Modulul I Socializarea

Unitatea de conținut : Procesul de socializare.

Formarea personalităţii este rezultatul unui proces complex de socializare, în care
interacţionează factori personali , de mediu şi culturali.
Socializarea în sens larg înseamnă a transforma un individ dintr-o fiinţă asocială într-o
fiinţă socială, inculcându-i moduri de gândire, simţire, acţionare. ( Dicţionar de sociologie,
Coordonatori : Raymond Boudon şi a.. – Bucureşti, 1996, p. 248 ).
Prin intermediul socializării, societatea se reproduce în configuraţia atitudinală şi
comportamentală a membrilor săi. Socializarea este modalitatea prin care un organism
biologic este transformat într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze împreună cu alţii.
Transferul de cultură de la o generaţie la alta se face prin intermediul socializării.
Individul se naşte într-o anumită cultură pe care o preia, o interiorizează şi o transmite
următoarelor generaţii. Una din consecinţele socializării este stabilirea normelor de
comportament astfel dobândite. Această interiorizare a normelor şi valorilor permite, de
asemenea, însuşirea regulilor sociale, care prin definiţie sunt exterioare individului, şi
creşterea solidarităţii dintre membrii grupului.
Procesul de socializare a format obiectul a numeroase analize ştiinţifice care au urmărit
să pună în evidenţă factorii determinanţi, agenţii de socializare, mecanismele prin care aceasta
se realizează. Complexitatea domeniului de studiu a condus la formularea unor teorii diferite
ale socializării.
( Mihăilescu,Ioan. Op. cit., p. 96 ).

Unitatea de conținut: Teorii ale socializării

Procesul de socializare a format obiectul numeroaselor analize ştiinţifice, având drept scop
evidenţierea factorilor determinanţi ai socializării, a agenţilor de socializare, a mecanismelor
prin care aceasta se realizează. Aceasta a dus la apariţia diverselor teorii ale socializării.
Dintre cele mai importante şi mai complete teorii ale socializării sunt menţionate:
- teoriile învăţării,
- teoriile dezvoltării cognitive,
- psihanaliza.
În continuare ne vom referi la analiza acestor teorii.
Teoria învăţării. Învăţarea este o modificare permanentă a comportamentului, care rezultă
din experienţele pe care le trăieşte individul. Ea se realizează în familie, de la grupurile
perechi, la şcoală, la locul de muncă, prin mijloacele de comunicare în masă. Prin învăţare,
individul se adaptează noilor condiţii, iar comportamentul său devine flexibil. Învăţarea este
cumulativă şi reevaluativă : la achiziţiile vechi se adaugă cele noi, iar unele din consecinţele
vechi sunt reevaluate, modificate sau abandonate, din perspectiva noilor achiziţii. Învăţarea se
înfăptuieşte pe două căi principale : condiţionarea şi observarea comportamentului altora.
Individul trăieşte diverse experienţe în care constată anumite legături între fapte şi anumite
consecinţe ale acţiunilor sale. Teoriile behavioriste au arătat că, dacă asupra unui individ se
repetă un anumit număr de stimuli, la acesta se dezvoltă un anumit număr de reacţii care devin
mai mult sau mai puţin, automatisme. Preluând analogic ideea reflexului condiţionat al lui
Pavlov, Ioan Mihăilescu afirmă că învăţarea socială are ca rezultat să dezvolte la copil un
anumit număr de reflexe sociale, în raport cu situaţii sociale bine definite. Reflexele sau
reacţiile condiţionate dobândite în timpul copilăriei se vor manifesta şi la vârsta adultă cu
anumite diferenţe, rezultate din experienţa de viaţă a individului.
 Învăţarea se realizează asociativ prin condiţionare operantă şi prin întărire. Prin
condiţionarea operantă, individul învaţă din experienţele sale trecute, reţine ce consecinţe au
avut comportamentele sale, încât va putea repeta comportamentele ale căror consecinţe le
doreşte şi va evita comportamentele care au avut consecinţe neplăcute. Copilul care a avut un
şoc neplăcut când a atins un fir electric, nu va mai atinge firele electrice.
