunt de a formula şi a verifica
recomandările privind ceea ce trebuie de făcut, ceea ce este indicat să se
facă în anumite condiţii, pentru a

- 327 -
atinge rezultatele propuse în modul cel mai eficient. Adică, sarcina
praxio- logiei este de a cerceta condiţiile de care depinde „eficienţa
maximă”. Pre- cizăm în continuare câteva condiţii elementare prin care
se poate asigura eficienţa unei acţiuni sociale. O primă condiţie este
stabilirea scopului, ceea ce implică şi aserţiunea că o acţiune este
conştientă dacă are un scop clar şi bine determinat. Deosebim o claritate
psihosocială (dacă obiective- le unei acţiuni sunt înţelese uşor de mai
mulţi indivizi) de latura logică (precizarea conceptelor şi coerenţa
argumentării). Prin scop se realizează o legătură între dorinţele subiective,
multe dintre ele preconştiente, şi realita- te. În timp ce eficienţa, în sens
psihologic şi moral, se referă în primul rând la aspectele calitative ale
comportamentului, eficienţa, în sens sociologic şi economic
(productivitate, performanţă), vizează latura lui cantitativă; pri- ma
poate fi definită ca realizare a unor obiective, a doua - ca mărime a
eforturilor necesare pentru a fi îndeplinite obiectivele determinate.
Caracteristicile eficienţei:
 Pertinenţa – alegerea unor metode şi procedee adecvate scopului.
 Gradul de saturaţie ştiinţifică – cunoaşterea şi întemeierea acţi-
unii pe informaţii ştiinţifice, inclusiv pe cele din domeniul ştiinţelor
umanistice.
 Legalitatea – respectarea legilor.
 Legitimitatea – respectarea tradiţiilor şi a obiceiurilor, a norme-
lor şi regulilor cristalizate în comunitatea respectivă.
 Raţionalitatea – măsura în care corespunde unor trebuinţe ele-
mentare indispensabile şi evită în acelaşi timp apariţia unor conflicte
antagoniste între trebuinţele fiziologice şi valorile morale fundamenta-
le. Parsons consideră că a conferi raţionalitate acţiunii înseamnă a o
desfăşura astfel încât ea să se împlinească printr-o cât mai bună adec-
vare a mijloacelor la scopul ei.
 Promptitudinea – să nu dureze prea mult timp.
 Continuitatea – să nu se întrerupă acţiunea socială.
 Să fie benignă – adică să nu aibă efecte secundare dăunătoare etc.
Eficienţa comportă o multitudine de aspecte, laturi şi forme, câte-
odată însă promovându-se o viziune unilaterală, şi anume – absoluti-
zarea aspectului ei economic. Însă, pe lângă determinarea ei economi-
că, eficienţa mai comportă anumite determinări sociale, umane, mora-
le, artistice, politice etc. Ca fenomen, eficienţa este un raport care
comportă două aspecte principale:
- 328 -
 - primul aspect se referă la cantitatea şi calitatea mijloacelor (nu
numai economico-financiare, dar şi sociale necesare pentru realizarea
scopului propus). Sub acest aspect o acţiune este socialmente eficientă
în măsura în care ea poate fi întreprinsă cu mijloace mai puţine sau cel
mult egale în raport cu acelaşi obiectiv sau cu obiective comparabile
întreprinse în trecut cu mijloace sau în forme tradiţionale;
- al doilea aspect se referă la măsura în care rezultatul obiectivu-
lui propus satisface sau influenţează, în sensul progresului, al creşterii
şi al ameliorării, domeniul sau sistemul social respectiv. Sub acest as-
pect, o acţiune este eficientă numai în măsura în care rezultatele ei
satisfac într-un mod mai deplin şi în condiţii mai bune necesităţile so-
ciale, decât acţiunile anterioare.
Cumulând cele două aspecte, eficienţa înţeleasă ca fenomen
global, integral, se exprimă printr-un raport între rezultat şi mijloacele
investite, valoarea raportului fiind cel puţin egală sau mai mare decât
unitatea.
Eficacitatea se defineşte în funcţie de măsura în care a fost reali-
zat scopul acţiunilor. Eficacitatea învăţământului, de exemplu, repre-
zintă gradul în care el reuşeşte să transmită cunoştinţele necesare ele-
vilor. Eficacitatea unei acţiuni poate fi:
 pozitivă – când realizează funcţia de referinţă;
 nulă – când nu are nici o influenţă asupra realizării acesteia. De
exemplu, o activitate de propagandă care nu convinge pe nimeni;
 negativă – când are efecte contrare celor aşteptate, agravează
problemele pe care ar trebui să le rezolve.
Pot fi situaţii în care unele acţiuni, deşi ating anumite grade de
raţio- nalitate, nu sunt şi eficace; de asemenea, eficacitatea posibilă în
cazul unor acţiuni nu duce direct la eficienţa lor. Societăţile moderne
sunt ori- entate spre asigurarea eficienţei sociale, eficienţa presupune
drept criterii realizarea unui anumit optimum social. Rezultatele
scontate imprimă un anumit referenţial pentru raţionalitate, iar
finalizarea exigenţelor de raţio- nalitate se exprimă şi prin cerinţele în
planul eficienţei sociale. Raţionali- tatea se referă la modul în care
acţiunile sunt susţinute pe direcţia unor semnificaţii de valoare socială.
Criteriile utilităţii se armonizează cu nor- mativele valorice, cum ar fi:
echitatea socială, spiritul democratic, respec- tul pentru tradiţie etc.,
uneori depăşindu-le. Raţionalitatea mijloacelor nu poate fi privită

- 329 -
independent de cea valorică.

- 330 -
 Răspunderea şi responsabilitatea constituie dimensiuni sociale
diferite ale agentului acţiunii umane, statornicite prin raporturile pe
care societatea le impune agentului – pe de o parte şi prin raporturile
pe care agentul şi le instituie în mod liber faţă de societate - pe de altă
parte. Ambele concepte constituie o manifestare în forme diferite a
necesităţilor de integrare a individului în colectivitate, în vederea des-
făşurării normale şi optime a vieţii sociale. Atribuim conceptului de
responsabilitate semnificaţia de asumare conştientă şi deliberată a gri-
jii pentru succesul sau riscul, rezultatele sau eficienţa în faţa colectivi-
tăţii şi a propriei conştiinţe. Responsabilitatea se referă la acţiunile pe
care omul le desfăşoară din propria iniţiativă, iar libertatea de opţiune
în acest caz coincide cu modalitatea personală de autoangajare ca au-
tor sau ca agent (individual sau colectiv) al acţiunii respective.
Deci, responsabilitatea se exprimă la nivelul individual şi la nive-
lul unui grup, angajat ca agent sau autor colectiv al acţiunilor şi în ca-
litate de creator potenţial al unor valori. Faţă de responsabilitate, con-
ceptul de răspundere se referă la un alt tip de raporturi între individ şi
grup, între agentul acţiunii şi autoritatea unei colectivităţi – în sensul
că vizează o obligaţie, pe care autoritatea colectivă o atribuie agentului
acţiunii. Un moment important: agentul acţiunii acceptă obligaţia ade-
sea în mod neliber, nedorit, ca pe ceva impus din exterior.
În concluzie, criteriile de eficienţă, eficacitate, raţionalitate, răs-
pundere şi responsabilitate constituie referenţiali importanţi ai acţiuni-
lor sociale.
Întrebări recapitulative:
1. Definiţi acţiunea socială şi numiţi aspectele principale ale acţiunii so-
ciale din perspectivă sociologică.
2. Explicaţi sistemele teoretice ale lui T.Parsons, A.Touraine, V.Pareto,
M.Weber cu privire la acţiunea socială.
3. Caracterizaţi structura sincronică, diacronică, pe domenii şi din punc-
tul de vedere al naturii acţiunii sociale.
Bibliografie selectivă:
1. Dobre A. Cunoaşterea ştiinţifică şi raţionalitatea acţiunii sociale.
– Bucureşti, 1986.
2. Buzărnescu Şt. Istoria doctrinelor sociologice. – Bucureşti, 1995.
3. Florea M. Responsabilitatea acţiunii sociale. – Bucureşti, 1976.
4. Moraru I. Acţiunea socială şi comportamentul individual. – Bucureşti,
1986.

- 331 -
 CAPITOLUL II

COMPORTAMENTUL COLECTIV
ŞI MIŞCĂRILE SOCIALE

1. Coordonatele definitorii ale comportamentului colectiv

Comportamentul colectiv este un subdomeniu al analizei sociolo-

gice, întrucât analiza vieţii sociale impune luarea în considerare atât a
interacţiunilor dintre persoane aflate în situaţia de mulţime (mari adu-
nări populare, publicul stadioanelor, mulţimea greviştilor etc.), cât şi a
fenomenelor psihosociale generate de aceste interacţiuni. Prin terme-
nul „comportament colectiv” sunt desemnate fenomene care, la prima
vedere, sunt foarte diferite (de exemplu, publicul unui spectacol şi
greviştii dintr-o întreprindere, moda şi zvonurile, opinia publică şi pa-
nica etc.). Însă, aceste fenomene, deşi au caracteristici diferenţiale,
evidente, totuşi au un element comun, şi anume: faptul că ele rezultă
din interacţiunea comportamentală a persoanelor ce se află în număr
mare împreună. Deci, comportamentul colectiv este un tip de compor-
tament spontan, ghidat de norme adesea divergente faţă de cele gene-
ral acceptate, create de participanţi în situaţia dată.
Mulţi sociologi vorbesc despre comportamentul colectiv, dar
puţini încearcă să-l definească, iar dacă şi o fac, definiţiile nu aduc
deplină claritate. De exemplu, definiţia lui Smelser “mobilizarea
indivizilor pe baza credinţei, care defineşte acţiunea socială” este mult
mai complica- tă. Însă, definiţia lui Perry şi Pugh, în care
comportamentul colectiv este specificat ca model de interacţiune
socială în grupe umane, relativ neor- ganizate, este simplistă, cu toate
că e prea largă, incluzând atâtea tipuri de comportamente încât nu-l
defineşte concret. Milgram şi Toch defi- nesc comportamentul
colectiv ca purtare care apare spontan şi relativ neorganizată, care nu
poate fi planificată sau prezisă în cursul său de dezvoltare şi care
depinde de interstimulaţiile participanţilor.
Conceptul confruntă sociologii cu două tipuri de dificultăţi. Prima
este de ordin terminologic: din momentul în care, o dată cu Em.
Durkheim, se admite că modurile de manifestare în societate nu sunt
de- loc dependente “de voinţa particulară a fiecăruia în parte”, se
- 332 -
dovedeşte

- 333 -
că orice comportament social cu o anumită generalitate va avea
obligato- riu un caracter colectiv. Un aspect particular al
comportamentului social – comportamentul colectiv – trebuie să fie
distins de comportamentul con- venţional (care recurge la modele
sociale organizate stabil). Referirea la un domeniu în care conduitele nu
sunt – sau nu sunt încă – instituţionali- zate (de exemplu, N. Smelser)
poate constitui un prim element în caracte- rizarea fenomenului. În
această perspectivă, dinamica comportamentului colectiv se referă la
percepţii, motivaţii şi aşteptări ale indivizilor.
Cea de-a doua dificultate se refera la relaţia dintre conduită şi
credinţa colectivă. Deoarece ele au capacitatea de a restructura cog-
nitiv situaţiile nesigure, credinţele împărtăşite sunt considerate a
avea un rol decisiv. Însă, aceste credinţe nu implică, obligatoriu, din
partea subiecţilor, punerea la punct a unei acţiuni concertate.
Teoriile utilitaristă şi individualistă ale acţiunii colective au arun-
cat o umbră de îndoială asupra amplorii pe care o poate căpăta para-
digma comportamentului colectiv. Dezbaterea a reliefat întreaga difi-
cultate pentru articularea “interesului” şi a “credinţei”. În aceste con-
diţii, M. Olson distinge cazurile în care analiza depinde de paradigma
economică (de exemplu, grupurile de presiune) de cazurile în care
analiza recurge la o interpretare psihosocială (de exemplu, mişcările
colective cu bază iraţională). O astfel de distincţie nu pare adecvată:
cercetătorii recunosc astăzi în comportamentul colectiv existenţa unor
componente totodată raţionale şi iraţionale.
Comportamentul colectiv are ca dimensiuni scopul, gradul de
orga- nizare a participanţilor şi durata. Scopurile comportamentului
colectiv pot fi expresive (exteriorizarea unor sentimente) sau
instrumentale (obţi- nerea unor drepturi sau avantaje). Dacă scopul
este acela de a se elibera de o tensiune emoţională pozitivă sau
negativă atunci spunem că avem de-a face cu un comportament
colectiv expresiv. Dacă însă oamenii s-au strâns laolaltă spontan pentru
a obţine anumite drepturi, pentru a schimba o anumită stare de lucruri,
atunci, acest comportament colectiv va fi in- strumental. În realitate,
distincţia dintre comportamentul colectiv expre- siv şi cel instrumental
nu este atât de categorică. Din punctul de vedere al gradului de
organizare a participanţilor la acest tip de comportament se face
distincţie între comportamente colective neorganizate (spontane, fără
lider formal) şi comportamente colective înalt organizate (cu pro-
- 334 -
grame de acţiune şi lider formal). Între aceste două extreme se
plasează

- 335 -
comportamentele colective intermediare. Durata comportamentului co-
lectiv este şi ea foarte variată: unele au o durată scurtă (câteva ore, ca
în cazul unor festivităţi), altele pot avea persistenţă câteva zile,
săptămâni sau mai mult (ca în tulburările rasiale sau mişcările sociale).
Între dimensiunile menţionate există anumite corelaţii: un com-
portament expresiv are, de regulă, un grad mai redus de organizare şi
durează mai puţin decât un comportament colectiv instrumental; dura-
ta mai mare a unui comportament colectiv poate conduce la apariţia
unui lider formal şi la elaborarea unei strategii de acţiune etc.
Elementele fundamentale ale comportamentului colectiv
 Acţiunea socială limitată de scurtă durată
În comportamentul colectiv participanţii se angajează unul pe altul
doar temporar. Interacţiunea lor este relativ limitată la o anumită
situaţie iminentă (participă la un concert, o manifestaţie, scăpa
împreună dintr-un incendiu) şi tinde să dureze doar atât cât durează
situaţia. Astfel, interac- ţiunea lor este mai limitată ca amploare decât
cea a grupurilor şi a organi- zaţiilor sociale şi este, probabil, la fel de
limitată ca scop şi timp.
 Identificarea ambiguă şi limitele sociale
Limitele exacte ale participanţilor în orice formă de comportament
colectiv nu sunt totdeauna clare. De exemplu, deşi la locul unei de-
monstraţii se adună mulţi oameni, nu toţi sunt participanţi la ea; unii
sunt simpli spectatori care vor să afle ce se întâmplă. Nici participanţii
la un comportament colectiv, cum este, de exemplu, o mulţime la un
concert, nu se cunosc în mod necesar şi nu se identifică unul cu altul.
 Normele sociale slabe şi recent dezvoltate
În comportamentul colectiv, normele standard nu sunt călăuze
sufici- ente pentru acţiuni adecvate. Drept consecinţă, este mai
probabil ca un comportament colectiv să fie relativ mai spontan şi mai
imprevizibil decât comportamentul în contexte mai clare şi socialmente
mai reglementate.
Comportamentul colectiv include comportamentul mulţimii, al
maselor, comportamentul dezastrului, al gloatei, panica, zvonurile,
moda, propaganda, opinia publică şi mişcările sociale.
Comportamentul colectiv este acţiunea oarecum spontană şi de
scurtă durată a unui număr relativ mare de oameni, care apare în situa-
ţii ambigue şi contrastează cu comportamentul grupurilor şi al organi-
zaţiilor. Limitele sociale ale comportamentului colectiv sunt neclare,
iar acţiunile participanţilor sunt reglementate de norme sociale relativ
- 336 -
slabe sau recent dezvoltate.

- 337 -
 2. Forme de comportament colectiv

Ne vom referi la câteva forme ale comportamentului colectiv, care

au o frecvenţă mai mare în viaţa socială.
2.1. Mulţimea.
Cea mai importantă şi mai dramatică formă de comportament co-
lectiv este mulţimea.
Mulţime – grupare temporară de indivizi, aflaţi în apropiere
fizică, fie din întâmplare, fie deliberat, în virtutea unui obiect sau
interes co- mun. Existenţa unor interese, motive, obiective similare,
care reclamă prezenţa unor indivizi în acelaşi loc şi în acelaşi moment,
nu constituie însă condiţii suficiente pentru crearea unor legături,
interrelaţii, a unei structuri. Sociologic, noţiunea de mulţime acoperă o
varietate de forme de grupare, caracterizate prin nediferenţieri, lipsă
de coeziune şi organi- zare, reacţie emoţională la situaţiile în care este
implicată. Aceste carac- teristici disting mulţimea de orice
colectivitate cu un anumit grad de organizare şi de grupul social care
posedă o organizare internă definită de instituţii, modele de acţiune şi
mecanisme de control. Lipsa acestor elemente face ca, odată
satisfăcute sau schimbate condiţiile care au con- dus la constituirea
mulţimii, aceasta să se dizolve.
Sociologul american Herbert Blumer (l969) a identificat patru ti-
puri de mulţimi:
1) Mulţimi întâmplătoare
O mulţime întâmplătoare este o adunare de indivizi care se for-
mează în mod spontan, deoarece un oarecare eveniment obişnuit le
atrage atenţia, dar care se angajează puţin, daca se angajează, în in-
teracţiune unul cu altul. Mulţimea întâmplătoare este exemplificată de
trecătorii care se opresc să privească la un accident de maşină. Devăl-
măşia lor este neplanificată şi nu-i duce la acţiune colectivă.
2) Mulţimi convenţionale
Participanţii la o mulţime convenţională s-au adunat pentru un
scop precis. Acţiunile lor sunt călăuzite într-o anumită măsură de
norme so- ciale existente. În general, între participanţi există o
interacţiune slabă. Persoanele care asistă la o prelegere sau care
privesc un film sunt exemple de mulţime convenţională. Ele au un
scop comun, pe care îl urmăresc însă fiecare în parte.
- 338 -
 3) Mulţimi expresive
Mulţimile expresive se dezvoltă în jurul unor evenimente cu în-
cărcătură emoţională. Participanţii la anualul Mardi Gras din New
Orleans, la Festivalul Woodstock de la New York în 1969 şi săr-
bătorirea anuală a Revelionului în Times Square sunt exemple de mul-
ţimi expresive. Această formă este mai puţin organizată decât mulţi-
mea convenţională. Nivelul emoţiilor exprimate de acest tip de mulţi-
me este, deseori, inacceptabil în condiţii obişnuite.
4) Mulţimi active
Forma care s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea soci-
ologilor şi a publicului obişnuit este mulţimea activă (gloata), o
adunare agitată şi emoţională de indivizi care, deseori, îşi revarsă
emoţia prin acţiune violentă şi distructivă. Mulţimea activa caută
nu numai să-şi descarce emoţiile puternice care s-au acumulat, ci,
de asemenea, să acţioneze împotriva a ceva considerat rău. Violen-
ţa suporterilor unei echipe care pierde la un meci de fotbal euro-
pean şi acţiunile unei gloate care linşează sunt exemple de compor-
tament al unei mulţimi active.
Recent, McPhail şi Wohlstein (1983) au sugerat un al cincilea
tip de mulţime – mulţimea protestatară, care are elemente atât ale
mulţimii convenţionale, cât şi ale mulţimii active. Această formă
este organizată moderat, ca mulţimea convenţională, dar distructi-
vă, ca mulţimea activă. McPhail şi Wohlstein arată că violenţa care
intervine în timpul disputelor de muncă este un exemplu de com-
portament al mulţimii protestatare.

Abordări psihosociologice privind dinamica mulţimilor.

