Modulul V: Mobilitatea socială

Plan:
6.1 Definirea noţiunilor: mobilitate, ierarhizare, treaptă

6.2 Tipologia mobilitatii sociale

6.1 Definirea noţiunilor: mobilitate, ierarhizare, treaptă

Unul dintre conceptele sociologice care reflectă pregnant corelaţia dintre structura
societăţii şi dinamica ei este cel de mobilitate socială.
Mişcarea indivizilor în spaţiul social, ca urmare a dinamicii structurale a sistemului
social global sau a redistribuirii status-rolurilor în vederea unei redimensionări a fondului
socializant la nivel grupal şi individual, constituie conţinutul procesului de mobilitate
socială.
Problema mobilităţii sociale în toată amploarea şi importanţa sa a fost relevată
iniţial de către sociologul american Peterim Sorokin, în lucrarea sa Social Mobility,
apărută în 1927. Însă, cercetări empirice şi sistemice asupra acestui fenomen au fost
efectua te abia în perioada postbelică.
P.Sorokin afirmă că conceptul de mobilitate socială exprimă „fenomenul de deplasare
a indivizilor în spaţiul social”. Această definiţie a rămas până astăzi în cea mai mare parte
neschimbată. H.Cazacu, anali zând sub multiple aspecte mobilitatea socială, a dat o
definiţie similară acestui fenomen: „Mobilitatea socială este procesul de schimbare a pozi
ţiei sociale a persoanelor pe scala unui spaţiu social dat.”1
O definiţie apropiată de cea a lui P.Sorokin o dă şi Jan Szczepanski: „Prin acest
termen desemnăm seria de fenomene care rezi dă în deplasarea indivizilor sau a
grupurilor din loc în loc în spaţiul social.”2
Uneori, definiţia mobilităţii sociale se restrânge, mobilitatea socială concepându-se ca
o mişcare în cadrul unui sistem de stratificare.
S.M. Lipset şi R.Bendix consideră că „mobilitatea socială se referă la procesele prin
intermediul cărora indivizii se mişcă de la o poziţie la alta în societate, poziţii cărora,
printr-un acord general, li se dau valori ierarhice specifice.” Sociologul francez Raymond
Aron reduce conţinutul noţiunii de mobilitate socială numai la „urcarea sau coborârea
indivizilor în ierarhia socială”.
Mobilitatea socială se manifestă prin constituirea unor straturi formate din categorii de
persoane având statusuri de acelaşi grad, care se suprapun în ordinea ierarhică pe care o
 ocupă fiecare status, adică poziţia socială pe care o realizează diferiţi membri ai societăţii şi
membrii familiilor acestora.

Mobilitatea socială apare nu doar ca efect al evoluţiei, ci şi drept cadru indispensabil

oricărei evoluţii în spaţiul social, întrucât organi zarea presupune o permanentă creaţie de
structuri şi de rearticulare a acestora în funcţie de anumite exigenţe de moment sau de
perspectivă. Varietatea criteriilor de clasificare a schimbărilor de poziţii atrage după sine o
multitudine de ipostaze ale fenomenului de mobilitate socială.

6.2 Tipologia mobilității sociale

Raportând mobilitatea la acele trăsături care surprind, pe de o parte, situația
individului în raporturile sale cu unul sau mai multe grupuri sociale și cu societatea în
ansamblu, și, pe de alta, influența schimbării asupra factorului uman, putem aprecia că
există următoare le tipuri principale de mobilitate:
Mobilitatea orizontală – se produce prin deplasarea de la un status spre un alt status de
acelaşi nivel, având eventual un prestigiu asemănător şi fără a schimba statusul social
(schimbarea locului de muncă, dar de aceeaşi funcţie şi cu condiţii similare).
Se vorbeşte de mobilitate orizontală, atunci când:
 sistemul poziţiilor sociale nu este decât parţial ierarhizat, deci există poziţii de
acelaşi nivel între care au loc mişcări de persoane;
 straturile cuprind mai multe poziţii fiecare şi mişcarea are loc de la una la alta fără
a ieşi din interiorul stratului;
 are loc o mişcare teritorială ori o schimbare a locului de muncă, fără modificarea
statusului profesional.
Mobilitatea verticală – constă în trecerea indivizilor de la un sta- tus social la altul atât
spre niveluri superioare, cât şi spre niveluri inferioare după diferite grade ale ierarhiei,
adică schimbarea poziţiei sociale de la un strat la altul, a nivelului social, a condiţiilor de
viaţă etc., în sens ascendent sau descendent (ocuparea unei funcţii de conducere sau
părăsirea ei, trecerea de la situaţia de funcţionar al statului la aceea de întreprinzător
particular etc.).
Mobilitatea verticală poate fi deci ascendentă şi descendentă, primul caz
corespunzând, evident, urcării pe treptele ierarhiei sociale, iar al doilea - coborârii.
Mobilitatea ascendentă reprezintă trecerea indivizilor de la poziţii socioprofesionale
inferioare la poziţii socio - profesionale superioare în cadrul unei clase sau de la o clasă
socială la alta. Aceste transformări socioprofesionale sunt însoţite de creşterea nivelului de
pregătire profesională şi de schimbarea calificării.
O structură organizatorică eficientă este aceea care își poate reali- za longevitatea nu
prin măsuri coercitive, ci prin asigurarea posibilității fiecărui individ de a aspira spre un
status superior prin perfecţionarea socioprofesională şi aport permanent la viaţa grupului.
La nivelul colectivităţilor această mobilitate ascendentă contribuie la creşterea stocului de
competenţe ale grupurilor de muncă. Se mai numeşte şi mobilitate structurală. Mobilitatea
ascendentă poate avea loc pe par- cursul unei generaţii sau în decursul a câtorva generaţii.