Învăţarea prin întărire poate fi ilustrată prin modul cum are loc dresajul animalelor. În
momentul în care animalul execută o mişcare conformă cu intenţia dresorului, el primeşte un
stimul pozitiv ( de exemplu, hrană), iar când execută o mişcare pe care nu o vrea dresorul,
animalul primeşte un stimul negativ ( de exemplu, este lovit). Aceşti stimuli repetându-se de
mai multe ori, animalul îşi formează reflexe, adoptând numai comportamente care sunt
asociate cu consecinţe plăcute. În mod analogic se procedează şi cu copiii : sunt încurajate ,
întărite comportamentele dorite şi reprimate , descurajate comportamentele nedorite. Dacă
învăţarea s-ar face numai prin condiţionare sau numai din propria experienţă, ea ar dura foarte
mult, ar fi incompletă, iar unele experienţe ar fi fatale. Indivizii ştiu că atingerea firelor
electrice provoacă şocuri neplăcute, unele chiar mortale. Dar nu fiecare om a atins un fir
electric pentru a învăţa acest lucru. Învăţarea se realizează şi prin observarea
comportamentului altora, prin interacţiunea cu alţi oameni în acelaşi context social.
Învăţarea observaţională constă în dobândirea unor răspunsuri prin observarea altor
oameni fără ca individul să fi fost în situaţia de a da primul aceste răspunsuri. Învăţarea
observaţională operează cu simboluri. Acestea permit reprezentarea evenimentelor, analiza
conştientă a experienţelor, comunicarea cu alţii, anticiparea unor acţiuni.
b) Teoriile dezvoltării cognitive
În teoriile învăţării, copilul şi adultul sunt plasaţi în poziţii similare. În realitate, o experienţă
nu are aceeaşi semnificaţie şi aceleaşi consecinţe pentru un copil şi pentru un adult. Învăţarea
se realizează progresiv, etapă cu etapă. Transformarea copilului ( fiinţă biologică) într-o fiinţă
socială are loc treptat şi progresiv. Dezvoltarea ca fiinţă socială are două aspecte : dezvoltarea
cognitivă şi dezvoltarea morală.
Oamenii sunt fiinţe raţionale care receptează informaţiile, le analizează, le transformă, le
stochează, le reactualizează, le utilizează. Are loc un proces mental , denumit cogniţie, de
utilizare a informaţiei provenite din mediu şi din memorie în luarea deciziilor.
Dezvoltarea cognitivă parcurge mai multe etape , trecerea de la o etapă la alta fiind
marcată de schimbări profunde. Jean Piaget distinge patru etape în dezvoltarea cognitivă a
copilului. În prima etapă, senzorimotorie, pe care o plasează în perioada scurtă de la naştere
până la vârsta de 2 ani, copilul descoperă relaţiile dintre senzaţiile sale şi comportamentul
matur. Etapa a doua, preoperaţională, ( 2-6 ani) este predominant reprezentaţională. Acum
copilul îşi reprezintă lucrurile în mintea sa. Etapa a treia- concret operaţională (6-12
ani )introduce principiul conservării. Copilul învaţă că o cantitate dată nu se schimbă, chiar
dacă înfăţişarea se schimbă. În etapa a patra – formal operaţională ( de la 12 până la vârsta de
adult), adolescentul devine capabil să gândească logic, să opereze cu raţionamente abstracte şi
ipotetice.
În concepţia lui J.Piaget, individul şi mediul sunt într-o continuă interacţiune. Procesul de
socializare nu este uniform pentru toţi indivizii, întrucât intervin diferenţe în capacităţile
cognitive ale indivizilor. ( Mihăilescu,Ioan. Op. cit., p. 98-99).
Psihologul Lawrence Kohlberg a aplicat teoria etapelor cognitive, elaborată de Piaget, în
analiza dezvoltării morale. El distinge trei nivele. Nivelul preconvenţional, caracteristic
copiilor până la vârsta de 9 ani, unor adolescenţi şi persoanelor care comit infracţiuni. La
acest nivel, regulile sunt exterioare persoanei, supunerea la ele fiind dată de pedepse şi
recompense. Nivelul convenţional este tipic pentru adolescenţi şi adulţi. La acest nivel,
regulile şi aşteptările exterioare sunt încorporate personalităţii. Supunerea la reguli are loc
pentru că oamenii consideră că au datoria să procedeze astfel. Nivelul postconvenţional este
atins de un număr redus de persoane. La acest nivel, oamenii fac distincţia dintre persoana lor
şi regulile şi aşteptările sociale. Persoanele care ating acest nivel nu se supun orbeşte
regulilor sociale, ci fac distincţia între ceea ce este drept şi nedrept.
