Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Colegiul „Vasile Lupu” din Orhei

,, Aprob”

Directorul Colegiului

,, Vasile Lupu” din Orhei V. Sandul___________

,,_____” _______________2020

Suport de curs teoretic

la unitatea de curs
F.08.O.022 Procesele sociale
Specialitatea: 92310

Asistență socială,

Calificarea:

Lucrător social.

2020

1
Aprobat:

La ședința Consiliului metodico – științific, __________________________

proces - verbal nr.______din_________2020

V. BURLACU, președintele Consiliului metodico – științific _____________ .

Discutat și aprobat la ședința Catedrei ,, Asistență socială și științe socio – umane”,

proces verbal nr._____ din ____________2020.

Șef de caterdă___________Ion GOLUB.

Elaborat:

Elena CRUDU, profesoară de Asistență socială.

2
 Cuprins:

Modulul I. Socializarea.

1. Procesul de socializare......................................................................................5
2. Teorii ale socializării.........................................................................................5
3. Etapele și formele socializării...........................................................................9
4. Tipuri de socializare.........................................................................................13
5. Agenţii socializării...........................................................................................17

Modulul II. Devianța și controlul social.

6. Devianța și delincvența - precizării conceptuale............................................20

7. Grupuri și subculturi delincvente................................................................... 22
8. Noțiunea de control social..............................................................................23
9. Formele, mijloacele și agenții controlului social............................................25

Modulul III. Fapte și procese sociale.

10.Teoria faptelor sociale....................................................................................31

11.Noțiunea de proces ........................................................................................33
12.Tipologia proceselor sociale...........................................................................34

Modulul IV. Conducerea vieții sociale.

13.Definirea conducerii vieții sociale.................................................................39

14.Structurile și funcțiile conducerii ..................................................................42
15.Clasificarea metodelor moderne de conducere .............................................43
16.Stiluri de conducere - definire și clasificări.................................................45
3
 Modulul V. Stratificarea și mobilitatea socială.

17.Stratificarea socială-definire ............................................................................50

18.Teorii clasice ale stratificării sociale.................................................................52
19.Criterii de clasificare.........................................................................................52
20.Mobilitatea socială – definire și caracterizare..................................................55
21.Tipologia mobilităţii sociale.............................................................................57
22. Dimensiuni ale mobilității sociale ..................................................................60
23. Bibliografie......................................................................................................65

4
 Unitatea de conținut : Procesul de socializare.

Formarea personalităţii este rezultatul unui proces complex de socializare, în care

interacţionează factori personali , de mediu şi culturali.

Socializarea în sens larg înseamnă a transforma un individ dintr-o fiinţă asocială

într-o fiinţă socială, inculcându-i moduri de gândire, simţire, acţionare. ( Dicţionar de
sociologie, Coordonatori : Raymond Boudon şi a.. – Bucureşti, 1996, p. 248 ).

Prin intermediul socializării, societatea se reproduce în configuraţia atitudinală şi

comportamentală a membrilor săi. Socializarea este modalitatea prin care un organism
biologic este transformat într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze împreună cu alţii.

Transferul de cultură de la o generaţie la alta se face prin intermediul socializării.

Individul se naşte într-o anumită cultură pe care o preia, o interiorizează şi o transmite
următoarelor generaţii. Una din consecinţele socializării este stabilirea normelor de
comportament astfel dobândite. Această interiorizare a normelor şi valorilor permite,
de asemenea, însuşirea regulilor sociale, care prin definiţie sunt exterioare individului,
şi creşterea solidarităţii dintre membrii grupului.

Procesul de socializare a format obiectul a numeroase analize ştiinţifice care au

urmărit să pună în evidenţă factorii determinanţi, agenţii de socializare, mecanismele
prin care aceasta se realizează. Complexitatea domeniului de studiu a condus la
formularea unor teorii diferite ale socializării.

( Mihăilescu,Ioan. Op. cit., p. 96 ).

Unitatea de conținut: Teorii ale socializării

Procesul de socializare a format obiectul numeroaselor analize ştiinţifice, având drept

scop evidenţierea factorilor determinanţi ai socializării, a agenţilor de socializare, a
mecanismelor prin care aceasta se realizează. Aceasta a dus la apariţia diverselor
teorii ale socializării.

Dintre cele mai importante şi mai complete teorii ale socializării sunt menţionate:

- teoriile învăţării,

- teoriile dezvoltării cognitive,

5
- psihanaliza.

În continuare ne vom referi la analiza acestor teorii.

Teoria învăţării. Învăţarea este o modificare permanentă a comportamentului, care

rezultă din experienţele pe care le trăieşte individul. Ea se realizează în familie, de la
grupurile perechi, la şcoală, la locul de muncă, prin mijloacele de comunicare în
masă. Prin învăţare, individul se adaptează noilor condiţii, iar comportamentul său
devine flexibil. Învăţarea este cumulativă şi reevaluativă : la achiziţiile vechi se
adaugă cele noi, iar unele din consecinţele vechi sunt reevaluate, modificate sau
abandonate, din perspectiva noilor achiziţii. Învăţarea se înfăptuieşte pe două căi
principale : condiţionarea şi observarea comportamentului altora.

Individul trăieşte diverse experienţe în care constată anumite legături între fapte şi
anumite consecinţe ale acţiunilor sale. Teoriile behavioriste au arătat că, dacă asupra
unui individ se repetă un anumit număr de stimuli, la acesta se dezvoltă un anumit
număr de reacţii care devin mai mult sau mai puţin, automatisme. Preluând analogic
ideea reflexului condiţionat al lui Pavlov, Ioan Mihăilescu afirmă că învăţarea socială
are ca rezultat să dezvolte la copil un anumit număr de reflexe sociale, în raport cu
situaţii sociale bine definite. Reflexele sau reacţiile condiţionate dobândite în timpul
copilăriei se vor manifesta şi la vârsta adultă cu anumite diferenţe, rezultate din
experienţa de viaţă a individului.

Învăţarea se realizează asociativ prin condiţionare operantă şi prin întărire. Prin

condiţionarea operantă, individul învaţă din experienţele sale trecute, reţine ce
consecinţe au avut comportamentele sale, încât va putea repeta comportamentele ale
căror consecinţe le doreşte şi va evita comportamentele care au avut consecinţe
neplăcute. Copilul care a avut un şoc neplăcut când a atins un fir electric, nu va mai
atinge firele electrice.

Învăţarea prin întărire poate fi ilustrată prin modul cum are loc dresajul animalelor.
În momentul în care animalul execută o mişcare conformă cu intenţia dresorului, el
primeşte un stimul pozitiv ( de exemplu, hrană), iar când execută o mişcare pe care nu
o vrea dresorul, animalul primeşte un stimul negativ ( de exemplu, este lovit). Aceşti
stimuli repetându-se de mai multe ori, animalul îşi formează reflexe, adoptând numai
comportamente care sunt asociate cu consecinţe plăcute. În mod analogic se
procedează şi cu copiii : sunt încurajate , întărite comportamentele dorite şi
reprimate , descurajate comportamentele nedorite. Dacă învăţarea s-ar face numai prin

6
condiţionare sau numai din propria experienţă, ea ar dura foarte mult, ar fi incompletă,
iar unele experienţe ar fi fatale. Indivizii ştiu că atingerea firelor electrice provoacă
şocuri neplăcute, unele chiar mortale. Dar nu fiecare om a atins un fir electric pentru a
învăţa acest lucru. Învăţarea se realizează şi prin observarea comportamentului altora,
prin interacţiunea cu alţi oameni în acelaşi context social.

Învăţarea observaţională constă în dobândirea unor răspunsuri prin observarea

altor oameni fără ca individul să fi fost în situaţia de a da primul aceste răspunsuri.
Învăţarea observaţională operează cu simboluri. Acestea permit reprezentarea
evenimentelor, analiza conştientă a experienţelor, comunicarea cu alţii, anticiparea
unor acţiuni.

b) Teoriile dezvoltării cognitive

În teoriile învăţării, copilul şi adultul sunt plasaţi în poziţii similare. În realitate, o

experienţă nu are aceeaşi semnificaţie şi aceleaşi consecinţe pentru un copil şi pentru
un adult. Învăţarea se realizează progresiv, etapă cu etapă. Transformarea copilului
( fiinţă biologică) într-o fiinţă socială are loc treptat şi progresiv. Dezvoltarea ca fiinţă
socială are două aspecte : dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea morală.

Oamenii sunt fiinţe raţionale care receptează informaţiile, le analizează, le transformă,

le stochează, le reactualizează, le utilizează. Are loc un proces mental , denumit
cogniţie, de utilizare a informaţiei provenite din mediu şi din memorie în luarea
deciziilor.

Dezvoltarea cognitivă parcurge mai multe etape , trecerea de la o etapă la alta fiind
marcată de schimbări profunde. Jean Piaget distinge patru etape în dezvoltarea
cognitivă a copilului. În prima etapă, senzorimotorie, pe care o plasează în perioada
scurtă de la naştere până la vârsta de 2 ani, copilul descoperă relaţiile dintre senzaţiile
sale şi comportamentul matur. Etapa a doua, preoperaţională, ( 2-6 ani) este
predominant reprezentaţională. Acum copilul îşi reprezintă lucrurile în mintea sa.
Etapa a treia- concret operaţională (6-12 ani )introduce principiul conservării. Copilul
învaţă că o cantitate dată nu se schimbă, chiar dacă înfăţişarea se schimbă. În etapa a
patra – formal operaţională ( de la 12 până la vârsta de adult), adolescentul devine
capabil să gândească logic, să opereze cu raţionamente abstracte şi ipotetice.

În concepţia lui J.Piaget, individul şi mediul sunt într-o continuă interacţiune.

Procesul de socializare nu este uniform pentru toţi indivizii, întrucât intervin diferenţe
în capacităţile cognitive ale indivizilor. ( Mihăilescu,Ioan. Op. cit., p. 98-99).
7
 Psihologul Lawrence Kohlberg a aplicat teoria etapelor cognitive, elaborată de
Piaget, în analiza dezvoltării morale. El distinge trei nivele. Nivelul preconvenţional,
caracteristic copiilor până la vârsta de 9 ani, unor adolescenţi şi persoanelor care
comit infracţiuni. La acest nivel, regulile sunt exterioare persoanei, supunerea la ele
fiind dată de pedepse şi recompense. Nivelul convenţional este tipic pentru
adolescenţi şi adulţi. La acest nivel, regulile şi aşteptările exterioare sunt încorporate
personalităţii. Supunerea la reguli are loc pentru că oamenii consideră că au datoria să
procedeze astfel. Nivelul postconvenţional este atins de un număr redus de persoane.
La acest nivel, oamenii fac distincţia dintre persoana lor şi regulile şi aşteptările
sociale. Persoanele care ating acest nivel nu se supun orbeşte regulilor sociale, ci fac
distincţia între ceea ce este drept şi nedrept.

Pe baza unor cercetări comparative transculrurale, Kohlberg arată că în toate

societăţile şi culturile, oamenii folosesc aceleaşi concepte morale de bază ( dreptate,
egalitate, autoritate, dragoste). Aceasta nu înseamnă că modelele comportamentale
morale nu sunt condiţionate de caracteristicile şi complexele culturale locale.

Psihanaliza. Autorul acestei teorii este psihologul german Sigmund Freud, aprecia
importanţa factorilor biologici (a naturii) şi a experienţei sociale (a educaţiei) pentru
dezvoltarea personalităţii umane.

Una dintre necesităţile umane fundamentale care ajută la modela- rea

comportamentului uman este erosul, "instinctul vieţii", care explică nevoia oamenilor
de a stabili legături între ei şi de a-şi manifesta afecţiunea. Cealaltă este thanatos,
"instinctul morţii", baza înclinaţiei agresive a omului. Aceste două impulsuri deseori
se află în opoziţie, iar drama vieţii umane este o consecinţă a acestui conflict.

În opinia lui S.Freud, personalitatea umană este compusă din trei elemente: Sinele,
Supraeul şi Eul, a căror interacţiune constituie sub- stanţa vieţii mintale.

Sinele reprezintă impulsurile biologice universale, care deseori cer satisfacţie

imediată. El este, în mare măsură, inconştient şi operează pe baza "principiului
plăcerii". Din perspectivă psihanalitică, sugarul este esenţialmente un sine, un
mănunchi de nevoi biologice care cer satisfacția imediată.

În personalitate Sinele este reprezentat prin Supraeu, care este similar cu ceea ce
numim "conştiinţă". Iniţial, el este format din prescripţiile şi prohibiţiile impuse
copilului de către părinţi. Pe măsură ce copilul creşte, contribuţiile la Supraeu se
măresc.
8
Deseori Sinele şi Supraeul se află în opoziţie: Sinele vrea ceva, iar Supraeul îl
constrânge din cauza normelor sociale. Aici intervine cel de-al treilea element – Eul,
care are sarcina de a media acest conflict.

,,Eul” este acea parte a personalităţii care este în contact cu realitatea. El mediază
între pretenţiile deseori irealiste ale individului şi cerinţele uneori restrictive ale
Supraeului, încercând să le adapteze pe amândouă la realitatea socială.

În esenţă, personalitatea conţine în ea conflictul care există între el şi societate, între

natură şi educaţie.

Pentru S.Freud dezvoltarea personalităţii depinde de interacţiunea caracteristicilor

noastre biologice şi de experienţa socială.

Unitate de conținut: Tipurile de socializare. Etapele socializării şi formele ei.

Socializarea începe din primele zile de viaţă şi continuă de-a lungul întregii vieţi. Ca
proces stadial şi continuu, niciodată total sau încheiat, socializarea presupune două
etape (stadii) principale: etapa socializării primare (de bază) şi etapa socializării
secundare (continue).

Socializarea primară este procesul prin care se formează primul univers social al
individului. Individul devine capabil să facă faţă vie- ţii sociale prin includerea lui în
elementele sociale de bază: norme, valori, credinţe, reguli de comportare etc.
Socializarea primară debu- tează o dată cu naşterea şi are funcţia de a transforma
fiinţa biologică în fiinţă socială prin apropierea lumii-viaţă a primelor grupuri de con-
tact, printre care familia deţine locul principal.

Fiecare individ este plasat prin naştere în interiorul unor structuri sociale obiective.
Contactul său cu aceste structuri nu este însă direct, ci mijlocit. Agenţi ai socializării
primare sunt aşa-numiţii alţi semnifi- cativi (părinţi, membri ai familiei, rude, alte
persoane), care au rolul de a media pentru el realitatea obiectivă. Prin urmare,
realitatea cu care copilul vine în contact din primele clipe ale vieţii şi pe care o in-
teriorizează, făcând-o a sa, este lumea-viaţă a celuilalt semnificativ.

Conţinuturile specifice apropiate în cursul socializării primare vari- ază de la o

societate la alta în funcţie de definiţiile date copilului şi copi- lăriei. Ele variază chiar
şi în cadrul aceleiaşi colectivităţi, fiind transmi- se în mod diferit, atât în funcţie de
definiţiile sociale ale unor particula- rităţi biologice (vârstă, sex), cât şi de distribuţia

9
socială a cunoaşterii. Instrumentul principal şi privilegiat al socializării primare este
limbajul.

Prin intermediul limbajului copilului îi sunt transmise modele de condu- ită, care pot
fi aplicate imediat sau ulterior în viaţa cotidiană şi care permit identificarea sau
diferenţierea sa în raport cu alte persoane.

Pe lângă dimensiunea cognitivă, socializarea primară implică şi o importantă

dimensiune afectivă, destul de importantă pentru perioada copilăriei. Aprecierea limii-
viaţă este condiţionată de identificarea emoţi- onală a copilului cu altul semnificativ.
Preluând rolurile şi atitudinile acestuia, copilul le transformă în roluri şi atitudini
proprii, adoptând tot- odată şi imaginea pe care o are altul semnificativ cu privire la
persoana sa (a copilului). Astfel, copilul devine capabil de autoidentificare, dobândind
o identitate subiectiv coerentă, ordonată şi admisibilă.

În cursul diverselor experienţe cu diferiţi alţi semnificativi, rolurile şi atitudinile

apropiate parcurg un proces de abstractizare progresiv, de la cele asociate unei
persoane concrete la cele generale şi impersonale. Această abstractizare este numită
altul generalizat. Din momentul în care altul generalizat s-a constituit în conştiinţa
copilului, acesta dobân- deşte o identitate în raport cu societatea, iar autoidentificarea
sa capătă stabilitate şi continuitate. Aici socializarea primară se încheie.

Dimensiunile sociale dobândite prin socializarea primară sunt com- pletate pe parcurs
cu elemente noi. Procesul prin care persoana îşi mo- difică comportamentele şi
asimilează noi modele culturale şi compor- tamentale, îşi asumă noi sisteme de valori,
noi atitudini şi roluri este definit ca socializare secundară. Conţinuturile interiorizate
în cursul socializării secundare reprezintă o cunoaştere specializată. Cu alte cu- vinte,
ea asigură învăţarea rolurilor instituţionale. Agenţii socializării secundare sunt
percepuţi, de obicei, ca funcţionari ai instituţiei, dar pot coincide şi cu agenţii
socializării primare (părinţi, în principal).

Comparativ cu socializarea primară, identificarea emoţională a ac- torului este

diminuată mult. Socializarea secundară se desfăşoară în condiţiile de neutralitate
afectivă. Agenţii socializării nu mai sunt, în mod necesar, alţii semnificativi, ci sunt
percepuţi ca funcţionari ai in- stituţiei. Simpla identificare mutuală pe care o impune
comunicarea obişnuită este suficientă. Interacţiunea poate fi formalizată, iar rolurile
au un înalt grad de anonimat. Conţinutul cunoaşterii dobândite în acest fel este mai
puţin subiectiv. Totuşi, identificarea emoţională cu agen- tul socializării este, uneori,

10
necesară. Este cazul socializării pentru roluri a căror exercitare impune implicarea
afectivă a individului (spr exemplu, rolurile artistice sau religioase). Însă, chiar şi în
aceste situa- ţii, identificarea emoţională nu este totală, ci merge doar până la un punct
definit ca necesar şi suficient pentru reuşita socializării.

În condiţiile în care diviziunea muncii şi distribuţia socială a cunoaş- terii au un nivel

scăzut de complexitate, agenţii socializării secundare pot coincide cu cei ai
socializării primare (părinţii, în special). O dată cu evo- luţia socială şi cu creşterea
gradului de complexitate a fenomenelor amin- tite, rolul familiei în socializarea
secundară decade, ea revenind altor in- stanţe care necesită, de cele mai multe ori
(dacă nu chiar totdeauna), un ansamblu de operaţii specializate şi un personal
specializat.