Concepţiile contagiunii
Avansate de Gustave Le Bon (l960; iar pentru prima dată în
1895), concepţiile contagiunii explică comportamentul mulţimii ca un
rezultat al unui „suflet colectiv", pierderea identităţii individuale din
cauza răs- pândirii „contagioase" a emoţiilor stârnite de situaţie. În
anonimatul şi emotivitatea momentului, indivizii îşi transferă părerile
şi responsabili- tatea colectivului. Mulţimea are propria sa viaţă,
independentă de per- sonalităţile participanţilor sau de normele sociale
existente. Această per- spectivă social-psihologică a fost amplificată
de Bhemer (1951), care
- 339 -
susţine că stările emoţionale create într-o mulţime rezultă de la
oamenii care „umblă în jur”. Aceste emoţii sunt acceptate fără o
reflecţie serioa- să şi răspândite printr-o „reacţie circulară" care ridică
nivelul emoţional şi îşi concentrează atenţia spre un ţel comun.
● Abordările psihologice ale convergenţei. Într-o abordare psiho-
logică, concepţiile convergenţei explică comportamentul mulţimii ca
fiind acţiunile unor indivizi cu aceeaşi stare de spirit care sunt atraşi
intr-o situaţie şi apoi acţionează în comun datorită asemănărilor exis-
tente ale personalităţii. Primii teoreticieni ai convergenţei (Martin,
1920) susţin că mulţimea eliberează impulsurile emoţionale primitive,
cum este ura, de constrângerile sociale care le-a ţinut sub control. Al-
ţii, de exemplu psihologul social american Gordon Allport (1924),
insistă că „uşurinţa socială" mai degrabă decât contagiunea este meca-
nismul major care duce la comportamentul mulţimii.
Concepţiile convergenţei au dificultăţi în explicarea comporta-
mentului mulţimii, deoarece ele se bazează foarte mult pe factori
(cum sunt caracteristicile preexistente ale personalităţii) indepen-
denţi de situaţie. De asemenea, această teorie nu poate explica de ce
anumite impulsuri (teama şi ura) sunt eliberate în situaţii de mulţime
mai degrabă decât altele (dragostea şi afecţiunea). În final, deşi teori-
ile convergenţei presupun că situaţiile specifice determină care pre-
dispoziţii ale personalităţii vor fi eliberate şi în ciuda faptului că mo-
dul în care situaţia este considerată depinde de definiţia sa colectivă,
ele nu rezolvă problema.
● Abordarea psihosociologică a normei emergente. Sociologii
americani Killian (1957), Turner (1964) nu cred că mulţimile sunt
adunări iraţionale de indivizi, îmboldiţi de emoţiile momentului sau
de predispoziţiile lor. Punctul lor de vedere este că comportamentul
mulţimii poate fi explicat prin norme sociale care apar din interacţi-
unea participanţilor într-un eveniment colectiv. Această explicaţie
este numită concepţia normei emergente.
Turner arată cum studiile atente ale diverselor tipuri de mulţime
dezvăluie că participanţii nu sunt sinceri; ei diferă considerabil în
privinţa motivelor lor, a atitudinilor şi a comportamentului, precum
şi în privinţa angajamentului faţă de ceea ce se întâmplă. De ase-
menea, întrucât conformismul comportamental în prezenţa altora
este un fapt bine stabilit, nu trebuie invocat nici un mecanism speci-

- 340 -
al, cum este contagiunea. Singura deosebire între comportamentul în
mulţimi şi în alte situaţii sociale, susţin Turner şi Killian, este că în
mulţimi normele adecvate apar mai degrabă din situaţie decât aces-
tea să-i fie impuse. Aceste norme emergente ghidează, ulterior, com-
portamentul participanţilor.
Normele sunt comunicate prin interacţiunea participanţilor. Oca-
zional, comunicarea ia forma zvonului – informaţie ireală din surse
anonime, care este răspândită informal. Zvonurile pot fi adevărate
sau false, dar originea şi validitatea lor sunt greu de stabilit. Ele apar
în situaţii de ambiguitate şi în absenţa unor canale oficiale şi de în-
credere pentru răspândirea informaţiilor.
Zvonurile sunt încercări de a înţelege o situaţie neclară. Deseori,
zvonurile se schimbă pe măsură ce se răspândesc, aşa cum se întâm-
plă cu o informaţie în jocul de-a „telefonul fără fir". Povestea finală
transmisă prin zvon deseori este cu totul deosebită de cea originală.
Odată începute, zvonurile sunt greu de oprit.
Zvonurile pot iniţia comportamentul mulţimii sau îi pot dirija ac-
ţiunea odată formată. Comportamentul unei gloate care linşează este
un exemplu de comportament de mulţime în care zvonul poate juca
ambele roluri.
Zvonurile sunt, uneori, mijloacele de infomare principale. Sau
chiar singurele, în situaţii ambigue, rezultă dintr-un efort colectiv de
a lămuri ce se întâmplă. Shibutani (1966) arată că acest proces colec-
tiv include diverse contribuţii. Unii participanţi sunt mesageri care
transmit zvonurile. Alţii servesc ca interpreţi, încercând să asigure
un context adecvat pentru informaţie şi pentru examinarea implicaţii-
lor ei. Unii sunt „protagonişti", care susţin o anumită interpretare;
mai sunt şi alţii – „cei care iau decizii", care încearcă să iniţieze o
oarecare formă de acţiune pe baza zvonurilor. Totuşi, majoritatea
participanţilor constituie o parte a „publicului" pentru zvonuri. Une-
ori, acest efort colectiv poate clarifica situaţia stabilind validitatea
informaţiei transmise ca zvon.
Comportamentul colectiv nu este necesar să se manifeste într-un
spaţiu limitat, cum este situaţia cu mulţimile. Comportamentul de ma-
să se manifestă atunci când oamenii reacţionează într-un mod asemă-
nător la un eveniment, deşi fizic ei pot fi răspândiţi.

- 341 -
 2.2. Opinia publică şi excentricităţile
Acestea sunt alte două forme speciale de comportament de masă.
A treia formă de comportament colectiv este „panica şi isteria de
masă", care poate să apară printre oamenii care sunt separaţi sau foarte
apropiaţi.
În domeniul comportamentului colectiv, un public se referă la un
număr substanţial de indivizi care au un interes comun într-o problemă
asupra căreia opinia este împărţită. Cei mai mulţi oameni sunt membri
ai mai multor tipuri de public: o persoană poate face parte din publicul
„pro-choice", din publicul „mişcarea pentru pace", „salvaţi mediul" şi
din publicul „împotriva armelor individuale".
Opinia publică. Este formată din ideile colective ale unui public
asupra unei probleme precise. Întrucât ideile nu numai variază, ci se şi
schimbă după noi împrejurări, opinia publică se referă la un anumit
moment în timp. Opiniile devin publice dacă sunt comunicate şi alto-
ra, care le preiau, le discută, le rectifică sau chiar le resping. Numai în
dezbaterea colectivă (prin intermediul presei, al conversaţiilor, al mi-
tingurilor etc.) opinia devine opinie publică. Însă, pentru ca oamenii să
discute despre un eveniment, despre o situaţie creată sau despre o per-
sonalitate, trebuie ca aceasta să aibă o semnificaţie de actualitate, să
influenţeze puternic viaţa unor categorii largi din populaţie, dacă nu
întreaga populaţie a ţării (de exemplu, problema sărăciei, a „copiilor
străzii” etc.). Sondajele de opinie (metodă de cunoaştere a opiniei pu-
blice pe baza chestionarului şi a eşantionării) urmăresc determinarea şi
măsurarea opiniei publice, confirmarea schimbării ideilor publicului.
În democraţii, unde este cerut sprijinul oamenilor pentru politica pu-
blică, politicienii folosesc astfel de sondaje în mod frecvent, pentru
estimarea ideilor publicului relevant. Ideile unui public sunt, deseori,
influenţate de liderii de opinie, indivizi cu statut superior care joacă un
rol important în formarea ideilor unui public. Uneori, acest rol se ba-
zează pe o cunoaştere prezumată: oamenii de ştiinţa, de exemplu, in-
fluenţează formarea opiniei publice asupra dezarmării şi a preocupări-
lor referitoare la mediul ambiant. În alte situaţii, influenţa se bazează
în principal pe statutul social; nenumărate cercetări au demonstrat in-
fluenţa soţilor-taţilor asupra ideilor politice ale soţiilor şi copiilor. În
final, persoanele în poziţiile cheie din mass-media de asemenea ser-
vesc ca lideri de opinie.
- 342 -
  Propaganda
Mulţi oameni încearcă sa influenţeze opinia politică, inclusiv
politicienii, lobbyştii şi organizaţiile de interes special. În timp ce
fac aceasta, ei pot folosi propaganda, informaţii sau puncte de ve-
dere care încearcă, în mod deliberat, să influenţeze şi să modeleze
opinia publică. Reclamele comerciale, discursurile politice şi publi-
citatea făcută de unele organizaţii sunt, într-o oarecare măsură,
forme de propagandă.
Propaganda nu este necesarmente falsă, totuşi ea nu este informa-
ţie neutră. Scopul ei este să susţină un anumit punct de vedere şi astfel
să convingă oamenii de corectitudinea opiniei dorite. Propaganda de-
vine o problemă când este definită ca fiind informaţională sau educa-
ţională, când agenda sa clară de a convinge mai degrabă decât de a
lămuri nu este recunoscută.
Excentricităţile. Sunt forme temporare de comportament de masă
expresiv. Demne de atenţie sunt două forme speciale: teribilismele
(fads) şi moda (fashion).
 Teribilismele
Teribilismele sunt forme de comportament urmate cu entuziasm
de mulţi oameni o perioadă de timp relativ scurtă; în mod obişnuit,
oamenii se angajează în teribilisme pentru că ele au devenit „lucrul de
făcut”. În ultimii ani au apărut şi au trecut multe teribilisme:
“streaking” (alergarea în pielea goală în public), hula-hoop (cerc mare
pentru dansul hawaian hula), cuburile lui Rubik, dansul la discotecă.
Klap (l969) crede că teribilismele oferă modalităţi de accentuare a
identităţii personale şi de evidenţiere a individualităţii. Astfel, nu este
surprinzător că teribilismele sunt obişnuite printre tineri care încă îşi
consolidează identitatea. Totuşi, această perspectivă ignoră lipsa indi-
vidualităţii care rezultă din angajarea în teribilisme, din a face ceea ce
mulţi alţi oameni fac.
După o anumită perioadă de timp, cei mai mulţi oameni se plicti-
sesc de teribilisme şi le abandonează.
 Moda
Moda – ansamblu de comportamente şi opinii colective care, într-
o cultură dată, arată preferinţa temporară pentru anumite practici
expresive ale vieţii sociale (vestimentaţie, coafură, alimentaţie, lec-

- 343 -
tură etc.) Moda este un stil special de comportament sau înfăţişare,
în vogă într-o anumită perioadă. Însuşi cuvântul modă implică ceva
temporar, deşi, de obicei, moda durează mai mult decât teribilismele.
Modele sunt un produs al accentului pe schimbare a societăţii mo-
derne. Stabilitatea societăţilor tradiţionale a făcut moda inutilă şi
chiar de nedorit. Deseori, modele sunt create din raţiuni comerciale.
Noile stiluri de îmbrăcăminte cer ca oamenii sa se debaraseze de ha-
inele prezente şi să cumpere ultimele mode. Noile stiluri de îngrijire
personală de asemenea necesită folosirea produselor sau a serviciilor
(cum sunt coaforii şi frizerii) pentru realizarea „noii înfăţişări".
Nu toate modele au un scop sau efect economic. Unele derivă din
preocupările statutului.

2.3. Panica şi isteria în masă

Aceste forme înrudite de comportament de masă implică teama.
Reacţia la acea teamă este, deseori, individuală, nefiind călăuzită de
norme sociale.
● Panica – fuga dezorganizată de un pericol real sau perceput. Ea
se produce când oamenii încearcă un sentiment de teamă copleşitoare
care le reduce capacitatea de a căuta soluţii rezonabile. Perspicacitatea
lor se îngustează, iar căile alternative de acţiune trec nerecunoscute.
Comportamentul în astfel de situaţii tinde să fie iraţional, egocentric
şi, deseori, contraproductiv. Strigătele, ţipetele şi confuzia generală
sunt obişnuite în situaţii de panică. În nenumărate cazuri de panică,
provocate de incendii în locuri aglomerate, cele mai multe decese au
survenit din cauza că oamenii se îngrămădeau la o singură ieşire sau
săreau prematur pe ferestre, deoarece în situaţii de panică relaţiile in-
terpersonale se modifică, indivizii nemaifiind orientaţi spre grup, ci
spre salvarea propriei vieţi.
● Isteria în masă – implică răspândirea rapidă a fricii şi a
activităţii violente, ca reacţie la perceperea ameninţării unei forţe
puternice. Aceste pericole percepute sunt comunicate altora, care, în
mod similar, reacţio- nează cu aceeaşi fervoare. „Spaima roşie", care a
implicat presupusa acti- vitate comunistă în cadrul guvernului şi în
industria spectacolelor de amuzament în timpul epocii McCarthy din
anii '50, este un exemplu de isterie în masa. În ambele cazuri, mulţi
oameni nevinovaţi au fost hăituiţi
- 344 -
şi persecutaţi deoarece se credea că erau în serviciul unei puteri
„străine" (Satana în cazul „vrăjitoarelor", şi „conspiraţia comunistă
internaţionala" în episodul McCarthy). Chiar mai recent, isteria în
masa, produsă de tea- ma maladiei SIDA, a dus la o persecuţie
similară a homosexualilor în unele comunităţi. Poate cel mai dramatic
exemplu de isterie în masă îl implică faimoasa emisiune radiofonică în
care a fost descrisa pretinsa invazie de pe planeta Marte. În noaptea
dinaintea Halloween-ului din 1938, Orson Welles a prezentat o
dramatizare a romanului Războiul lumi- lor scris de H.G. Wells. Deşi a
declarat de mai multe ori în timpul emisi- unii că era o dramatizare, mii
de americani au crezut că ceea ce auzeau era o relatare în direct a
invaziei marţienilor. Isteria în masă şi panica i-au făcut pe mulţi să-şi
avertizeze rudele şi prietenii. Cuprinşi de panică, a fost greu să fie
liniştiţi, să fie convinşi că nu avea loc nici o invazie. Iste- ria în masă
se hrăneşte prin ea însăşi. Odată începută, ea se răspândeşte ca focul
grecesc şi este greu de stins.
În astfel de împrejurări oamenii tind să se comporte în mod iraţio-
nal şi contraproductiv.

3. Mişcările sociale.
Caracteristicile şi etapele mişcărilor
sociale

O formă a comportamentului colectiv, care este oarecum mai lun-

gă în timp, mai organizată şi mai mare ca întindere decât cele discutate
mai sus, este numită mişcare socială.
Mişcarea socială – acţiune socială provocată de grupuri mari de
oameni care se manifestă deliberat şi împreună, orientându-se după
aceleaşi valori şi ideologii şi folosind aceleaşi metode, în vederea
rea- lizării unor scopuri comune sau similare. Mişcările sociale sunt
pro- cese sociale ample care conduc la crearea unor valori, noi forme
de relaţii sociale, noi instituţii sau a unor noi societăţi. Ele pot să
promo- veze anumite schimbări sau pot să se opună schimbărilor
produse de anumite forţe sociale.
Factorii ce determină mişcările sociale:
- obiectivi: perimarea istorică a unor forme de organizare socia-
lă; agravarea disparităţilor sociale şi a deosebirilor de interese; blo-
- 345 -
carea structurală care împiedică anumite categorii sociale să-şi sa-

- 346 -
tisfacă interesele; dezorganizarea socială datorită unor condiţii in-
terne sau externe; crizele economice, politice sau culturale; deterio-
rarea condiţiilor de viaţă;
- subiectivi: nemulţumirile sociale care apar din privarea relativă
şi din perceperea injustiţiei; accentuarea sentimentelor de frustrare,
confuzie, nelinişte, nesiguranţă; difuzarea şi accentuarea unor valori
sociale; contactele sociale dintre grupuri de indivizi nemulţumiţi, apa-
riţia unor ideologii care justifică şi direcţionează mişcările sociale,
apariţia unor persoane sau grupuri care urmăresc în mod deliberat
schimbarea socială.

Caracteristicile mişcărilor sociale:

Ideologia
Toate mişcările sociale au o ideologie, un ansamblu de idei care
justi- fică o anumită organizare socială sau acţiune. Aceste idei
definesc, tipic, situaţia pe care mişcarea doreşte să o influenţeze şi
consecinţele care, probabil, vor apărea dacă mişcarea nu va avea
succes. Deşi ideologia de- seori este vagă, ea serveşte ca o modalitate
de a recruta membrii pentru mişcare. Manifestul Comunist (Marx şi
Engels, 1955; original, 1848) a schiţat ideologia comunismului ca o
mişcare socială revoluţionară.
Organizarea
Mişcările sociale sunt mai organizate decât alte forme de com-
portament colectiv. Deseori, ele au un mic grup de conducători şi un
grup mai mare de membri devotaţi. În afară de aceştia, în mod frec-
vent există un grup mai mare de susţinători care sunt plini de simpa-
tie faţă de scopurile mişcării şi pe care deseori se poate conta pentru
sprijin financiar şi moral. Mişcările care au succes pot ajunge atât de
bine organizate, încât se transformă în organizaţii formale. Partidul
Comunist din Uniunea Sovietică a început ca o mişcare socială revo-
luţionară; după detronarea ţarului ea a devenit o structură guverna-
mentală formală.
Marile mişcări sociale deseori implică un număr de organizaţii.
Mişcarea pentru mediul înconjurător, de pildă, include organizaţii cum
sunt Clubul Sierra, Prietenii Pământului şi Societatea Deşertului.
Astfel, problema organizării devine mai complicată, deoarece tre-
buie coordonate nu numai activităţile membrilor unei anumite organi-

- 347 -
zaţii din mişcare, ci, de asemenea, trebuie combinate, în mod util, ac-

- 348 -
tivităţile diverselor organizaţii formale relevante, dacă ele vor să-şi
atingă scopul comun.
Tactica
Toate mişcările sociale se angajează într-o tactică, activităţi pre-
cise prin care se urmăreşte atingerea unui anumit scop. Deseori, tacti-
ca are mai multe scopuri precise şi deosebite. Pentru ca scopurile miş-
cării să fie îndeplinite, este folosită tactica pentru mobilizarea spri-
jinului simpatizanţilor, nu a celor direct implicaţi în mişcare. Tactica
este, de asemenea, importantă pentru încercarea de a schimba atitudi-
nile celor care nu sprijină eforturile mişcării. De exemplu, tactica Miş-
cării pentru mediul înconjurător este de a convinge mai mulţi oameni
să separe diferite forme de deşeuri; să încurajeze reciclarea hârtiei, a
sticlelor şi a cutiilor de conserve; să promoveze o legislaţie adecvată la
nivelurile local, statal şi federal.
Tactica variază după tipul de mişcare. Este improbabil ca mişcări-
le utopice să folosească violenţa ca tactică, pe când mişcările revoluţi-
onare ar putea şi, deseori, o folosesc. Mişcările care sunt bine organi-
zate şi au acces relativ uşor la procesul politic (mişcarea consumatori-
lor, de exemplu), pentru a-şi atinge scopurile, vor folosi, probabil, mai
puţin demonstraţiile publice de mase şi mai mult traficul de influenţă
în structura politică. Pe de altă parte, cei cu acces politic redus, cum a
fost Mişcarea împotriva războiului din Vietnam în anii '60, deseori au
nevoie de publicitatea pe care demonstraţiile de mase şi activităţile
controversate (cum este arderea ordinelor de recrutare) o generează. E
mai posibil ca violenţa să fie folosită ca tactică atunci când toate cele-
lalte căi de a schimba societatea sunt blocate.