Pe baza unor cercetări comparative transculrurale, Kohlberg arată că în toate societăţile şi
culturile, oamenii folosesc aceleaşi concepte morale de bază ( dreptate, egalitate, autoritate,
dragoste). Aceasta nu înseamnă că modelele comportamentale morale nu sunt condiţionate de
caracteristicile şi complexele culturale locale.
c) Psihanaliza. Autorul acestei teorii este psihologul german Sigmund Freud, aprecia
importanţa factorilor biologici (a naturii) şi a experienţei sociale (a educaţiei) pentru
dezvoltarea personalităţii umane.
Una dintre necesităţile umane fundamentale care ajută la modelarea comportamentului uman
este erosul, "instinctul vieţii", care explică nevoia oamenilor de a stabili legături între ei şi de
a-şi manifesta afecţiunea. Cealaltă este thanatos, "instinctul morţii", baza înclinaţiei agresive a
omului. Aceste două impulsuri deseori se află în opoziţie, iar drama vieţii umane este o
consecinţă a acestui conflict.
În opinia lui S.Freud, personalitatea umană este compusă din trei elemente: Sinele, Supraeul
şi Eul, a căror interacţiune constituie sub- stanţa vieţii mintale.
Sinele reprezintă impulsurile biologice universale, care deseori cer satisfacţie imediată. El
este, în mare măsură, inconştient şi operează pe baza "principiului plăcerii". Din perspectivă
psihanalitică, sugarul este esenţialmente un sine, un mănunchi de nevoi biologice care cer
satisfacția imediată.
În personalitate Sinele este reprezentat prin Supraeu, care este similar cu ceea ce numim
"conştiinţă". Iniţial, el este format din prescripţiile şi prohibiţiile impuse copilului de către
părinţi. Pe măsură ce copilul creşte, contribuţiile la Supraeu se măresc.
Deseori Sinele şi Supraeul se află în opoziţie: Sinele vrea ceva, iar Supraeul îl constrânge din
cauza normelor sociale. Aici intervine cel de-al treilea element – Eul, care are sarcina de a
media acest conflict.
,,Eul” este acea parte a personalităţii care este în contact cu realitatea. El mediază între
pretenţiile deseori irealiste ale individului şi cerinţele uneori restrictive ale Supraeului,
încercând să le adapteze pe amândouă la realitatea socială.
În esenţă, personalitatea conţine în ea conflictul care există între el şi societate, între natură şi
educaţie.
Pentru S.Freud dezvoltarea personalităţii depinde de interacţiunea caracteristicilor noastre
biologice şi de experienţa socială.
Unitate de conținut: Tipurile de socializare. Etapele socializării şi formele ei.
Socializarea începe din primele zile de viaţă şi continuă de-a lungul întregii vieţi. Ca proces
stadial şi continuu, niciodată total sau încheiat, socializarea presupune două etape (stadii)
principale: etapa socializării primare (de bază) şi etapa socializării secundare (continue).
Socializarea primară este procesul prin care se formează primul univers social al individului.
Individul devine capabil să facă faţă vie- ţii sociale prin includerea lui în elementele sociale de
bază: norme, valori, credinţe, reguli de comportare etc. Socializarea primară debu- tează o
dată cu naşterea şi are funcţia de a transforma fiinţa biologică în fiinţă socială prin apropierea
lumii-viaţă a primelor grupuri de con- tact, printre care familia deţine locul principal.
Fiecare individ este plasat prin naştere în interiorul unor structuri sociale obiective. Contactul
său cu aceste structuri nu este însă direct, ci mijlocit. Agenţi ai socializării primare sunt aşa-
numiţii alţi semnifi- cativi (părinţi, membri ai familiei, rude, alte persoane), care au rolul de a
media pentru el realitatea obiectivă. Prin urmare, realitatea cu care copilul vine în contact din
primele clipe ale vieţii şi pe care o in- teriorizează, făcând-o a sa, este lumea-viaţă a celuilalt
semnificativ.
Conţinuturile specifice apropiate în cursul socializării primare vari- ază de la o societate la
alta în funcţie de definiţiile date copilului şi copi- lăriei. Ele variază chiar şi în cadrul aceleiaşi
colectivităţi, fiind transmi- se în mod diferit, atât în funcţie de definiţiile sociale ale unor
particula- rităţi biologice (vârstă, sex), cât şi de distribuţia socială a cunoaşterii. Instrumentul
principal şi privilegiat al socializării primare este limbajul.