Mobilitatea descendentă reprezintă trecerea indivizilor de la un status socioprofesional

superior la un status inferior. Acest tip de mo- bilitate socioprofesională apare în mişcarea
intergeneraţională, dar se poate manifesta şi în decursul activităţii unei persoane.
Mobilitatea descendentă, atât la nivelul activităţilor, cât şi al societăţii globale, este un
simptom de patologie organizatorică şi impune o reexaminare criti- că a tuturor factorilor
care ţin de organizare, conducere şi stilul de conducere existent în contextul respectiv.
Mobilitatea verticală poate să se manifeste sub două forme:
a) ca schimbare de status în raport cu cel al părinţilor, denumită mobilitate
intergeneraţională;
b) ca schimbare de status în raport cu poziţiile ocupate anterior de aceeaşi persoană,
denumită mobilitate intrageneraţională.
Mobilitatea instrucţională şi educaţională se referă la trecerea individului de la un
grad de instrucţie, educaţie, acumulare de informaţii, cultură, la altul (trecerea
adolescentului de la studiul liceal la cel universitar).
Mobilitatea ocupaţională exprimă mişcarea individului într-un spaţiu social, format
dintr-un număr oarecare de categorii socioprofesionale, spaţiu care presupune cu
obligativitate ideea ierarhizării, aceasta conturându-se o dată cu asocierea dintre scala de
ocu- paţie şi cea a veniturilor, puterii, instrucţiei.
Procesul mobilităţii socioprofesionale a populaţiei active determină transformări
cantitative şi calitative în cadrul claselor şi categoriilor sociale, reflectând dinamismul vieţii
economice şi sociale. Cercetarea mobilităţii socioprofesionale a populaţiei active ne dă
posibilitatea să cunoaştem principalele tendinţe ale mişcărilor în cadrul claselor,
categoriilor sociale, măsura în care are loc transmiterea poziţiei sociale şi profesionale din
generaţie în generaţie, în cadrul unei clase şi în ce măsura clasa respectivă îşi sporeşte
rândurile cu persoane din alte clase şi categorii sociale.
Mobilitatea teritorială sau geografică include, în general, feno- menele de migraţie
internă rural – urbană sau urban – rurală. Migraţia externă, determinată de numeroşi factori
economici, politici, sociali etc., poate fi încadrată, de asemenea, în acest tip de mobilitate.

Mobilitatea individuală şi colectivă distinge între schimbările diverse, referitoare la situaţia

individului (schimbarea locului de muncă, părăsirea familiei, exilul etc.) şi mişcările mari
de populaţie, considerate „fenomen de masă” (exodul, migraţia, urbanizarea etc.).
Aceste tipuri de mobilitate pot contribui la explicarea schimbării şi a rezistenţei la
schimbare care însoţeşte procesul schimbării generale a sistemului social global. În general,
extensia unor roluri tradiţionale şi apariţia altor noi demonstrează existenţa unor resurse de
dezvoltare aflate în acţiune şi o apreciabilă competenţă organizatorică în a valorifica aceste
resurse ale dezvoltării spaţiului social global.
Mobilitatea socială reprezintă un fenomen social foarte complex şi cu un conţinut
diferit de la o etapă la alta a dezvoltării social economice a unei ţării. Chiar dacă, în plan
mondial, interesul pentru problemele de mobilitate socială pare astăzi mai redus decât în
urmă cu trei-patru decenii, fenomenul constituie încă o zonă problematică de primă
importanţă pentru sociologie, nu numai pen tru că ea este printre puţinele arii în care
legitimitatea sociologiei nu este contestată de nici o altă disciplină, ci pentru că realmente
aspectele legate de acest fenomen sunt de mare interes şi importanţă pentru societăţile
moderne.