Etapele mişcărilor sociale

Fiecare mişcare socială are specificul său. Totuşi, sociologii
(Blumer, 1969; Tilly, 1978) au remarcat patru etape comune în cicluri-
le de viaţă ale multor mişcări sociale: apariţia, asocierea, birocratiza-
rea şi declinul.
Prima etapă: apariţia
Mişcările sociale apar ca reacţie la o nevoie neîmplinită. Un nu-
măr de oameni devin din ce în ce mai nemulţumiţi de un anumit ele-
ment din societate sau de o schimbare recentă. Mişcarea femeilor a

- 349 -
început ca o nemulţumire crescândă de rolul subordonat al femeilor în
societate. “Majoritatea Morală” a reacţionat negativ la toleranţa sexua-
lă crescândă şi le ceea ce aceasta a perceput ca o decădere morală în
societatea americană. Aşadar, în etapa apariţiei, un mic grup de acti-
vişti identifică problema şi se mobilizează pentru schimbare.
A doua etapă: asocierea
Ca rezultat al propagandei, mai mulţi indivizi devin interesaţi în
activităţile micului grup iniţial. Ei se asociază, sau se unesc, ca să or-
ganizeze activităţile necesare pentru a-şi atinge scopul; în mod obişnu-
it, se dezvoltă un mic grup conducător. Sunt adoptate metodele şi
tacticile şi sunt puse în mişcare planurile de încurajare a participării la
mişcare. Deseori, este folosită o oarecare formă de acţiune colectivă,
cum sunt demonstraţiile, astfel ca publicul să devină cât mai conştient
de scopurile mişcării. Organizaţiile care împărtăşesc idei similare se
pot uni ca să consolideze mişcarea generală.
A treia etapă: birocratizarea
Când o mişcare ajunge bine organizată, ea dobândeşte, deseori,
multe dintre caracteristicile unei organizaţii birocratice. Ea dezvoltă
un ansamblu de reguli şi proceduri, ţine dosare, are roluri specializate
şi, deseori, o structură ierarhică de conducere. Uneori, nevoile birocra-
tice consumă energia care, altfel, ar fi dirijată spre realizarea scopuri-
lor mişcării (Piven şi Cloward, 1977).
A patra etapă: declinul
Cele mai multe mişcări sociale sfârşesc la un anumit moment.
Există mai multe cauze care determină acest lucru (Miller, 1983). În
unele cazuri, relativ rare, mişcarea îşi realizează scopurile şi nu mai
are motive să continue. Acesta a fost cazul cu Mişcarea Sufragetelor,
care în 1920 a câştigat dreptul de vot pentru femei. O mişcare poate
decădea, deoarece conducerea sa este cooptată de cei de la putere sau
fiindcă nu mobilizează, în mod eficient, resursele şi sprijinul necesar
pentru realizarea scopurilor mişcării. Nu sunt neobişnuite sciziunile în
cadrul unei mişcări, îndeosebi în cadrul grupului conducător, cauzate
de puncte de vedere deosebite în privinţa tacticilor şi a strategiilor,
ceea ce poate duce la declinul mişcării. Alte cauze sunt pierderea inte-
resului societăţii pentru scopurile unei mişcări sau suprimarea ei de
către cei de la putere. În final, birocratizarea exagerată poate face o
mişcare socială să-şi piardă energia şi unitatea.

- 350 -
 Tipurile de mişcări sociale
Unele mişcări sociale se concentrează asupra indivizilor fie în în-
cercarea de a le încuraja schimbarea comportamentului, fie de a-i face
să reziste la schimbarea lui. Există două tipuri de mişcări care se con-
centrează asupra schimbării individuale: alternative şi salvatoare.
Mişcările alternative încurajează indivizii să-şi schimbe propriul
comportament. Tipic, ele încearcă să convingă indivizii să renunţe la
anumite atitudini sau forme de comportament şi să le înlocuiască cu
alte comportamente pe care ele le consideră mai de dorit. Uniunea
Femeilor pentru Temperanţă Creştină, de pildă, a căutat să convingă
oamenii că consumul de alcool în orice formă dăunează şi că ei ar tre-
bui să se abţină.
Mişcările salvatoare încearcă să determine schimbări radicale şi
rapide în conştiinţa individului, a modului de a percepe lumea şi de a
se simţi parte din ea. De exemplu, Mişcarea Hare Krishana este, emi-
namente, o mişcare salvatoare. Mişcările ca aceasta caută să refacă
individul pe deplin; unele mişcări se referă la acest proces ca fiind
„născut din nou".
Alte mişcări sociale încearcă să facă schimbări în întreaga societa-
te, nu în indivizi. Patru tipuri de mişcări se concentrează asupra socie-
tăţii: mişcările regresive, mişcările reformiste, mişcările
revoluţionare şi mişcările utopice.
Mişcările regresive au ca scop rezistenţa la schimbarea socială şi
revenirea societăţii la o stare anterioară. Ele vor să întoarcă înapoi
ceasul progresului. Mişcările religioase fundamentaliste, al căror scop
este schimbarea societăţii şi nu doar a individului, sunt, deseori, regre-
sive. Fundamentalismul islamic şi „Majoritatea Morală" din Statele
Unite sunt exemple de mişcări sociale regresive.
Mişcările reformiste, deşi în fond mulţumite de societatea existen-
tă, caută schimbări limitate în anumite domenii. Mişcările reformiste
în general acţionează în cadrul sistemului politic existent, ca să pro-
moveze schimbări moderate. Mişcarea pentru mediul înconjurător,
Mişcările feministe şi Mişcarea consumatorilor sunt exemple de miş-
cări reformiste.
Mişcările revoluţionare se nasc din nemulţumiri mari faţă de rea-
lităţile sociale, economice, politice etc. Ele caută să aplice un program
ideologic precis, cu scopul de a modifica radical structura fundamen-

- 351 -
tală a societăţii sau practicile acesteia. Revoluţia care a dus la crearea
Chinei, a Cubei, Franţei, Filipinelor, Uniunii Sovietice şi a Statelor
Unite sunt exemple ale acestei forme de mişcare.
Mişcările utopice de asemenea caută o restructurare radicală a
societăţii, dar lor le lipseşte un plan bine gândit de activitate. Miş-
cările utopice se deosebesc de mişcările revoluţionare prin faptul că
nu vor să recurgă la violenţă pentru a-şi atinge scopurile. Cuvântul
utopie a ajuns să exprime o imagine plăcută, dar vagă, a unei socie-
tăţi imposibil de perfecte. Într-o anumită măsură, mişcarea „contra
culturii" din anii '60 şi '70 a fost o mişcare utopică. Ea s-a dedicat
scopului de a face această societate mai umană şi mai bună, legată
de mediul său natural, dar nu a oferit nici un program precis pentru
realizarea acestui scop.
Teoriile mişcărilor sociale
Teoria privaţiunii susţine că mişcările sociale se produc când un
număr relativ mare de indivizi se simt privaţi de ceea ce ei cred că este
necesar pentru bunăstarea şi fericirea lor (Morrison, 1978). Teoriile lui
Marx prezentau interes pentru muncitorii săraci care se simţeau privaţi
din punct de vedere economic de către sistemul capitalist. Analiza lui
Marx demonstrează importanţa privaţiunii relative, a sentimentelor de
dezavantaj bazate pe o comparaţie cu alt standard. Muncitorii, susţinea
Marx, vor fi întotdeauna în situaţia unor privaţiuni relative faţă de ca-
pitalişti, care folosesc forţa de muncă a muncitorilor pentru a acumula
profituri mai mari decât salariile pe care le plătesc.
Brinton (l965) arată că revoluţiile sunt mai probabile în condiţii de
„speranţe crescânde". Sentimentele de privaţiune combinate cu spe-
ranţele crescânde că situaţia se va îmbunătăţi duc la formarea de miş-
cări sociale care să grăbească schimbarea.
Deşi sociologii în general acceptă teoria privaţiunii ca o explicaţie
logică a mişcărilor sociale, ea a atras şi critici. Totdeauna există seg-
mente ale populaţiei care se simt private de ceva, iar această teorie nu
poate explica de ce mişcările sociale apar mai degrabă într-o situaţie
decât în alta.
Teoria societăţii moderne urbanizate şi industrializate. Potrivit
acestei teorii, mişcările sociale apar din cauza izolării sociale şi a sen-
timentelor de alienare trăite de mulţi oameni în societatea modernă
urbanizată şi industrializată (Kornhauser, 1959). Aceste sentimente de

- 352 -
neputinţă sunt învinse când oamenii se unesc într-o mişcare socială.
Sentimentul că fac parte dintr-un grup, pe care oamenii îl capătă prin
participarea la o mişcare socială, deseori este la fel de important ca şi
scopul special al mişcării. Probabilitatea ca mişcările sociale să apară
printre indivizii din comunităţile slab integrate este mult mai mare,
unii dintre aceştia putând fi manipulaţi de liderii mişcărilor. Această
teorie este valoroasă pentru că evidenţiază caracteristicile oamenilor
care, probabil, pot intra într-o mişcare socială. Totuşi, ea este submi-
nată oarecum de cercetarea empirică, cercetare care arată că mai multe
mişcări sociale au atras oameni având legături puternice cu comunita-
tea (Tilly, Tilly şi Tilly, 1975).
Teoria tensiunii structurale. Teoria tensiunii structurale a lui
Smelser (1962) susţine ca există şase factori care contribuie la naş-
terea unei mişcări sociale. Cu cât mai mulţi dintre aceşti factori
sunt prezenţi, cu atât mai mare este probabilitatea ca o mişcare so-
cială să se dezvolte.
1. Utilitatea structurală se referă la anumite modele sociale care,
probabil, generează probleme sociale semnificative. Mişcarea ecologi-
că s-a dezvoltat din cauza ameninţării percepute la adresa mediului şi
a efectului rezultat asupra calităţii vieţii umane.
2. Tensiunea structurală este o condiţie socială determinată de ten-
siunile în cadrul societăţii. Acestea pot fi cauzate de modele de con-
flict din cadrul societăţii. De exemplu, Mişcarea pentru Drepturi Civi-
le s-a dezvoltat din tensiunea crescândă a conflictului rasial din Sud.
3. Dezvoltarea şi extinderea unei explicaţii pentru o anumită
problemă socială şi un program elaborat special pentru remedierea
ei poate transforma un tumult de nemulţumire dezorganizat într-o
mişcare socială organizată. Mişcarea din anii '60 împotriva războ-
iului a oferit analize politice ale implicaţiilor concentrării militare
masive şi a escaladării războiului din Vietnam; de asemenea, ea a
dezvoltat o strategie a protestului masiv pe care a comunicat-o mul-
tor tineri din universităţi.
4. Factorii precipitanţi, sau scânteile sociale, deseori servesc pen-
tru a-i convinge pe indivizi să se angajeze într-o acţiune colectivă.
Deşi este posibil ca oamenii să fi sesizat o problemă şi să fi început să
se gândească la o acţiune pentru a o rezolva, deseori este nevoie de un
eveniment dramatic care să cristalizeze lucrurile.

- 353 -
 5. Mobilizarea la acţiune este necesară pentru ca o mişcare socială
să ia avânt. Această activitate grea şi, deseori, neatrăgătoare include:
colectarea de fonduri, întocmirea scrisorilor, mobilizarea oamenilor şi
organizarea mitingurilor sau a demonstraţiilor.
6. Lipsa controlului social din partea autorităţilor responsabile
asupra unei mişcări sociale care se dezvoltă îi poate permite acesteia
să crească impetuos. Pe de altă parte, reprimarea severă poate să-i
submineze existenţa sau, cel puţin, să-i slăbească efectul pentru o
vreme. Acesta a fost cazul când guvernul sud-african i-a băgat în în-
chisoare pe conducătorii principali ai Congresului Naţional African,
printre care Nelson Mandela.
Teoria tensiunii structurale a Iui Smelser a fost folosită pentru ex-
plicarea altor forme de comportament colectiv, cum este formarea
mulţimii. Totuşi, ea a fost criticată pentru că omite orice analiză se-
rioasă a rolului resurselor necesare.
Teoria mobilizării resurselor. Această teorie, dezvoltată de
McCarthy şi Zald (1977), umple golul remarcat în câteva dintre
celelalte teorii. Ea afirmă că mişcările sociale apar ca reacţie la pri-
vaţiune şi la tensiunile structurale doar atunci când resursele nece-
sare pentru a le susţine există, sunt organizate şi sunt folosite în
mod eficient. Resursele la care McCarthy şi Zald se referă sunt sur-
sele băneşti, spaţiul pentru birouri, mijloacele de comunicaţie, rela-
ţiile şi oamenii dispuşi să facă munca necesară. În majoritate, aces-
te resurse sunt obţinute de la cei care nu participă direct la mişcarea
socială. Această teorie este acceptată ca o explicaţie utilă a apariţiei
şi a succesului probabil al mişcărilor sociale. Totuşi, ea a fost criti-
cată pentru accentul pe care îl pune pe ajutorul „din afară". Morris
(l981), de pildă, a arătat că Mişcarea pentru Drepturile Civile ale
Americanilor Africani, – anii '60-'70, a fost susţinută în mare măsu-
ră de însăşi Comunitatea Americană Africană, susţinere mijlocită
îndeosebi de bisericile acesteia.
Mişcările sociale sunt dirijate spre schimbarea socială. Succe-
sul sau eşecul unei mişcări sociale afectează natura şi amploarea
schimbării sociale în cadrul societăţii. Drepturile grupurilor minori-
tare şi ale altora cu putere socială mică sunt, deseori, promovate
doar prin intermediul mişcărilor sociale. Dreptul de vot al femeilor
şi legislaţia pentru îmbunătăţirea condiţiilor muncitorilor, pentru

- 354 -
protecţia mediului şi pentru acordarea şi punerea în aplicare a drep-
turilor civile ale minorităţilor sunt toate exemple ale consecinţelor
mişcărilor sociale. Aşadar, mişcările sociale şi schimbarea socială
sunt legate temeinic între ele.

Întrebări recapitulative:
1. Care sunt principalele coordonate în definirea şi caracteristica compor-
tamentului colectiv?
2. Enumeraţi şi explicaţi formele comportamentului colectiv.
3. Daţi definiţia mişcărilor sociale.
4. Arătaţi, care este rolul mişcărilor sociale în schimbarea societăţii.

Bibliografie selectivă:
1. Goodman N. Introducere în sociologie. – Bucureşti, 1999.
2. Mihu A. Introducere în sociologie. – Cluj-Napoca, 1992.
5. Психология масс. Хрестоматия. – Самара, 2001.

- 355 -
 CAPITOLUL III
ETIOLOGIA COMPORTAMENTULUI DELINCVENT:
MODALITĂŢI DE ABORDARE TEORETICĂ
1. Devianţa şi delincvenţa: precizări conceptuale
Ca noţiune larg utilizată în sociologia contemporană, noţiunea de
devianţă desemnează, în înţelesul său cel mai general, îndepărtarea,
abaterea sau noncomformismul indivizilor faţă de normele şi valorile
sociale. În acest sens, o serie de autori consideră devianţa ca fiind
alcă- tuită din acele comportamente care violează normele (scrise sau
nescri- se) ale societăţii sau ale unui grup social. Deci, un
comportament deviant este un comportament “atipic”, care se abate de
la poziţia stan- dard şi încalcă normele socialmente recunoscute şi
acceptate în cadrul unei anumite societăţi. Ca şi criteriile de definire,
criteriile de clasificare a devianţei sunt multiple. Cele mai frecvente
criterii de clasificare ţin de:
a) natura devianţei
 devianţa pozitivă, care se referă la finalităţile pozitive ale unui
act deviant (inovaţia, invenţia)
 devianţa negativă, îndreptată contra valorilor unui grup social
(infracţiunile)
b) forma de manifestare a devianţei
 devianţa “deschisă”, identificată de agenţiile de control social
 devianţa “ascunsă”, care caracterizează cel mai des “patologiile
sexuale” sau actele de corupţie
c) tipul de devianţă
 devianţa penală (infracţiunile)
 devianţa sexuală (delictele sexuale)
 devianţa politică (terorismul)
 devianţa religioasă (fanatismul)
 devianţa autoagresivă (suicid, consumul de droguri)
 devianţa familială (maltratarea)
d) caracterul individual sau de grup al devianţei. Spre deosebire
de devianţa strict “individuală”, cea de “grup” implică socializarea în
cadrul unor subculturi deviante, la baza cărora stau anumite norme,

- 356 -
valori şi stiluri de viaţă (cazul organizaţiilor criminale, al reţelei pros-
tituţiei şi al vânzării de droguri).
e) caracterul “normal” sau “patologic” al actului de devianţă
co- mis. Devianţa aşa-zis “normală” este considerată de cea mai mare
parte a membrilor grupului social sau a societăţii ca o practică
firească, deoa- rece este manifestată sau practicată de largi segmente
de populaţie (fu- matul, consumul de alcool, sexualitatea premaritală).
Spre deosebire de devianţa normală, devianţa patologică intră în
conflict cu morala publică şi normele sociale, ameninţând stabilitatea
şi securitatea socială a grupurilor. Din această categorie face parte de-
lincvenţa, care implică reacţii puternice de control social. În ansam-
blul formelor particulare de devianţă, delincvenţa (sau infracţionalita-
tea) are gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece afectează
cele mai importante relaţii şi valori sociale şi încalcă regulile şi nor-
mele morale sau juridice care orientează comportamentele indivizilor.
În literatura de specialitate se disting următoarele trăsături ale de-
lincvenţei:
a) încălcarea unei anumite legi care prescrie acţiuni împotriva ce-
lor care o încalcă;
b)manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale
grupului;
c) săvârşirea unei acţiuni antisociale cu caracter nociv pentru indi-
vizi sau grupuri sociale.
Fenomenul delincvent prezintă aspecte şi forme diferite, în funcţie
de săvârşirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor penale comise de
către diferiţi indivizi. Pe baza acestor criterii literatura de specialitate
face distincţie între următoarele categorii de delincvenţă:
a) delincvenţa reală, săvârşită ca atare în realitate, denumită ade-
seori “cifra neagră” a delincvenţei, alcătuită din totalitatea manifestări-
lor antisociale care au avut loc în realitate;
b) delincvenţa descoperită, reprezentată de acea parte a faptelor
anti- sociale săvârşite care a fost identificată de către organele de control
social;
c) delincvenţa judecată reprezintă acea parte din delincvenţa
“descoperită” care ajunge să fie judecată.
La prima vedere, delincvenţa apare ca fenomen juridic, dar prin
determinările sale profunde, prin consecinţele induse ea reprezintă un
fenomen social, deoarece abaterile şi încălcările legii lezează cele mai
- 357 -
importante valori şi relaţii sociale. Anume prin încălcarea acestora
delincvenţa dobândeşte un caracter antisocial, devenind obiectul de
studiu al mai multor ştiinţe sociale, cum sunt: sociologia, criminolo-
gia, psihologia etc.
Amploarea şi intensitatea fenomenului de delincvenţă socială
obligă la luarea în considerare a întregului complex de determinante,
dintre care cele mai importante sunt:
- dimensiunea statistică de evidenţiere evolutivă în timp şi spaţiu
a fenomenului de delincvenţă (în procente, medii);
- dimensiunea juridică care evidenţiază:
 tipul normelor juridice violate prin acte antisociale,
 gravitatea prejudiciilor produse,
 felul sancţiunilor adoptate,
 modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
- dimensiunea sociologică pune accentul pe explicarea şi preveni-
rea socială a delictelor în raport cu multiple fenomene de dezorganiza-
re existente în societate;
- dimensiunea psihologică evidenţiază structura personalităţii de-
lincvente, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă;
- dimensiunea economică subliniază aşa-zisul cost al delictului
prin evidenţierea consecinţelor directe şi indirecte ale diferitelor delic-
te din punct de vedere material;
- dimensiunea prospectivă presupune studierea evoluţiei în viitor
a delincvenţei.
Trecerea în revistă a acestor dimensiuni atestă caracterul
interdisci- plinar al fenomenului de delincvenţă, ceea ce face extrem
de dificilă abordarea şi studierea ansamblului de infracţiuni produse într-
o societate.