Prin intermediul limbajului copilului îi sunt transmise modele de condu- ită, care pot fi
aplicate imediat sau ulterior în viaţa cotidiană şi care permit identificarea sau diferenţierea sa
în raport cu alte persoane.
Pe lângă dimensiunea cognitivă, socializarea primară implică şi o importantă dimensiune
afectivă, destul de importantă pentru perioada copilăriei. Aprecierea limii-viaţă este
condiţionată de identificarea emoţi- onală a copilului cu altul semnificativ. Preluând rolurile şi
atitudinile acestuia, copilul le transformă în roluri şi atitudini proprii, adoptând tot- odată şi
imaginea pe care o are altul semnificativ cu privire la persoana sa (a copilului). Astfel, copilul
devine capabil de autoidentificare, dobândind o identitate subiectiv coerentă, ordonată şi
admisibilă.
În cursul diverselor experienţe cu diferiţi alţi semnificativi, rolurile şi atitudinile apropiate
parcurg un proces de abstractizare progresiv, de la cele asociate unei persoane concrete la cele
generale şi impersonale. Această abstractizare este numită altul generalizat. Din momentul în
care altul generalizat s-a constituit în conştiinţa copilului, acesta dobân- deşte o identitate în
raport cu societatea, iar autoidentificarea sa capătă stabilitate şi continuitate. Aici socializarea
primară se încheie.
Dimensiunile sociale dobândite prin socializarea primară sunt com- pletate pe parcurs cu
elemente noi. Procesul prin care persoana îşi mo- difică comportamentele şi asimilează noi
modele culturale şi compor- tamentale, îşi asumă noi sisteme de valori, noi atitudini şi roluri
este definit ca socializare secundară. Conţinuturile interiorizate în cursul socializării
secundare reprezintă o cunoaştere specializată. Cu alte cu- vinte, ea asigură învăţarea rolurilor
instituţionale. Agenţii socializării secundare sunt percepuţi, de obicei, ca funcţionari ai
instituţiei, dar pot coincide şi cu agenţii socializării primare (părinţi, în principal).
Comparativ cu socializarea primară, identificarea emoţională a ac- torului este diminuată
mult. Socializarea secundară se desfăşoară în condiţiile de neutralitate afectivă. Agenţii
socializării nu mai sunt, în mod necesar, alţii semnificativi, ci sunt percepuţi ca funcţionari ai
in- stituţiei. Simpla identificare mutuală pe care o impune comunicarea obişnuită este
suficientă. Interacţiunea poate fi formalizată, iar rolurile au un înalt grad de anonimat.
Conţinutul cunoaşterii dobândite în acest fel este mai puţin subiectiv. Totuşi, identificarea
emoţională cu agen- tul socializării este, uneori, necesară. Este cazul socializării pentru roluri
a căror exercitare impune implicarea afectivă a individului (spr exemplu, rolurile artistice sau
religioase). Însă, chiar şi în aceste situa- ţii, identificarea emoţională nu este totală, ci merge
doar până la un punct definit ca necesar şi suficient pentru reuşita socializării.
În condiţiile în care diviziunea muncii şi distribuţia socială a cunoaş- terii au un nivel scăzut
de complexitate, agenţii socializării secundare pot coincide cu cei ai socializării primare
(părinţii, în special). O dată cu evo- luţia socială şi cu creşterea gradului de complexitate a
fenomenelor amin- tite, rolul familiei în socializarea secundară decade, ea revenind altor in-
stanţe care necesită, de cele mai multe ori (dacă nu chiar totdeauna), un ansamblu de operaţii
specializate şi un personal specializat.
Socializarea secundară este condiţionată de conţinuturile însuşite în cursul socializării
primare. Realitatea subiectivă secundară este constituită pe fundalul celei cristalizate anterior,
care are un accent de realitate mai mare. De aici rezultă două consecinţe: 1) socializarea
primară este deosebit de importantă pentru individ, întrucât ea plasează structurile de bază ale
Sinelui şi ale lumii; primii ani de viaţă şi primii alţi semnificativi (părinţi, membri ai familiei,
alte persoane sau grupuri ) oferă o orientare în şi către lume, conturând limitele receptivităţii
ulterioare a individului; 2) reuşita oricărei socializări secundare este condiţionată de
consistenţa conţinuturi- lor noi cu cele achiziţionate anterior, care funcţionează ca filtru.