Socializarea secundară este condiţionată de conţinuturile însuşite în cursul socializării

primare. Realitatea subiectivă secundară este constituită pe fundalul celei cristalizate
anterior, care are un accent de realitate mai mare. De aici rezultă două consecinţe: 1)
socializarea primară este deosebit de importantă pentru individ, întrucât ea plasează
structurile de bază ale Sinelui şi ale lumii; primii ani de viaţă şi primii alţi
semnificativi (părinţi, membri ai familiei, alte persoane sau grupuri ) oferă o orientare
în şi către lume, conturând limitele receptivităţii ulterioare a individului; 2) reuşita
oricărei socializări secundare este condiţionată de consistenţa conţinuturi- lor noi cu
cele achiziţionate anterior, care funcţionează ca filtru.

Deşi socializarea este un proces global, ea se realizează în cadrul unor grupuri, în

medii sociale diferenţiate. Din acest motiv, socializarea poate avea o formă pozitivă
conformă cu valorile, normele, aşteptările sociale promovate de către societate, sau
negativă, contrară aşteptărilor, normelor, valorilor sociale generale, proprie unor
grupuri periferice sau subculturi. Socializarea pozitivă mai poate fi numită şi
socializare normală şi concor- dantă, deoarece se realizează în acord cu normele,
valorile specifice socie- tăţii date, iar socializarea negativă mai poate fi numită şi
discordantă, de- oarece presupune un conflict cu normele şi valorile specifice
societăţii.

Utilizând aceste două perechi de tipuri de socializare, putem efec- tua o clasificare a
acesteia identificând patru forme:

SOCIALIZARE SOCIALIZARE

concordantă discordantă
11
 pozitivă I II

negativă III IV

În prima formă (pozitiv-concordantă), socializarea se realizează conform unor valori

şi norme sociale fundamentale şi în concordanţă cu valorile şi normele promovate de
socieatatea globală.

În forma a doua (pozitiv-discordantă), socializarea se realizează în conformitate cu

valorile şi normele sociale fundamentale, dar în discor- danţă cu unele norme şi valori
promovate de unii agenţi socializatori.

În forma a treia (negativ-concordantă), socializarea se realizează în conformitate cu

normele, valorile promovate la nivel social, dar neconformă cu normele şi valorile
promovate de socializarea globală.

În forma a patra (negativ-discordantă), socializarea se realizează con- trar normelor şi

valorilor fundamentale şi celor promovate la nivel social global. În acest caz, avem o
socializare deviantă în raport cu socializarea globală, dar conformă cu normele unui
grup sau subculturi. O astfel de socializare poate fi întâlnită în cazul unor societăţi
marginale (care refuză societatea înglobată) sau delincvente, raportate la o subcultură
delincventă. Distincţiile dintre pozitiv-negativ, concordant-discordant nu sunt
întotdeauna uşor de făcut. Ele presupun raportarea la anumite valori

generale, dificil de operaţionalizat în cercetarea sociologică.

O altă formă de socializare, aptă să permită adaptarea în perspec- tiva unor mutaţii
sociale viitoare, care ar cuprinde fenomenele socia- lizatoare ce pot îndeplini o funcţie
pregătitoare pentru viitor, este numită anticipativă.

Socializarea anticipativă are un caracter implicit şi neformal, deoarece nu presupune

forme instituţionale sau persoane care să se ocupe special, în mod expres, de aceasta.
Ea presupune o adaptare prospectivă la o succesiune posibilă de roluri viitoare,
pregătind indi- vidul uman pentru "cicluri viitoare" ale vieţii sale, motiv din care acest
fenomen este deosebit de important sub aspect formativ (în pregătirea tinerilor pentru
anumite activităţi şi roluri socioprofesionale).

Ştim că realitatea subiectivă este permanent modificată. Socializa- rea secundară

modifică realitatea construită în cursul primei socializări; mai mult, pluralitatea
“lumilor” trăite face ca multiplele socializări se- cundare să se succeadă sau să se
12
suprapună, fiecare aducând transfor- mări identităţii individuale. În decursul vieţii
apar situaţii care determină individul să înveţe roluri complet noi şi să le abandoneze
pe cele vechi. Spre exemplu, un student în primul an de studii va avea de învăţat
roluri foarte diferite de cele ale elevului. Dacă va locui într-un cămin studen-

ţesc, el va trebui să se adapteze unui mediu de viaţă diferit de cel famili- al. O
persoană care se pensionează îşi abandonează o mare parte din rolurile anterioare şi
intră într-un nou rol, de pensionar. În aceste situaţii intervine re-socializarea, care
constă într-un proces de învăţare a unor roluri noi şi de abandonare a unor roluri
anterioare. Eficacitatea re- socializării depinde, în mare parte, de receptivitatea
individuală, dar şi de intensitatea controlului social exercitat de noi agenţi de
socializare.

Unitatea de conținut : Tipuri de socializare

Socializarea începe din primele zile de viaţă şi continuă de-a lungul întregii vieţi. În
primii, copilul este introdus în elementele sociale de bază ( norme, valori, credinţe)
prin intermediul limbajului. La acest nivel, avem de a face cu o socializare primară,
care constă într-un proces prin care persoana dobândeşte informaţiile şi abilităţile
esenţiale pentru a participa la viaţa socială cotidiană şi îşi formează eul. Socializarea
primară oferă prima structură fundamentală de înţelegere a vieţii sociale şi fixează cel
mai temeinic normele esenţiale de convieţuire în societatea oamenilor. Ea îi este, într-
un fel, impusă obiectiv individului aflat în primele momente ale socializării, este
interiorizată aşa cum este „livrată” de ceilalţi semnificativi , selectată potrivit poziţiei
pe care aceştia o ocupă în societate şi a sistemului lor de valori, preferate ori
respinse(Teodorescu, Gheorghe. Sociologia mirabilis. Editura Fundaţiei Axis, 2003,
p.32).

Dincolo de unele controverse privind măsura în care socializarea primară influenţează

alte experienţe socializatoare care se produc mai târziu în viaţa indivizilor, există un
acord printre specialiştii din domeniu că socializarea primară este cel mai important
factor în vieţile tuturor oamenilor deoarece transformă nou născuţii în fiinţe sociale.
Acst proces include: (1) stabilirea poziţiei iniţiale a individului în societate; (2)
interioarizarea adecvată a valorilor şi credinţelor societăţii şi (3) învăţarea pattern-
urilor corespunzătoare de comunicare şi interacţiune cu alţii (Agabrian, Mircea. Op.
cit., p.145).

13
Viaţa îl determină însă pe individ să-şi însuşească şi alte roluri sociale, precum cele de
elev, student, salariat, soţ, părinte şi altele. Dar rolurile, ca standarde sociale obiective,
neputând fi modificate în mod subiectiv de către individ, îl determină pe acesta să-şi
adapteze credinţele, valorile şi normele, la cerinţele lor, deci să se socializeze în
continuare. Şi cum această socializare, ulterioară, se realizează în grupuri secundare,
precum şcolile şi cluburile, poate fi considerată drept socializare secundară.

Raportul de succesiune dintre socializarea primară şi socializarea secundară

constituie, de fapt, un raport de complementaritate, deoarece socializarea primară :

– fiind iniţială, fundamentează socializarea secundară;

-realizându-se în familie, determină prin intermediul acesteia traiectoria socială a

individului, inclusiv modalităţile de socializare secundară pe care le va suporta;

-definitivându-se în grupurile de camarazi în care copilul experimentează pentru

prima sau pentru unica dată în viaţă relaţii libere şi de egalitate, determină inclusiv
modul în care el va suporta socializarea secundară. ( Grosu, Nicolae. Op. cit., p.41-
42.).

În raport cu socializarea secundară– care intervine în procesul formării personalităţii

relativ tîrziu, solidaritatea primară poate fi considerată o socializare anticipată. Din
acest punct de vedere, socializarea secundară constituie o modalitate filtrată axiologic
de integrare-adaptare la diferite situaţii de viaşă, în timp ce socializarea primară–
anticipată reprezintă o consecinţă a fixării primelor stereotipuri şi rutine atitudinale
care „etichetează” definitiv personalitatea(Teodorescu, Gheorghe. Op. cit., p.33).

Prin toate acestea devine necesară şi posibilă trecerea la socializarea secundară,

asigurată de şcoală, atât prin programă, cât şi prin modele de personalitate ale
profesorilor şi ale colegiilor şi, respectiv, prin experienţele sociale pe care le
prilejuieşte. Pe această bază devine posibilă şi socializarea secundară asigurată,
precum cel mai lung stagiu de viaţă de locurile de muncă.

În esenţă, socializarea secundară, constând în însuşirea de noi roluri sau în adaptarea

rolurilor, presupune însuşirea sau chiar elaborarea personală de modelele de
comportament.

Dacă în socializarea primară experienţa de viaţă a celorlalţi este semnificativă pentru

individ, în sensul că el se simte protejat prin ceilalţi, în cazul socializării secundare

14
rolul principal în procesul adaptării la situaţiile noi de viaţă revine reconstrucţiei
subiective, creatoare a acestor experienţe(Ibidem,, p.34).

Deşi socializarea primară şi socializarea secundară sunt succesive prin debut, ele însă
se suprapun pe perioade însemnate din viaţa individului. Astfel, copiii sunt supuşi
simultan atât socializării primare, în familie şi grupurile de vârstă, cât şi socializării
secundare, în şcoli, biserici şi prin mass-media, în timp ce adulţii sunt supuşi atât
socializării secundare, la locurile de muncă şi prin mass-media, cât şi socializării
primare, în familia proprie, ca soţi, părinţi, bunici, văduvi şi, eventual, divorţaţi.

Socializarea anticipatoare desemnează asimilarea acelor norme, valori şi modele de

comportament care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau
facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor
( Dicţionar de sociologie,coordonatori C. Zamfir, L. Vlăsceanu, p. 556). De exemplu,
studenţii în asistenţă socială sau drept, în facultate experimentează socializarea
anticipatoare atunci când sunt încurajaţi să gândască ca un asistent social sau
magistrat. În mod similar, o femeie însărcinată poate citi despre modul în care cresc
copiii şi poate chiar începe să schiţeze un plan cum va îngriji şi educa propriul copil,
chiar dacă în realitate ea nu a devenit mamă.

Ca interes manifestat pentru o profesie, socializarea anticipatoare apare la tineri ca

urmare a influenţelor mediului social în care trăiesc ( părinţi, rude, prieteni care au
îmbrăţişat o anumită profesie), a propagandei pe care instituţia respectivă o face
pentru recrutarea de noi membri sau datorită impactului pe care simbolurile de statut
ale profesiei le au asupra tinerilor. Dar, uneori, socializarea anticipatoare poate
conduce în plan personal la situaţii de conflict valoric şi normativ. În acest sens sunt
tineri care se confruntă cu acest fenomen şi, mai devreme sau mai târziu, părăsesc
profesia.(Agabrian, Mircea., Op. cit., p.146).

Acţiunile factorilor socializanţi – familia, grupurile de vârstă , biserica, şcoala,

locurile de muncă, asociaţiile de mass-media, fiind deci şi simultane, ele:

– sunt receptate, ierarhizate şi optate de către indivizi, în funcţie de trăsăturile lor

native, în mod diferit, având astfel efecte socializante diferite, din care rezultă, în
cadrul fiecărei generaţii diversitatea tipurilor de personalitate şi, între generaţii,
schimbarea acestora şi a societăţii;

15
-se influenţează reciproc, impunând astfel adoptarea factorilor socializanţi, din care
rezultă schimbarea lor ca instituţii fundamentale sau ca organizaţii şi grupuri
importante şi, respectiv, a societăţii.

Dar acţiunile simultane ale factorilor socializanţi pot fi şi contradictorii. Din această
cauză, indivizii riscă să fie atât de derutaţi încât să

- evite reactiv, deci fără discernământ, o parte din acţiunile factorilor socializanţi,
retrăgându-şi astfel socializarea;

- răspundă inerţial, deci tot fără discernământ, tuturor acţiunilor factorilor socializanţi,
distorsionându-şi astfel socializarea.

Indivizii, socializându-se în funcţie de cerinţele generale ale societăţii devin umani şi,
respectiv, în funcţie de cerinţele specifice instituţiilor fundamentale ale acesteia,
precum economia, religia, medicina, arta şi guvernarea, se particularizează, ca tipuri
umane, într-o tipologie, formulată de psihologul german Edwuard Spanger, ce
include:

- omul teoretic, preocupat de cunoaşterea ştiinţifică ;

- omul economic, preocupat de bogăţie;

- omul estetic, preocupat de artă;

- omul activist social, preocupat de ajutorarea semenilor;

- omul politic, preocupat de putere ;

- omul religios, preocupat de transcedenţă.

Deşi aceste tipuri se regăsesc în toate societăţile, fiecare societate însă,

caracterizându-se prin anumite dominante valorice, pune accent sau chiar idealizează
unul din tipuri, transformându-l în ideal de personalitate, aşa cum sunt, „ specialistul „
pentru germani, „ businessman-ul” pentru americani, „gentelmanul” pentru englezi şi
„ descurcăreţul „ pentru români.

Aşadar, socializarea, deşi marcată de aspecte contradictorii, constituie procesul

fundamental care asigură atât continuitatea şi stabilitatea societăţii, cât şi schimbarea
acesteia.

16
 Unitatea de conținut: Agenţi ai socializării.

Socializarea este realizată de numeroşi agenţi, dintre care cei mai importanţi sunt
familia, grupurile-perechi (sau de vârstă), şcoala şi mijloacele de comunicare în masă.

În orice societate familia constituie factorul primordial al formării şi socializării

copilului. Ea reprezintă cadrul principal în interiorul că- ruia se modelează
personalitatea copilului. În familie se stabilesc pri- mele şi cele mai durabile relaţii
intime.

Funcţia de socializare a familiei se realizează în patru stadii specifice:

1) situaţiile de "educaţie morală", având la bază relaţiile de autoritate prin intermediul

cărora copilului i se furnizează regulile morale;

2) situaţiile de "învăţare cognitivă" prin care copilul învaţă sistemul de cunoştinţe,

apti- tudini, deprinderi necesare convieţuirii în societate;

3) situaţiile care anga- jează invenţia şi imaginaţia, prin intermediul cărora se dezvoltă
capacită- ţile creatoare ale copilului şi gândirea "participativă";

4) situaţiile de "co- municare psihologică", care dezvoltă afectivitatea copilului.

Deşi familiile realizează funcţii socializatoare comune, în realitate intervin numeroase

diferenţe în ceea ce priveşte stilurile şi modurile în care fiecare familie îşi socializează
copiii. Există diferenţe între cate- goriile profesionale sau între cele rezidenţiale.
Socializarea într-o fa- milie de intelectuali este diferită de cea dintr-o familie de
muncitori, iar cea dintr-o familie urbană diferită de cea dintr-o familie rurală. Di-
ferenţe specifice intervin şi între familiile ce aparţin aceleiaşi categorii
socioprofesionale sau rezidenţiale. Chiar şi în cadrul aceleiaşi familii intervin
diferenţe în raport cu rangul naşterii.

Un rol important în realizarea socializării familiale îl are imitaţia. În primii ani de

viaţă mama reprezintă afecţiunea şi autoritatea pentru copil. La o anumită vârstă
băiatul se detaşează de mamă şi se apropie de tată printr-un mecanism de identificare.
Fetele realizează identifica- rea fără a se detaşa de mamă.

Socializarea familială se face în funcţie de rolul pe care părinţii îl anticipează pentru

copii (muncitor, stăpân, servitor etc.). Însă, rolul anticipat nu concordă întotdeauna cu
rolul pe care şi-l doreşte copilul. Această neconcordanţă poate provoca conflicte
familiale şi contestarea drepturilor părinţilor în socializarea anticipativă.
17
Socializarea în cadrul familiei este determinată şi de faptul cum priveşte societatea
copilul. În unele societăţi copilul este văzut ca un mic animal, în altele - ca un om mai
mic; în unele ca o fiinţă pură, care trebuie apărată împortiva mizeriei sociale, în altele
- ca o fiinţă sălbatică, impură, care trebuie transformată în om.

În diferite perioade de vârstă familia exercită acţiuni specifice legate de îngrijire,

protecţie, educaţie.

În perioada preşcolară familia pune accentul pe îngrijire, ocrotire, protecţie; în

perioada şcolară ajutorul este centrat pe îndrumare şi control în activităţile şcolare; în
perioada pubertăţii apar probleme legate de dispoziţia sexuală.

Cercetările sociologice în domeniul socializării familiale pun în evidenţă faptul că în

societatea modernă funcţia socializatoare a familiei se exercită mai dificil şi mai
superficial, o parte din elementele ei fiind preluate de alţi agenţi socializatori.

Un alt agent al socializării este şcoala – un agent socializator complex, care oferă
atât informaţii, deprinderi, cât şi un întreg climat valoric şi normativ, diferit de cel al
familiei. Relaţiile de familie sunt intime, speciale. În şcoală însă profesorul nu trebuie
să aibă "relaţii speciale" cu elevii. Acţiunile lui trebuie să fie dirijate de ceea ce
face copilul şi cum face, şi nu de cine este el. Socializarea în şcoală depinde de modul
de organiza- re a ei. Fiecare şcoală îşi are trăsături, elemente culturale specifice, astfel
încât elevii de la un liceu se vor deosebi de elevii de la alt liceu.

În şcoală elevii iau cunoştinţă de sisteme formale de evaluări: note şi caracteristici

periodice primite de elev şi trimise părinţilor. Aceasta vine în contrast total cu
practicile familiale lipsite de formalism şi constituie o experienţă nouă, deseori
dificilă pentru unii copii. În şcoa- lă elevul învaţă, de asemenea, multe deprinderi şi
interacţiuni interpersonale. El învaţă ce înseamnă să împartă cu alţii, să facă un lucru
cu rândul, să se compare cu egalii săi. Această lume socială nouă contri- buie
substanţial la socializarea copilului.

Un agent important al socializării sunt grupurile-perechi (de vâr- stă). Acestea sunt
grupuri formate din persoane care au aproximativ aceeaşi vârstă şi statut social
general. Ele se manifestă ca agenţi puter- nici de socializare, în special în perioada
copilăriei şi a adolescenţei.