2. Principalele orientări clasice

privind etiogeneza
delincvenţei

Analizată dintr-o perspectivă multidisciplinară, etiologia delinc-

venţei angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul
întrebărilor fundamentale:

- 358 -
 Ce anume îi determină pe indivizi să comită acte delincvente?
 Cum pot fi prevenite asemenea acte?

- 359 -
  Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite delincvente?
Răspunsurile la aceste întrebări s-au divizat în trei direcţii.
Prima direcţie susţine că la baza comportamentului delincvent stă
structura biologică şi personalitatea individului. Această direcţie in-
clude următoarele opinii:
 punctul de vedere biologic-constituţional, potrivit căruia factorii
biologici şi genetici au o contribuţie hotărâtoare în geneza delincvenţei,
 orientarea neuropsihică, care consideră că actele criminale sunt
săvârşite preponderent de către personalităţi patologice;
 orientarea psihoindividuală, în conformitate cu care caracteristi-
cile personalităţii generează frustrări şi agresivitate;
 orientarea psihosocială, care susţine că individul nu se naşte
criminal, ci este socializat negativ.
A doua direcţie consideră delincvenţa ca fenomen de inadaptare,
de neintegrare socială, generând un conflict dintre idealurile individu-
lui şi ofertele sociale. În cadrul acestei orientări se pot distinge
următoarele direcţii:
 statistico–normativă, care vizează variaţiile ce se înregistrează
în rata delincvenţei;
 macrosocială, care urmăreşte identificarea unor legităţi sociale
ca determinante ale actelor de delincvenţă.
A treia direcţie este întruchipată în teoria cauzalităţii multiple, ca-
re susţine că fenomenul de delincvenţă are determinare multicauzală,
de natură internă (biologică şi psihologică) şi externă (economică, so-
cială, culturală) aflate în relaţii de reciprocitate.
Din perspectiva abordării clasice deosebim următoarele orientări
teoretice privind etiologia comportamentului delincvent.

Orientarea clasică propriu-zisă

Rădăcinile acestei direcţii le găsim în doctrina dreptului natural
din secolul al XIX-lea. Conform acestei doctrine, delictul este o enti-
tate juridică abstractă, ruptă de contextul social. Adepţii acestei ori-
entări văd cauzele delincvenţei în actul de voinţă individual. Fiecare
individ are libertatea absolută de a alege între “plăcerea” ce derivă
din încălcarea legii penale şi “durerea” de a suporta sancţiunea pen-
tru fapta comisă. Limita acestei orientări constă în rolul excesiv atri-

- 360 -
buit naturii juridice a delictului şi sancţiunilor penale, făcând ab-
stracţie de geneza socială a actului criminal şi ignorând raportul din-
tre individ şi mediu.

Dimensiunea statistico-cartografică
Acest tip de orientare a pus bazele abordării clasificatoare a delic-
telor în funcţie de o serie de indici (volum, intensitate, frecvenţă, rata
criminalităţii). Unul dintre reprezentanţii ei este savantul franco-
belgian A.Quetelet, care s-a orientat spre descifrarea corelaţiilor sem-
nificative dintre distribuţia spaţială a actelor antisociale şi variabilita-
tea cu caracter economic, cultural şi social. Astfel, Quetelet consideră
că distribuţia statistică a crimelor are o “regularitate” şi o “constanţă”,
indiferent de condiţiile de mediu. Contribuţia lui A.Quetelet este re-
marcabilă pe linia dezvoltării aparatului statistico-juridic.

Concepţia antropologică
Această concepţie este axată în explicarea fenomenului
delincvenţei pe factorii de ordin biologic, fiziologic şi ereditar, avându-l
ca fondator pe C.Lombroso, care a formulat celebra sa teorie a
“criminalului înnăscut”.
Conform acestei teorii, “personalitatea criminală” este o entitate
dis- tinctă şi specifică, determinată de structuri anatomofiziologice şi
biologi- ce transmise ereditar şi care predispun anumiţi indivizi spre
crimă şi vio- lenţă. Criminalul dobândeşte ereditar caracteristici
specifice numite “stigmate” (anomalii, cum ar fi: asimetria craniului,
maxilare proeminen- te, frunte şi bărbie pronunţate). În funcţie de
numărul stigmatelor regăsite la un individ C.Lombroso determină tipul
de criminal:
 perfect (5-6 stigmate);
 imperfect (3-5 stigmate);
 cel care posedă mai puţin de 3 stigmate nu este obligatoriu un
tip criminal.
Teoria “criminalului înnăscut” a pus bazele cercetărilor biologice,
morfologice şi patogenice ale criminalităţii.

Modelul psihiatric şi psihanalitic

Orientarea psihiatrică completează punctul de vedere lambrosian.
În viziunea reprezentanţilor acestei teorii, criminalul este un degenerat
psihic şi moral, incapabil să înţeleagă normativul juridic. El este un
- 361 -
handicap psihic, iresponsabil faţă de justiţie.

- 362 -
 Un prim reprezentant al acestui model, H.H. Goddard, prin exa-
minări clinice şi teste psihologice şi-a adus contribuţia la susţinerea
ideii că debilitatea psihică reprezintă factorul principal de definire a
tipologiei criminale.
Un alt reprezentant de seamă al acestei orientări, G.Tarde, a ela-
borat o teorie a imitaţiei, conform căreia individul nu este un crimi-
nal din naştere, ci prin imitaţie învaţă cariera de infractor. Limita
generalizărilor acestei perspective (de tip psihiatric) constă în faptul
că ele s-au bazat pe date factuale, a căror valoare este incontestabilă,
dar insuficientă pentru a justifica baza teoretică.
Teoria psihanalitică încearcă să demonstreze faptul că crima este
expresia unei stări morbide, a unui tip de personalitate psihopatică. În
acest context, poziţia clasică a lui Freud faţă de crimă şi pedeapsă
rezidă în concepţia conform căreia sub raport psihodinamic toţi
oamenii sunt criminali înnăscuţi, pentru că apar în lume ca neadaptaţi
social. Repre- zentanţii şcolii freudiene consideră că criminalitatea
este fundamentată pe conflicte interne, pe sentimente de insecuritate,
de inferioritate.
Recunoscând toate meritele orientărilor clasice în domeniul delin-
cvenţei, ele rămân totuşi viabile doar prin acumulările de date empiri-
ce, neputând să se ridice prin contribuţia lor la nivelul ştiinţific de
abordare a problematicii delincvenţei, la identificarea întregului com-
plex de factori prin care se explică acest fenomen.

3. Concepţii asupra determinismului

social al fenomenului de
delincvenţă
În literatura sociologică există un şir de teorii care relaţionează
delin- cvenţa cu etiologiile macrosociale. Factorul determinant al
delincvenţei pentru acest grup de teorii rezidă în diminuarea funcţiei de
control social exersate de comunitate şi în tulburarea ordinii sociale
cauzate de diversita- tea normelor de conduită, de mobilitatea populaţiei,
de multiplicarea medi- ilor sociale marginale cu deschidere spre
delincvenţă etc. În continuare vom expune esenţa câtorva din teoriile ce
ţin de această orientare.
 Teoria “dezorganizării sociale”
- 363 -
 La baza acestei teorii stă proliferarea delincvenţei drept o consecin-
ţă directă a expansiunii urbane şi a creşterii demografice, a generalizării

- 364 -
unor modele de comportament apărute în ariile suburbane şi a
accentuă- rii marginalizării unora dintre locuitori. Punctul de pornire
al acestei teorii se găseşte în studierea tradiţiei “dezorganizării
sociale” de către sociologii renumitei Şcoli de la Chicago, avându-i ca
reprezentanţi de seamă pe C.R. Show şi H.D. McKay. Ei au constatat
că în marile me- tropole americane rata delincvenţei este mult mai
ridicată comparativ cu alte zone şi oraşe care nu au cunoscut
schimbări social-economice şi culturale spectaculoase. Utilizând
metode statistice şi de cartografiere a delictelor constatate de
tribunale, ei au ajuns la concluzia că rata delin- cvenţei sancţionate
este mult mai ridicată în zonele puternic industriali- zate şi urbanizate,
fapt verificabil în mod particular prin frecvenţa şi gravitatea delictelor
contra persoanei, proprietăţii şi moravurilor. Proce- sele de dezvoltare
şi de modernizare socială au fost însoţite de o creştere constantă a
nivelului de delincvenţă şi datorită constituirii unor comuni- tăţi
eterogene, cu grad scăzut de structurare şi coeziune socială, în care
controlul social devine confuz şi ineficace. Prin consecinţele produse,
mobilitatea geografică şi socială a unor categorii şi grupuri extrem de
diverse a condus la apariţia unor zone cu populaţii formate în
majoritate de imigranţi, care nu reuşesc să se adapteze întotdeauna
noilor condiţii. Acest lucru face ca familiile imigrante, stabilite recent
în marile metro- pole, să nu-şi poată îndeplini adecvat funcţiile
educative şi socializatoa- re, conducând la o slabă adaptare şi integrare
a copiilor şi adolescenţi- lor, mărind astfel probabilitatea de a deveni
delincvent.
Teoria “dezorganizării sociale” consideră că factorul determinant
în mecanismul cauzal al delincvenţei îl reprezintă scăderea funcţiilor de
so- cializare şi control exercitate de comunitate, destabilizarea ordinii
sociale şi a coeziunii grupurilor datorită eterogenităţii populaţiei şi
varietăţii nor- melor de conduită. În consecinţă, cauzele “primare” ale
delincvenţei rezi- dă în interiorul comunităţii urbane care devine prin
ea însăşi o sursă po- tenţială criminogenă datorită aglomerării de
populaţie, diversificării spaţi- ilor şi serviciilor comerciale şi sociale.
Soluţia eradicării delincvenţei con- stă deci în elaborarea şi aplicarea
unor măsuri la nivel de comunitate şi nu individual, accentul fiind pus pe
ameliorarea condiţiilor economice, socia- le şi culturale din zonele, ariile
şi cartierele defavorizate.
Deşi conţine numeroase idei valoroase, această teorie consideră în
- 365 -
mod exclusivist delincvenţa ca un efect nemijlocit şi direct al
proceselor de urbanizare, industrializare şi dezvoltare economică,
privite ca indica-

- 366 -
tori ai schimbării şi ai dezorganizării sociale. Corelaţiile statistice între
nivelul dezvoltării social-economice a unei anumite zone şi nivelul de-
lincvenţei, stabilite într-o serie de studii şi cercetări de etiologie a
delin- cvenţei, nu înseamnă implicit o relaţie cauzală directă, putând
interveni diferiţi factori covarianţi. Meritul acestor cercetări teoretice
nu trebuie însă neglijat, ele evidenţiind legăturile existente între
creşterea la un moment dat a delictelor şi diminuarea controlului
social.

 Teoria “anomiei sociale”

În forma ei clasică, teoria “anomiei” a fost enunţată şi elaborată
pentru prima dată de către sociologul francez Em. Durkheim care por-
neşte de la conceperea devianţei ca având un caracter universal, fiind
implicată în fiecare societate. Conform acestui deziderat, în orice
socie- tate există inevitabil indivizi care se abat de la tipul colectiv,
comiţând crime. De pe aceste poziţii Durkheim susţine că delincvenţa
are un rol necesar şi util, deoarece este legată de condiţiile
fundamentale ale vieţii sociale. Plecând de la aceste convingeri,
Durkheim introduce în circui- tul sociologic noţiunea de anomie, care
reprezintă o stare obiectivă a mediului social caracterizată printr-o
dereglare totală a normelor socia- le, ca efect al unor schimbări bruşte.
Starea de anomie apare ca urmare a “ruperii” solidarităţii sociale la
nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familia, şcoala, biserica,
comunitatea etc.) care nu mai pot asigura in- tegrarea normală a
indivizilor în colectivitate, neavând norme clare. Anomia nu este deci
o stare definitivă de absenţă totală a normelor, ci o situaţie socială în
cadrul căreia normele de bază îşi suspendă temporar funcţionalitatea
cu consecinţe la nivelul multiplicării comportamentelor deviante.
Anomia afectează un grup social prin ruperea echilibrului ordinii
sociale, prin sentimentul de dezorientare rezultat din confrunta- rea cu
noua situaţie. Indivizii sunt aruncaţi într-o situaţie inferioară ce- lei
anterioare şi, în consecinţă, unii dintre ei nu se mai supun regulilor
impuse de societate, din exterior, iar societatea, la rândul ei, nu mai
este capabilă să-şi impună normele.
Concepţia despre anomie a lui Em. Durkheim a fost ulterior îm-
bogăţită şi diversificată de către o serie de autori. Cel care a dezvoltat
teoria anomiei sociale într-un cadru teoretic diferit faţă de cel
durkheimian a fost sociologul american R.K. Merton. Conform con-
- 367 -
cepţiei sale, orice societate solicită membrilor săi două cerinţe morale

- 368 -
principale. În primul rând, să aleagă ca finalitate a acţiunilor lor numai
acele scopuri culturale care sunt aprobate şi dorite de întreaga societa-
te şi, în al doilea rând – să selecteze numai căi aprobate de societate,
adică “mijloace instituţionale” de realizare a scopurilor. Neputând
atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite, concre-
tizate în forma acţiunilor infracţionale. Pentru a demonstra acest lucru,
Merton construieşte o “paradigmă” care, punând în ecuaţie scopurile
şi mijloacele sociale, evidenţiază caracterul şi rolul diverselor moduri
de adaptare individuală la mediul în care trăieşte individul. Dintre
aceste moduri de adaptare, cinci apar ca fundamentale:
 conformismul - constă în acceptarea în acelaşi timp a scopurilor
şi a mijloacelor fixate de societate, chiar dacă idealul proiectat nu este
niciodată atins;
 inovaţia - rezultă din faptul că obiectivul cultural stabilit este
bine interiorizat de individ, în timp ce procedeele legitime pentru atin-
gerea lui sunt respinse;
 ritualismul - constă în restrângerea aspiraţiilor, individul rămâ-
nând şi acţionând în conformitate cu normele legitime;
 evaziunea - este considerată ca un mod de adaptare destul de
rar, caracterizată prin abandonul simultan al scopurilor şi normelor şi
refugiul individului în zone marginale ale societăţii;
 rebeliunea - constă în respingerea în aceeaşi măsură atât a sco-
purilor, cât şi a mijloacelor din dorinţa individului de a înlocui norme-
le sociale cu altele.
Teoria formulată de Merton a fost elaborată în mai multe versiuni.
În una din ele sociologul american dezvoltă o teorie structurală a com-
portamentului delincvent. În raport cu această teorie, Merton
consideră că mediul social al individului cuprinde, pe de o parte,
structura socială ca ansamblu organizat al relaţiilor sociale în care sunt
implicaţi membrii unei anumite colectivităţi, iar, pe de altă parte,
structura culturală ca ansamblu organizat de valori normative care
orientează comportamentul comun al membrilor colectivităţii
respective. Când între normele socia- le, scopurile culturale şi
capacitatea de conformare normativă a membri- lor unei societăţi apar
disfuncţii, structura culturală este dislocată. În aceste condiţii, valorile
culturale produc comportamente aflate în con- tradicţie cu înseşi
prescripţiile acestor valori. Astfel, poziţia ocupată de
- 369 -
individ în structura socială generează tendinţe de conformitate sau de
devianţă. Nu valorile diferite produc delincvenţa, ci diferenţele
obiecti- ve existente între condiţiile sociale ale diferitelor clase sau
grupuri soci- ale generează asemenea disfuncţii. Ca o consecinţă
obiectivă, grupurile sociale cu situaţie defavorizată, având blocat
accesul spre poziţiile de prestigiu, recurg la acte ilegitime, antisociale.
Spre deosebire de teoria lui Merton, concepţia formulată de
R.A. Cloward şi L.E. Ohlin consideră că fenomenul de delincvenţă,
ca reacţie specifică faţă de inegalitatea socială, nu are un caracter
individual, ci colectiv, iar mecanismul care explică această reacţie
este ansamblul mijloacelor (legitime sau ilegitime) de realizare a
scopurilor valorizate social, denumit structură de oportunitate. Por-
nind de la mijloacele legitime şi ilegitime, delincvenţa este conside-
rată un act colectiv, o “subcultură” delincventă care prezintă o dublă
integrare: una în paralel cu integrarea socială “formală” şi alta – cu
un “subsistem de roluri” integrate sistemului social. Spre exemplu,
banda de delincvenţi constituie un tip de subcultură anume. Rolurile
dominante care trebuie îndeplinite sunt cele ce ţin de activitatea de-
lincventă ca “exigenţe” esenţiale, justificate şi legitimate de bandă.
Pornind de la aceste premise, Cloward şi Ohlin ajung la concluzia
paradoxală că actul delincvent ca atare este doar condiţia esenţială a
fiinţării unei bande, nefiind, dacă nu este descoperit şi pedepsit, o
acţiune care încalcă normele sociale. O infracţiune ascunsă sau ne-
descoperită, subliniază ei, nu reprezintă un act delincvent. Numai
pedeapsa şi judecata sunt stări constitutive pentru infracţiune, în mă-
sura în care justiţia stabileşte că anumite norme au fost violate.

 Teoria „etichetării sociale”

În cadrul acestor orientări teoretice, centrul de greutate al explica-
ţiei sociologice este transferat din domeniul studiului personalităţii
delincventului şi al mecanismelor trecerii la actul delincvent către fe-
nomenul “reacţiei sociale”, al rolului pe care îl joacă reacţia de răs-
puns şi contrarăspuns în geneza delincvenţei.
Conform acestor teorii, delincvenţa nu este o trăsătură intrinsecă
ac- ţiunii unui individ, ci o însuşire conferită acelui comportament de
către indivizii care deţin puterea şi influenţa. Această abordare a
studiului delincvenţei implică un proces de interacţiune între cel puţin
două cate-
- 370 -
gorii de indivizi: cei care comit abaterea şi restul societăţii, care poate
fi şi ea împărţită în mai multe grupuri. Ca urmare, reprezentanţii
teoriei “etichetării sociale”, printre care H.Becker, K.Erikson,
F.Tannenbaum, consideră că devianţa, în general, şi delincvenţa, în
special, nu există în sine, ci doar în măsura în care societatea sau
anumite grupuri sociale o “etichetează” ca atare. Aşadar, delincvenţa
reprezintă o “etichetă” ce include reacţiile unor indivizi sau instituţii
sociale faţă de comportamen- tele anumitor indivizi.
Pentru explicarea mecanismului definirii şi etichetării delin-
cvenţei, adepţii teoriei “etichetării sociale” analizează interacţiunea
dintre normele sociale şi comportamentele indivizilor, considerând
că în orice societate sunt indivizi care încalcă normele prescrise şi
indivizi care se pronunţă asupra conduitelor celor care violează
normele. Norma reprezintă, de fapt, etalonul în funcţie de care con-
duita individului este valorizată pozitiv sau negativ. Ele impun sau
interzic anumite acţiuni, evaluând măsura în care un individ poate
sau nu să îndeplinească un anumit rol social, în funcţie de poziţia lui
socială. Normele prescrise nu stipulează cum trebuie să acţioneze
indivizii, ci doar mijloacele ce trebuie folosite în acest scop. Astfel,
în societate apar diverse tipuri de comportament. În funcţie de mo-
delul normativ, care întruchipează faptele tradiţionale, de sistemul
valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin norme şi de rolu-
rile efectiv jucate de indivizi, grupurile sau societatea vor aprecia şi
sancţiona diferite comportamente ca fiind legitime sau ilegitime,
normale sau deviante.
Teoreticienii “etichetării sociale” concep delincvenţa ca tip spe-
cial de “reacţie socială” de apărare din partea societăţii sau a anumi-
tor grupuri, natura şi intensitatea acestor reacţii depinzând de o serie
de factori, cum ar fi: puterea, statusul, bogăţia, prestigiul unei anu-
mite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste grupuri, care deţin
puterea şi dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la scara de
valori, interese protejate, comportamente dezirabile pe care le impun
celorlalţi. De multe ori, deţinătorii puterii sau ai bogăţiei, fiind
membrii grupurilor privilegiate, au tendinţa de a “eticheta” ca
deviante acţiunile indivizilor din clasele de jos sau mijlocii ale socie-
tăţii, care, la rândul lor, fie că acceptă eticheta, comportându-se în
conformitate cu ea, fie că o resping, adoptând alte conduite.