Deşi socializarea este un proces global, ea se realizează în cadrul unor grupuri, în medii
sociale diferenţiate. Din acest motiv, socializarea poate avea o formă pozitivă conformă cu
valorile, normele, aşteptările sociale promovate de către societate, sau negativă, contrară
aşteptărilor, normelor, valorilor sociale generale, proprie unor grupuri periferice sau
subculturi. Socializarea pozitivă mai poate fi numită şi socializare normală şi concor- dantă,
deoarece se realizează în acord cu normele, valorile specifice socie- tăţii date, iar socializarea
negativă mai poate fi numită şi discordantă, de- oarece presupune un conflict cu normele şi
valorile specifice societăţii.
Utilizând aceste două perechi de tipuri de socializare, putem efec- tua o clasificare a acesteia
identificând patru forme:
SOCIALIZARE SOCIALIZARE
concordantă discordantă
pozitivă I II
negativă III IV
În prima formă (pozitiv-concordantă), socializarea se realizează conform unor valori şi norme
sociale fundamentale şi în concordanţă cu valorile şi normele promovate de socieatatea
globală.
În forma a doua (pozitiv-discordantă), socializarea se realizează în conformitate cu valorile şi
normele sociale fundamentale, dar în discor- danţă cu unele norme şi valori promovate de unii
agenţi socializatori.
În forma a treia (negativ-concordantă), socializarea se realizează în conformitate cu normele,
valorile promovate la nivel social, dar neconformă cu normele şi valorile promovate de
socializarea globală.
În forma a patra (negativ-discordantă), socializarea se realizează con- trar normelor şi
valorilor fundamentale şi celor promovate la nivel social global. În acest caz, avem o
socializare deviantă în raport cu socializarea globală, dar conformă cu normele unui grup sau
subculturi. O astfel de socializare poate fi întâlnită în cazul unor societăţi marginale (care
refuză societatea înglobată) sau delincvente, raportate la o subcultură delincventă. Distincţiile
dintre pozitiv-negativ, concordant-discordant nu sunt întotdeauna uşor de făcut. Ele presupun
raportarea la anumite valori
generale, dificil de operaţionalizat în cercetarea sociologică.
O altă formă de socializare, aptă să permită adaptarea în perspec- tiva unor mutaţii sociale
viitoare, care ar cuprinde fenomenele socia- lizatoare ce pot îndeplini o funcţie pregătitoare
pentru viitor, este numită anticipativă.
Socializarea anticipativă are un caracter implicit şi neformal, deoarece nu presupune forme
instituţionale sau persoane care să se ocupe special, în mod expres, de aceasta. Ea presupune o
adaptare prospectivă la o succesiune posibilă de roluri viitoare, pregătind indi- vidul uman
pentru "cicluri viitoare" ale vieţii sale, motiv din care acest fenomen este deosebit de
important sub aspect formativ (în pregătirea tinerilor pentru anumite activităţi şi roluri
socioprofesionale).
Ştim că realitatea subiectivă este permanent modificată. Socializa- rea secundară modifică
realitatea construită în cursul primei socializări; mai mult, pluralitatea “lumilor” trăite face ca
multiplele socializări se- cundare să se succeadă sau să se suprapună, fiecare aducând
transfor- mări identităţii individuale. În decursul vieţii apar situaţii care determină individul să
înveţe roluri complet noi şi să le abandoneze pe cele vechi. Spre exemplu, un student în
primul an de studii va avea de învăţat roluri foarte diferite de cele ale elevului. Dacă va locui
într-un cămin studen-
ţesc, el va trebui să se adapteze unui mediu de viaţă diferit de cel famili- al. O persoană care
se pensionează îşi abandonează o mare parte din rolurile anterioare şi intră într-un nou rol, de
pensionar. În aceste situaţii intervine re-socializarea, care constă într-un proces de învăţare a
unor roluri noi şi de abandonare a unor roluri anterioare. Eficacitatea re- socializării depinde,
în mare parte, de receptivitatea individuală, dar şi de intensitatea controlului social exercitat
de noi agenţi de socializare.