Socializarea efectuată în rândul grupurilor-perechi diferă în multe privinţe de cea

familială. În primul rând, poziţia socială a copilului în familie este autonomă, însă în
18
grupul de vârstă ea trebuie câştigată. În al doilea rând, în familie (ca şi în şcoală),
socializarea este, deseori, gândită şi planificată; în grupul de vârstă socializarea are
loc în mare parte fără un plan gândit.

Grupul de vârstă oferă copiilor posibilitatea de a se manifesta in- dependent, în afara

controlului părinţilor. În relaţiile cu părinţii sau cu adulţii copiii au o poziţie
subordonată; grupurile-perechi oferă copiilor posibilitatea să interacţioneze ca egali,
ca parteneri de cooperare şi competiţie cu acelaşi statut. Ele socializează caracteristici,
trăsături, modele culturale şi subculturi diferite de cele familiale, ignorate de către
adulţi; folclor, jocuri, informaţii despre relaţiile sexuale etc.

Mijloacele de comunicare în masă (mass-media) tind să devină astăzi unul dintre

principalii agenţi de socializare. Ele desemnează ansamblul organizaţiilor (radio, TV,
filme, ziare, reviste, cărţi, aparate video, înregistrări pe bandă, casete şi compact
discuri etc.) care vehiculează informaţii către un număr mare de oameni. Mass-media
influenţează socializarea, asigurând atât modele suplimentare şi al- ternative de roluri,
cât şi norme, valori sociale. Efectele lor socializatoare pot fi atât pozitive, cât şi
negative, în dependenţă de conţinutul mesajului. Emisiunile prosociale educă la copii
spiritul de cooperare, ajutor, prietenie. În schimb, informaţiile care prezintă (de
regulă, în filmele artistice) violenţă, agresivitate, delincvenţă influenţează ne- gativ
asupra copiilor, tinerilor, adulţilor.

Socializarea nu se limitează doar la cei patru agenţi amintiţi. Ea este realizată şi de

către organizaţiile religioase, politice, asociaţiile voluntare, precum şi de însăşi
comunitatea în care trăieşte individul. Toate acestea contribuie la formarea concepţiei
despre lume a persoanei şi la percepţiile sale a ceea ce este un comportament dorit sau
nedorit.

Socializarea realizată de diverşi agenţi poate fi unitară (când acţi- unile tuturor
agenţilor sunt determinate de norme şi valori similare sau compatibile) sau
contradictorie (când normele şi valorile socializate de un agent sunt opuse celor
socializate de alt agent). Diferenţele puternice între agenţii socializatori conduc la
procese de socializare contradictorii şi la formarea personalităţilor contradictorii.

Prin toate expresiile sale, anterior prezentate, socializarea are profunde influenţe
formative, la nivelul tuturor componentelor structurale ale personalităţii, ale
individualităţii, modelând disponibilităţile indi- vidului de a participa la modificările
sociale şi de a se autorealiza. Prin mecanismele şi formele sale socializarea contribuie

19
la modelarea socială a fiinţei umane, la dezvoltarea personalităţii sociale (implicit, a
personalităţii creatoare) cu toate structurile sale psihosociale de perso- nalitate:
sistemul de atitudini şi valori, sistemul de aspiraţii şi idealuri etc. Ea contribuie la
crearea posibilităţilor de manifestare şi realizare a personalităţii în cadrul diferitelor
forme de comunitate şi activitate umană. Totodată, ea contribuie la formarea şi
cultivarea sociabilităţii - capacitatea individului de a fi comunicativ, de a colabora, de
a interacţiona în grup. Indiferent de tipul extravert sau introvert căruia îi aparţine,
fiinţa umană îşi poate cultiva un anumit grad de sociabilitate necesară integrării sale
în viaţa şi activitatea socială.

Întrebări recapitulative:
1. Caracterizaţi aspectele principale ale procesului de socializare..
2. Care sunt funcţiile şi etapele socializării?
3. Care este rolul socializării primare şi al socializării secundare?
4. Ce tipuri, forme de socializare cunoaşteţi?
5. Numiţi principalii agenţi de socializare

Unitatea de conținut: Devianța și delincvența precizării conceptuale.

În orice societate există reguli și norme care solicită indivizilor să realizeze acțiuni
dezirabile din punct de vedere social și moral, să manifeste comportamente admise și
să aleagă în situații sociale specifice, soluții compatibile cu standardele culturale ale
societății respective. Adolescența reprezintă o perioadă de tranziție. Acest lucru
determinând mai degrabă adolescenții să se angajeze în comportamente delincvente
și deviante.

Devianța se caracterizează prin abaterea comportamentului de la normele de viață și

de la valorile sociale, morale și culturale ale unui grup sau ale unei societăți.

Delincvența prezintă o serie de manifestări antisociale care are un grad de

periculozitate și gravitate din punctul de vedere al consecințelor comportamentelor
delincvente ale adolescenților, afectând valorile, normele sociale protejate de normele
juridice penale. Termenul desemnează conduite inadecvate ale tinerilor care n-au
împlinit vârsta majoratului, fiind aplicat celor care transgresează legea, dar și celor
care se integrează în anturaje potențial delincvente.

Delincvența în rândul adolescenților este manifestată prin incapacitatea acestor minori

de a se adapta la normele de conduită din societate, incapacitate datorată unor cauze
20
de ordin bio-psiho-social. Făcând referire la multe studii s-au identificat anumite
cauze ale delincvenței, acestea fiind: creșterea după 1989 a situaților de abandon
școlar, lipsa unei activități utile, lipsa de supraveghere permanentă de către părinți,
supraveghetori, tutori, familiile dezorganizate din rândul cărora provin minori
infractori, necunoașterea din timp a anturajului, consumul de către unii minori de
substanțe halucinogene și alcool pentru creșterea unor stări euforice.

De asemenea, tulburările de comportament reprezintă una din cauzele de natură bio-

psihică ale delincvenței. Aceste tulburări comportamentale se pot manifesta prin fuga
de acasă, comportamente suicidale sau agresive. Delincvența juvenilă este
determinată de imaturitatea afectivă, dorința de nou și de a experimenta lucruri
riscante.

Eșecurile în anumite domenii ale vieții lasă adolescenților sentimentul lipsei de

valoare, scăderea stimei de sine, confuzie de identitate, astfel iscându-le conflicte
interioare destul de puternice care pot duce la dezechilibre emoționale și în cele din
urmă la un comportament deviant. În societatea contemporană tendința adolescenților
de a se afilia unor grupuri de referință are un impact destul de mare asupra
comportamentului lor, deoarece pe de-o parte le poate permite afirmarea de sine,
conștientizarea dorinței de a se delimita de autoritatea familiei și a școlii, dar pe de
altă parte nu toate grupurile pot avea efecte benefice asupra lor. Existența a
numeroase grupuri care se ocupă de fapte ilicite, grupuri cu recidiviști sau cu
antecedente penale reprezintă o sursă de atracție pentru adolescenții cu carențe de
socializare, conducându-i să se antreneze spre fapte deviante și apoi delincvente care
au un grad mare de periculozitate pentru societate (violuri, furturi, tâlhării).

Delincvența de grup este caracteristică delincvenței juvenile, principalele fapte fiind

huliganismul, violul, violențele, furtul de vehicule. Majoritatea conduitelor de
delincvență juvenilă pot fi încadrate în patru mari categorii: furt, violență pentru a
obține un avantaj material, încălcarea legilor de statut (abandon școlar, absenteism),
comportamentul de grup sau de bandă receptat de ceilalți ca o amenințare din cauza
activităților fizice implicate.

21
Unitatea de conținut: Grupuri și subculturi delicvente.

Delicventa reprezinta  ansamblu de delicte comise dintr-un anumit mediu pe parcursul

unei perioade, iar grupurile delicvente reprezinta ansamblu de persoane reunite (în
mod stabil sau temporar) pe baza unei comunități de interese, de concepții.

 Prin subcultură se înțelege fie o tendință de manifestare subiacentă a unei culturi

elementare, fie o cultură a grupurilor și subgrupurilor sociale dintr-o comunitate
etnică. O subcultură propune un ansamblu de simboluri, norme, valori și moduri de
viață neidentice cu cele ale culturii dominante într-o societate, dar nici în contradicție
față de acestea, ci adiționate lor.

Grupurile si persoanele care nu se integreaza in societatea din care fac parte , intrucit
nu accepta normele sau valorile sociale, ameninta in perspective teoriei lui Talcott
Pursons, ordinea sociala, adopta atitudini si conduit deviante si constituie in acest caz
o problema pentru factorii institutionalizati ai societatii. Fenomenele de destructurare
si de dezorganizare sociala isi pun puternic amprentele pe individ sip e grupurile din
care face parte, favorizind conduitele deviante si actele criminale. Perioadele de criza
si de instabilitate socio-economica si fluxurile massive de mobilitate sau de migratie
in spatial social intern sau international genereaza o stare anomica si faptele in
contradictie cu normele “clasice” recunoscute ale societatii date.

Des intilnim acte de delicventa la etnia roma, cum ar fi: furturile ,violurile, vatamari
cororale, tentative de omor si omoruri. Traditiile acestei etnii nu prevad nimic grav in
acte de delecventa, ca de exemplu romii considera ceva normal “violent in familie”,
“incalcarea drepturilor femeii” ,” nerespectarea drepturilor copiilor”.

Actele de delicventa des sunt intilnite si la patura vulnerabila, astfel sunt cauzate de:
- creşterea situaţiilor de abandon şcolar a unor elevi cunoscuţi cu comportament
deviant sau preocupări antisociale, lipsa unei activităţi utile;
- lipsa de supraveghere permanentă de către părinţi, supraveghetori, tutori etc.;
- familiile dezorganizate din rândul cărora provin unii minori infractori ai căror părinţi
sunt cunoscuţi cu antecedente penale;
- Intermitență în educaţia minorilor de către şcoală, unităţi de ocrotire (case de copii,
şcoli de reeducare, şcoli speciale) alte instituţii cu atribuţii în acest sens;
- necunoaşterea din timp a anturajului, a locurilor şi mediilor frecventate de minori;
- lipsa unei legături permanente între familie şi şcoală;
- influenţa unor infractori majori aflaţi în anturajul minorilor prin determinarea

22
 acestora de a comite fapte antisociale;
- consumul de către unii minori de substanţe halucinogene şi alcool pentru creşterea
unei stări euforice.

Principala cauză însă, a apariţiei atitudinilor antisociale o constituie influenţa

mediului social şi proceselor psihice la nivelul conştiinţei individului. Un rol
important îl au şi împrejurările concrete de viaţă ale individului. În acest context actul
infracţional nu trebuie examinat ca o simplă reacţie la factorii extern, deoarece situaţia
concretă de viaţă dă naştere prin ea însăşi la un act de voinţă, ci numai când se
corelează cu personalitatea unui individ, când trece prin interesele, obiceiurile,
mentalităţile, particularităţile psihice ale individualităţii sale. Cu referire la statului
social al persoanelor implicate în săvârșirea infracțiunilor, conform datelor
prezentate de organele de ordine, se stabilește că pentru anul 2018: 40,2% fac parte
din familii vulnerabile; circa 22% provin din familii monoparentale; 8% din familii cu
mulți copii; circa 26% sunt din categoria celor rămași fără îngrijirea unui sau a
ambilor părinți, ca urmare a plecării acestora la muncă peste hotare; 4,2% sunt
beneficiari ai instituțiilor rezidențiale.

Conchidem astfel, că potențialul pericolului pe care îl prezintă un minor sau un tânăr,

este în funcție de mai multe componente, între care vom găsi atât personalitatea, cât și
situația în care se află, atât problemele trecutului lui, cât și cele din prezent, atât
aspectele ce țin de individ, cât și cele care aparțin grupului în care s-a încadrat sau în
care trăiește în prezent. Delicvența juvenilă constituie o problemă socială complexă, a
cărei cunoaștere și explicație trebuie să stea la baza măsurilor de politică socială și
penală.

Unitatea de conținut: Noțiunea de control social. Formele, mijloacele și agenții

controlului social.

• Noţiunea de control social.

• Dimensiuni şi sensuri ale controului social.
• Tipuri, mecanisme şi mijloace ale controlului social.
În orice societate există o serie de mijloace, modalităţişi mecanisme de intervenţieşi
control social dintre cele mai diverse, prin intermediul cărora sunt evaluate acţiunile
indivizilor, fiind recompensate cele conforme cu normele prescrise şi „amendate” şi
pedepsite cele deviante şi imorale.

23
Noţiunea de control social a fost precizată de către şcoala americană a „jurisprudenţei
sociologice” ( avându-i ca principali reprezentanţi pe E.A.Rossşi R. Round), care a fost
preocupată de identificarea mecanismelor şi pârghiilor prin care orice societate îşi asigură
coeziunea şifuncţionalitatea. Adepţii acestei orientări porneau de la constatarea că, în orice
societate, ordinea socială nu este nici spontană, nici instinctivă, ci este rezultatul atât al
unor presiuni psihologice, sugestii şiacţiuni de stimulare şi persuasiune, cât şi a unor
influenţe normative şi culturale prin intermediul unor instituţiişi factori instituţionalizaţi. În
consecinţă, în orice societate există şifuncţionează un ansamblu de mijloace şi instrumente
de presiune, persuasiune şi constrângere, prin care se asigură menţinerea comportării
adecvate a membrilor în cadrul modelelor de norme, îndatoriri sau obligaţii, respingându-
se, totodată, conduitele care se abat sau transgresează acest model (Banciu, Dan.
Sociologie juridică: probleme, domenii, cercetări.
Desemnând, în înţelesul său cel mai general, acel ansamblu de mijloace şi mecanisme
normative, sociale şi culturale prin care societatea impune indivizilor o serie de
constrângeri şiinterdicţii, dar şi permisiuni şi recompense, noţiunea de control social se
referă la modalităţile prin care indivizii acceptă şi respectă liber şinecondiţionat
normele de conduită sau, dimpotrivă, le acceptă forţat sub imperiul unor forme de
coerciţie exercitate asupra lor. Constituind un mecanism de reglare socială şi normativă,
controlul social se manifestă diferit de la o societate la alta, în funcţie de capacitatea sa
integratoare, de sistemul de valori etice, normative şi culturale acceptat şi recunoscut în
fiecare societate. Astfel, în societăţile bazate pe solidaritate mecanică, controlul social a
avut un caracter predominant represiv, fiind însoţit de sancţiuni punitive menite să asigure
respectarea constrânsă a normelor de către indivizi, în timp ce în societăţile caracterizate de
solidaritate organică el devine restitutiv şi recompensator, avâmd rolul de a premia şi
recompensa conduitee libere şi neconstrânse ale indivizilor.Pentru acest motiv, controlul
social este considerat că reprezintă o proprietate caracteristică a relaţiilor sociale, fiind
determinat, în ultima instanţă, de genul de relaţii sociale care se stabilesc între indivizii
care alcătuiesc societatea. Punând în acord mobilurile individuale cu normele şi valorile
sociale, controlul social are ca finalitate fundamentală instituirea unei legături puternice
între individ şi societate, a unei interacţiuni benefice atât asupra individului, cât şi asupra
societăţii. Ca rezultat al controlului social, individul manifestă puternice tendinţe de
adeziune la normele şi valorile comunităţiişi grupului care l-au socializat, interiorizându-le
în structura personalităţii sale şi făcând din ele un „etalon” al propriului său comportament.
Evaluînd indivizii după acest etalon, societatea dispune de multiple mijloace de modelare,
ajustare sau corectare a comportamentelor individuale, toate circumscrise noţiunii de
control social, care include ansamblul proceselor de socializare şi, în deosebi, al presiunilor
24
pe care le suferă fiecare individ din partea altor membri ai societăţiişi care orientează
comportamentul său într-un sens conform cu menţinerea acestei societăţi.
Forme și mijloacele.
Dimensiuni şi sensuri ale controlului social.
Urmărind respectarea şicorespondenţa rolurilor prescrise cu cele efectiv „jucate” de către
indivizi, societatea evaluează diferenţiat comportamentele indivizilor, stimulând pe unele
şi respingând pe altele. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a
comportamentelor se face prin intermediul controlului social , care reprezintă în esenţă, un
ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale, prin intermediul cărora :
a) sunt impuse individului o serie de interdicţiişi constrângeri referitoare la necesitatea
respectării normelor şi valorilor dezirabile ;
b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele care sunt
conform cu modelul normativ şi cultural;
Noţiunea de control social cuprinde, deci, două dimensiuni : una cu caracter extern , care
se referă la conformarea indivizilor faţă de totalitatea presiunilor şiinfluenţelor sociale care
se exercită asupra lor de către societate şi alta cu caracter intern , care implică acceptarea
normelor grupului ca şi cum ar fi propriile lor norme. Altfel spus, acceptarea şi respectarea
normelor şi valorilor sociale apar fie ca o necesitate de coerenţă socială internă, fie ca o
expresie a unei constrângeri sociale exterioare
Ordinea socială este formată dintr-un ansamblu de modele de acţiune, de norme, reguli,
îndatoriri şi conduite. În mod firesc, individul va respecta unele şi va încălca altele,
deoarece nici o persoană nu este capabilă să se conformeze pe deplin tuturor exigenţelor
normative impuse de o societate. Pentru a preveni aceste încălcări şi a face să fie afirmate
conduitele dorite (permise) şi reprimate cele nedorite (nepermise) societatea are la
îndemână un ansamblu de instituţii, reguli, norme şi mijloace de influenţare, care au rolul
de a face să fie respectate (atât ca necesitate externă, cât şi ca motivaţie internă) modelele
recunoscute şi permise de conduită, în împrejurări specifice, potrivit cu statusurile şi
rolurile fiecărui individ. Acest ansamblu – reprezentând sistemul controlului social dintr-o
anumită societate – impune indivizilor o serie de constrângeri, reguli şiinterdicţii, dar
acordându-le şi recompense şi înlesniri pentru a-i determina să se conformeze şi să adopte
comportamente conforme cu exigenţele normative. Aceasta nu înseamnă că indivizii se
supun în mod automat şi mecanic prescripţiilor grupului, fără a le cunoaşteşi asimila
conştient, cu membrii ai grupului respectiv. De aceea, socializarea, împreună cu procesul
complementar al internalizării normelor şi valorilor sociale, reprezintă o sursă esenţială de
control social intern, permiţând adoptarea şi promovarea de către indivizii înşişi a
modelelor dezirabile de conduită. Ca urmare a acestui control social – care asigură
25
concordanţa între motivaţiile sau aspiraţiile individuale şiexigenţele normative individul
crede în normele sociale, participă la respectarea lor şi manifestă un comportament
autoreglat (motivat în mod intern). Acest comportament nu este unul static, conservator, ci
unul evolutiv, în consens cu tendinţele progresului social. După cum arată G. Gurvitch,
controlul social nu trebuie înţeles numai ca un „susţinător al ordinii” sau numai ca un
instrument al „progresului” . De aceea prin control social trebuie să înţelegem procesul
prin care sistemul (grup social, societate) îţi păstrează „unitatea socială în evoluţie, făcând
ca fiecare individ să joace în proces ? rolul care se aşteaptă de la el. Astfel, controlul este
ansamblul mecanismelor care menţin societatea în stabilitatea şi în schimbările sale .
Controlul social, susţine profesorul rus Ia. I. Ghilinschii, reprezintă mecanismul
autoorganizării(autoreglării) şi autoconservării societăţii prin intermediul instituirii
şimenţinerii în cadrul societăţii a ordinii normative, înlăturării , neutralizării sau
minimalizării comportamentului care încalcă normele (deviant) .Într-un sens general,
controlul social desemnează procesul prin care o instanţă ( persoană sau grup, instituţie,
asociaţie, organizaţie sau societatea în întregul ei), cu ajutorul unor mijloace materiale şi
simbolice, orientează, influenţează, modifică sau reglează comportamentul sau acţiunile
indivizilor şi grupurilor sociale ce aparţin acelui sistem în vederea asigurării echilibrului
dinamic al sistemului respectiv.
Pornind de la faptul că „agenţii” şi ”mijloacele” controlului social ca şi „obiectul” acţiunii
sale, indivizii şi grupurile sociale, că, în realitate, controlul sociale este un mecanism de
autoreglare a sistemului social global, este un proces de autocontrol social. În momentele
de stabilitate relativă a sistemului, controlul social se exercită, în bună măsură, prin
formele sale îndulcite, iar în situaţiile când acesta este ameninţat cu distrugerea, controlul
se exercită prin forme severe. De asemenea, în funcţionarea acestui mecanism, în anumite
momente intervine şitoleranţa socială faţă de abaterile de la norme. În general, toleranţa se
asociază cu responsabilitatea subiectivă şi cu autocontrolul, dovedindu-se funcţională
pentru mecanismul de autoreglare a sistemului. În alte momente din evoluţiasocietăţii,
atunci când se instituie un control foarte sever, asistăm, dimpotrivă, la îngustarea „marjei
de toleranţă” faţă de acei membri ai societăţii care transgresează normele.
Ca factor de organizare, ordonare şiinfluenţare a conduitelor individuale şi a relaţiilor
sociale, controlul social asigură „consistenţaşi coeziunea internă a societăţii, continuitatea
şi stabilitatea sa internă, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea
individului în societate… instituirea unei legături puternice între individ şi societate, a unei
interacţiuni cu efecte benefice atât asupra individului, cât şi asupra societăţii”
Tipuri, mecanisme şi mijloace de control social