- 371 -
 Subliniind rolul important al agenţiilor de control social, K.Erik-
son consideră că în procesul etichetării aceştia îl “împing” pur şi
simplu pe individ către o carieră delincventă, pe care el o acceptă în
cele din urmă ca fiind singura alternativă posibilă. F.Tannenbaum
arată că apariţia şi definirea delincvenţei se face prin “dramatizarea”
răului, fiind consideraţi drept “răi”, “bolnavi” sau “criminali” un
număr de indivizi, dar nu în funcţie de natura abaterilor comise, ci de
intensitatea reacţiei faţă de abatere, reacţie ce influenţează evoluţia
carierei lor de viitori delincvenţi.
Paradigma “etichetării sociale” a fost adeseori aplicată în definirea
şi sancţionarea atât a delincvenţei, cât şi în recuperarea socială şi
morală a indivizilor care au săvârşit abateri şi delicte, ceea ce s-a
reflectat pe plan social şi legislativ în diferite sisteme de sancţionare şi
reeducare a devianţilor, în măsurile de protecţie şi ocrotire socială sau
în programele de asistenţă şi prevenire a diferitelor abateri şi încălcări
săvârşite.

4. Abordarea delincvenţei din

perspectiva contradicţiilor
socioculturale

Teoriile psihosociale evidenţiază legătura dintre cultură şi crimi-

nalitate prin fundamentarea corelaţiei pe procesul “învăţării sociale”.
Conform acestor teorii, frecvenţa actelor delincvente variază în fun-
cţie de un set larg de indicatori, cum sunt: sexul, vârsta, clasa socia-
lă, categoria socioprofesională etc. În prezent sociologia delincvenţei
cunoaşte o gamă largă de teorii şi concepţii, care acordă un rol do-
minant în producerea actelor delincvente, motiv pentru care o pre-
zentare exhaustivă a acestora apare dificil de realizat. Din aceste
considerente, vom prezenta în continuare cele mai reprezentative
modele teoretice fondate pe această idee, şi anume: teoria “asoci-
aţiilor diferenţiale”, teoria “conflictelor codurilor culturale”, teoria
“subculturilor delincvente”, teoria „rezistenţei la frustrare”.

 Teoria “asociaţiilor diferenţiale”

Formulată de către cunoscutul sociolog şi criminolog E.A.
Sutherland, teoria “asociaţiilor diferenţiale” reprezintă o particulariza-
- 372 -
re a teoriei “învăţării sociale” la studiul delincvenţei.

- 373 -
 Preocupat de instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane,
E.A. Sutherland consideră comportamentul delincvent condiţionat nu
de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci de co-
municarea din interiorul grupului unde individul “absoarbe” cultura şi
se conformează regulilor şi normelor sociale şi legale. Autorul consi-
deră că în descifrarea ştiinţifică a comportamentului delincvent trebuie
luate în considerare următoarele explicaţii:
- situaţională – luarea în considerare a elementelor care intră în
joc la momentul comiterii delictului;
- istorică sau genetică – vizând elementele care au influenţat an-
terior situaţia şi viaţa delincventului.
Teoria lui Sutherland este axată pe următoarele ipoteze:
a) comportamentul delincvent este “învăţat” în procesul de in-
teracţiune şi comunicare dintre indivizi;
b) această “învăţare” cuprinde tehnicile de comitere a infracţiunii
şi dirijarea specifică a motivelor, acţiunilor şi atitudinilor;
c) dirijarea acestor motive, acţiuni şi atitudini este învăţată în fun-
cţie de interpretările oferite de reguli juridice şi norme de conduită
socială, pe care unele persoane le vor privi ca favorabile, iar altele ca
nefavorabile;
d) persoana devine delincventă atunci când definiţiile favorabile
violării legii prevalează asupra definiţiilor nefavorabile acestei violări.
Conform concepţiei lui Sutherland, în viaţa zilnică indivizii se
confruntă atât cu modele pozitive de comportament, cât şi cu cele ne-
gative (deviante). În consecinţă, “asocierea” individului cu grupuri
deviante sau nondeviante – de unde şi denumirea de “asociere” sau
“asociaţie” diferenţială – apare, în concepţia lui Sutherland, ca singura
explicaţie a comportamentului delincvent. Indivizii devin infractori
deoarece vin în contact mai mult cu modele “deviante” şi sunt con-
fruntaţi mai puţin cu modele “nondeviante”.
Aceste “asocieri diferenţiale” se caracterizează, după Sutherland,
prin frecvenţă, durată, intensitate şi anterioritate. Anume anteriorita-
tea este considerată de Sutherland ca având cea mai mare influenţă,
întrucât comportamentul conformist (nondeviant), bazat pe respectarea
prescripţiilor legale, se învaţă încă din copilărie, în cadrul socializării
primare, putând să dureze pe tot parcursul vieţii indivizilor, ceea ce
este valabil şi în cazul comportamentului delincvent.

- 374 -
 Abordând multifactorial fenomenul delincvenţei, teoria “asoci-
aţiilor diferenţiale” aduce unele contribuţii studiului sociologic al
fenomenului dat, demonstrând că raporturile şi contactele sociale
ale unui anumit individ cu alţi indivizi sunt determinate de forma
de organizare socială, care facilitează sau nu forme specifice de
comportament infracţional. În pofida acestor contribuţii valide, teo-
ria pare simplistă şi reducţionistă, deoarece neglijează caracteristi-
cile individuale şi personalitatea delincventului.

 Teoria “conflictelor codurilor culturale”

Această teorie este adusă în discuţie prin abordarea problematicii
delincvente de T. Sellin, care priveşte infracţiunea ca o consecinţă a
“conflictelor culturale” existente între diferitele categorii şi grupuri ale
societăţii. Sellin arată că conflictele culturale sunt “produse naturale
ale diferenţierii sociale”, care, la rândul ei, determină apariţia unor
grupuri sociale variate, fiecare caracterizându-se prin moduri de viaţă
specifice şi printr-o necunoaştere sau înţelegere greşită a normelor
sociale şi a codurilor culturale aparţinând altor grupuri. Transformarea
unei culturi dintr-un tip omogen în cel eterogen este însoţită de creşte-
rea situaţiilor de conflict. De cele mai multe ori, conflictele între codu-
rile culturale pot apărea atunci când:
a) aceste coduri ating graniţele unor arii culturale “contagioase”;
b) normele sociale şi juridice ale unui grup cultural se extind
asupra altui grup;
c) membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural.
În afară de conflicte între “normele de conduită” ale unor gru-
puri diferite, pot exista conflicte şi în cadrul aceluiaşi grup. Aceste
conflicte, considerate ca “produse secundare ale vieţii culturale”,
determină apariţia unui ansamblu de condiţii sociale, caracterizat
prin divergenţa şi eterogenitatea influenţelor pe care le resimt indi-
vizii. Conflictul cultural generat de această situaţie se va reflecta pe
plan psihologic prin acceptarea unor valori şi norme orientative
dualiste, caracterizate de cele mai multe ori în atitudini şi compor-
tamente agresive sau distructive.
Deşi aceste conflicte culturale devin generatoare de delincvenţă
numai în cazul în care sunt conştientizate de către indivizi, Sellin
nu explică mecanismele psihosociale prin care diferitele contradic-

- 375 -
ţii apărute între “codurile culturale” sau între “normele de condui-
tă” pot determina apariţia unor comportamente infracţionale.

 Teoria “subculturilor delincvente”

Această teorie aparţine lui A.K. Cohen, care identifică anumite ca-
tegorii şi grupuri neprivilegiate sau frustrate, denumite sugestiv
“subculturi delincvente”, ale căror norme şi valori sunt în contradicţie
cu cele ale societăţii. Abordând problema condiţiilor de apariţie a
acestor “subculturi delincvente”, Cohen evidenţiază producerea lor
datorită următoarelor situaţii:
- dezvoltarea economică mai redusă;
- existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;
- prezenţa unor niveluri societale cu situaţie periferică;
- existenţa unor stări de spirit specifice cu sentimente de izolare,
frustrare şi insatisfacţie individuală şi socială.
Cohen arată că “subculturile delincvente” s-au născut ca o reac-
ţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii şi din dorinţa de
a anihila frustrările de status marginal. Membrii acestor subculturi
consideră că le sunt blocate căile de acces spre valori şi statusuri
elitare şi, în consecinţă, recurg la mijloace ilicite, devenind potenţi-
ali delincvenţi.
Analizând evoluţia “subculturilor delincvente”, Cohen identifică o
serie de trăsături specifice ce caracterizează aceste grupuri, şi anume:
 nonutilitarismul, în sensul că destul de frecvent membrii acestor
“subculturi” acced la activităţi delictogene nu din raţiuni utilitare, ci ca
un “mod” de exprimare a solidarităţii;
 maliţiozitatea (“răutatea”), în sensul că actul delincvent este ca-
uzat nu de satisfacerea unor necesităţi materiale, ci ca o formă de “rău-
tate”, o “sfidare” la adresa celorlalţi. De pe aceste poziţii membrii
“subculturii” comit acte de vandalism, distrugere de bunuri, numai
pentru a fi maliţioşi;
 negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale
grupului cu conţinut contradictoriu normelor sociale, ci şi de o “po-
larizare negativă” în raport cu acestea;
 versatilitatea (nestatornicia), în sensul că membrii “subcul-
turilor delincvente” practică tot felul de activităţi ilicite, fără să se spe-
cializeze într-un anumit tip de infracţiune;

- 376 -
  autonomia grupului delincvent presupune solidaritatea între
membrii grupului faţă de presiunile exercitate de alte “subculturi”.
În concluzie se poate spune că teoria lui Cohen enunţă că “subcul-
tura delincventă” se manifestă ca o reacţie împotriva valorilor clasei
“mijlocii”, banda tinerilor delincvenţi evaluând pozitiv valorile nega-
tive, nonutilitariste şi hedoniste. Pentru acest motiv, teoria lui Cohen a
mai fost denumită “teoria învăţării reacţiei delincvente”.

 Teoria „rezistenţei la frustrare”

Preocupându-se cu prioritate de decelarea şi evaluarea cauzelor şi
a condiţiilor social-culturale care determină forme specifice de delin-
cvenţă, analiza sociologică nu poate ignora rolul factorilor subiectivi
ai etiogenezei actului delincvent, în a căror absenţă studiul ştiinţific
al acestui fenomen apare incomplet şi unilateral. Aşadar, o examina-
re completă a etiogenezei comportamentului delincvent presupune,
pe lângă considerarea factorilor obiectivi şi analiza mecanismelor
psihologice, a proceselor psihice care determină ca unii indivizi în
prezenţa aceloraşi caracteristici social-economice şi culturale să de-
vină infractori, în timp ce alţii nu.
Un asemenea tip de analiză implică studiul personalităţii infrac-
torului, al motivaţiilor, nevoilor şi aspiraţiilor lui. O teorie particula-
ră, care încearcă concilierea punctului de vedere psihologic cu cel
sociologic, este aşa-numita teorie a rezistenţei la frustrare, elaborată
de W.C. Reckless care porneşte de la critica conceptului de “cauză”
a delincvenţei, propunând elaborarea unui sistem de ipoteze explica-
tive capabil să suplineze deficienţele teoriei “cauzale”. Acest model
de abordare a delincvenţei are ca fundament conceptual “structura
interioară” a individului, care poate fi caracterizat ca un adevărat
“scut de rezistenţă” împotriva abaterilor de la normele sociale şi îm-
potriva demoralizării.
Există, subliniază Reckless, o structură socială externă şi o
structură psihică interioară, care acţionează ca mecanisme de pro-
tecţie în calea frustrării şi a agresivităţii omului. Structura (sau “re-
zistenţa”) externă este alcătuită din grupurile sociale în care indivi-
dul participă şi este socializat (familie, prieteni, colectiv de muncă,
vecinătate etc.) şi care oferă posibilitatea dobândirii unui status,
asigurarea unor mijloace legitime de realizare a scopurilor, senti-

- 377 -
mentul identităţii cu grupul. În schimb, structura (sau “rezistenţa”)
interioară dobândeşte o importanţă şi o semnificaţie aparte în anu-
mite momente, reprezentând o adevărată “matrice” care asigură
individului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii despre sine în
raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre
scopuri dezirabile şi toleranţă la frustrare. Dacă unul sau mai multe
componente ale celor două structuri lipsesc, individul este predis-
pus să devieze de la normele de convieţuire socială, comiţând acte
cu caracter delincvent. Şi, dimpotrivă, când aceste două sisteme de
protecţie sunt puternice, individul se va comporta ca orice alt
membru al societăţii care îşi orientează comportamentul în funcţie
de norme.
Subliniind importanţă structurii interne de rezistenţă, Reckless
consideră că elementele ei pot fi cunoscute prin teste de personali-
tate şi de predicţie, ceea ce reprezintă un mijloc de prevenire a apa-
riţiei sentimentului de frustrare, declanşator de acte delincvente.
Dar, optând pentru utilizarea acestor teste de personalitate în iden-
tificarea structurii psihice a personalităţii, Reckless supralicitează
rolul psihologului şi al psihiatrului. Totuşi, dat fiind faptul că pune
un accent egal pe importanţa evaluării grupurilor sociale şi a varia-
bilelor după care sociologul defineşte pe membrii acestora, concep-
ţia sa are un profund caracter multidisciplinar, ce permite proiecta-
rea pe termen lung a unor programe instituţionale de prevenire şi
combatere a fenomenului de delincvenţă.
În concluzie menţionăm că, oferind o gamă extrem de largă şi
nuanţată de direcţii şi orientări teoretice, abordarea fenomenului de
delincvenţă operează cu o multitudine de concepţii şi paradigme de
natură biologică, psihologică, psihiatrică şi sociologică, care în-
cearcă să evidenţieze diverse niveluri şi semnificaţii ale genezei
comportamentului delincvent, ale situaţiei care favorizează comite-
rea actelor antisociale, dar care nu reuşesc, totuşi, să surprindă tota-
litatea contextului determinativ al manifestărilor delincvente. Meri-
tul lor constă însă în faptul că au semnalat aspectele şi factorii cel
mai puternic implicaţi în etiologia fenomenului de delincvenţă,
precum şi principalele disfuncţii şi carenţe ale unor instituţii cu rol
de socializare şi control social, indicând modalităţile şi mijloacele
de intervenţie şi de prevenire a actelor antisociale comise.

- 378 -
Întrebări recapitulative:
1. Numiţi trăsăturile principale ale delincvenţei.
2. Caracterizaţi principalele categorii de delincvenţă.
3. Daţi caracteristica principalelor direcţii clasice privind etiologia delin-
cvenţei.
4. Caracterizaţi teoriile ce relaţionează delincvenţa cu etiologii macroso-
ciale.
5. Explicaţi în ce constă mecanismul “etichetării” acţiunilor individuale.
6. Explicaţi esenţa teoriilor ce relaţionează delincvenţa cu factorii psiho-
sociali.

Bibliografie selectivă:
1. Banciu D., Rădulescu S., Voicu M. Introducere în sociologia devian-
ţei. – Bucureşti, 1985.
2. Ogien A. Sociologia devianţei. – Iaşi, 2002.
3. Petcu M. Delincvenţa. Repere psihosociale. – Cluj-Napoca, 1999.
4. Preda V. Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială. – Bucureşti,
1981.
5. Rădulescu S., Banciu D. Introducere în sociologia delincvenţei juveni-
le. – Bucureşti, 1990.

- 379 -
 CAPITOLUL IV

NARCOMANIA – FORMĂ A CONDUITEI DEVIANTE

1. Semnificaţiile flagelului drogurilor

Termenul narcomanie este o îmbinare din grecescul “narcosis” -

somn, amorţire, şi “mania” - patimă, demenţă. Prin urmare, acest ter-
men conţine explicaţia stării în care ajunge consumatorul de droguri.
În anul 1952, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a calificat narco-
mania ca “o stare de intoxicare periodică sau cronică, dăunătoare indi-
vidului şi societăţii, provocată de consumul repetat al unui drog”. Po-
trivit aceleiaşi surse, caracteristicile narcomaniei sunt “o nevoie irezis-
tibilă de a continua consumul drogului şi de a-l procura prin toate mij-
loacele, o tendinţă de a majora dozele şi o dependenţă de ordin psihic,
uneori şi fizic, faţă de efectele drogului”.
În afară de definiţia şi caracteristicile date narcomaniei de către
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, în literatura de specialitate fenome-
nul narcomaniei este privit ca o formă a conduitei deviante, ca o
abatere de la norme, de la comportamentul acceptat şi dezirabil.
Flagelul drogurilor este unul dintre fenomenele cele mai comple-
xe, mai profunde şi mai tragice ale lumii contemporane. An de an,
milioane de oameni cad pradă drogurilor şi o parte mereu crescândă
din ei sunt cu desăvârşire pierduţi pentru societate. Se fac tot mai mul-
te apeluri, întruniri, conferinţe la care participanţii îşi propun să gă-
sească cele mai adecvate metode pentru a pune capăt aberaţiei drogu-
rilor. În acest context situaţia actuală se conturează tot mai clar ca un
fenomen social scăpat de sub control.
Prin intermediul presei, filmelor, cărţilor asistăm la un spectacol,
pe cât de divers în manifestări, pe atât şi de zguduitor - droguri ca pro-
dus la fel de scump ca aurul, droguri ca sursă de câştiguri fabuloase,
droguri ca obiect de dispută ce ajunge la dimensiunea luptelor sânge-
roase, droguri ca refugiu din faţa greutăţilor şi adversităţilor unei exis-
tenţe lipsite de certitudinea viitorului, marcată de convulsii dramatice
şi de polarizări extreme. Constatăm deci o recrudescenţă nemaiîntâlni-
tă a flagelului drogurilor ce naşte o serie de întrebări, dintre care se
detaşează una de fond, şi anume, dacă acest flagel poate fi pus, ca

