Rezumat Berger & Luckmann

Societatea ca realitate obiectivă

1. Instituționalizarea
Relația omului cu mediul se poate caracteriza prin deschidere spre lume, față de cea a animalelor,
unde relațiile sunt predeterminate de specii. Procesul de devenire a omului se petrece în interrelație
cu mediul, fiindcă oamenii continuă să se dezvolte după ce au intrat în relație cu mediul lor. Nu
există natură umană în sensul de substrat biologic, ci doar într-un sens antropologic. Sexualitatea
este o dovadă a acestui lucru, omul formându-și sexualitatea într-un mod socio-cultural, ci nu
printr-o natură biologică. Formarea sinelui este raportată la dezvoltarea biologică a omului și la
procesul social în care individul intră în contact cu alții. Omul nu se poate dezvolta în izolare, el
va avea mereu nevoie să fie social, și să fie format de mediul în care trăiește.
Stabilitatea ordinii umane derivă din ordinea socială, care precede dezvoltarea fizică a oricărui
individ. Ordinea socială este o producere umană continuă, există doar ca produs al activității
umane. Orice activitate umană este supusă obișnuinței, deprinderii, habitudinii. Procesele de
habitualizare, rutina, activitățile obișnuite preced orice instituționalizare. Instituționalizarea apare
atunci când există o tipizare reciprocă între cei care acționează, a acțiunilor devenite deprinderi.
Totodată, în instituții sunt regăsite și istoricitatea și controlul. Este imposibil să înțelegem o
instituție fără a înțelege procesul istoric prin care a apărut. Controlul apare doar prin existența
instituțiilor, acestea stabilind unele tipare de conduită.
În urma apariției tipizării, și a formării instituționalizării, se creează o realitate, o lume nouă. În
această lume se nasc noii membri ale societății, copiii, care percep această lume ca fiind o realitate
dată, nu tocmai transparentă, cu structurile sale sociale. Cel mai important element al socializării
este limbajul, prin care copilul percepe realitatea sa ca fiind prestabilită și nemodificabilă. Procesul
prin care produsele realizate prin activitățile umane dobândesc caracterul de obiectivitate este
obiectivarea. Exteriorizarea, obiectivarea și interiorizarea sunt cele trei momente ale procesului
dialectic prin care produsul (lumea socială), și producătorul (omul) interacționează mutual.
O dată cu obiectivarea și dezvoltarea instituțiilor devine necesară dezvoltarea unor mecanisme
specifice de control social. Obiectivizarea experienței prin limbaj permite încorporarea acesteia în
tradițiile societății respective. Instituțiile presupun de asemenea, ca indivizii să întrupeze unele
roluri, acestea fiind esențiale într-o lume obiectivă. Rolurile au un set de atribuții stabilite, pe care
participanții la acestea trebuie să le îndeplinească.
Cunoașterea este un produs social, și un factor al schimbării sociale. Pentru a face parte dintr-un
anumit subgrup al unei societăți este nevoie de dobândirea unor cunoștințe comune cu membri
acelui grup.

2. Legitimarea
Legitimarea poate fi descrisă ca o obiectivare „de ordinul al doilea” a înțelesului. Aceasta produse
noi înțelesuri care servesc la integrarea semnificațiilor deja atașate unor procese instituționale
disparate. Integrarea se raportează la două niveluri: ordinea instituțională trebuie să aibă înțeles
pentru toți participanții proceselor instituționale, și totalitatea vieții individului, trecerea succesivă
prin diferitele etape ale ordinii instituționale, trebuie să fie făcută inteligibilă subiectiv.
Legitimarea devine necesară atunci când obiectivările ordinii instituționale trebuie transmise unei
noi generații. Putem distinge în mod analitic trei tipuri de legitimare: una incipientă, lingvistică,
prin care atribuim unor cuvinte o conduită anume, de urmat. Cel de-al doilea nivel al legitimării
constă în proverbe, maxime morale și zicale, legende. Cel de-al treilea nivel de legitimare cuprinde
teorii explicite ale unui corpus de cunoștințe.
Universul simbolic joacă de asemenea, un rol important în definirea înțelesurilor realității
obiective, acesta furnizează ordine pentru perceperea mai multor aspecte, cum ar fi experiențele
biografice. Legitimarea morții face și ea parte din universul simbolic. Acesta oferă o integrare a
tuturor proceselor instituționale. Existența umană este o continuă exteriorizare. Pe măsură de omul
de exteriorizează, el construiește lumea, iar în acest proces, el proiectează propriile sale
semnificații în realitate. Universurile simbolice semnifică valabilitatea existenței umane.
Universul simbolic are un caracter teoretic. El își are originea în procesele de reflecție subiectivă,
care după obiectivarea socială conduc la stabilirea unor conexiuni explicite între temele
semnificative înrădăcinate în instituțiile societății. Totodată, universurile simbolice trebuie și ele
legitimate. Problemele universurilor simbolice apar atunci când vine vorba de transmiterea
acestora de la o generație la alta. Universul simbolic este nu numai legitimat, ci și modificat de
mecanismele conceptuale puse la punct cu scopul de a respinge provocările grupărilor eretice dintr-
o societate.
Opusul legitimării poate fi nihilarea, care lichidează conceptual orice se află în afara aceluiași
univers. Pe de altă parte, nihilarea implică încercarea mai ambițioasă de a explica toate definițiile
diferite ale realității, prin concepte care aparțin propriului univers. Toate universurile construite
social se modifică, iar modificările sunt produse de acțiunile concrete ale oamenilor. Realitatea
este definită social, însă definițiile sunt întruchipate.
Instituțiile și universurile simbolice sunt legitimate de indivizii vii, care au poziții sociale concrete.
Legitimarea face parte din societate, istoria ideilor nu se poate desfășura separat de istoria propriu-
zisă. Teoriile sunt alcătuite pentru a legitima instituțiile sociale deja existente, în aceeași măsură
în care instituțiile se modifică pentru a fi în concordanță cu teoriile deja existente.