26
Întrucât funcţionarea normală a controlului social depinde de „normele, valorile şi
modelele” promovate de „agenţii” care intră în acţiuneşi de „mijloacele” utilizate de
aceştia, în orice societate vom găsi mai multe forme ale acestui proces care pot fi grupate
după cum urmează :
După felul agenţilor de la care emană controlul social şi/sau pun în acţiune mijloacele de
exercitare a acestuia, distingem controlul social formal şi controlul social informal.
-Controlul social formal (instituţional) constă în definirea şi instituirea de norme
impersonale, instituţionalizate în acte legislative, regulamente de către organizaţii sau
asociaţii oficiale. Menirea acestor norme este triplă :
-Coordonarea acţiunilor individuale în vederea realizării scopurilor comune ;
Minimalizarea surselor de conflict din cadrul asociaţiei sau organizaţiei ;
– Perpetuarea organizaţiei sau asociaţiei
– Controlul formal tinde nu numai spre reglementarea, ci şi spre standardizarea
conduitelor indivizilor şi grupurilor, perpetuând astfel ordinea socială. El este realizat în
mod organizat şi explicit de „ agenţi” specializaţi ai controlului social.
Controlul social informal (neinstituţionalizat) se realizează mai ales la nivelul rolurilor
sociale dintr-un grup şi se manifestă, în mod implicit, în cadrul relaţiilor reciproce dintre
indivizi, prin participarea acestora la viaţa colectivă. Se realizează într-o manieră implicită,
în mod neorganizat, spontan şi difuz, în absenţa unor agenţispecializaţi de control. „El
reprezintă rezultatul socializării în cadrul normativităţii sociale existente şi al învăţării
sociale, adică al interiorizării sistemului de norme, de modele de comportare şi atitudini
tipice pentru o societate” În funcţie de caracterul permisiv sau, dimpotrivă, prohibitiv al
mijloacelor utilizate, controlul social poate îmbrăca două forme:
Controlul social pozitiv se întemeiază, în principal „ pe cunoaştereaşiinternalizarea de către
indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială ca şi pe motivaţia acestora
de a le respecta din convingere” În acest caz, motivarea indivizilor se realizează prin
recunoştinţă, elogii, laude, încurajări, recunoaştere socială, recompense materiale etc.
Astfel de control exercită atât „agenţii” oficiali, cât şi cei neoficiali, atât organizaţiile
sociale, grupurile, cât şi indivizii.
Controlul social negativ ( coercitiv) se bazează, în special, pe temerile individului că va fi
sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor sociale. Dezaprobarea,
descurajarea şi respingerea comportamentelor deviante ale indivizilor se realizează prin
exprimarea mirării, a supărării, prin ironie, sarcazm, izolare socială, marginalizare,
ameninţări, amenzi, pedepse corporale, pedepse privative de libertate etc. În forma sa
oficială este realizat, în primul rând , de instituţiile juridice, de alte instituţii investite cu
asigurarea ordinii publica. În forma sa mai uşoară, poate fi realizat de diferite organizaţii,
27
asociaţiişi grupuri oficiale sau nu, de indivizi al căror statut poate fi recunoscut sau nu
oficial; pentru ca, în forma sa extrem de severă, să-l întâlnim la unele secte religioase
fanatice, la organizaţii criminale de tip mafiot, grupuri teroriste etc.
În funcţie de instanţele sociale sau „agenţii” care exercită controlul social acesta poate fi de
două tipuri:
Control social organizat (formal) , exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul
unor instituţii, organizaţii sau „agenţi” specializaţi, cum ar fi, de pildă, organele
administrative, de poliţie etc;
Controlul social neorganizat (informal), realizat prin intermediul unor grupuri sociale ( de
prieteni, colegi, vecinătate) sau chiar de către indivizi, inclusiv de către opinia publică, care
exercită acest tip de control, de multe ori, spontan şi difuz asupra indivizilor.
În funcţie de metodele şi mijloacele utilizate, controlul social poate fi de patru tipuri:
1. Control social penal , fundamentat pe sancţiunişi pedepse penale aplicate de către
instituţiile specializate ale statului faţă de acei indivizi care încalcă sau violează normele
juridice cu caracter penal;
2. Control social compensator, bazat pe ideea reparării prejudiciilor produse de către cei
care încalcă normele, reparaţie care poate fi individuală, în cazul victimelor personale, sau
colectivă, atunci când victimele sunt societatea sau chiar societatea;
3. Control social conciliator, în care intervine negocierea, dialogul şi medierea între
diversele părţi implicate într-un conflict social şi când acestea ajung la un compromis sau
la o conciliere;
4. Control social terapeutic, exercitat în special faţă de persoanele deviante care nu au
răspunderea penală faţă de actele comise, fiind însă oblogaţi să fie supuşi unui tratament
medical-terapeutic (aţa-numita justiţie terapeutică”)
Forma de exercitare a controlului depinde de o multitudine de factori, printre care modul
de distribuire a puterii reprezintă unul dintre cei mai importanţi. Întotdeauna forma de
exercitare a controlului a depins şi depinde de gradul de consolidare a puterii. Atunci când
ordinea şi puterea sunt ameninţate cu prăbuşirea, pentru a păstra ordinea stabilită şi a se
menţine pe sine, aceasta, de fiecare dată, pune în funcţiune controlul coercitiv (negativ),
controlul formal, iar când societatea se caracterizează printr-o stare de relativă sau
accentuată stabilitate, puterea recurge, cu predilecţie, la controlul social stimulativ
(pozitiv), la controlul informal. În aceste condiţii apare forma de super-control social, în
care, pe lângă mijloacele obişnuite, apar instrumente speciale (stare de necesitate,
persecuţiileşi teroarea sau adularea, privilegiile şi exemplificare) de eliminare a toleranţeişi
de exercitare a controlului formal şi coercitiv. Tot în momentele de criză a puterii s-a

28
constatat , de asemenea, faptul că îşi face apariţiaşi un proces de supraetajare a instanţelor
controlului social.
În sistemul controlului social există, , o multitudine de forme de control. Fiecare
dintre ele joacă în cadrul acestuia un rol de importanţă variabilă, în funcţie de diferite tipuri
de societăţi globale sau grupuri sociale, de diferitele tipuri de indivizi. Ierarhia formelor de
control social este variabilă ; fiecare poate să domine asupra celorlalte sau, dimpotrivă, să
fie dominată, după conjunctura istorică şi structurile sociale concrete. De regulă,
eficacitatea controlului social depinde de măiestria „agenţilor” acestuia în administrarea
„formelor” şi „dozajelor” potrivite în condiţiile date, astfel încât să asigure completarea
optimă a controlului formal cu cel informal, cu cel pozitiv şi cel negativ, cu cel negativ, cu
cel autoritar şi cel democratic, cu cel de factură morală, juridică, religioasă etc., în scopul
de a impune indivizilor normele, valorile şi modelele culturale valorizate pozitiv de
societatea respectivă.
Mijloacele controlului social includ o serie de modalităţişiinsturmente de presiune şi
persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale
şi informale, conştienteşi difuze, menite să influenţeze pe indivizi să adopte conduite
dezirabile şi să se conformeze normelor şiprescripâiilor grupului, comunităţii sau societăţii.
După cum remarcă Jan Szczepanski „ fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă o
serie de măsuri, sugestii, modalităţi de constrângere, interdicţiişi constrângeri, sisteme de
persuasiune şi presiune, sancţiuni până la constrângerea fizică, inclusiv sisteme
şimodalităţi de exprimare a recunoştinţei, acordări de distincţiişi premii, datorită cărora
comportarea indivizilor şi subgrupurilor sunt conduse spre concordanţa cu modelele
acceptate de acţiune, de respectare a criteriilor de valoare, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora
se formează conformismul membrilor” ( Szczepanscki, Jan. )
După „agenţii” care le elaborează şi/sau le aplică, mijloacele controlului social pot fi
instituţionalizateşineinstituţionalizate .Mijloacele de control instituţionalizate (formale)
sunt, în cea mai mare parte, acele instrumente prevăzute în altele legislative în alte acte
normative, în acte cu caracter moral, religios, politic, ştiinţific, militar, sportiv etc.
Bunăoară, este cazul sancţiunilor care însoţesc normele juridice, al recompenselor şi
pedepselor din regulamentele militare etc. Ele emană de la organizaţii, asociaţii, instituţiişi
persoane oficiale şi sunt, de asemenea , aplicate de organisme, instituţiişi persoane cu
caracter oficial.
Mijloacele de control neinstituţionalizate (informale) se referă la acele instrumente ale
controlului social neformalizate, neinstituţionalizate, neoficializate. De regulă, aceste
mijloace de cele mai multe ori ele nu emană de la vreo autoritate oficială, dar pot fi
aplicate şi de „agenţii” formali ai controlului social. Acestea sunt reprezentate de tradiţii,
29
obiceiuri, cutume, uzanţe, convenţii, practici instituite la nivelul grupurilor, dar şi de
încurajări, laude, blamări, etichetări, ironizări etc.
După conţinutul mecanismelor prin intermediul cărora acestea acţionează asupra
indivizilor, mijloacele controlului social pot fi psihosociale şi material-sociale .
Mijloacele psihosociale se adresează psihicului uman determinându-l pe individ să-şi
interiorizeze normele şi valorile dezirabile social şi, pe această bază, să-şi adapteze
opiniile, atitudinile şicomportamentele la modelele culturale propuse de grup sau societate.
Internalizându-şi normele, valorile şi modele sociale, individul va simţi supunerea faţă de
acestea ca o nevoie a lui, internă, nu a grupului sau a societăţii, ca „ o obligativitate morală,
interioară”.
Mijloacele material-sociale( Szczepanscki, Jan. Op. Cit., p.187.) ale controlului nu mai fac
apel la interiorizarea normelor, valorilor şi modelelor sociale de către individ, la
respectarea lor din convingere de către acesta, ci, dimpotrivă, prin însăşi natura mijlocului
respectiv societatea îl obligă pe acesta, atunci când reuşeşte, să se conformeze standardelor
de comportament pe care ea le impune. Cu alte cuvinte, conformarea la normele , valorile
şi modelele sociale în cazul mijloacelor material-sociale se realizează ca o expresie a unei
constrângeri sociale exterioare .
După natura lor, mijloacele de control social pot fi : morale, juridice, religioase, politice,
ştiinţifice, educaţionale, culturale, economice, militare etc. În baza altor criterii de
clasificare, mijloacele controlului social pot fi categorisite în : mijloace de presiune şi
persuasiune, directe şi indirecte, organizate şi neorganizate, stimulative şi coercitive,
conştienteşi difuze, implicite şi explicite etc.
Eficacitatea controlului social depinde de îmbinarea adecvată a diferitelor sale mijloace de
acţiune, de armonizarea acestora. Dacă, spre exemplu, „sistemul de premii şidistincţii nu
este armonizat cu sistemul de valori interiorizate , nu va fi atât de eficace încât să
reprezinte un stimulent suficient de puternic pentru comportările dorite”.
Mijloacele controlului social nu se constituie şi nu intră în acţiune de la sine. În cadrul
fiecărei societăţi, al fiecărui grup se află un anumit număr de structuri sociale capabile să
genereze şi să pună în aplicare aceste instrumente. Acele elemente ale societăţii sau
grupurilor care elaborează şi/ sau pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului în
cadrul sistemului general de control social, reprezintă „instanţele” sau „agenţii” acestui
proces. Rolul lor poate fi îndeplinit fie de organisme ale societăţii globale, fie de organisme
ale grupurilor, colectivităţilorşicomunităţilor umane, fie de persoane. ”Agenţii” controlului
social pot fi grupaţi în agenţiinstituţionalizaţi (formali) şiagenţineinstituţionalizaţi
Agenţi iinstituţionalizaţi (formali) sunt reprezentaţi de diferitele organisme şiorganizaţii de
stat, juridice, politice, administrative etc. Sau organisme, asociaţii, ligi formale ale
30
societăţii civile, de indivizi ce deţin un statut oficial în grup, în societate ( preşedintele unei
ţări, liderul politic al unui partid, primarul, directorul etc.). Aceşti „agenţi” realizează un
control social organizat asupra indivizilor şi grupurilor sociale.Agenţiineinstituţionalizaţi
(informali) sunt reprezentaţi de anumite grupuri (de presiune sau lobby, de de prietenie, de
vecinătate, de joacă, criminale etc.) sau indivizi. Agenţiineinstituţionalizaţi realizează un
control social neorganizat, spontan şi difuz.
La nivelul societăţii sau al grupului între „agenţii” de control se stabilesc anumite legături ,
fapt ce ne dă dreptul să-i privim ca un ansamblu de „instanţe” aflate în interacţiune, ca un
sistem al organelor de control. Aceste „instanţe” sau „organe” sunt capabile să genereze şi
să aplice forme şi mijloace diferite ale controlului social, atât la nivelul grupurilor sociale,
cât şi la acela al societăţii globale.

Unitatea de conținut: Teoria faptelor sociale

Teorie- ‘răspuns sau soluție la o chestiune filosofică sau științifică, bazată pe dovezi
și coordonată sistematic cu alte răspunsuri într-un întreg doctrinar; interpretare bine
întemeiată a dovezilor’.
Durkheim a definit faptul social în felul următor : “ Este fapt social orice fel de a
face, fixat sau nu, susceptibil de a exercita asupra idividului o constrîngere
exterioară ; sau, şi mai bine, care este general în întinderea unei societăţi date, avînd
o existenţă proprie, independentă de manifestările individuale ”. În această
accepţiune, faptul social devine categorie sociologică, generică pentru desemnarea
tuturor componentelor conştiinţei colectivei care exercită constrîngerea morală asupra
individului, impunîndu – se în acest mod, ca semn şi criteriu al socialului.
Emile Durkheim in lucrarea sa ”Regulile metodei sociologice” fundamentează pentru
prima dată metodologia în sociologie, cautând metoda cea mai bună pentru analizarea
faptelor sociale. El își începe lucrarea prin a explica faptul social și în acest scop ne
prezintă toate fațetele acestuia astfel încât să-l putem indentifica între diferitele
fenomene ce au loc în societate.
Durkheim vede faptele sociale ca pe ”o categorie de fapte care prezintă
caracteristici foarte speciale: ele constau în maniere de a acționa, de a gândi și de
a simți exterioare individului și înzestrate cu o putere de constrângere în virtutea
căreia i se impun.” (Regulile metodei sociologice / Émile Durkheim, trad. de Dan
Lungu, Polirom, 2002 – p. 37)

31
Durkheim a fost primul care a înțeles că deși cultura și societatea există în noi înșine
ca persoane, acestea se află la un nivel ce transcende individualul. Regulile jurdice,
morale, dogmele religioase, sistemele financiare și economice, obiceiurile etc sunt
exterioare indvidului, acesta adoptându-le ca urmare a constrângerii generate de
educația primită în familie și la școală, de cultura colectivă. Individul este, conform
lui Durkheim, un produs al societății, el considerând că cele mai multe dintre ideile și
tendințele noastre ne vin din exterior împreună cu caracterul lor de costrângere.
Durkheim a fost primul care a înțeles că deși cultura și societatea există în noi înșine
ca persoane, acestea se află la un nivel ce transcende individualul. Regulile jurdice,
morale, dogmele religioase, sistemele financiare și economice, obiceiurile etc sunt
exterioare indvidului, acesta adoptându-le ca urmare a constrângerii generate de
educația primită în familie și la școală, de cultura colectivă. Individul este, conform
lui Durkheim, un produs al societății, el considerând că cele mai multe dintre ideile și
tendințele noastre ne vin din exterior împreună cu caracterul lor de costrângere.