- 380 -
gravitate, alături de un altul ce ameninţă omenirea – războiul nu-
clear. Desigur, este greu a da un răspuns pertinent. Statistica creează
însă impresia că, de la începutul secolului nostru, drogurile au produs
mai multe victime umane decât toate conflagraţiile militare care au
avut loc. Ce se ascunde, de fapt, în spatele acestui flagel?
Menţionăm, întâi de toate, posibilitatea extraordinară de a obţine
câştiguri fabuloase, într-un timp scurt, cu cheltuieli reduse, datorită
unor factori favorabili, cum ar fi existenţa de culturi tradiţionale,
corup- ţia, slăbiciunea organelor de represiune etc. Sociologii, juriştii,
savanţii, medicii etc. încearcă să abordeze sub cele mai diverse aspecte
problema interpretării şi estompării acestui fenomen. Este greu însă a
găsi o solu- ţie decisivă, dat fiind faptul că traficul de droguri
tangenţiază cu actele de terorism, traficul de arme şi chiar cu false
aspiraţii de ordin „politic”. Aceste deghizări şi manifestări de
subtilitate în realitate nu înseamnă decât nişte încercări de a ascunde
interesul fundamental care guvernea- ză grupurile de traficanţi -
realizarea câştigurilor fabuloase.
Ce include în sine noţiunea de drog?
Prin drog (cuvânt de origine olandeză „droog”) se înţelege, în sens
larg, orice substanţă utilizată în terapeutică, datorită unor proprietăţi
curative, dar al cărei efect este, câteodată, incert şi nociv pentru orga-
nismul uman. Această definiţie este prea vagă şi poate include, în ge-
neral, toate medicamentele. De reţinut ca o curiozitate faptul că nume-
le de drog îl poartă şi două plante - un arbust cu flori galbene (Geuista
Albida) şi o plantă târâtoare, din familia leguminoaselor, ce creşte prin
păşunile montane (Geuista Oligosperma) - fără ca ele să deţină pro-
prietăţile specifice conferite de alcaloizi şi să fie supuse controlului
internaţional, precum drogurile propriu-zise.
Definind drogul, trebuie să consemnăm şi sensul clasic al ter-
menului. Potrivit definiţiei date de Organizaţia Mondială a Sănă-
tăţi, drogul este acea substanţă care, odată absorbită de un orga-
nism viu, poate modifica una sau mai multe funcţii ale acestuia.
Din punct de vedere farmacologic, drogul este substanţa utilizată
de medicină, a cărei administrare abuzivă (consum) poate crea o
dependenţă fizică şi psihică ori tulburări grave ale activităţii menta-
le, percepţiei, comportamentului etc. În ultimă accepţiune, terme-
nul de drog nu se aplică anumitor substanţe ce pot fi desemnate
prin termenul general de psihotrope (Convenţiile şi Protocoalele
- 381 -
Internaţionale dau termenului de psihotrope un sens particular,
distingându-le de stupefiante, dar, în realitate, stupefiantele, con-
form Convenţiei Internaţionale din 1961, precum şi a instrumente-
lor juridice internaţionale anterioare, sunt ele însele psihotrope, în
sensul farmacologic al termenului). Potrivit documentelor interna-
ţionale, prin droguri trebuie să înţelegem o parte dintre stupefiante-
le supuse controlului internaţional prin Convenţia Unică din 1961
privind stupefiantele, în timp ce substanţele psihotrope sunt
substanţe al căror control internaţional este prevăzut de Convenţia
privind substanţele psihotrope, încheiată în anul 1971.
Actualmente există mai multe clasificări ale drogurilor, fiecare din
ele prezentând un interes particular.
După originea lor, drogurile se clasifică în:
Naturale - adică obţinute direct din plante ori arbuşti: opiul şi
opiaceele, extrase din latexul macului opiaceu; cannabisul şi răşina,
produse ce se pot realiza din planta Cannabis Sativa; khatul; frunzele
de coca şi derivaţii lor; alte plante cu proprietăţi halucinogene.
Semisintetice - realizate prin procedee chimice pornind de la o
substanţă naturală, extrasă dintr-un produs vegetal: heroina, L.S.D.
Sintetice - elaborate în întregime prin sinteze chimice: hidromor-
fina, petidina, metadona, mescalina, psylogina.
Louis Lewin, în lucrarea sa „Phantastica” publicată în 1924, care
îşi menţine până în prezent importanţa, dă următoarea clasificare a
drogurilor:
Euphorica - cuprinzând calmante ale activităţii psihice ce diminu-
ează şi suspendă emotivitatea şi percepţiile, conservă, reduce ori supri-
mă conştiinţa, acordând consumatorului o stare de bine, eliberându-l
de afecte. Cercetătorul german include în această categorie opiul şi
deri- vaţii săi opiacei ca: morfina, codeina, frunzele de coca şi
cocaina.
Phantastica - cuprinde în general substanţe diferite din punct
de vedere chimic, dar care au în comun proprietăţi halucinogene
(agenţi de iluzii). Acestea sunt: peyotl, cannabis indica, plantele
conţinând tropaină.
Inebrantica - substanţele îmbătătoare cum ar fi: alcoolul, cloro-
formul, eterul, benzina. Deşi Louis Lewin nu-l menţionează, în această
categorie poate fi inclus fără riscul de a greşi şi protoxidul de azot.
Hypnotica - agenţii inductivi ai somnului: chloratul, veronalul
- 382 -
(toate barbituricele), sulfonalul, kawa-kawa, bromura de potasiu.

- 383 -
 Excitantica - stimulentele psihice, care determină, fără a altera
conştiinţa, o excitare a activităţii cerebrale. Din această categorie fac
parte cafeinicele (cafeaua, ceaiul, cola, matiyage, khatul, guarana),
cacaua, camforul, tutunul, betelul.
O altă clasificare asemănătoare cu cea precedentă, dată de
L.Lewin, este următoarea:
a) toxicele sedative ale spiritului (euphorica): opiul şi alcaloi-
zii săi, cocaina;
b) toxicele îmbătătoare (inebrantica): alcoolul, eterul,
c) toxicele ce iluzionează simţurile (phantastica): haşişul, mes-
calina.
d) toxicele excitante (excitantica): cafeaua, tutunul.
Această diferenţiere după efectele fiziologice pe care le produc
toxicele nu este atât de riguroasă pe cât ar părea la prima vedere,
iar anumite produse sunt, urmărind fazele acţiunii lor, pe rând exci-
tante şi producătoare de ebrietate, apoi stupefiante (alcoolul, haşi-
şul etc.).
Pierre Deniker, în lucrarea „La psyhopharmacologie”, împarte
substanţele psihotrope clasice şi moderne în patru grupuri:
I. Psiholeptice
Hipnoticele - barbituricele şi nebarbituricele;
Tranchilizantele şi sedativele clasice - benzodiazerpinele;
Neurolepticele - phenathiazine, rezerpine, butirofenone,
benzamide;
Regulatoarele umorului - sarea de litiu.
II. Psihoanaleptice
Stimulatoare ale veghii - amfetaminele;
Antidepresivele stimulatoare ale umorului - ivipramia şi deriva-
tele triciclice, hidrazinele, I.M.A.;.
Alte stimulente - fosforicele, acidul ascorbic etc.
III. Psihodisleptice
Halucinogenele şi onirogenele - mescalina, L.S.D, psylocina,
psylocibina, canabinele;
Stupefiantele - morfina, heroina, cocaina;
Alcoolul şi alte substanţe alcoolice - eterul.

- 384 -
 Chimistul german Albert Hofmann propune o altă clasificare:
1. Analgezice euforizante - opiaceele, petidina, metadona;
2. Sedative neuroleptice - rezerpinele, fenotiazinele;
3. Hipnoticele - meprobamatul, barbituricele;
4. Substanţe îmbătătoare - alcoolul, cloroformul, eterul;
5. Stimulentele - stimulentele cerebrale, amfetaminele, cafei-
na, cocaina;
6. Psihodislepticele - halucinogenele, care, la rândul lor, se
împart în naturale şi sintetice:
 halucinogenele naturale - peyotl, ciupercile halucinogene,
haşişul, parica, yage;
 halucinogenele sintetice - L.S.D., D.O.M., S.T.P.
Pot fi enumerate şi alte clasificări ale drogurilor. Cea mai cu-
rent folosită este însă clasificarea drogurilor adoptată de Organiza-
ţia Naţiunilor Unite şi de către Organizaţia Internaţională a Poliţiei
Criminale (Interpol):
1. Produse depresive ale sistemului nervos central (opiul cu
de- rivaţii săi: morfina şi heroina);
2. Produse stimulente ale sistemului nervos central (cocaina,
crackul, khatul, amfetaminele);
3. Produse perturbatorii ale sistemului nervos central
(cannabisul, L.S.D., mescalina, ciupercile halucinogene).
Frecvent utilizată este, de asemenea, şi clasificarea simplă a
drogurilor în:
 droguri legale (tutunul, alcoolul, ceaiul, cafeaua);
 droguri ilegale (cocaina, heroina, cannabisul).
În concluzie menţionăm că după efectele scontate drogurile se
împart în:
- droguri care provoacă excitaţie psihică, veselie, sentimente de
tensiune psihică şi, uneori, reacţii violente, numite stimulente;
- droguri care provoacă calm psihologic, relaxare psihică sau
somnolenţă, numite sedative;
- droguri care modifică percepţia, senzaţiile auditive, vizuale şi ol-
factive, numite halucinogene;
- droguri care tulbură raţiunea, analiza pe care o facem plecând de
la senzaţiile proprii, numite delirogene.

- 385 -
 2. Dependenţa de droguri: tipuri şi caracteristici

Potrivit definiţiei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, folosirea ex-

cesivă, continuă sau sporadică a drogurilor, incompatibilă sau fără
legătură cu practica medicală, este considerată drept consum ori abuz.
Acestea pot fi folosite de indivizi în mod:
- excepţional, constituind în sine operaţiunea propriu-zisă de a
încerca o dată sau de mai multe ori un drog, fără a continua această
practică;
- ocazional, folosire a drogurilor în formă intermitentă, fără a se
ajunge până la dependenţă fizică sau psihică;
- episodic, folosirea drogurilor într-o anumită împrejurare;
- simptomatic, folosirea drogurilor caracterizată de apariţia şi in-
stalarea dependenţei.
Comitetul de Experţi al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a stabi-
lit, în anul 1964, elementul comun - starea de dependenţă - care ca-
racterizează abuzul de droguri, recomandând înlocuirea termenilor de
„toxicomanie” şi „obişnuinţă” cu acela de „dependenţă”.
Aşadar, dependenţa este o formă de consum voluntar, abuziv, pe-
riodic sau cronic de substanţe dependogene, dăunătoare atât individu-
lui, cât şi societăţii, fără a avea la bază o motivaţie medicală, spre deo-
sebire de farmacodependenţele clasice, legitime, care sunt prin origi-
nea lor terapeutice ori paramedicale.
Din punct de vedere farmacologic, conform definiţiei date de Or-
ganizaţia Mondială a Sănătăţii, prin dependenţă trebuie să înţelegem
„starea psihică sau fizică ce rezultă din interacţiunea unui organism
şi a unui medicament caracterizată prin modificări de
comportament şi alte reacţii, însoţite totdeauna de nevoia de a lua
substanţa în mod continuu sau periodic pentru a-i resimţi efectele sale
psihice şi uneori pentru a evita suferinţele.”
Dependenţa psihică (sinonim fiind psihodependenţa) - constă
dintr-o stare psihică, particulară, manifestată prin dorinţa imperioa-
să şi irezistibilă a subiectului de a continua utilizarea drogului şi de
a înlătura disconfortul psihic. Dependenţa psihică se întâlneşte în
toate cazurile de dependenţă, cu anumite particularităţi, pentru fie-
care drog în parte, putând fi însoţită ori nu de dependenţă fizică şi
toleranţă.

- 386 -
 Dependenţa fizică este rezultatul administrării îndelungate a
unui drog. Ea se manifestă evident în cazurile când are loc reduce-
rea marcată a dozelor, întreruperea completă a administrării sau
amânarea acesteia peste limitele suportabile ale organismului, situ-
aţii ce generează o serie de tulburări fizice. În ansamblul lor, aces-
tea îmbracă aspectul sindromului specific toxicomanilor, cunoscut
sub numele de sindrom de abstinenţă (servaj). Or, sindromul de
abstinenţă nu ţine doar de simpla întrerupere a administrării drogu-
lui. Simptomologia abstinenţei apare atunci când s-au epuizat re-
zervele trofice-energetice ale organismului, care se manifestă prin
perturbări grave ale echilibrului şi ale capacităţii de reglare neuro-
endocrino-umoral-metabolică-moleculară exercitată de sistemele
neuromediatorilor. Simptomele de abstinenţă în toate toxicomaniile
au caracterul unei hiperfuncţii compensatorii hipersimpaticotonice
(energotrope) care este exprimată clinic prin dilatarea pupilară, gre-
ţuri, anorexie, hiperglicemie, intensă stare de nelinişte
psihomotorie.
Servajul, în ceea ce priveşte anumite droguri, este nespus de greu
de suportat de organism şi în această situaţie, pentru a-i înlătura efec-
tele neplăcute, consumatorul recurge la o nouă administrare. Modul de
manifestare a dependenţei fizice, respectiv a sindromului de servaj,
diferă în funcţie de drog, atât în ceea ce priveşte natura simptomelor,
cât şi intensitatea acestora. Astfel, ea este mai accentuată la opiacee şi
la barbiturice, dar este moderată sau poate să lipsească la formele de
dependenţă create de celelalte droguri.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii precizează încă din 1973 că ris-
cul instalării farmacodependenţei la un individ rezultă totdeauna din
acţiunea conjugată a trei factori:
a) particularităţile personale ale subiectului;
b) natura mediului social-cultural general şi imediat;
c) proprietăţile farmacologice ale substanţei în cauză, în corelaţie
cu cantitatea consumată, frecvenţa utilizării şi modul de utilizare (in-
gerare, inhalare, fumare, injectare subcutanată sau intravenoasă).
Dependenţa care nu este dobândită în mod accidental pe parcursul
vieţii individului se numeşte dependenţă naturală. Această dependen-
ţă survine o dată cu naşterea individului, în cazul în care mama sa este
toxicomană. Este un trist adevăr, dar trebuie să ştim că cele mai recen-

- 387 -
te victime ale abuzului de droguri sunt nou-născuţii. Din această cau-
ză, la ora actuală, unul din zece copii aduşi pe lume riscă să decedeze
ori prezintă grave malformaţii, întrucât mama sa a consumat droguri în
timpul sarcinii.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a stabilit (la 1964) că există,
din nefericire, atâtea tipuri de dependenţă câte droguri sunt, acestea
fiind: dependenţa de tip morfinic, dependenţa de tip cannabis, de-
pendenţa de tip cocainic, dependenţa de tip amfetamnic, dependen-
ţa de tip solvent etc.
▪ Dependenţa de tip morfinic. Prototipul acestui tip de depen-
denţă este morfina, caracteristică tuturor opiaceelor. Opiaceele se
consumă prin diferite modalităţi: fumat, ingerat, injectat, în băuturi
şi alte produse. Dependenţa de tip morfinic poate fi concomitent
psihică şi fizică, însoţită şi de toleranţă. Opiaceele acţionează în
mod deosebit asupra sistemului nervos central şi în anumite doze
exercită asupra acestuia efecte euforizante, în timp ce dozele mai
ridicate dau consumatorului o stare de somnolenţă, mai mult sau
mai puţin profundă, însoţită de vise. Dependenţa psihică instalată
în legătură cu efectele euforizante este puternică şi se manifestă
nemijlocit prin dorinţa irezistibilă de a reutiliza drogul. Treptat,
organismul devine tolerant, astfel încât efectele euforice sunt abia
perceptibile la dozele obişnuite.
Paralel cu dependenţa psihică şi toleranţa se instalează şi depen-
denţa fizică. Aceasta se manifestă pregnant la întreruperea administră-
rii drogului prin instalarea sindromului de abstinenţă. Servajul morfi-
nic este greu de suportat, de aceea, alături de dependenţa psihică,
dependenţa fizică devine cea de-a doua cauză majoră care va determi-
na subiectul la reluarea consumării drogului.
Sindromul de abstinenţă la opiacee apare după câteva ore de la
ultima administrare, manifestându-se pe termen scurt, prin depri-
mare, tremurături musculare, dureri, slăbiciune fizică, insomnie,
agitaţie, greaţă, crampe musculare şi abdominale, creşterea tensiu-
nii, accelerarea respiraţiei, confuzie, apatie, slăbire, sterilitate,
edem pulmonar, colaps. Tulburările cardiace sunt severe, putând fi
însoţite de prăbuşirea tensiunii arteriale până la colaps. Manifestă-
rile neuropsihice sunt accentuate şi duc la instalarea unei psihoze
grave. Gradele de intensitate ale dependenţei şi toleranţei, precum

- 388 -
şi timpul necesar instalării acestora sunt determinate de natura opi-
aceului, de dozele utilizate şi calea de administrare, fapt pentru ca-
re acest tip de toxicomanie se poate clasifica în: foarte severă, se-
veră şi moderată.
▪ Dependenţa de tip cannabis apare prin consumul produselor pe
bază de cannabis, care se caracterizează prin dependenţă psihică şi
toleranţă, fără a fi prezentă dependenţa fizică, aceasta survenind doar
în cazurile de consum masiv.
Persoanele dependente de substanţele produse pe bază de cannabis
trec prin următoarele etape:
1) etapa de excitaţie euforică, atunci când individul percepe în or-
ganismul său o stare de biatitudine fizică şi psihică, însoţită de o stare
de veselie (de aici şi denumirile date cannabisului de „iarbă nebună” şi
„provoacă râsul”);
2) etapa în care apar halucinaţiile, corpul este perceput anormal,
parcă deformat; obiectele din jur îşi schimbă formele, mâinile şi pi-
cioarele par grele, capul umflat, memoria este tot mai slăbită, pupile-
le sunt dilatate, iar sensibilitatea la lumină devine din ce în ce mai
accentuată;
3) etapa, extrem de dificilă, dar în care are loc revenirea subiec-
tului de pe tărâmul ireal pe cel real pe măsură ce efectele drogului
dispar. Regăsirea este însoţită de somnolenţă, o apatie ternă în care
individul meditează ofuscat asupra trăirilor avute sub imperiul
drogului;
4) etapa în care organismul manifestă o mare nevoie de somn;
este agitat, însoţit de delir, coşmaruri, o stare de rău general, de
dezorientare, ce poate persista zile sau chiar săptămâni de la utili-
zare. Consumul repetat duce la instalarea dependenţei psihice ca-
racterizată prin tendinţa nestăpânită de a le reutiliza. Starea de
obişnuinţă îl determină pe consumator să mărească dozele şi numă-
rul administrării acestora. Consumul cronic este cunoscut şi sub
numele de cannabinism, fiind dăunător pentru organism, întrucât
afectează funcţiile creierului şi ale altor organe vitale cum ar fi
plămânii, laringele, glandele endocrine, aparatul de reproducere.
Scade, totodată, imunitatea organismului faţă de infecţii şi unele
boli. Cele menţionate constituie argumente convingătoare că este
greşit a crede că preparatele de tip cannabis fac parte din categoria