Unitatea de conținut : Tipuri de socializare
Socializarea începe din primele zile de viaţă şi continuă de-a lungul întregii vieţi. În primii,
copilul este introdus în elementele sociale de bază ( norme, valori, credinţe) prin intermediul
limbajului. La acest nivel, avem de a face cu o socializare primară, care constă într-un proces
prin care persoana dobândeşte informaţiile şi abilităţile esenţiale pentru a participa la viaţa
socială cotidiană şi îşi formează eul. Socializarea primară oferă prima structură fundamentală
de înţelegere a vieţii sociale şi fixează cel mai temeinic normele esenţiale de convieţuire în
societatea oamenilor. Ea îi este, într-un fel, impusă obiectiv individului aflat în primele
momente ale socializării, este interiorizată aşa cum este „livrată” de ceilalţi semnificativi ,
selectată potrivit poziţiei pe care aceştia o ocupă în societate şi a sistemului lor de valori,
preferate ori respinse(Teodorescu, Gheorghe. Sociologia mirabilis. Editura Fundaţiei Axis,
2003, p.32).
Dincolo de unele controverse privind măsura în care socializarea primară influenţează alte
experienţe socializatoare care se produc mai târziu în viaţa indivizilor, există un acord printre
specialiştii din domeniu că socializarea primară este cel mai important factor în vieţile tuturor
oamenilor deoarece transformă nou născuţii în fiinţe sociale. Acst proces include: (1)
stabilirea poziţiei iniţiale a individului în societate; (2) interioarizarea adecvată a valorilor şi
credinţelor societăţii şi (3) învăţarea pattern-urilor corespunzătoare de comunicare şi
interacţiune cu alţii (Agabrian, Mircea. Op. cit., p.145).
Viaţa îl determină însă pe individ să-şi însuşească şi alte roluri sociale, precum cele de elev,
student, salariat, soţ, părinte şi altele. Dar rolurile, ca standarde sociale obiective, neputând fi
modificate în mod subiectiv de către individ, îl determină pe acesta să-şi adapteze credinţele,
valorile şi normele, la cerinţele lor, deci să se socializeze în continuare. Şi cum această
socializare, ulterioară, se realizează în grupuri secundare, precum şcolile şi cluburile, poate fi
considerată drept socializare secundară.
Raportul de succesiune dintre socializarea primară şi socializarea secundară constituie, de
fapt, un raport de complementaritate, deoarece socializarea primară :
– fiind iniţială, fundamentează socializarea secundară;
-realizându-se în familie, determină prin intermediul acesteia traiectoria socială a individului,
inclusiv modalităţile de socializare secundară pe care le va suporta;
-definitivându-se în grupurile de camarazi în care copilul experimentează pentru prima sau
pentru unica dată în viaţă relaţii libere şi de egalitate, determină inclusiv modul în care el va
suporta socializarea secundară. ( Grosu, Nicolae. Op. cit., p.41-42.).
În raport cu socializarea secundară– care intervine în procesul formării personalităţii relativ
tîrziu, solidaritatea primară poate fi considerată o socializare anticipată. Din acest punct de
vedere, socializarea secundară constituie o modalitate filtrată axiologic de integrare-adaptare
la diferite situaţii de viaşă, în timp ce socializarea primară–anticipată reprezintă o consecinţă a
fixării primelor stereotipuri şi rutine atitudinale care „etichetează” definitiv
personalitatea(Teodorescu, Gheorghe. Op. cit., p.33).
Prin toate acestea devine necesară şi posibilă trecerea la socializarea secundară, asigurată de
şcoală, atât prin programă, cât şi prin modele de personalitate ale profesorilor şi ale colegiilor
şi, respectiv, prin experienţele sociale pe care le prilejuieşte. Pe această bază devine posibilă şi
socializarea secundară asigurată, precum cel mai lung stagiu de viaţă de locurile de muncă.
În esenţă, socializarea secundară, constând în însuşirea de noi roluri sau în adaptarea rolurilor,
presupune însuşirea sau chiar elaborarea personală de modelele de comportament.
Dacă în socializarea primară experienţa de viaţă a celorlalţi este semnificativă pentru individ,
în sensul că el se simte protejat prin ceilalţi, în cazul socializării secundare rolul principal în
procesul adaptării la situaţiile noi de viaţă revine reconstrucţiei subiective, creatoare a acestor
experienţe(Ibidem,, p.34).