Această putere de constrângere este resimțită mai ales în cazul în care individul alege
să se împotrivească regulilor, să încalce dogmele, deci să opună rezistență,
demonstrând astfel existența constrângerii și în celălalte cazuri în care se face mai
puțin sau deloc resimțită datorită faptului că individul alege să se conformeze și
îmbrățisează fără rețineri regulile, legile, dogmele etc uneori chiar ajungând să le
considere personale. În susținerea acestor idei, Durkheim dă foarte multe exemple: în
unele dintre acestea manifestarea puterii coercitive este mai agresivă ca în cazul în
care individul încearcă să încalce regulile dreptului și atunci consecințele nu întârzie
să apară (mergând de la încercarea de a-l opri, de a restabili starea normală a
lucrurilor până la pedeapsă dacă fapta nu mai poate fi reparată) sau mai puțin agresivă
ca în exemplul în care deși nu ne obligă nimeni să folosim limba sau moneda țării în
care locuim, le folosim pentru că altfel nu putem trăi acolo.

Tot fapte sociale sunt considerate de Durkheim și fapte care, fără a fi atât de
organizate ca sistemele si dogmele menționate mai sus, pot aveea aceeași obiectivitate
și același ascendent asupra individului - este vorba de curentele sociale. Astfel, în
cadrul unei adunări entuziasmul, indignarea sau compasiunea care se manifestă sunt
exterioare individului și pot chiar să-l acapareze fără voia lui, iar puterea de
constrângere pe care acestea o manifestă poate fi resimțită mai mult sau mai puțin în
funcție de modul în care individul îmbrățișează suflul adunării. Cu siguranță, dacă va
alege să adopte o poziție care contrazice ideea susținută de majoritate acest lucru se va
întoarce împotriva lui.
32
Durkheim susține ideea că în cazul unor astfel de adunări trăim iluzia că emoțiile
resimțite și ideile susținute sunt ale noastre, când de fapt ele ne vin din afară, iar când
evenimentul se termină și ramânem singuri și influențele sociale nu mai acționează
asupra noastră, ideile și sentimentele avute pot să ne pară total străine, putem să fim
chiar îngroziți de ele, atât de străine să ne fie. Așa explică Durkheim cum oameni
care în condiții normale sunt pașnici și inofesinvi, iar în astfel de situații, pot deveni
agresivi, lăsându-se antrenați în acte de o cruzime de care nu păreau capabili.

O nuanță importantă a felului în care Durkheim înțelege faptul social este aceea că un
fenomen există în fiecare individ în parte ca urmare a faptului că există la nivel
colectiv și nu invers – există la nivel colectiv ca urmare a faptului că se manifestă la
majoritatea indivizilor dintr-un grup, societate. Acest lucru este evident mai ales în
cazul mentalităților și practicilor care ne sunt transmise din generație în generație și
pe care le adoptăm ca urmare a educației pe care o primim. Astfel părinții și școala nu
sunt decât reprezentanții mediului social care pune presiune pe copil în încercarea de
a-l forma după propria sa imagine.

Durkheim identifică două tipuri de fapte sociale:

1. Psihologice reprezentate de manierele de a gândi și acționa care au fost în

discuție mai sus.
2. Anatomice sau morfologice reprezentate de substratul societății. Componentele
elemetare ale societății – distribuția populației, căile de comunicație, forma
locuințelor etc – sunt impuse individului în același mod în care îi sunt impuse
manierele de a gândi și de a acționa. Astfel ne putem alege arhitectura caselor
noastre în aceeași măsură în care ne putem alege hainele cu care ne îmbrăcăm
sau concentrarea populației la sat sau la oraș survine ca urmare a unui curent de
opinie, a unei determinări colective care impune indivizilor aceast tip de
concentrare.
Unitatea de conținut : Notiunea de proces .Tipologia proceselor sociale

În cadrul fiecărei societăţi se petrec numeroase fapte şi feno¬mene sociale. Unele sunt
trecătoare, au o mică importanţă sau se petrec independent unele de altele. In alte
situaţii, faptele şi fenomenele sociale se înlănţuiesc între ele, dând naştere unor
ansambluri relativ stabile – procesele sociale. Prin proces social înţelegem un
ansamblu de fapte şi fenomene sociale cu o anumită direcţie de desfăşurare. Procesele
sociale au an fir conducător, o anumită direcţie de desfăşurare; ele se înscriu într-o

33
anumită tendinţă de schimbare, de transformare a societăţii. Procesele sociale au o
durată lungă şi sunt legate de devenirea socială, exprimă dinamismul social.

Nu tot ceea ce se petrece în societate poate fi redus la procese sociale. Rezervăm

denumirea de proces social pentru seriile de feno¬mene şi fapte sociale care privesc
personalitatea indivizilor, grupurilor şi colectivităţilor, care schimbă modul de
organizare a grupurilor şi colectivităţilor în care produc modificări în relaţiile dintre
elementele sistemelor şi subsistemelor sociale.

Procesele sociale se întrepătrund şi se influenţează reciproc. Conturarea unui proces

social, „decuparea” lui în totalitatea socială, se face pe cale logică şi în funcţie de o
anumită teorie. Aceasta nu înseamnă că procesele sociale sunt ideale. Ele se petrec în
realitate, au o existenţă şi o dinamică reale. Desigur, ele nu sunt vizibile ca atare. La o
primă observare a realităţii, noi constatăm doar o mulţime de fapte, de evenimente.
Abia în urma unui efort teoretic, se poate stabili dacă acestea sunt legate între ele şi
dacă din acţiunea lor concomitentă şi de lungă durată rezultă o tendinţa, adică se poate
afirma existenţa unui proces social.

Procesele sociale sunt diferite ca nivel de complexitate. Unele au o complexitate mai

mică, fiind compuse din fapte şi fenomene sociale relativ omogene; altele au o mare
complexitate, unele au loc doar în cadrul unor colectivităţi sau regiuni, altele cuprind
întreaga societate. În urma acestor caracterizări, putem da o definiţie mai com¬pletă:
procesele sociale sunt ansambluri durabile de fapte şi fenomene sociale, relativ
omogene, unite prin dependenţe cauzale sau structural funcţionale, cu o anumită
direcţie de desfăşurare (Idem). Din însăţi definiţia proceselor sociale rezultă că analiza
lor ne permite să cunoaştem mai bine ce se întâmplă într-un anumit grup, o anumită
colectivitate sau societate, ce se schimbă în structura şi funcţionalitatea lor, cum au
loc transformările, care sunt complexele cauzale care determină o anumită schimbare.
Analiza sociologică a proceselor sociale oferă o funda¬mentare ştiinţifică acţiunii
sociale

Unitatea de conținut : Tipologia Proceselor Sociale

Sociologul german Leopold von Wiese a realizat o clasificare foarte amănunţită a

diverselor procese sociale, distingând mai multe zeci de tipuri simple. Leopold von
Wiese reduce diversitatea proceselor sociale la două tipuri complexe: procese de
asociere, care leagă pe oameni între ei (acestea sunt procese de apropiere, de adaptare,

34
de egalare şi de unire) şi procese disjunctive, care separă pe oameni (acestea sunt
procese de competiţie, de opoziţie şi de conflict).

Procesele sociale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii: structura,

funcţionalitatea, sfera de cuprindere, domeniul în care se desfăşoară şi tendinţa lor.

După structură deosebim:

Procese intrapersonale. Acestea sunt în acelaşi timp, procese sociale şi psihice. Ele se
manifestă în socializarea indivizilor, în for¬marea personalităţilor, în adaptarea la noi
condiţii.

Procese interindividuale. Acestea apar datorită interacţiunii indivizilor şi pot fi de

adaptare, de colaborare, de prietenie, de duş¬mănie şi de conflict. Asemenea procese
acţionează, de exemplu, în constituirea şi convieţuirea cuplurilor familiale. În
momentul consti¬tuirii familiei, fiecare individ vine cu o anumită personalitate,
rezultată din procesul de socializare pe care l-a parcurs. Formarea şi menţinerea
rnicrogrupului familial pretinde un proces de ajustare reciprocă a personalităţii celor
doi soţi.

Procese intragrupale, procese care au loc între indivizi în cadrul grupurilor. În acest
caz, relaţia se stabileşte între individ şi grup considerat ca întreg, ca totalitate.
Procesele apar aici ca un şir de conduite, de atitudini, de acţiuni. Procesele
intragrupale pot fi de subordonare, de identificare, de aspiraţie spre dominare, de
opoziţie, de revoltă, de separare.

Procese intergrupale, procese care au loc între grupuri (micro-grupuri, instituţii, clase
sociale, societăţi), considerate ca entităţi. Aceste procese sunt alcătuite dintr-o serie de
fapte, de relaţii care se stabilesc între două grupuri, de pildă între două clase sociale.
Procesele intergrupale pot fi de colaborare, de coexistenţă paşnică, de toleranţă,de
aversiune, de concurenţă, de conflict, de duşmănie, de luptă. Natura proceselor
intergrupale determină gradul de coeziune a colectivităţilor şi societăţilor. Procesele
intergrupale sunt orientate de scopurile şi interesele grupurilor, de modurile lor de
angrenare şi funcţionare.

După funcţionalitatea lor, deosebim:

Procese integrative şi dezintegrative. Procesele integrative asigură funcţionarea

grupurilor şi societăţilor ca sisteme unitare; ele intervin în socializarea indivizilor, în
constituirea şi menţinerea grupurilor, în păstrarea echilibrului dintre grupurile sociale.
35
Prin intermediul acestor procese, se asigură omogenitatea, coeziunea şi stabilitatea
grupurilor. Procesele dezintegraţive constau în slăbirea coeziunii grupurilor, în
separarea acestora în părţi ce urmăresc obiective opuse si adoptă comportamente
divergente.

Procese de organizare, dezorganizare şi reorganizare socială. Procesele de

organizare asigură consolidarea structurilor şi funcţiilor unui sistem, integrarea
optimă a statusurilor si rolurilor sociale, a modelelor comportamentale, mijloacelor de
acţiune, instituţiilor şi organizaţiilor sociale şi a controlului social. Dezorganizarea
este procesul invers, de dezarticulare a structurilor, de disfuncţionalitate, de deviere de
la normele sociale. Procesele de reorganizare constau în schimbarea structurilor şi
funcţiilor sistemelor sociale, în modificarea reţelelor de statusuri, roluri, modele
comportamentele, mijloace de acţiune, instituţii şi organizaţii sociale. Procesele de
reorganizare asigură depăşirea stărilor de dezintegrare şi dezarticulare sau optimizarea
sfructural-funcţională a sistemelor.

Tot din perspectiva funcţionalităţii lor, procesele sociale pot fi integrative (socializare,
acomodare, asimilare, integrare), de colabo-rare, competitive (concurenţă, conflict) şi
anomice. Aceste procese specifice au funcţionalităţi diferite; unele sunt procese de
integrare, organizare şi reorganizare socială (procesele integrative şi de colaborare);
altele sunt procese cu o finalitate predominant dezintegrativă şi de dezorganizare
(procesele anomice), iar altele au o funcţionalitate ambivalentă (procesele
competitive), putând contribui la organizarea şi reorganizarea socială când sunt
subordomate proceselor integrative sau la dezintegrarea şi dezorganizarea socială,
când depăşesc în intensitate procesele integrative.

Procesele integrative (procese de adaptare, acomodare şi asimilare) se manifestă când

indivizii sunt puşi în situaţii noi şi sunt nevoiţi să-şi modifice atitudinile şi
comportamentele astfel încât să poată participa la viaţa socială din noua situaţie, Nu
numai indivizii, ci şi grupurile pot fi implicate în procese de adaptare. În cadrul
acestor procese are loc o interacţiune între individ şi grupul în care acesta a intrat.
lndividul îşi modifică comportamentul conform cerinţelor grupului. Anumite
modificări pot să apară şi la nivelul modelelor comportamentale ale grupului, dar, în
mod obişnuit, acestea sunt mai puţin importante decât modificările pe care le suportă
comportamentul individului. Procesul de adaptare are loc treptat, modificările produ-
cându-se în mai multe etape. Mai întâi are loc o definire a situaţiei, prin care individul
îşi confruntă vechile sale modele de comportament cu noua situaţie. În urma acestei

36
confruntări, el poate să-şi păstreze vechile modele de comportament şi în această
situaţie vorbim de o lipsă de adaptare.

Procesele de colaborare decurg din diviziunea socială a muncii. Colaborarea constă

în îndeplinirea în comun a unor sarcini în vederea realizării unui scop. Ea permite
menţinerea funcţionării socie¬tăţii şi apare în toate domeniile vieţii sociale.
Colaborarea presupune: cunoaşterea reciprocă a partenerilor , comuni¬carea între ei,
identificarea cu un scop comun. La nivel interindividual sau microsocial, relaţiile de
colaborare dintre indivizi sunt direct sau puţin mediate; la nivel macrosocial,
procesele de colaborare cuprind relaţii indirecte, informale. Procesele de colaborare
pot fi spontane sau organizate, planificate şi controlate prin norme sociale sau de către
anumite instituţii sociale.

Procese competitive (concurenţă şi conflict). Concurenţa apare în situaţiile în care

intervin deosebiri de interese între indivizi sau grupuri şi când fiecare încearcă să
obţină un rezultat prin limitarea posibilităţilor partenerului. În anumite situaţii,
concurenţa poate con¬stitui un factor al dezvoltării sociale. Concurenţa poate lua o
formă neantagonista (acţiunea este orientată spre dobândirea de prestigiu) sau
antagonistă (satisfacerea propriilor interese se face prin limitarea posibilităţilor
partenerilor şi prin defavorizarea celorlalţi indivizi sau a celorlalte grupuri).
Accentuarea concurenţei antagoniste poate duce la conflict. Această situaţie apare
când există o deosebire de interese şi când un partener încearcă să-şi realizeze
interesele prin eliminarea adversarului. Procesele de conflict apar când indivizii sau
grupurile, intrând în contact şi percepându-şi reciproc interesele sau crezând că le-au
perceput consideră că realizarea intereselor unora va prejudicia interesele celorlalţi.
Conflictele pot fi constructive, distructive sau concomitent constructive şi distractive
(se elimină un grup social care frânează procesul de dezvoltare şi se afirma noi
grupuri care reprezintă mai bine interesele generale). Conflictele sunt de mai multe
feluri: sociale (intergrupale şi de clasă), economice, culturale, valorice. Conflictele se
pot desfăşura la nivelul unor colectivităţi, societăţi sau între societăţi. Analiza
antagonismelor şi conflictelor de clasă ocupă un loc important în sociologia
contemporană.

Procesele anomice sunt procese de dezintegrare şi dezorganizare socială.

Ele se manifestă prin dezintegrarea instituţiilor sociale, slăbirea mecanismelor formale

şi informale de control social, absenţa unor criterii riguroase de apreciere valorică,
fluctuaţia normelor morale, toleranţa faţă de conduite şi comportamente supuse
37
reprimării formale şi informate în colectivităţile organizate, accentuarea tensiunilor
sociale, adâncirea divergenţelor de interese şi creşterea insatisfacţiei datorită
nerealizării intereselor . Procesele de dezorganizare socială se compun dintr-o
diversitate de fapte şi fenomene: creşterea delincventei de toate tipurile, corupţia,
venalitatea şi mituirea funcţionarilor, nepotism, executarea necores¬punzătoare sau
neexecutarea sarcinilor de serviciu., eludarea sau încăl¬carea legilor, multiplicarea
fenomenelor de alcoolism şi narcomanie, generalizarea sentimentului de insecuritate,
slăbirea relaţiilor şi con¬tactelor între grupuri, multiplicarea comportamentelor
sexuale supuse reprimării formale şi informale în colectivităţile organizate,
multipli¬carea bolilor nervoase şi psihice, sinucideri etc. Procesele de dezor¬ganizare
nu cuprind întotdeauna toate aceste fenomene. E posibil ca dezorganizarea socială să
se manifeste şi printr-un număr restrâns de fapte şi fenomene anomice, dar care au
consecinţe importanţe asupra întregii vieţi sociale.

După domeniul vieţii sociale în care se desfăşoară, deosebim mai multe tipuri de
procese: inovare tehnică, modernizare economică, modernizare politică,
industrializare, urbanizare, mobilitate socio-profesională, schimbare culturală,
pauperizare, laicizare etc.

Procesele sociale pot fi clasificate şi după sfera în care se desfăşoară. Unele

acţionează doar la nivelul unor grupuri sau colec¬tivităţi (procese microsociale);
altele acţionează la nivelul unor clase şi categorii sociale sau la nivelul întregii
societăţi (procese macrosociale); altele pot fi procese globale (termenul de global
fiind folosit aici în sensul de mondial).

Procesele sociale se diferenţiază şi după tendinţa lor, după consecinţele pe care le

produc asupra structurii şi funcţionării siste¬melor şi subsistemelor sociale. Unele
procese asigură menţinerea organizării şi funcţionalităţii sociale, sunt stabile şi se
repetă în aceeaşi forma lungi perioade de timp. Altele produc o modificare a
organizării sociale şi a relaţiilor sociale.

Daca procesele nu afectează natura, modul de organizare şi de funcţionare a unui

sistem sau subsistem social, avem a face cu procese de reproducere socială. Aceste
procese se întâlnesc mai ales în colectivităţile şi societăţile relativ autarhice şi în
grupurile sociale relativ închise, în unele regiuni ale lumii chiar societăţi întregi au
rămas relativ neschimbate timp de sute de ani. În anumite limite de variaţie şi de timp,
toate societăţile pot fi caracterizate prin procese de reproducere socială.

38
Dacă procesele sociale conduc ia modificarea structurii, a funcţionalităţii sistemului
social sau la modificare unor elemente ale acestuia, avem a face cu procese de
dinamică socială (de schimbare socială). Analiza acestor procese constituie un
domeniu principal al cercetărilor sociologice şi formează obiectul sociologiei
dinamicii sociale.

Evoluţia unor domenii sau subsisteme sociale se caracterizează prin procese

cumulative, procese de schimbare şi creştere cantitativă, relativ continuă pe lungi
perioade de timp.

Procesele de reproducere, de dinamică socială şi cele cumula¬tive pot fi şi

concomitente. Chiar şi în situaţiile când societăţile suportă numeroase schimbări, în
anumite segmente sociale acţionează procese de reproducere. În acest fel, se asigură
menţinerea identităţii societăţii respective şi dezvoltarea ei.

Unitatea de conținut: Definirea conducerii vieții sociale. Structurile și funcțiile

conducerii.