- 389 -
drogurilor uşoare şi inofensive pentru organism. Din contra, ele pot
constitui, la un moment dat, o cale de acces de la drogurile slabe
spre drogurile mai tari.
▪ Dependenţa de tip cocainic (sinonim: cocainomanie) se caracte-
rizează, la rândul său, prin dependenţa psihică puternică ce se insta-
lează rapid, cât şi prin toleranţă. În cazul consumului de cocaină, de-
pendenţa fizică este mai puţin accentuată, iar uneori poate fi chiar ab-
sentă totalmente.
Cocaina dă naştere la o serie de tulburări psihice. Astfel, în or-
ganismul toxicomanului îşi face loc euforia, un sentiment de putere
fizică deosebită. Activitatea mentală se accentuează, apare o exalta-
re, logoree, agitaţie. Senzaţiile de foame, oboseală, de somn sunt
înlăturate. Această fază, numită cocada, durează 1-2 zile, după care
îşi face apariţia cea de-a doua etapă, caracterizată printr-o stare de
depreciere generală. Îşi fac apariţia depresia, suspiciunea, insom-
nia, halucinaţiile vizuale, senzaţiile tactile aberante, delirul, agresi-
vitatea. Consumatorul face apel la o nouă doză de cocaină pentru a
resimţi starea euforică iniţială.
Consumul repetat induce dependenţă psihică şi instalează
toleranţă, în special faţă de efectele sale euforice. Consumul repetat şi
dozele crescânde accentuează intoxicaţia cronică a organismului,
aceasta mani- festîndu-se prin tulburări psihice grave, cu tendinţe de
sinucidere sau de agresivitate faţă de cei din jur. Moartea poate
surveni în urma compli- caţiilor cardiace şi pulmonare, a bolilor
infecţioase, contactate în urma slăbiciunii avansate a organismului sau
atunci când se folosesc la injec- tare seringi nesterilizate, ori din cauza
suprainfecţiilor instalate în urma scăderii capacităţii de apărare a
organismului. Cocainomanii pot fi identificaţi în societate cu uşurinţă
după aspectul cartilagiului nazal care este inflamat, erodat sau perforat
atunci când drogul este prizat, paloare accentuată a feţei, pupile
dilatate, tremuratul de nestăpânit al extremită- ţilor, stare de slăbiciune
avansată din cauza lipsei poftei de mâncare.
▪ Dependenţa de tip amfetaminic se caracterizează prin depen-
denţă psihică care apare cu un grad de manifestare minor şi prin tole-
ranţă accentuată.
Amfetamina face parte din categoria stimulentelor cu efecte di-
recte asupra sistemului nervos central. Impulsionarea activităţii
mentale constă în inducerea unei stări generale de bună dispoziţie,
- 390 -
în dispariţia senzaţiilor de oboseală şi de foame, în stimularea acti-
vităţii motorii. Amfetaminele sunt consumate prin ingerare (sub
formă de comprimate, capsule) sau prin injectare, singure sau aso-
ciate cu alte droguri. Dependenţa psihică este întreţinută de dorinţa
intensă de a se retrăi starea euforică. Toleranţa se instalează curând
şi este accentuată. Consumul repetat conduce la intoxicarea progre-
sivă a organismului ale cărei manifestări se caracterizează prin iri-
tabilitate, agitaţie, stare de panică, tulburări de vorbire, accelerarea
pulsului şi bătăilor inimii, dureri violente de cap. La numai câteva
săptămâni de consum se dezvoltă o psihoză toxică cu manifestări
asemănătoare cu cele de schizofrenie, însoţită de halucinaţii auditi-
ve, vizuale, tactile. Apare deseori o senzaţie de panică cu tentativă
de sinucidere. Agresivitatea este crescută, determinând săvârşirea
de acţiuni grave, fapte ce caracterizează adesea consumatorii de
amfetamină. Pentru combaterea stării de rău general indusă de am-
fetamină aceasta este asociată de toxicomani cu heroina sau barbi-
turice, pentru a reduce agitaţia şi hiperexcitabilitatea, dar aceasta
conduce la politoxicomanie plus dependenţă creată de ambele dro-
guri, având astfel efecte mult mai dezastruoase asupra organismului
individului ce recurge la acest melanj.
▪ Dependenţa de tip solvent este creată de substanţe din categoria
solvenţilor, care sunt produse chimice volatile la temperatura ambiantă
şi ai căror vapori, odată inhalaţi, produc efecte asemănătoare alcoolu-
lui şi anestezicelor.
Vaporii solvenţilor inhalaţi trec prin plămâni şi ajung cu rapiditate
în creier, încetinind ritmul respirator. Inhalările repetate pot duce la
pierde- rea simţului de orientare, a controlului sau chiar a cunoştinţei.
Efectele vaporilor de solvenţi se manifestă imediat, dacă se renunţă la
inhalare, şi pot să dispară între câteva minute şi jumătate de oră;
subiecţii însă vor resimţi dureri de cap timp îndelungat, nu se pot
concentra, sunt apatici, obosiţi. Un consum repetat de solvenţi pe o
perioadă îndelungată de timp poate leza moderat funcţiile cerebrale, în
principal controlul asupra miş- cărilor. Se dezvoltă totodată şi o
toleranţă a organismului, însă de această dată dependenţa psihică nu
constituie o problemă notabilă.
Tipurile de dependenţă prezentate mai sus ne permit să cunoaştem
urmările dezastruoase asupra organismului, să conştientizăm că utili-
zarea acestor substanţe nu poate fi tratată simplist, ca un joc sau curio-
- 391 -
zitate copilărească. Uneori chiar şi o singură încercare a unui drog
creează dependenţă, ceea ce se soldează în majoritatea cazurilor cu
distrugerea personalităţii.

3. Dimensiuni sociale ale consumului de droguri

Programul Naţiunilor Unite pentru HIV/SIDA estimează că un

număr de peste 36 milioane de persoane suferă în prezent de
HIV/SIDA. 89% din acestea trăiesc în Africa şi în ţările în curs de
dezvoltare.
Consumul ilicit de droguri, ca fenomen cu dimensiuni sociale, a
apărut în anii ’50-’60, în cursul dramaticelor mutaţii culturale ale lu-
mii contemporane. În anul 2000, în Statele Unite au fost confiscaţi
267 700 de funzi (un fund = 453 grame) de cocaină, 2,37 milioane de
funzi de marijuană, 2 850 de funzi de heroină; Drug Enforcement
Administration (DEA) a confiscat droguri în valoare de 850 milioane
de dolari, F.B.I. - în valoare de 64 milioane de dolari, vama - în valoa-
re de 752 milioane de dolari; DEA a dezmembrat 904 laboratoare
clandestine şi a arestat 25 975 persoane, iar F.B.I. - 3 913 persoane. În
Marea Britanie au fost confiscate droguri în valoare de 262 milioane
de lire sterline. În Franţa, actualmente, există 980 000 de toxicomani,
dintre care 40 la sută având vârsta între 21 şi 25 de ani, iar circa
200 000 de toxicomani sunt irecuperabili. Se presupune că în mai pu-
ţin de 10 ani drogurile vor lichida statutul social - prin marginalizare,
desocializare, incapacitate de integrare în viaţa socială - al unui număr
de tineri egali cu toţi ostaşii căzuţi pe front în primul război mondial.
Nici o ţară nu a fost cruţată de problemele devastatoare cauzate de
acest fenomen. Cu părere de rău, nici Republica Moldova nu a scăpat
de praful nociv al disperării. Narcomania este răspândită pe întreg
teritoriul ei. Principalele focare de răspândire sunt oraşele mari şi
centrele raionale din nordul republicii. Astfel, în municipiul Chişinău
sunt la evidenţă 1 380 de adolescenţi, în Bălţi – 1 620, în Tighina -
980, în Tiraspol – 1 005, în Edineţ - 996; 13% din numărul total sunt
elevi ai şcolilor gene- rale şi liceeni, 6% învaţă la colegii şi şcoli
profesionale. În prezent este foarte greu a stabili o statistică exactă a
consumatorilor de drog, dat fiind faptul că la estimarea lor sunt folosite
diferite metode. De exemplu: dacă
- 392 -
la evidenţa Centrului narcologic republican în 1999 se aflau ≈ 4 500 de
persoane, apoi în 2001 - peste 8 300. După unele estimări, numărul de
narcomani este însă mult mai mare, cifrându-se la 55-65 mii de
persoane, majoritatea fiind tineri în vârstă de 14-25 de ani.
Narcomania a pătruns în toate comunităţile, progresând extrem de
rapid în special în rândurile tineretului aflat într-o căutare, prin esenţă
destabilizantă, de identitate, în general, şi de identitate socială, în par-
ticular. În acest context, consumul de droguri este deseori asociat de
către tinerii în dificultate cu o cultură alternativă, activă, opusă unei
comunităţi în care nu se simt integraţi. Implicarea crescândă a tinerilor
din Republica Moldova în utilizarea drogurilor intravenoase este con-
firmată şi de cercetarea efectuată în aprilie 2001de Centrul de Analiză
şi Investigaţii Sociologice, Politologice şi Psihologice CIVIS cu susţi-
nerea financiară a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi
de Fundaţia SOROS. Prin această cercetare s-a constatat că:
● 16% dintre persoanele dependente de droguri în vârstă de 18-
21 ani au început să administreze droguri în 1996. În 1998 numărul lor
a crescut până la 31%;
● 96% dintre persoanele de 18-21 ani, care se droghează, şi-au
injectat mac, iar 100% dintre ei au administrat alcool;
● 71% dintre adolescenţi preferă să-şi administreze intravenos
macul (în cazul în care nu au la îndemână drogul preferat), iar 20%
dintre ei administrează haşiş;
● 24% dintre adolescenţi îşi injectează droguri de 11-20 de ori în
decurs de o săptămână;
● 43% dintre persoanele participante la sondaj cunosc în faţă 1-
10 persoane până la 20 de ani care îşi injectează intravenos droguri;
● 49% dintre adolescenţi îşi administrează droguri doar pentru
distracţii;
● 40% dintre adolescenţi îşi administrează, de obicei, drogul îm-
preună cu alţii;
● 16% dintre adolescenţi au suferit cândva de sifilis, iar 11% - de
gonoree;
● 76% dintre tinerii de 18-21 ani au trecut testul HIV; 13% - au
refuzat să treacă acest test;
● 42% dintre persoanele în vârstă de 18-21 ani consideră că nece-
sită tratament în privinţa dependenţei de droguri.

- 393 -
 Aşadar, datele cercetării relatează că majoritatea consumatorilor
de droguri sunt tinerii în vârstă de 18-21, iar modul de utilizare cel
mai des practicat este injectarea subcutanată sau intravenoasă a macu-
lui opiaceu.
Între abuzul de droguri şi aşa-numitele „epidemii de seringă”
există o legătură de tipul cauză-efect. Toxicomanii care îşi
administrează dro- gul preferat prin injectarea pe cale intravenoasă se
expun la contamina- rea cu numeroase maladii, hepatită infecţioasă,
intoxicaţii cu substanţe folosite pentru diluarea heroinei ori alte droguri
impure care sunt vându- te pe piaţa ilicită. Ei riscă să contamineze
sindromul de imunodeficienţă dobândit, teribila SIDA, împotriva
căreia nu există remediu. Conform datelor statistice furnizate de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, din 100 de victime ale bolii SIDA,
60-65 persoane sunt narcomani. Calea infec- tării este simplă:
folosirea în comun a unei seringi nedezinfectate ce a fost iniţial
utilizată de un purtător al virusului SIDA.
Motivele şi cauzele care duc la folosirea stupefiantelor sunt diver-
se. Identificarea lor constituie una dintre cele mai mari dificultăţi în
lupta împotriva abuzului de droguri. Printre cauzele, care influenţează
în mod direct abuzul de droguri, putem deosebi:
a) cauze interne ale consumului de droguri:
- curiozitatea, tentaţia, „fructul oprit”;
- dorinţa de senzaţii puternice;
- lipsa de maturitate / responsabilitate;
- problemele personale, disperarea;
- singurătatea;
- plictiseala etc.
b) cauze externe ale consumului de droguri:
- anturajul;
- climatul familial defavorabil;
- nivelul educaţional şi cultural redus;
- lipsa informaţiei cu privire la droguri etc.
Este important a menţiona şi principalele situaţii / împrejurări fa-
vorabile în care tinerii „încearcă” un drog sau devin consumatori de
droguri, printre care:
- prietenia toxicomanilor;
- distracţiile (petreceri, discoteci, baruri);
- locurile ascunse / secrete.
- 394 -
 Paralel cu aceste cauze ale consumului de droguri există şi un şir
de factori inhibitori (atât interni, cât şi externi), care îi împiedică pe
tineri să consume droguri şi care e necesar să fie identificaţi. Astfel,
printre factorii inhibitori interni pot fi numiţi:
- tăria de caracter, voinţa, maturitatea;
- teama de dependenţă, de a nu se putea lăsa;
- nu simt nevoia / nu sunt influenţabili;
- conştientizează pericolul pe care îl presupune consumul etc.
Factorii inhibitori externi ai consumului de droguri includ:
- gradul de cultură şi educaţie;
- teama / respectul faţă de părinţi;
- mediul în care trăiesc etc.
Revenind la etiologia drogurilor, trebuie de reţinut că toţi
consumato- rii manifestă anumite tipuri de instabilităţi emoţionale în
urma consumu- lui de droguri, iar, drept urmare, pe plan social ei sunt
cvasineputincioşi în crearea relaţiilor fireşti, fiind pur şi simplu fiinţe ce
nu au puterea şi cura- jul necesar să înfrunte deschis evenimentele (nu
toate fericite), pe care viaţa le aşează în calea lor. Influenţa mediului,
curiozitatea, necunoaşterea pericolului în care pune drogul, lipsa unor
capacităţi intelectuale, urbani- zarea, şomajul sunt doar câţiva dintre
factorii ce determină consumul de droguri. Cheia enigmei se află însă
în structura personalităţii fiecărui dro- gat. Aceasta ne-o demonstrează
şi faptul că anual milioane de indivizi sunt supuşi unor tratamente
terapeutice cu substanţe şi produse stupefian- te în unităţi medico-
sanitare, însă nu toţi aceşti indivizi devin dependenţi de drogurile ce li
s-au administrat.
Prezenţa unui consumator de droguri în familie se transformă într-o
adevărată tragedie, iar creşterea numărului acestora devine un pericol
pen- tru societate. Conştientă de consecinţele nefaste ale consumului
abuziv şi ale traficului ilicit de droguri, omenirea întreprinde o vastă
campanie împo- triva expansiunii acestui flagel. Un adagiu vechi spune
că, pentru a putea să previi, trebuie mai întâi să cunoşti. În cele ce
urmează vom expune câteva din efectele nocive ale drogurilor parţial
elucidate în paginile anterioare atât pentru toxicoman, privit individual,
cât şi pentru societate în general.
A. Impactul consumului de droguri la nivel de individ
Servajul la opiomani
Efectele consumului ilicit de droguri depind de mărimea dozelor
- 395 -
şi de ritmicitatea lor, de starea generală a sănătăţii narcomanului, de

- 396 -
vârstă, temperament etc. Consumul de opiu, de exemplu, presupune o
anumită toleranţă a individului, în funcţie de care se manifestă şi efec-
tele drogului, ele variind de la o stare de calm aparent la extaz şi chiar
la deces. O doză puternică poate paraliza centrul respirator al creieru-
lui şi, de aici, poate duce la comă profundă sau deces.
În general, opiomania îl descompune fizic şi mental pe individ, îi
deteriorează memoria, îi diminuează dorinţa de viaţă, voinţa şi capaci-
tatea de decizie. Crizele de abstinenţă în cazul drogurilor pe bază de
opiu sunt extrem de sever resimţite de toxicomani.
B. Pericolul abuzului de droguri pentru societate
Acest pericol se manifestă sub mai multe aspecte, dintre care vom
menţiona următoarele:
1. Consecinţele nefaste în plan demografic
Aspectul demografic este unul dintre cele mai importante ale
vieţii sociale, ale unei societăţi umane. „A avea urmaşi” este de
cele mai multe ori unul din scopurile principale pentru care se căsă-
toresc două persoane de sex opus. Asigurarea „schimbului de mâi-
ne” este o activitate de primă importanţă în cadrul politicii sociale
a oricărui guvern.
Consumul de droguri reprezintă un pericol demografic deosebit,
atât în ceea ce priveşte natalitatea, cât şi mortalitatea. În primul
rând, consumul de droguri provoacă o diminuare a fertilităţii. În al
doilea rând, în cazul femeilor gravide, folosirea drogurilor este catas-
trofală pentru făt. Se ştie că drogurile provenite din categoria opiace-
elor pătrund cu uşurinţă în placentă, determinând perturbări ale evolu-
ţiei fătului, provocând o vasoconstricţie accentuată. Drogurile opioide
fac să crească prin sinergie toate efectele depresive pe care le exercită
asupra sistemului nervos central consumul de barbiturice,
tranchilizante etc. Această sinergie poate antrena la făt o gravă depre-
siune respiratorie, hipotermie, comă şi chiar moartea.
Drept urmare a consumului de droguri, 80% din nou-născuţi mani-
festă fenomene de asfixie, hemoragii intracraniene, hipoglicemie ori
se nasc subdezvoltaţi şi subponderali. Mortalitatea la această categorie
de copii este, de regulă, mai mare faţă de cea a copiilor născuţi de
mame netoxicomane. Consumul de droguri pe timpul gravidităţii de
asemenea provoacă mutaţii genetice, dând naştere la adevăraţi monştri
- atât fizici, cât şi psihici.

- 397 -
 În ceea ce priveşte o altă variabilă demografică - mortalitatea,
aceasta are dimensiuni mult mai mari în cazul toxicomanilor, fie
ca urmare a supradozelor sau a efectelor nefaste ale acestor sub-
stanţe în timp, fie ca urmare a îmbolnăvirii de SIDA, ca urmare a
folosirii unor ace de seringă infectate. Astfel, ca urmare a su-
pradozelor, în Franţa au murit în 1999 peste 860 de persoane, în
Polonia - 982, în Bulgaria - 29 de persoane, în România - 535 de
persoane, în Moldova - 183 de persoane. Acest fenomen este deo-
sebit de îngrijorător din perspectiva viitorilor ani, căci actualmente
nu i se cunosc adevăratele dimensiuni, nu există o statistică clară
şi precisă ce ar scoate în vileag numărul celor decedaţi din cauza
drogurilor. Efectele nefaste ale drogurilor sunt multiple, iar modul
în care ele produc moartea pare a fi, de cele mai multe ori, unul
natural. Astfel, foarte mulţi medici se mărginesc a constata doar
simplul fapt că pacientul ar fi decedat în urma unui stop cardiac
sau respirator, neinvestigând dacă acestea nu sunt cumva urmare a
unei supradoze de drog. De asemenea, sunt înregistrate multe si-
nucideri în baza consumului de droguri.
În ceea ce priveşte infectarea cu virusul SIDA ca urmare a ad-
ministrării drogurilor pe cale intravenoasă, este alarmantă frecven-
ţa crescândă a îmbolnăvirii copiilor născuţi de mamele infectate.
De cele mai multe ori, aceste cazuri se întâlnesc în Africa. Circa
80% din cazuri au la bază aplicarea directă sau indirectă a droguri-
lor. În Republica Moldova în ultimii doi ani s-au născut 34 de co-
pii infectaţi de acest virus.
Este cert că acum, când bolnavii de SIDA se numără cu mi-
lioanele, fără intervenţia activă a statului va fi cu neputinţă comba-
terea acestei suferinţe groaznice. Numărul persoanelor infectate de
SIDA poate fi redus concomitent cu diminuarea fenomenului de-
pendenţei de drog. Dar pentru aceasta este necesar să se influenţe-
ze asupra cauzelor care îl generează, nu însă numai asupra simp-
tomelor maladiei.
2. Copiii - victimele inocente
Un aspect important al pericolului demografic îl constituie con-
sumul de droguri de către copii. În unele ţări de pe glob opiomania
este un fenomen curent nu numai la persoanele adulte, ci şi la copii.
Astfel, în Pakistan, unii părinţi dau copiilor o soluţie obţinută în urma

- 398 -
fierberii capsulelor de mac, de asemenea li se administrarează doze de
opium pentru a-i calma, dar, de fapt, are loc o anesteziere totală a
acestor copii pe perioade lungi. Aceste practici sunt foarte dăunătoare,
deoarece copiii respectivi sunt viitorii toxicomani; totodată, consu-
mând droguri de la o vârstă fragedă, ei pot muri de tineri, ceea ce va
spori fenomenul de îmbătrânire a populaţiei.
Una din cauzele principale ale consumului de droguri la copii o
constituie dezorganizarea familială. Astfel, copiii rămaşi pe drumuri
datorită destrămării familiilor din care fac parte sau „educaţiei” proas-
te pe care o primesc cad uşor pradă traficanţilor de droguri, devenind
nu doar simple marionete în mâinile traficanţilor, dar şi potenţiali to-
xicomani.
3. Consumul de droguri şi tentaculele criminalităţii organizate
Criminalitatea legată de consumul de droguri a cunoscut în ultimii
ani o dezvoltare aberantă. Motivele, care îi determină pe toxicomani
să comită infracţiuni, pot fi grupate în două categorii principale:
- starea de irealitate în care se află cel care a luat o doză de drog;
- nevoia de bani pentru a-şi procura drogurile.
Delincvenţa legată de toxicomanie este extrem de complexă şi di-
ficil de a fi măsurată. Ea nu constituie, în nici un caz, o legătură direc-
tă de la cauză la efect.
Delictele toxicomanului se comit mai întâi împotriva familiei
(mici furturi), împotriva vecinilor, apoi tinde să ia proporţii din ce în
ce mai mari cu efecte negative asupra întregii societăţi.
Societăţile europene disting, conform legislaţiilor penale, 3 forme
de delincvenţă legată de toxicomanie:
- simplul consum de droguri considerat drept delict;
- delincvenţa legată de necesitatea de a dobândi banii necesari
pentru a cumpăra droguri;
- delincvenţa organizată, legată de trafic şi practicată, în principal,
de neconsumatorii de droguri, dar care exploatează toxicodependenţa.
Criminalitatea legată de droguri este cea mai frecventă dat fiind
faptul că nevoia de drog este mai puternică decât orice. O bună par-
te din consumatorii de droguri sunt persoane sărace care nu au po-
sibilitatea materială de a-şi asigura doza zilnică. În această situaţie,
ei recurg la atacarea altor persoane sau la furtul din magazine pen-
tru a-şi cumpăra dozele necesare. Aceste doze de multe ori le sunt

- 399 -
oferite şi de traficanţi în schimbul diferitelor servicii: de la
transportul unor anumite cantităţi de drog până la lipsirea de viaţă a
celora ce le stau în cale.