Deşi socializarea primară şi socializarea secundară sunt succesive prin debut, ele însă se
suprapun pe perioade însemnate din viaţa individului. Astfel, copiii sunt supuşi simultan atât
socializării primare, în familie şi grupurile de vârstă, cât şi socializării secundare, în şcoli,
biserici şi prin mass-media, în timp ce adulţii sunt supuşi atât socializării secundare, la
locurile de muncă şi prin mass-media, cât şi socializării primare, în familia proprie, ca soţi,
părinţi, bunici, văduvi şi, eventual, divorţaţi.
Socializarea anticipatoare desemnează asimilarea acelor norme, valori şi modele de
comportament care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau
facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor
( Dicţionar de sociologie,coordonatori C. Zamfir, L. Vlăsceanu, p. 556). De exemplu,
studenţii în asistenţă socială sau drept, în facultate experimentează socializarea anticipatoare
atunci când sunt încurajaţi să gândască ca un asistent social sau magistrat. În mod similar, o
femeie însărcinată poate citi despre modul în care cresc copiii şi poate chiar începe să schiţeze
un plan cum va îngriji şi educa propriul copil, chiar dacă în realitate ea nu a devenit mamă.
Ca interes manifestat pentru o profesie, socializarea anticipatoare apare la tineri ca urmare a
influenţelor mediului social în care trăiesc ( părinţi, rude, prieteni care au îmbrăţişat o anumită
profesie), a propagandei pe care instituţia respectivă o face pentru recrutarea de noi membri
sau datorită impactului pe care simbolurile de statut ale profesiei le au asupra tinerilor. Dar,
uneori, socializarea anticipatoare poate conduce în plan personal la situaţii de conflict valoric
şi normativ. În acest sens sunt tineri care se confruntă cu acest fenomen şi, mai devreme sau
mai târziu, părăsesc profesia.(Agabrian, Mircea., Op. cit., p.146).
Acţiunile factorilor socializanţi – familia, grupurile de vârstă , biserica, şcoala, locurile de
muncă, asociaţiile de mass-media, fiind deci şi simultane, ele:
– sunt receptate, ierarhizate şi optate de către indivizi, în funcţie de trăsăturile lor native, în
mod diferit, având astfel efecte socializante diferite, din care rezultă, în cadrul fiecărei
generaţii diversitatea tipurilor de personalitate şi, între generaţii, schimbarea acestora şi a
societăţii;
-se influenţează reciproc, impunând astfel adoptarea factorilor socializanţi, din care rezultă
schimbarea lor ca instituţii fundamentale sau ca organizaţii şi grupuri importante şi, respectiv,
a societăţii.
Dar acţiunile simultane ale factorilor socializanţi pot fi şi contradictorii. Din această cauză,
indivizii riscă să fie atât de derutaţi încât să
- evite reactiv, deci fără discernământ, o parte din acţiunile factorilor socializanţi, retrăgându-
şi astfel socializarea;
- răspundă inerţial, deci tot fără discernământ, tuturor acţiunilor factorilor socializanţi,
distorsionându-şi astfel socializarea.
Indivizii, socializându-se în funcţie de cerinţele generale ale societăţii devin umani şi,
respectiv, în funcţie de cerinţele specifice instituţiilor fundamentale ale acesteia, precum
economia, religia, medicina, arta şi guvernarea, se particularizează, ca tipuri umane, într-o
tipologie, formulată de psihologul german Edwuard Spanger, ce include:
- omul teoretic, preocupat de cunoaşterea ştiinţifică ;
- omul economic, preocupat de bogăţie;
- omul estetic, preocupat de artă;
- omul activist social, preocupat de ajutorarea semenilor;
- omul politic, preocupat de putere ;
- omul religios, preocupat de transcedenţă.
Deşi aceste tipuri se regăsesc în toate societăţile, fiecare societate însă, caracterizându-se prin
anumite dominante valorice, pune accent sau chiar idealizează unul din tipuri, transformându-
l în ideal de personalitate, aşa cum sunt, „ specialistul „ pentru germani, „ businessman-ul”
pentru americani, „gentelmanul” pentru englezi şi „ descurcăreţul „ pentru români.
Aşadar, socializarea, deşi marcată de aspecte contradictorii, constituie procesul fundamental
care asigură atât continuitatea şi stabilitatea societăţii, cât şi schimbarea acesteia.