 Explicarea termenilor: viață socială, societate;

 Difinirea conducerii vieții sociale;
 Structurile conducerii sociale;
 Funcțiile conducerii sociale;

Viață socială – Societate umană, privită sub aspectul său evolutiv, ca un complex
sociomaterial.

Societate - 1.Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legați între ei prin
anumite raporturi economice. 2.Ansamblu unitar, sistem organizat de relații între
oameni istoricește determinate, bazate pe relații economice și de schimb.

Fiind o activitate care rezultă din diviziunea socială a muncii și din creșterea
complexității relațiilor sociale , conducerea armonizează și coordonează activitățile
indivizilor în vederea realizării anumitor scopuri sociale importante.

Conducere- 1.Activitate de organizare și coordonare a activităților indivizilor în

vederea realizării unui scop; 2. Grup care se ocupă cu realizarea acestei activități.

Conducerea a fost analizată din perspectiva mai multor științe cum ar fi:

Sociologia - analizează conducerea ca raport social;

39
Psihologia- ca raport psohosocial;

Economia politică - o consideră printre factorii de producție; etc.

Aspectele care au favorizat apariția conducerii sunt:

- Creșterea gradului de compelxitate a organizării sociale;

- Interdependența tot mai mare dintre elementele structurii sociale;
- Dezvoltarea capacităților oamenilor de a acționa asupra naturii și societății;
- Democratizarea vieții sociale;

Știința conducerii studiază condițiile conducerii eficiente în raport cu normele și

valorile acceptate și promovate de societate. Condițiile conducerii eficiente cuprind
principiile care orientează activitatea de conducere, procedeele și mijoloacele
folosite. De analiza acestor condiții se ocupă părțile componente ale științei
conducerii:

1. Teoria conducerii – ansamblul principiilor și al legilor din activitatea de

conducere;
2. Metodologia conducerii - ansamblul de metode, tehnici și procedee folosite în
conducere;
3. Tehnologia conducerii – Ansamblul mijloacelor tehnice și al modalităților de
organizare;

Activitatea de conducere constă în realizarea unor acțiuni de către un grup organizat

de indivizi în cadrul unor structuri de conducere.

Structura de conducere - reprezintă ansamplul de elemente și de rapoarte

dintre aceste elemente prin care se realizează activitatea de conducere.

Structurile de conducere sunt diferite în raport cu:

a) Domeniul ( economic, politic, cultural);

b) Nivelul ( integrarea socială, colectivitatea locală);
c) Tipul grupului uman (organizație, colectiviate teritorială);

Conducerea este un element al structurării și al organizării oricărui sistem social,

de aceea sau stabilit mai multe tipuri de structurii organizaționale și de structuri de
conducere:

40
 Structuri de conducere

Structura ierarhic Structura funcțională Structura mixtă Structura cu grupuri

lineară parțial suprapuse

Se bazează pe Se produce o divizare a Combină elemente Liderul unui grup face

diviziunea precisă a activității de conducere din structura ierarhică parte din grupul
activităților și pe în mai multe funcții lineară și funcțională. ierarhic imediat
existența unor realizate de persoane superiar.
niveluri ierarhice difierite . Numărul
între care relațiile de nivelurilor ierarhice
suordonare și de este mai redus însă
comandă sunt riguros crește numărul rolurilor
stabile.Conducerea viețiidesociale
conducere.
are la bază următorele funcții care asigură realizarea
obiectivelor, eficiența activităților, coeziunea și dezvoltarea sistemelor conduce.

1. Organizare - se creează condiții adecvate sistemului condus și se precizează

legăturile dintre componente, funcțiile acestor componente, se stabilește modul de
grupare a indivizilor, se delimitează nivelurile de conducere și funcțiile sistemului
de conducere;
2. Planificare - constă în stabilirea obiectivelor de viitor ale acțiunii sociale și a
mijloacelor de realizare a lor. Planificare se bazează pe activitățile de diagnoză și
de cercetare a viitorului. Diagnoza socială este efectuată pe baza unor analize
profunde ale situației organizațiilor. Ea este realzată de conducerea organizației cu
ajutorul unor comportimente specializate;
3. Luarea deciziilor - acestă funcție are o importanță foarte mare, deoarece decizia
constă în alegerea unei alternative din mai multe posibile.
Luarea deciziei este condiționată de factorii interni și externi, obiectivi și
subiectivi, ca de exemplu:
- Natura organizației;
- Valorile și normele societății;
- Resurele disponibile;
- Volumul și calitatea informației;
- Calitățile celor care iau decizia;
- Perioada de timp acordată de decizie;

41
4. Controlul- activitatea prin care conducerea urmărește în permanență executarea
deciziilor și intervine cu măsuri corespunzătoare în vederea realizării obiectivelor.
Activitatea de control trebuie să aibă următoarele condiții:
a) Să fie obiectivă;
b) Să fie realizată cu competență;
c) Să nu provoace perturbări în realizarea activităților;
d) Să fie realizată în permanentă;
e) Să fie adecvată situațiilor concrete;

Dificultățile cu care se confruntă astăzi societatea coastră au numeroase cauze, una

dintre care provine din modul de organizare și de conducere a sistemelor și a
subsistemelor sociale. În consecință, se consideră că amelioararea organizării și a
conducerii, mai ales la nivelul întregii societăți și la nivel internațional, ar permite
depășirea unor dintre aceste dificultăți.

Conducerea vieții sociale pe baze științifice permite:

- Armonizarea intereselor existente în societate;

- Stabilirea unor mijloace eficiente de acțiune și evitarea transformării lor în
scpuri în sine;
- Subordonarea mecanismelor dezvoltării creșterii calității vieții;

Considerată din perspectiva acestor posibilități, conducerea științifică a vieții

sociale se impune ca un element principal în dezvoltarea societății.

Unitatea de conținut: Clasificarea metodelor moderne de conducere.

Prin metodă de conducere înţelegem maniera în care managerii, cu ajutorul unui

complex coerent de instrumente, îşi exercită influenţa asupra factorilor de care
dispune în scopul folosirii lor raţionale, în efortul de atingere a obiectivelor
prestabilite. Metoda de conducere folosită are atât un conţinut economic - vizează
creşterea profitului - câtşi unul social.

Astfel, dacă în întreprindere are loc procesul de interacţiune a oamenilor cu

mijloacele de producţie, atunci „metodele de conducere vor trebui să rezolverelaţiile

42
între oameni, relaţiile de colectivitate,afirmarea personalit ăţii, , formele de stimulare
morală a activităţii lor şa.(M.Dumitrescu)”.

Metodele, în general, sunt clasificate după numeroase criterii (domeniul de utilizare,

obiectivul urmărit, caracterul acestuia), dintre acestea cel mai important apreciem că
este cel al sferei de aplicabilitate care le grupează în:

1.metode propriu-zise (generale) de conducere-vizează ansamblul procesului de

conducere, se pot aplica în toate domeniile de activitate, atât la nivelul întreprinderii,
cât şi al subdiviziunilor acestora. Din rândul acestora amintim:conducerea prin
obiective, conducerea prin produs, conducerea prin excepţii,conducerea prin bugete,
conducerea prin delegare de autoritate etc.;

2. metodeşi tehnici specificecare- se aplică în cadrul unei funcţii, cu o sferă

De aplicabilitate mai restrânsă, din rândul cărora amintim: tehnici

sociometrice,tehnici de previziune, tehnici de ordonare şi evaluare a programelor
etc.).

Metode Generale de Conducere

Metoda conducerii prin obiective

Această metodă a fost concepută în S.U.A. de Peter Druker, în perioada interbelică, în

prezent fiind cea mai folosită de către statele dezvoltate ale lumii. Metoda are la bază
teza, conform căreia, unitatea condusă trebuie să aibă un obiectiv principal, clar
definit, defalcat pe obiective parţiale, de care răspund cadrele de conducere.

Obiectivul îl reprezintă scopurile, dezideratele, pe care un colectiv sau un individ

trebuie să le îndeplinească, într-o perioadă dată.

Caracteristicile aplicării acestei metode:

– instituirea unui sistem de obiective care să fie defalcate până la executanţi;

– participarea întregului personal la stabilirea obiectivelor organizaţiei;

– individualizarea bugetului de cheltuieli pe structurile organizaţiei;

– instituirea unui sistem de control;

– corelarea recompenselor şi pedepselor;

43
– mutaţii în mentalitatea personalului în atitudinea faţă de obiectivele unităţii, a
colaborării în îndeplinirea obiectivelor.

Metoda conducerii prin excepţii

Această metodă se bazează pe recunoaşterea că, persoanele din conducerea unei

organizaţii trebuie să se concentreze asupra unor probleme esenţiale şi asupra
aspectelor de perspectivă. Aplicarea metodei are drept scop simplificarea procesului
de conducere, în vederea degrevării conducătorilor de la niveluri ierarhice superioare
de probleme ce pot fi soluţionate de către subalterni.

Metoda conducerii prin proiect

Metoda de conducere prin proiect este utilizată în rezolvarea unor probleme ivite în
procesul de conducere, într-un termen scurt, în condiţii optime şi cu cheltuieli
minime.

Această metodă se referă la stabilirea ordinii optime în executarea operaţiunilor legate

de proiect şi un consum minim de resurse pentru realizarea activităţii proiectate.

Problemele cu care se confruntă aplicarea acestei metode de conducere:

– o instabilitate organizatorică (şeful şi colaboratorii ocupă posturi cu caracter

temporar);

– ritmul rapid în care se succed deciziile, care sunt unice, iar uneori imprevizibile;

– unele stări conflictuale care apar între personalul integrat în proiect şi ceilalţi
angajaţi ai organizaţiei.

Metoda conducerii prin buget.

Aceasta este o metodă complementară a conducerii prin obiective, reprezentând o

modalitate specifică de exercitare a funcţiilor conducerii, prin organizarea, comanda,
coordonarea, controlul şi evaluarea rezultatelor, care pentru stabilirea obiectivelor
fundamentale şi derivate, dar şi obţinerea lor – se face sub formă financiar-contabilă.

Condiţiile necesare aplicării acestei metode de conducere:

– existenţa unui sistem de programare, evidenţă şi urmărire operativă a costurilor

de producţie, atât la nivelul organizaţiei, dar şi la nivelul compartimentelor
structurale;
44
– existenţa unei structuri organizatorice în deplină concordanţă cu obiectivele
stabilite.

Unitatea de conținut: Stiluri de conducere - definire și clasificări.

Dacă se defineşte stilul de conducere ca fiind mecanismul de luare a deciziilor in
cadrul unei organizaţii, se poate spune că stilul de conducere are următoarele
dimensiuni:

Modul in care se ia decizia. Liderul poate să ia deciziile de unul singur, sau poate
avea un grup restrans de consilieri. Dacă totuşi ii consultă pe angajaţi, poate face
şedinţe in care li se cere angajaţilor părerea despre deciziile importante, după cum
poate să le ceară părerea şi prin sugestii scrise sau prin minisondaje de opinie.

Competenţa - care poate fi abordată in mai multe sensuri:

 Competenţa profesională – se referă strict la competenţa managerului

(liderului) in domeniul de specialitate;
 Competenţa organizatorică – se referă la calităţile managerului (liderului) in
privinţa formării de echipe adecvate (selectarea şi motivarea angajaţilor,
formarea unei structuri in care să fie plasat „omul potrivit la locul potrivit”);
 Competenţa social-umană – capacitatea liderului de a intreţine o atmosferă
colegială, de a preveni şi rezolva conflictele de muncă;

Felul in care liderul priveşte obiectivele grupului. Aici se pot inregistra mai multe
poziţii posibile, de la liderul care se identifică total cu scopurile organizaţiei pană la
cel care foloseşte organizaţia şi resursele sale ca pe un vehicul pentru realizarea
intereselor proprii;

Strategiile de motivare. După cum s-a văzut in capitolele anterioare, acestea pot fi
extrinseci, intrinseci, sau se pot realiza diverse combinaţii intre cele două tipuri de
factori.

Atitudinea faţă de angajat se poate inscrie intr-o gamă diversă de posibilităţi, de la

liderul intransigent (care cere angajaţilor să-şi lase probleme personale la poarta
intreprinderii) pană la liderul paternalist (care foloseşte interesul faţă de oameni ca pe
o monedă de schimb, instituind un pact intre „şeful inţelegător” şi „angajatul
conştiincios”) – şi in fine, pană la liderul centrat necondiţionat pe om.

45
Lider sau manager

 Liderii – au rolul esenţial de influenţare umană directă, in cadrul grupurilor

de activitate (liderul este strans asociat cu activitatea grupului);
 Managerii sunt prezenţi la nivelul intermediar, ei se ocupă mai mult de
gestionarea structurilor organizaţiei şi de amănuntele „tehnice” decat de
angajaţi;
 Conducătorul este cel care are in vedere scopul general al organizaţiei, precum
şi legăturile cu exteriorul .

In practică, adesea conducătorul este vizibil drept preşedinte sau director

general intr-o organizaţie. In suficiente situaţii şi posturile manageriale pot avea
titulatura de director. Pe baza studiilor efectuate asupra a cinci directori generali ai
unor organizaţii, Mintzberg va clasifica activităţile esenţiale ale managerilor de varf.
Munca managerului poate fi corect prezentată in termeni de roluri variate asociate
postului. (Termenul „roluri” se referă aici la atribuţiile managerului şi nu se este
folosit aici in sensul din capitolul anterior cand era vorba despre managementul
timpului.)

Rolurile interpersonale reprezintă relaţiile managerului cu ceilalţi, ca efect al

autorităţii şi poziţiei sale in organizaţie.

 Rolul de reprezentare este cel mai de bază şi simplu dintre rolurile

manageriale. Managerul este un simbol şi reprezintă organizaţia la nivel oficial.
El este implicat in situaţiile cu caracter ceremonial, precum semnarea
documentelor, participarea la diferite acţiuni ca necesitate socială, el este cel
care trebuie să-şi găsească timp şi pentru persoanele străine care au probleme
de discutat cu conducerea.
 Rolul de lider se numără printre cele mai importante şi se regăseşte la toate
nivelurile activităţilor manageriale. In virtutea autorităţii pe care o are,
managerul este responsabil pentru selecţionarea angajaţilor, pentru motivarea şi
indrumarea lor.
 Rolul de legătură presupune relaţiile managerului cu indivizi sau grupuri care
nu fac parte din organizaţie, deşi au legătură cu aceasta. O parte importantă din
activitatea managerului este stabilirea de legături intre organizaţie şi exterior.

Rolurile informaţionale sunt legate de rolurile interpersonale ale managerului.

 Rolul de monitorizare - managerul caută şi primeşte informaţii (oficiale sau

neoficiale, din surse externe sau interne) in baza cărora el apreciază modul de
funcţionare a organizaţiei şi starea mediului in care işi desfăşoară activitatea.

46
  Rolul de diseminator – managerul transmite informaţii către exterior (prin
rolul de legătură) şi spre interior (in baza rolului de lider). Informaţia poate să
fie obiectivă sau să se refere la judecăţi de valoare.
 Rolul de purtător de cuvant – managerul este persoana recunoscută in cazul
transmiterii de informaţii către exterior, fie că este vorba despre consiliul de
directori sau alţi superiori, fie că are de-a face cu publicul larg (furnizori,
clienţi, guvern, presă).

Rolurile decizionale presupun adoptarea unor hotărari strategice pentru organizaţie,

in baza autorităţii, poziţiei şi accesului la informaţii al managerului.

 Rolul antreprenorial – managerul planifică schimbarea atunci cand e cazul

prin exploatarea ocaziilor sau prin rezolvarea problemelor şi acţionează in
sensul ameliorării situaţiei deja existente.
 Rolul de indepărtare a tensiunilor – managerul reacţionează dacă apar situaţii
nedorite sau evenimente neprevăzute.
 Rolul de alocare a resurselor – managerul hotărăşte unde este nevoie de efort
suplimentar şi in ce mod vor fi distribuite resursele (bani, timp, materiale,
oameni). El decide asupra programului de lucru şi autorizează hotărarile
subordonaţilor inainte de aplicare.
 Rolul de negociator – presupune participarea la activităţile de negociere cu alţi
indivizi sau organizaţii, in baza autorităţii, credibilităţii, accesului la informaţii
şi responsabilităţii alocării resurselor, specifice managerului.

Acesta este unul din modurile in care se poate privi activitatea managerului. Cele zece
roluri nu sunt uşor de identificat in practică, ele formand un tot unitar. Dacă unul
dintre roluri este afectat, intreaga performanţă a managerului are de suferit.

Stiluri de conducere şi comunicare.

O clasificare cu patru componente a fost realizată de Rensis

Likert11:
Stilul de conducere autoritar-opresiv este cel in care cuvantul cheie
este supunerea; liderul poate avea o competenţă profesională scăzută in domeniul
respectiv. Liderul e inconjurat de un cerc de şefi de departament obedienţi. Foloseşte
motivatorii extrinseci, este inflexibil in legătură cu programul şi cu alte detalii, şi
aplică sancţiuni dure (cum ar fi concedierea), in mod arbitrar. Comunicarea
managerială are loc numai pe verticală, de sus in jos. In schimb, se va dezvolta
comunicarea neoficială intre angajaţi, cu rolul de „sabotare“ a şefului autoritar.

47
Stilul de conducere autoritar-obiectiv este cel in care cuvantul-cheie
este competenţa. Liderul nu are disponibilitate pentru relaţii personale; el priveşte
rezultatele in mod obiectiv şi organizează cu precizie procesul de producţie. Acest tip
de lider se implică extrem de mult in activitate şi de aceea nu deleagă autoritatea. Se
situează la o oarecare distanţă de colectiv, deci se vor stabili relaţii separate
conducător - fiecare membru al echipei; această caracteristică se completează cu
faptul că ii priveşte pe angajaţi ca pe nişte instrumente. Comunicarea managerială se
desfăşoară tot de sus in jos, dar nu mai există atmosfera de ostilitate din cazul
anterior.

Stilul de conducere democrat-consultativ are ca termen cheie relaţiile umane. In

acest caz, funcţia de conducere se imbină cu funcţia de execuţie; consultările cu
membrii grupului de muncă sunt periodice (deşi sunt numai consultări oficiale, tip
şedinţă). Sunt folosiţi motivatorii de ambele categorii (extrinseci şi intrinseci), iar
autoritatea se deleagă intr-un mod cunoscut de către angajaţi. Este un lider raţional,
care insă nu pune accentul pe coeziunea grupului de angajaţi. Fluxul comunicării
manageriale are şi sensul de jos in sus iar angajaţii participă parţial la decizie.