4. Măsuri de prevenire a consumului de droguri şi de

acor- dare a asistenţei sociale persoanelor dependente
de drog

Actualmente, în majoritatea ţărilor dezvoltate există un sistem de

măsuri legislative, sociale şi medicale care asigură reabilitarea narco-
manilor şi care se includ într-o puternică campanie antidrog. În Repu-
blica Moldova acţiunile educative, de prevenire şi informare se reali-
zează la un nivel suficient, pe când cele terapeutice, de dezintoxicare
se desfăşoară cu dificultate, din lipsa resurselor financiare.
În temeiul actelor legislative şi normative, în Republica Moldova
funcţionează următoarea structură a serviciului narcologic:

Schema 1

Punctele de narcologie din cadrul spitalelor de circumscripţie

- 400 -
 Unitatea structurală de bază a serviciului narcologic în sistemul de
ocrotire a sănătăţii din Republica Moldova o constituie Dispensarul
Republican de Narcologie, care reprezintă un centru metodico-
organizatoric şi consultativ al serviciului narcologic, compus din ur-
mătoarele subdiviziuni:
- secţia consultativ-metodică, care acordă asistenţă consultati-
vă, metodică şi de caracter organizatoric întregului serviciu narco-
logic din ţară. Această secţie dispune de cabinete consultative
pentru adolescenţi şi maturi, cabinet de consultaţie şi tratament
anonim, cabinet de organizare a asistenţei medicale pentru narco-
mani, cabinet de educaţie antialcoolică şi antinarcotică a populaţiei;
funcţionează, de asemenea, cabinetul de expertiză narcologică, co-
misia medico-legală narcologică. Secţia acordă anual asistenţă la ≈ 8-
10 mii de pacienţi. Cabinetul de consultaţie şi tratament anonim oferă
asistenţa de profil la ≈ 500 de pacienţi.
- staţionarul narcologic;
- subdiviziuni auxiliare de diagnosticare şi tratament.
Menţionăm că spitalele de narcologie se ocupă doar cu dezintoxi-
carea fizică a narcomanilor. Este ştiut că în afara dependenţei fizice
există şi o dependenţă psihică faţă de droguri, care este mult mai com-
plicată. Din acest punct de vedere, constatăm că nu există unităţi spe-
cializate pentru scoaterea din dependenţa psihică: centre de zi, comu-
nităţi terapeutice etc. Dependenţa fizică tratată în spitalele de
narcologie rămâne a fi în ultimă instanţă neeficientă, întrucât progra-
mul de dezintoxicare nu este complet. Drept urmare, foştii narcomani
redevin dependenţi de droguri.
Înainte ca un fenomen grav să impună adoptarea unor măsuri spe-
cifice, se dovedeşte a fi necesară demararea unei politici care să urmă-
rească evitarea unor astfel de riscuri şi care să facă din reţeaua institu-
ţiilor de tratament şi reabilitare un loc unde toţi, tineri şi adulţi, să lu-
creze cu plăcere şi să se simtă în siguranţă. În acest context este im-
portantă prezenţa a trei verigi complementare, şi anume: dezvoltarea
aptitudinilor individuale; ajutorul şi alternativele oferite de prieteni;
proiectul comunitar (vezi Schema 2).

- 401 -
 Schema 2

AJUTOR ŞI
ALTERNATIVE
OFERITE DE
PRIETENI

Pentru eradicarea flagelului toxicomaniei, este necesar să fie în-

treprinse măsuri de prevenire, dezintoxicare şi reinserţie socială a con-
sumatorilor de drog.
Măsurile de prevenire sunt cele mai importante şi includ următoa-
rele niveluri:
- prevenţia primară, bazată pe precontemplare (strategii de
schim- bare) şi contemplare, având drept scop - neutilizarea
drogurilor;
- prevenţia secundară, bazată pe precontemplare, contemplare şi
pregătire, scopul fiind - stoparea consumului;
- prevenţia terţială bazată pe pregătire de acţiune, menţinere,
scopul fiind - tratamentul.
Prevenţia primară are drept scop evitarea consumului de drog de
către persoanele care nu au utilizat droguri până acum, încercându-se
protejarea acestora, prin inducerea în setul lor de abilităţi a altora noi,
necesare pentru a face faţă acestei probleme atât de acută astăzi.
- 402 -
Avantajul acestei măsuri este că derulează în şcoli şi oferă accesul la
un număr mare de elevi. Ea ar trebui începută încă din grădiniţă şi
continuată pe toată perioada şcolară, pentru a putea clădi o atitudine şi
o convingere fermă despre consecinţele nefaste ale drogurilor.
Prevenţia secundară include activităţi de minimalizare a
pagubelelor, pe care le provoacă drogurile, şi de identificare a persoa-
nelor care prezintă un comportament de risc aditiv. De cele mai multe
ori prevenţia secundară este cunoscută şi ca o primă formă de in-
tervenţie, care constă în identificarea precoce a tinerilor care consumă
alcool şi care prezintă un risc crescut de a deveni dependenţi de drog.
Aceste acţiuni urmăresc reducerea consumului de alcool şi se realizea-
ză prin consilierea motivaţională sau prin consilierea de grup.
Prevenţia terţială este focalizată pe persoanele care deja au deve-
nit dependente. Acest tip de prevenţie implică tratament medical, faci-
lităţi de reintegrare şi de reabilitare a persoanelor dependente de drog.
Scopul principal este obţinerea abstinenţei din partea celui dependent.
În tratamentul şi terapia narcomaniei actualmente s-au stabilit mai
multe modele:
 modelul medical de reabilitare - acest model se bazează pe teza
generală că narcomania este o boală şi cel mai normal este ca ea să fie
tratată de medic, idee respinsă de adepţii modelului social;
 modelul de modificare а comportamentului - acest model este
centrat în special asupra dinamicii de condiţionare implicate în dezvol-
tarea dependenţei, tehnica de tratament fiind de fapt o terapie de modi-
ficare а comportamentului. Ea include vechile metode de condiţionare
а abstinenţei faţă de drog şi noile metode de menţinere а
comportamentu- lui modificat. Menţinerea şi consolidarea
comportamentului modificat se bazează pe concepţia că un reflex
condiţionat poate fi prelungit mai uşor prin recompensare decât prin
pedepsire; spre exemplu, menţinereа abstinenţei poate fi prelungită
dacă pacientul este lăudat pentru compor- tamentul său matur şi
conştient, metodă care îşi găseşte utilitatea atât în cadrul modelului
fiziologic, cât şi în cadrul celui social;
 modelul psihologic - se bazează parţial pe conceptul psihanalitic
al personalităţii narcomanului. Nucleul modelului psihologic îl consti-
tuie reabilitarea narcomanului, reinserţia lui socială sau, cel puţin, da-
că nu este capabil să înveţe а convieţui activ, să obţină capacitatea de

- 403 -
a se adapta la viaţă civilizată;

- 404 -
  modelul social - contribuţiile psihiatriei sociale şi, în special, te-
rapia de grup şi reabilitarea prin reeducare, constituie bazele abordării
psihologice în modelul social. Acest model înaintează în prim-plan
rolul determinant al factorilor sociali în dezvoltarea susceptibilităţii şi
independenţei psihice, ceea ce implică cunoaşterea şi înlăturarea ace-
lor factori ce au determinat abuzul. În al doilea rând, acest model con-
sideră dependenţa psihică ca având un mecanism de imitare. Sunt ac-
ceptate atât metodele de recompensare pentru abstinenţă, cât şi cele de
pedepsire în caz de consum de drog, aplicate individului sau în grup;
 modelul complex - prevede tehnici şi metode proprii fiecăruia
din modelele anterioare, adaptate însă fiecărui narcoman în parte, dat
fiind faptul că în dezvoltarea narcomaniei persistă atât factorii psihici,
biologici, cât şi cei sociali.
Paralel cu aceste modele de tratament există şi alte modalităţi de
clasificare a formelor de reintegrare şi reinserţie a persoanelor depen-
dente de drog. Astfel, unii autori evidenţiază: psihoterapia, terapia de
familie, terapia de grup etc.
Psihoterapia
Psihoterapia ar putea fi definită ca o experienţă emoţională speci-
fică care apare în relaţiile dintre două persoane, dintre care una ajută
pe cealaltă să se autoînţeleagă mai bine, cu obiectivitate prin prisma
experienţelor sale de viaţă. Metoda poate fi şi este aplicată atât de psi-
hologi, asistenţi sociali, cât şi de sociologi. Psihoterapia individuală
este una dintre numeroasele forme de reintegrare а narcomanilor,
aplicându-se izolat sau în combinaţie cu alte forme de tratament.
În dependenţă de stadiul de intoxicaţie al narcomanului, psihote-
rapia poate fi aplicată pe parcursul a mai multor faze.
În prima fază se acceptă că psihoterapeutul trebuie să-şi asume un
rol activ în construirea relaţiilor cu persoana dependentă de drog; el
trebuie să-i fie apropiat acesteia, fără idei preconcepute, onest, dar în
acelaşi timp ferm şi abil, să nu accepte compromisul. Posedând aceste
calităţi va câştiga încrederea bolnavului. Relaţiile dintre el şi pacient
trebuie să fie cât mai fireşti, de ajutorare. Principalul scop al psihote-
rapiei este de а-l face pe bolnav să înţeleagă necesitatea unei vieţi civi-
lizate, să-şi înţeleagă temerile, să diferenţieze dorinţele de realitate,
impulsurile de gândire şi acţiune. Un alt scop este acela de а-l obişnui
pe pacient cu abstinenţa. Una dintre metodele utilizate în acest context

- 405 -
este aceea а contractului terapeutic. Natura contractelor este diferită:
ele privesc timpul de abstinenţă, perioada de tratament şi se bazează
pe încredere mutuală, efort din partea ambelor de a realiza clauzele
prevăzute, clauze care nu trebuie să fie în contradicţie cu legea sau
normele de convieţuire. Metoda dată are calitatea de а oferi pacientu-
lui un scop precis în cadrul efortului terapeutic, de a cultiva responsa-
bilitatea. Fără îndoială, această metodă nu poate fi aplicată oricărui
narcoman şi e necesar să se ţină seama de stadiul intoxicaţiei.
Cea de-а doua faza în psihoterapie începe când persoana
dependen- tă de drog este abstinentă, iar între ea şi terapeut sunt
stabilite relaţii corespunzătoare scopului propus, cu alte cuvinte - când
scopul principal al tratamentului este atins. În această etapă,
psihoterapia constă în încu- rajarea bolnavului de а-şi menţine decizia
şi de а relua contactul cu rea- litatea într-o manieră matură. În faza a
doua importanţă mare are faptul dacă narcomanul este de tip reactiv
sau este un narcoman învederat. În primul caz, psihoterapeutul îl va
ajuta să înţeleagă impactele emoţionale şi influenţele lor asupra bolii,
cu atât mai mult dacă această influenţă nu este sesizată nici de bolnav
şi nici de familie sau anturaj, abuzul de drog fiind pus pe seama altor
factori. În al doilea caz, atenţia va fi îndreptată mai ales asupra
obişnuinţei de а consuma droguri, încercându-se crearea unor alte
preocupări, reflexe sau obişnuinţe.
Pe parcursul acestei faze se va încerca înlăturarea stării de resem-
nare şi izolare de care toxicomanul este adesea stăpânit, arătându-i-se
influenţele negative pe care aceste stări (care sunt, în fond, mijloacele
lui de apărare) le poate avea asupra sa. Se va încerca înlăturarea stări-
lor de blocaj psihic, de a-i stabili facultatea de a gândi şi capacitatea
de а raţiona, tendinţele de а renunţa la mascarea adevăratelor cauze аle
consumului de droguri. Relaţiile trebuie să fie de încredere reciprocă,
terapeutul să nu apară într-o postură de “persecutor” sau “salvator”.
Ultima fază în psihoterapie presupune consolidarea realizărilor
stabilite în fazele anterioare. La această fază fostul narcoman reacţio-
nează spontan asupra activităţilor sale; are potenţialul de a rezolva
într-o manieră matură stările conflictuale, acceptă reluarea tratamentu-
lui când devine anxios sau depresiv, încearcă să-şi rezolve problemele
fără ajutorul psihoterapeutului. Acesta din urmă trebuie să fie atent o
lungă perioadă de timp la orice semn ce indică o recădere, iar dacă ele
apar, nu trebuie dramatizate, ca să nu se dăuneze rezultatelor obţinute,
mai ales legăturilor ce s-au stabilit între bolnav şi terapeut.
- 406 -
 Terapia de familie
Includerea familiei în reinserţia narcomanului este justificată în
primul rând de faptul că fiecare membru al familiei serveşte ca model
pentru ceilalţi. Terapia “de familie” а început să fie discutată în anul
1950 şi recunoscută ca mijloc de combatere şi terapie în narcomanie
începând cu anul 1960. Аu fost propuse şi utilizate mai multe tehnici
în aşa - zisa terapie “de familie”, bazate pe unele teorii, cum sunt cea а
rolului jucat de mamă sau de tată în viaţa familiei şi educaţia copiilor,
căsătoria cu un narcoman şi rolul soţiei în perpetuarea acestui obicei la
soţ. Tratamentul are ca scop să înlăture acel mod de comportare al
membrilor de familie care reprezintă substratul etiologic al consumu-
lui de droguri аl unuia dintre membri.
Terapia de grup
O serie de metode utilizate în terapia individuală au fost aplicate
la grupuri de narcomani, după modelul psihoterapiei de grup care а
demonstrat avantajele unei terapii în comun а unor persoane având
probleme similare. Metodele acestei terapii variază în funcţie de ori-
entarea teoretică а celui ce le aplică. Psihoterapia de grup are la bază
concepţia că anomaliile comportamentului social rezultă din dificul-
tăţile reacţiilor interpersonale şi, ca o consecinţă, se încearcă amelio-
rarea acestor dezordini printr-o terapie de grup. Un membru al aces-
tui grup poate descoperi felul în care propria sa imagine se abate de
la normal, prin observarea comportamentului celorlalţi membri ai
grupului în situaţii similare. Un alt avantaj al acestei terapii – nar-
comanul este în stare să depăşească izolarea, el este reintegrat în via-
ţa de familie şi cea socială, percepe favorurile cooperării şi ale expe-
rienţelor comune de viaţă. Psihoterapia de grup reprezintă un proce-
deu relativ recent, bazat în mare parte pe înţelegerea psihanalitică а
structurilor caracteriale ale narcomanului, considerat în general per-
soană nevrotică, imatură, cu mică toleranţă la frustare.
Una dintre cele mai reprezentative lucrări privind psihoterapia de
grup a fost elaborată de Mullan şi Sangiuliano în 1966. În ea autorii
descriu în amănunt principalele etape de lucru:
 selecţionarea pacientului, la care se ţine cont de o serie de crite-
rii (vârsta, capacitatea mintală); bolnavul recunoaşte că este narcoman,
acceptă o terapie adecvată, inclusiv necesitatea abstinenţei;

- 407 -
  stabilirea unor relaţii corespunzătoare între narcoman şi terape-
ut, bazate pe încredere şi informare reciprocă;
 descrierea eforturilor pentru obţinerea coeziunii în cadrul grupului;
 reducerea la minimum а stărilor de anxietate şi а tendinţelor
egocentriste ale narcomanului;
 discutarea şi elucidarea unor probleme de viaţă ale toxicomanului.
Una dintre variantele propuse în cadrul psihoterapiei de grup este
formarea unor grupuri din 3-6 narcomani şi soţiile lor, condiţia fiind
justificată de rolul pe care ele îl joacă în viaţa narcomanilor.
Terapia de grup este o formă de tratament care merită a fi luată în
considerare, având o serie de avantaje ca:
- obţinerea unei afecţiuni şi coeziuni între membrii grupului, ase-
mănătoare solidarităţii de familie;
- în cadrul grupului, membrii sunt pregătiţi pentru reinserţie
socială, pentru experimentarea unor forme variate de readaptare (ca
dragostea, cooperarea), forme care mai târziu pot fi utilizate în afara
grupului;
- în cadrul grupului, indivizii sunt mai receptivi la măsurile educa-
tive şi la asimilarea experienţelor.
În cadrul activităţilor de grup, sportul, pescuitul, dansul, arta sau
al- te activităţi distractive sunt privite ca mijloace adecvate de
readaptre.
Terapia de grup are astfel misiunea de а face sa înţeleagă fiecare
membru că în viaţă nu predomină frustrarea, negarea şi reprimările, cu
alte cuvinte - de а sublinia bucuria unei vieţi normale adaptate la ne-
voile societăţii; în al doilea rând, această formă de tratament se carac-
terizează printr-o coordonare colectivă, subiectul fiind mai mult sub
controlul colectivului decât sub controlul individual al terapeutului. În
fine, putem menţiona că din punctul de vedere al terapeutului, recâşti-
garea independenţei faţă de droguri este un obiectiv foarte greu de
realizat şi presupune aplicarea unor proceduri de „reabilitare” ce valo-
rifică voinţa şi simţul responsabilităţii.
În concluzie putem menţiona că pentru eradicarea flagelului toxi-
comaniei este necesar să fie întreprinse măsuri de prevenire, dezinto-
xicare şi reinserţie socială. Pentru a câştiga în eficienţă, este necesară
mobilizarea şi implicarea tuturor actorilor sociali, fie că e vorba de
părinţi sau prieteni, de cadre didactice, de formatori sau de centrele de
psihoterapie, de echipe spitaliceşti sau servicii de asistenţă socială, de
instanţe poliţieneşti sau judiciare. Efortul care se cuvine făcut trebuie
- 408 -
să răspundă unor principii de bază:

- 409 -
 - instaurarea unei relaţii de încredere;
- eşalonarea în timp a măsurilor luate;
- crearea unor spaţii de dialog susceptibile de a spori resursele şi
potenţialităţile grupurilor de apartenenţă;
- acţionarea în sensul unei ameliorări globale a drepturilor fun-
damentale: locuinţă, educaţie, loc de muncă, sănătate;
- colaborarea cu instituţiile sau organismele preocupate de acest
domeniu.

Întrebări recapitulative:
1. De ce narcomania este considerată o formă a conduitei deviante?
2. Nominalizaţi cauzele interne şi externe ale consumului de droguri.
3. Care este impactul consumului de droguri asupra individului?
4. Identificaţi dimensiunile sociale ale consumului de droguri.
5. Menţionaţi măsurile de stopare / prevenire a consumului de droguri.
6. Specificaţi metodele de tratament al toxicomanilor.

Bibliografie selectivă:
1. Porrot M. Toxicomaniile. - Bucureşti, 1999.
2. Şelaru M. Drogurile. - Iaşi, 1998.
6. Drăgan J. Aproape totul despre droguri. - Bucureşti, 1996.
7. Ferreol G. Adolescenţii şi toxicomania. - Bucureşti, 2000.
8. Березина С.В. Предупреждение подростковой и юношеской нар-
комании. - Москва, 2000.

- 410 -
 SOCIOLOGIE
(manual)
Volumul I

Redactor literar – Ariadna Strungaru

Asistenţă computerizată – Dorin Diaconu

Bun de tipar 23.06.2003. Formatul 60x84 1/16.

Coli de tipar 20,5. Coli editoriale 22,0.
Comanda 50. Tirajul 100 ex.

Centrul Editorial al USM

str. A. Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009

- 411 -