Stilul de conduceredemocrat-participativ are ca termen cheie ataşamentul faţă de

organizaţie. Liderul e mai curand un mediator-organizator al grupului de muncă şi al
procesului de discuţie⁄decizie; de fapt, echipa este cea care ia decizia, in problemele
care o privesc. Predomină relaţiile şi comunicarea neoficială; liderul intervine cand
apar conflicte, pentru a impăca părţile adverse. Se folosesc motivatorii intrinseci, iar
cei care greşesc sunt ajutaţi de ceilalţi angajaţi să se corecteze.

Autoritatea se deleagă adesea, nu intr-un mod clar. Este stilul de comunicare

managerială cel mai generos, insă comunicarea in acest caz se poate transforma in
handicap pentru colectiv (pierderea de timp in discuţii inutile). Pentru a fi mai
operantă, tipologia lui Likert ar putea fi completată şi cu:

Stilul de conducere permisiv laissez-faire, ce are ca termen cheie structura

prestabilită. Liderul are rol de reprezentare in exterior a organizaţiei şi de simbol al
organizaţiei pe plan intern. El se mărgineşte in a furniza materialele informative
angajaţilor şi a anunţa momentul de inceput şi de sfarşit al unei sarcini (ciclu
productiv). Acest stil de conducere poate funcţiona pe o organigramă clară, cu poziţii,
modalităţi de realizarea sarcinilor, sistem de sancţiuni şi recompense foarte clar.
Comunicarea managerial este predominant de jos in sus şi intermitentă, iar intre
angajaţi nu poate fi stabilit un profil clar al comunicării (depinde exclusiv de
sociabilitatea acestora).

Cea mai simplă clasificare a stilurilor de conducere are trei componente: stilul de
conducere autoritar, stilul de conducere democratic şi stilul de conducere permisiv.
48
Stilul de conducere autoritar este cel in care angajaţii nu sunt consultaţi aproape in
nici o privinţă la luarea hotărarilor, iar in cazul in care li se dă o sarcină nu sunt
intrebaţi cu cine ar dori să lucreze;

Stilul de conducere democratic este cel in care angajaţii sunt consultaţi in luarea

hotărarilor, iar dacă li se dă o sarcină li se permite să-şi aleagă colaboratorii;

Stilul de conducere permisiv este cel in care predomină rutina, angajaţii nu sunt

consultaţi dar nici nu se iau hotărari importante, iar activităţile „merg de la sine”;

Un experiment sociologic a realizat o evaluare a celor trei tipuri de stiluri.

 pe termen scurt, liderii care au avut un stil de conducere democratic sau

autoritar au obţinut o productivitate bună de la angajaţi, pe cand liderii cu stil
permisiv au obţinut o productivitate slabă.
 satisfacţia angajaţilor este mai ridicată in cazul stilului democratic, angajaţii
fiind mai prietenoşi şi mai orientaţi spre grup;
 in cazul stilului de conducere autoritar, se inregistrează conflicte in colectivul
de lucru şi un stres mai pronunţat ( agresivitate ascunsă);
 eficienţa stilului autoritar se menţine numai dacă e completată cu un control
sever; atunci cand liderul autoritar părăseşte locul de muncă, lucrul incetează,
ceea ce nu s-a intamplat cu grupurile experimentale conduse democratic
sau laissez-faire.

Managerul are mai multe roluri pe care trebuie să le indeplinească: interpersonale,

informaţionale şi decizionale. Stilul de conducere autoritar dă rezultate numai pe
termen scurt şi datorită unui control sever. Stilul de conducere democratic dă rezultate
mai bune pe termen lung. Stilul permisiv funcţionează doar de la caz la caz, atunci
cand predomină rutina şi nu este nevoie de hotărari importante. Stilul de conducere
trebuie să fie adaptat la „varsta” şi caracteristicile grupului de lucru.

Astfel, putem considera două stiluri, orientat spre sarcină liderul are capacitatea de a

defini din punct de vedere cognitiv situaţia, de a stabili şi formula obiective credibile,
de a sintetiza problemele ivite in cursul procesului de lucru şi orientat spre
relaţii liderul constituie un liant pentru grupurile informale de angajaţi, este un factor
cheie in prevenirea eventualelor conflicte. In această ordine de idei, Blanchard şi
Hersey sugerează că acordul dintre stilul de conducere şi nevoile grupului este
determinat de gradul de maturitate al respectivului grup.

Astfel, membrii unui grup imatur vor avea rezultate mai bune cu un lider orientat spre
sarcină. Pe măsură ce grupul se maturizează liderul poate să adopte un stil caracterizat
simultan de ambele orientări. In grupurile cu o maturitate medie e mai eficient stilul
49
orientat spre relaţii, in timp ce pentru grupurile „imbătranite” cel mai potrivit
este laissez-faire sau stilul cu scor scăzut la ambele orientări.

Unitatea de conținut: Stratificarea sociala

Teorile despre stratificare sint destinate in special analizei ierarhiilor sociale ale
indivizilor si grupurilor. Ele incerca sa explice nivelurile existente in diferite
comunitati sociale si relatiile acestora cu stabilitatea sau schimbarea sociala.

Aproape toate teoriile pornesc de la premisa ca toate societatile cunosc sisteme variate
de stratificare sociala (nu exista societati fara ierarhii sociale). Stratificarea poate fi
definita prin sansele pe care le are individul - dupa situatia sa sociala - de a primi mai
multe sau mai putine bunuri si recompense sociale sau de a participa in mai mare
(mica) masura la valorile esentiale ale unei societati.

Orice fenomen social corespunde unei nevoi, prin urmare toate indeletnicirile,
calificarile si competentele sunt necesare. Totusi ele nu sunt egale ca efort, grad
de calificare, recompense si din aceasta cauza apare stratificarea sociala.  

Dupa P. Sorokin: “Stratificarea sociala consta intr-o distributie inegala a

drepturilor si privilegiilor, datoriilor si disponibilitatilor, a puterii sociale si a
influentei intre membrii unei societati”

T. Parsons: “Stratificarea sociala este clasificarea diferentiala a

elementelor ce compun un sistem social dat si calificarea lor ca superioare /
inferioare unele fata de altele dupa valori importante pentru societate”.

Toate definitiile leaga stratificarea de rangurile ierarhice detinute de indivizi. Unele

folosesc notiunea de strat social, altele pe cea de clasa sociala. De regula, analizele
despre stratificare contin referinte la valori, in sensul ca ierarhizarea oamenilor si
gruparea lor dupa venit, avere, prestigiu, putere (etc.) se face in functie de anumite
valori. Diferite ierarhii cunoscute de societate (economica, de prestigiu, de putere) se
intersecteaza intrucat se suprapun partial, uneori intre ele exista chiar concordante
consistente.

50
 Prin strat social desemnam situatiile comune indivizilor care le confera sanse
aproximativ egale pentru acces la bogatie / saracie, prestigiu, putere etc. Stratul social
este o notiune mai cuprinzatoare decat cea de clasa sociala. Prima notiune este mai
general acceptata de sociologi si exprima mai corect procesele si fenomenele de
ierarhie sociala si ordonare ierarhica a indivizilor si grupurilor sociale; notiunea de
clasa e acceptata de unii sociologi, supraevaluata de altii, respinsa de altii. Adesea
sociologii considera clasele drept cazuri particulare de stratificare.

Max Weber  considera ca stratificarea sociala este un fenomen cu multiple

dimensiuni.

Factorii care conduc la stratificarea sociala sunt:

 Economia – oamenii sunt grupati in clase sociale in functie de rolul jucat in
procesul de productie. Clasele sociale identificate de el ( clasa sociala =
grupare cu sanse egale de a avansa in ierarhie): muncitori; mica
burghezie ;functionari - tehnicieni, intelectuali; proprietari si antreprenori.
 Factori sociali care se refera la prestigiu si stima sociala si se coreleaza
partial cu factorii economici.
 Factorii politici puterea detinuta de un individ in cadrul unui grup sau
organizatii birocratice, influenta pe care acesta o poare exercita in cadrul
unei actiuni colective.

Plecand de la aceasta clasificare ,in opozitie cu Marx,sociologul german considera ca

notiunea de clasa sociala are o anumita legitimitate doar ca referinta la ordinea
economica.

Numerosi sociologi prefera notiune de strat social deoarece releva in mod mai
stiintific nu numai discontinuitatile, ci si continuitatile existente intre nivelurile
ierarhice ale unei societati. In acest sens, notiunea de clasa sociala poate fi folosita
pentru a distinge separatiile calitative dintre rangurile ierarhice.

Max Weber introduce conceptul de grup de status pentru a desemna acele grupuri care
se organizeaza pentru a avea acces privilegiat la resursele rare.Spre deosebire de
clasele economice care sunt doar niste agregate de indivizi,grupurile de status au o

51
constiinta politica mai ridicata si se organizeaza comunitar prin activarea unor
mecanisme de inchidere sociala menit sa le protejeze monopolul asupra unor onoruri.
Unul dintre aceste mecanisme este ,,stilul de viata".Iata o interesanta analiza a
autorului ,,Imaginatiei sociologice"( C.Wright Mills,1970):

Unitatea de conținut: Teorii ale stratificarii:

 Teorii radicale(teorii ale conflictelor)-marxismul,care insista asupra
proceselor istorice si asupra transformarilor ce au loc in cadrul anumitor
sisteme de stratificare.Aceste teorii propun o abordare dinamica si conflictuala
a stratificaii;
 Teorii de orientare conservatoare inrudite cu functionalismul-insista asupra
caracterului echilibrat al stratificarilor sociale,pe rolul functional al sistemului
de stratificare si se intereseaza mai putin de schimbarile existente in sistemul de
stratificare(T.Parsons)
 Teorii ce analizeaza stratificarea in termenii economiei de piata-teoria
cererii sociale.
 Teoria functionalista a stratificarii sociale-considera societatea ca un fel
de organism. Ea este compusa din nenumarate elemente care nu au sens de
sine statator, dar care satisfac anumite nevoi

Asadar, stratificarea apare “drept ca inegalitati structurale intre diverse grupuri de

oameni”(A. Giddens). De fapt, atunci cand vorbim de stratificare, atragem atentia
asupra pozitiilor inegale ocupate de indivizi in societate.

Unitatea de conținut: Criterii de clasificare.

Stratificarea socială denotă procesul de intrare a indivizilor sau grupurilor în statusul

care redă o anumită poziţie socială aflată în cadrul unei ierarhii de natură să impună
relaţii de subordonare şi de supraordonare.

În cadrul temelor anterioare am remarcat că statusurile sociale sunt ierarhizate şi

stratificate în funcţie de rolurile care le sunt aferente şi de modul în care se corelează
unele cu altele. În sens foarte general stratificarea socială denotă procesul de
52
intrare a indivizilor sau grupurilor în statusul care redă o anumită poziţie socială
aflată în cadrul unei ierarhii de natură să impună relaţii de subordonare şi de
supraordonare.

 În literatura sociologică , conceptul de stratificare socială se utilizează în mai multe

sensuri, dintre care cel mai larg este acela care implică orice formă de diferenţiere
socială capabilă să decupeze în societate grupări aflate într-o relaţie de ordine totală
sau parţială. Alteori, termenul de stratificare socială se aplică numai în cazul utilizării
unor criterii specifice de clasificare, ca, de pildă, cele legate de putere, venituri,
ocupaţii, prestigiu social, nivel de instrucţie.

Teoria stratificării sociale, fie că abordează în chip distinct problematica structurii de

clasă a societăţii, fie că încearcă eliminarea de facto a acesteia din câmpul cercetării
sociologice, identificând clasa cu stratul social, atunci când termenul de clasă mai este
folosit.   ( Dicţionar de sociologie, coordonatori , Zamfir,Cătălin, Vlăsceanu,Lazăr, p.606).

Criterii de clasificare.

Pentru a putea defini mai exact noțiunea de ,,stratificare socială’’ am ales să prezint
următoarele teorii clasice:

Teoria funcţionalistă a stratificării sociale

Teoria funcţionalistă face referire la modul cum procesele elementare stau la baza
stratificării sociale. În explicarea acestei afirmaţii, mulţi sociologi au adus argumente pro și
contra,  printre care Wilbert Moore şi Talcott Parsons.
Talcott  Parsons a fost unul din sociologii  americani care au tratat subiectul
stratificare socială. 
Teoria lui este considerată cea mai importantă explicaţie funcţionalistă,care face referire la sis
temul de valori comune. Acest sistem se află la baza stratificării sociale. 
Parsons a adus argumente conform cărora stratificarea societăţii este o part
e inevitabilă, 
realizată în mod corect deoarece reprezintă o expresie a valorilor comune ale
indivizilor din societatea respetivă. De  asemenea,  Parsons  specifică  faptul  că  locul  ocupat 
de  o  persoană  în ierarhie  este determinat  de  modul  cum  este  evaluat  de  către
ceilalţi,  din  punct  de  vedere  moral.
Evaluarea se face în funcţie de sistemul de valori ale societăţii respective, iar acesta
poate diferi  de  la  o  societate  la  alta.  

53
După  Parsons,  sistemul  de  valori  cuprinde  trei categorii de elemente:

a) calităţile pe care individul le posedă la naştere; 

b) realizările sau performanţele sale;

c) ceea ce dobândeşte individul de-a lungul existenţei sale (bogăţie, competenţăetc.).

Teoria lui Karl Marx

Karl Marx, teoretician social german, a fost preocupat de subiectul stratificării
sociale , în special de clasele sociale. “Pentru Marx, clasa reprezintă un grup de oame
ni
care se află într- o relaţie comună faţă de mijloacele de producţie- mijloace cu ajutorul
cărora îşi câştigă existent
”În opinia lui Marx, societăţile moderne se împart în doua mari categorii de clase
:

a)capitalişti şi

b) “ proletaristul” ( clasa muncitoare).

 În cadrul primei clase se încadrează cei care  deţin  mijloace  de  producţie,  cei  care  fac 

parte  din  rândul burgheziei,  nobilimii.
Cei care nu deţin mijloacele de producţie, dar deţin forţa de muncă, pe care o vând în
schimbul supravieţuirii, formează clasa muncitoare.
Marx subliniază că se produc inegalităţi întreţinute de relaţia de exploatare dintre
cele doua clase. 

Drept urmare se creează şi

 c)“clasele de tranziţie”, care completează ierarhia stratificării  sociale.

Karl Marx a subliniat faptul că oamenii nu formează o clasă socială în funcţie de
convingerile lor, ci în funcţie de posibilităţile de a accesa recompensele mat
eriale încomparaţie cu alţii.

 Teoria lui Max Weber

Max Weber îşi concepe teoria despre stratificare începând de la teoria marxistă, dar
aduce îmbunătăţiri şi unele modificări. Acesta este de părere că diviziunile de clasă au 
54
la bază nu doar mijloacele de producţie sau absenţa acestora, ci şi diferenţele economi
ce.
Pentru a explica mai bine stratificarea, Weber a luat în considerare atât p
arteaeconomică, partea socială, cât şi partea politică. Corelând dimensiunea econ
omică şi cea socială,  Max Weber a subliniat faptul că oamenii au  diferite 
calităţi şi aptitudini, pe care le
folosesc pentru a obţine anumite funcţii şi pentru a- şi îmbunătăţii starea materială. În
cadrul societăţii, oamenii sunt concentraţi în a- şi forma un statut.

 Statutul, din perspectivă weberiană,  reprezintă  deosebirile  dintre  onoarea  sau  prestigiul 

grupurilor sociale. 

Statutul este o caracteristică  subiectivă a evaluărilor făcute  de 

către ceilalţi şi corespunde stilurilor de viaţă adoptate.
În ceea ce priveşte dimensiunea politică, stratificarea socială se realizează şi înfuncţ
ie de puterea grupurilor sociale, independent de statut. Weber atribuie acest
eidimensiuni termenul de partid. 
“Partidul” defineşte un grup de indivizi care muncesc împreună  datorită  faptului 
că au ţeluri, interese sau trecut comun”.
Oamenii se afiliază diferitelor partide, având motive proprii care îi diferenţiază atât
din punct de vedere al clasei, cât şi din punct de vedere religios.
Teoria lui Max Weber, referitoare la stratificare, este importantă şi este folosită în
numeroasele cercetări contemporane.
În completarea dimensiunilor prezentate de Marx şi de Weber,  Pierre Bourdieu
statusul  social are  o dimensiune culturală- această dimensiune  reliefează practicile culturale
ale grupurilor sociale, stilul de viaţă fiind diferit al unora faţă de celelalte.

Unitatea de conținut: Mobilitatea socială. Tipologia mobilităţii sociale

Unul dintre conceptele sociologice care reflectă corelaţia dintre structura societăţii şi
dinamica ei este cel de mobilitate socială.

Mişcarea indivizilor în spaţiul social, ca urmare a dinamicii struc¬turale a sistemului

social global sau a redistribuirii status-rolurilor în vederea unei redimensionări a
fondului socializant la nivel grupal şi individual, constituie conţinutul procesului de
mobilitate socială.

55
Problema mobilităţii sociale în toată amploarea şi importanţa sa a fost relevată iniţial
de către sociologul american Peterim Sorokin, în lucrarea sa Social Mobility, apărută
în 1927. Însă, cer¬cetări empirice şi sistemice asupra acestui fenomen au fost
efectua¬te abia în perioada postbelică.

Contribuţii importante la cercetarea mobilităţii sociale şi-au adus: americanii P.Blau,

O.D.Duncan, R.Bendix, S.M.Lipset, N.Rogoff, englezul D. Glass, francezii
D.Bertaux, R.Boudon, elveţianul R. Girod, germanii K. U. Mayer şi W.Muler,
suedezii G.Carlson şi CA. Anderson, danezul K.Svalastoga, italianul V. Capecchi şi
mulţi alţii.

În România, literatura teoretico-metodologică referitoare la mobi¬litatea socială este

destul de bogată, fiind reprezentată de studii elabo¬rate, începând cu a doua jumătate
a deceniului şapte, de către: I.Aluaş, H.Cazacu, V.Constantinescu, O.Hojfman,
I.Mărginean, T.Rotariu, A.Roth etc. Cercetările empirice sunt însă mai puţine,
singurele studii consistente fiind cele efectuate de colectivul Centrului de cercetări
sociologice din Bucureşti.

P.Sorokin afirmă că conceptul de mobilitate socială exprimă „feno¬menul de

deplasare a indivizilor în spaţiul social". Această definiţie a rămas până astăzi în cea
mai mare parte neschimbată. H.Cazacu, anali¬zând sub multiple aspecte mobilitatea
socială, a dat o definiţie similară acestui fenomen: „Mobilitatea socială este procesul
de schimbare a pozi¬ţiei sociale a persoanelor pe scala unui spaţiu social dat."]

O definiţie apropiată de cea a lui P.Sorokin o dă şi Jan Szcze-panski: „Prin acest

termen desemnăm seria de fenomene care rezidă în deplasarea indivizilor sau a
grupurilor din loc în loc în spaţiul social. "2

Uneori, definiţia mobilităţii sociale se restrânge, mobilitatea socială concepându-se ca

o mişcare în cadrul unui sistem de stratificare. S.M. Lipset şi R.Bendix consideră că
„mobilitatea socială se referă la procesele prin intermediul cărora indivizii se mişcă de
la o poziţie la alta în societate, poziţii cărora, printr-un acord general, li se dau va¬lori
ierarhice specifice." Sociologul francez Raymond Aron reduce conţinutul noţiunii de
mobilitate socială numai la „ urcarea sau cobo¬rârea indivizilor în ierarhia socială ".

Mobilitatea socială se manifestă prin constituirea unor straturi formate din categorii
de persoane având statusuri de acelaşi grad, care se suprapun în ordinea ierarhică pe
care o ocupă fiecare status, adică poziţia socială pe care o realizează diferiţi membri ai
societăţii şi membrii familiilor acestora.
56
Mobilitatea socială apare nu doar ca efect al evoluţiei, ci şi drept cadru indispensabil
oricărei evoluţii în spaţiul social, întrucât organi¬zarea presupune o permanentă
creaţie de structuri şi de rearticulare a acestora în funcţie de anumite exigenţe de
moment sau de perspectivă.

Varietatea criteriilor de clasificare a schimbărilor de poziţii atrage după sine o

multitudine de ipostaze ale fenomenului de mobilitate socială. Raportând mobilitatea
la acele trăsături care surprind, pe de o parte, situaţia individului în raporturile sale cu
unul sau mai multe grupuri sociale şi cu societatea în ansamblu, şi, pe de alta,
influenţa schimbării asupra factorului uman, putem aprecia că există următoare¬le
tipuri principale de mobilitate:

Mobilitatea orizontală - se produce prin deplasarea de la un status spre un alt status de

acelaşi nivel, având eventual un prestigiu ase¬mănător şi fără a schimba statusul
social (schimbarea locului de mun¬că, dar de aceeaşi funcţie şi cu condiţii similare).

Se vorbeşte de mobilitate orizontală, atunci când:

sistemul poziţiilor sociale nu este decât parţial ierarhizat, deci există poziţii de acelaşi
nivel între care au loc mişcări de persoane;

straturile cuprind mai multe poziţii fiecare şi mişcarea are loc de la una la alta fără a
ieşi din interiorul stratului;

are loc o mişcare teritorială ori o schimbare a locului de muncă, fără modificarea
statusului profesional.

Mobilitatea verticală - constă în trecerea indivizilor de la un sta¬tus social la altul

atât spre niveluri superioare, cât şi spre niveluri infe¬rioare după diferite grade ale
ierarhiei, adică schimbarea poziţiei soci¬ale de la un strat la altul, a nivelului social, a
condiţiilor de viaţă etc, în sens ascendent sau descendent (ocuparea unei funcţii de
conducere sau părăsirea ei, trecerea de la situaţia de funcţionar al statului la aceea de
întreprinzător particular etc).

Mobilitatea verticală poate fi deci ascendentă şi descendentă, primul caz

corespunzând, evident, urcării pe treptele ierarhiei sociale, iar al doilea - coborârii.
Mobilitatea ascendentă reprezintă trecerea indivizilor de la poziţii socio-profesionale
inferioare la poziţii socio-profesionale superioare în cadrul unei clase sau de la o clasă
socială la alta. Aceste transformări socio-profesionale sunt însoţite de creşterea
nivelului de pregătire profesională şi de schimbarea calificării.
57
O structură organizatorică eficientă este aceea care îşi poate reali¬za longevitatea nu
prin măsuri coercitive, ci prin asigurarea posibilită¬ţii fiecărui individ de a aspira spre
un status superior prin perfecţiona¬rea socio-profesională şi aport permanent la viaţa
grupului. La nivelul colectivităţilor această mobilitate ascendentă contribuie la
creşterea stocului de competenţe ale grupurilor de muncă. Se mai numeşte şi
mobilitate structurală. Mobilitatea ascendentă poate avea loc pe par¬cursul unei
generaţii sau în decursul a câtorva generaţii.

Mobilitatea descendentă reprezintă trecerea indivizilor de la un status socio-

profesional superior la un status inferior. Acest tip de mo¬bilitate socio-profesională
apare în mişcarea intergeneraţională, dar se poate manifesta şi în decursul activităţii
unei persoane. Mobilitatea descendentă, atât la nivelul activităţilor, cât şi al societăţii
globale, este un simptom de patologie organizatorică şi impune o reexaminare criti-că
a tuturor factorilor care ţin de organizare, conducere şi stilul de conducere existent în
contextul respectiv.

Mobilitatea verticală poate să se manifeste sub două forme:

ca schimbare de status în raport cu cel al părinţilor, denumită mobilitate

intergeneraţională;

ca schimbare de status în raport cu poziţiile ocupate anterior de aceeaşi persoană,

denumită mobilitate intrageneraţională.

Mobilitatea instrucţională şi educaţională se referă la trecerea individului de la un

grad de instrucţie, educaţie, acumulare de infor¬maţii, cultură, la altul (trecerea
adolescentului de la studiul liceal la cel universitar).

Mobilitatea ocupaţională exprimă mişcarea individului într-un spaţiu social, format

dintr-un număr oarecare de categorii socioprofesionale, spaţiu care presupune cu
obligativitate ideea ierar¬hizării, aceasta conturându-se o dată cu asocierea dintre
scala de ocu¬paţie şi cea a veniturilor, puterii, instrucţiei.

Procesul mobilităţii socio-profesionale a populaţiei active determi¬nă transformări

cantitative şi calitative în cadrul claselor şi categoriilor sociale, reflectând dinamismul
vieţii economice şi sociale. Cercetarea mobilităţii socio-profesionale a populaţiei
active ne dă posibilitatea să cunoaştem principalele tendinţe ale mişcărilor în cadrul
claselor, cate¬goriilor sociale, măsura în care are loc transmiterea poziţiei sociale şi

58
profesionale din generaţie în generaţie, în cadrul unei clase şi în ce măsura clasa
respectivă îşi sporeşte rândurile cu persoane din alte cla¬se şi categorii sociale.

Mobilitatea teritorială sau geografică include, în general, feno¬menele de migraţie

internă rural - urbană sau urban - rurală. Migraţia externă, determinată de numeroşi
factori economici, politici, sociali etc, poate fi încadrată, de asemenea, în acest tip de
mobilitate.

Mobilitatea individuală şi colectivă distinge între schimbările di¬verse, referitoare

la situaţia individului (schimbarea locului de muncă, părăsirea familiei, exilul etc.) şi
mişcările mari de populaţie, conside¬rate „fenomen de masă " (exodul, migraţia,
urbanizarea etc).

Aceste tipuri de mobilitate pot contribui la explicarea schimbării şi a rezistenţei la

schimbare care însoţeşte procesul schimbării genera¬le a sistemului social global. în
general, extensia unor roluri tradiţio¬nale şi apariţia altor noi demonstrează existenţa
unor resurse de dez¬voltare aflate în acţiune şi o apreciabilă competenţă
organizatorică în a valorifica aceste resurse ale dezvoltării spaţiului social global.

Mobilitatea socială reprezintă un fenomen social foarte com¬plex şi cu un conţinut

diferit de la o etapă la alta a dezvoltării social-economice a unei ţării. Chiar dacă, în
plan mondial, interesul pentru problemele de mobilitate socială pare astăzi mai redus
decât în urmă cu trei-patru decenii, fenomenul constituie încă o zonă problematică de
primă importanţă pentru sociologie, nu numai pen¬tru că ea este printre puţinele arii
în care legitimitatea sociologiei nu este contestată de nici o altă disciplină, ci pentru că
realmente aspectele legate de acest fenomen sunt de mare interes şi importan¬ţă
pentru societăţile moderne.

Unitatea de conținut: Dimensiuni ale mobilității sociale

1) Noțiuni generale.
2) Concepte introduse în studiul mobilității sociale de Pitirin Sorokin.
3) Tipurile de mobilitate socială.
59
4) Formele mobilității forței de muncă.
5) Funcțiile mobilității sociale.
6) Factorii mobilității sociale.

Noțiuni generale.

Stratificarea sociala - proc.de plasare a indivizilor in straturi sociale diferite, asezate

pe o axa imaginara de la inferior la superior. Stratificarea se refera si la mecanismele
prin care indivizii pot ocupa anumite pozitii sociale(mostenire, casatorie, reusita).

Mobilitatea sociala - miscarea indivizilor in cadrul unei structuri sociale precum si

accesul la ocuparea unor pozitii corespunzatoare calitatilor si mijloacelor de care
dispun(studii, competenta, bunuri materiale etc). Mobilitatea sociala depinde de
permeabilitatea sociala, precum si de gradul de dezvoltare socială.

Concepte introduse in studiul mobilitatii sociale de Pitirin Sorokin.

Spatiu social - "universul populatiei umane"

Pozitie sociala  - (a unui individ/grup)rezulta din definitia relatiilor sale cu ceilalti

indivizi sau fenomenele alese ca puncte de referinta.

Dimensiuni ale spatiului social - spre deosebire de spatiul geometric care este
tridimensional, spatiul social este multidimensional, intrucat el inglobeaza o
multitudine de grupuri umane diferentiate dupa criterii diferite(ex. nivele De
instructie, religie, etnie, varsta, sex, domiciliu, apartenenta politica etc). Pt.
simplificarea demersului de localizare a pozitiei unui individ in spatiul social, aceasta
multitudine de dimensiuni poate fi redusa la doua dimansiuni fundamentale: verticala
si orizontala.

Intensitatea mobilitatii sociale - numarul de straturi strabatute de un individ in

miscarea sa/mobilitatea sa la un moment dat.

Generalitatea mobilitatii sociale - numarul de indivizi care si-au schimbat pozitia

sociala intr-o perioada data.

Tipuri de mobilitate sociala.

60
Tumin a realizat o tipologie a mobilitatii sociale cu 6 dimensiuni.

I. Dimensiunea spatiala a mobilitatii

1. mobilitate sociala orizontala - trecerea unui individ de la un grup la altul situat la

acelasi nivel in cadrul structurii sociale(ex. asistent universitar se muta de la o
universiate la alta)

2. mobilitate sociala verticala - trecerea unui individ de la un grup la altul la nivele

ierarhice diferite:

a)mobilitate verticala ascendenta - infiltrarea indivizilor dintr-un strat inferior intr-un

strat superior deja existent. Crearea de noi grupuri de astfel de indivizi si patrunderea
lor intr-un strat mai inalt alaturi sau in locul grupurilor deja existente in acel strat.

b) mobilitate verticala descendenta - caderea individului dintr-un strat superior fara

degradarea grupului de origine. Degradarea grupului in raport cu grupul de origine
sau chiar dezintegrarea sa sociala.

II. Dimesiunea temporala a mobilitatii sociale

1. mobilitate intergenerationala - schimbarea statusului social al individuluzi in raport

cu cel avut de parintii/bunicii sai.

2. mobilitate intragenerationala - se refera la schimbarea statusului individului in

raport cu cel avut anterior.

III. Dimensiunea continutului mobilitatii.

Se poate studia:

1. mobilitatea unor elemente ale statusului luate separat(profesie, domiciliu, venit, stil
de viata)

2. mobilitatea statusului luat in totalitatea sa

IV. Dimensiunea mecanismelor de mobilitate(mostenire, reusita, casatorie, inaintarea

in varsta, vechime)

61
V. Unitatea de mobilitate

1. mobilitatea sociala a unei singure persoane

2. mobilitatea unui grup social/categorii(de rudenie, etnic)

3. mobilitatea unei societati

VI. Dimensiunea subiectiva a mobilitatii - studiul expectantelor, a niv. de aspiratie.

Mobilitatea fortei de munca

Mobilitate  - forma de miscare a pop. si a fortei de munca in raport cu nevoile mereu

schimbatoare ale productiei. Este mobila acea parte a fortei de munca, respectiv a pop.
care cunoaste deplasari in spatiu, ramura sau meserie.

In sens restrans, prin miscare migratorie se intelege deplasarea pop. dintr-o localitate
in alta sau dintr-o tara in alta, fiind insotita si de schimbarea domiciliului.

Tipuri de mobilitate

a)miscare migratorie interna(domiciliul)

b)miscare migratorie externa(domiciliul se afla intr-o alta tara)

Situatii ale persoanei

a. emigrant pentru locul din care pleaca

b. imigrant pentru locul de destinatie

Totalitatea persoanelor care isi stabilesc domiciliul legal intr-o localitate pe parcursul
unei perioade de timp formeaza hoharta imigrantilor pentru localitatea respectiva.

Formele mobilitatii fortei de munca

1. Mobilitatea geografica - deplasarea fortei de munca in spatiu cu schimbarea

domiciliului(migratia fie prin pastrarea domiciliului si deplasarea la locul de munca-
navetism). In functie de tipul de localitati existente, mobilitatea teritoriala imbraca
62
urmatoarele forme: mobilitate Interrurala, mobilitate Rurala, mobilitate Intre localități
Urbane si cele rurale.

In toate aceste cazuri, mobilitatea teritoriala se desfasoara sub forma de fluxuri: flux
de sosire-imigranti; flux de plecare-emigranti. In raport cu societatea migratia poate fi
un fenomen de reechilibrare a structurii demografice intre zone si
localitati(mecanismele de competitie, reglare).

In functie de durata si natura deplasarilor distingem mai multe tipuri de migratie:

a) migratii definitive - cu schimbarea totala a domiciliului

b) migratii temporare - fara ca aceste deplasari sa afecteze domiciliul stabil al pers.

Migratia temporara poate avea forme diferite: zilnica, sezoniera, de

weekend(turistice).

2. Mobilitatea profesionala - toate schimbarile posturilor de munca cum ar fi

schimbari ale ocupatiei prin trecerea de la o firma la alta.

Funcțiile mobilității

a. Funcția de echilibru - consta in corelarea dimensiunilor fortei de munca cu

dimensiunile sistemului productiv (numarul locurilor de munca)

b. Functia de asigurare a ocuparii - consta in faptul ca modificarile in sistemul

productiv atrag dupa ele disponibilizari ale fortei de munca

c. Functia de folosire eficienta a fortei de munca - de readaptare a dimnsiunilor fortei

de munca in raport cu noile dimensiuni ale sistemului productiv, asigurandu-se
concordanta intre cerere si oferta de munca, precum si folosirea eficienta a acestora.

d. Functia de sporire a venitului national pe locuitor - in cazul in care mobilitatea

fortei de munca nu are loc sau se desfasoara in proportii insuficiente, excedentul
coexista generand straturi de mari tensiuni sociale, importante pierderi de forta de
munca si incetinirea sistemului cresterii ec.

63
f. Functia demografica - deplasarea fortei de munca din loc. spre cele care
inregistreaza un deficit, contribuie si la imbunatatirea structurii pe varsta in loc. in
care aceasta inregistreaza valori mai scazute.

Factorii mobilitatii

a) Factorii demografici - inclinatia spre mobilitate este diferita in functie de anumite

caracteristici demografice; barbatii sunt mai mobili decat femeile, tinerii sunt mai
mobili decat pers. varsnice, pers. necasatorite sunt mai mobile decat cele casatorite.

b) Factorii economici. - capacitatea de ocupare a nr de locuri de munca

c) Factori ai nivelului de trai - se concretizeaza in diferenta de salarii oferite in zonele

de origine, comparativ cu cele de destinatie.

Costul mobilitatii - toate formele mobilitatii fortei de munca implica un cost atat pt.
pers. implicate (costul deplasarii, costul psihologic, constand in dificultatile integrarii
in noua cultura), cat si pt. soc. de ansamblu, investitia in formarea ei

64
 Biografie:

1) Manual de sociologie , Volumul ll – Maria Bulgaru.

2) https://www.scritub.com/sociologie/Mobilitatea-sociala24462.php

3) Dicţionar de sociologie, coordonatori , Zamfir,Cătălin, Vlăsceanu,Lazăr, p.606.

4) Maria Bulgaru. Sociologie Volumul 1. Chișinău -2003 CE USM;

5) Dicționar explicativ al limbii române (online);

6) https://biblioteca.regielive.ro/referate/sociologie/definitia-faptului-social-la-emile-

durkheim-375093.html

7) https://www.academia.edu/31137855/Defini

%C8%9Bia_faptului_social_la_Emile_Durkheim?auto=download.

8) Sociologie : (Note de curs)/autori Lidia Cojocaru, Angela Boguş, Valentina

Cohanschi. Chişinău, Editura A.S.E.M., 2002;

9) Ogien, Albert. Sociologia devianţei, Iaş: Polirom, 2002;

10) Banciu, Dan. Control social şisancţiuni sociale, Bucureşti: Editura Hyperion

XXI, 1992;

11) Vlăduţ, Ion. Introducere în sociologia juridică. Ediţia a IV-a,

Bucureşti:Luminalex, 2003.

12) http://gazetadesud.md/2016/04/22/delincventa-juvenila-o-realitate-dureroasa-a-

zilelor-noastre/

65
13) https://www.scritub.com/sociologie/STRATIFICARE-SI-MOBILITATE-

SOC3515121616.phphttps://prezi.com/dochious3mft/teoria-subculturilor-

delincvente/.

14) Banciu D., Rădulescu S.M, Introducere în sociologia delincvenței juvenile

(adolescent între normalitate și devianță), Editura Medicala, București, 1990.

15) Băluțoiu G.A, Tihan E., Delincvența juvenilă - factori generatori în contextul

procesului de formare a personalității adolescentului, Editura Institutul de

Ecologie Socială și Protecție Umană, București, 2002.

16) Iluț P., Valori, atitudini și comportamente sociale, Editura Polirom, Iași, 2004.

17) Marica A.M., Introducere în problematica delincvenței juvenile, Editura

Ovidius University Press, Constanța, 2007.

18) Mihăilescu I. Sociologie generală. - Bucureşti, 2000.

19) Giddens A. Sociologie. - Bucureşti, 2000.

20) Stănciulescu E. Teorii sociologice ale educaţiei. - Iaşi, 1996.

21) Rădulescu Şt. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. - Bucu- reşti,

1985.

66