Berger P., Luckmann T.

,
Construirea socială a realităţii
Sociologia cunoaşterii cercetează problematica determinării, modurilor de transmitere şi
stocare a cunoştinţelor, condiţionarea socială a modurilor de gândire în diferite perioade
istorice, tipul producătorilor de cunoştinţe, formele instituţionale de creaţie etc.
Omul este un corp, la fel cum se poate spune despre orice alt organism, animal. Pe de altă
parte, omul are corp, adică omul se percepe pe sine ca pe o fiinţa diferită de corpul său, ci, din
contra, având acest corp în posesia sa. Această percepţie excentrică de către om a propriului
corp determină analiza activităţii umane ca existenţă în mediul înconjurător material, pe de o
parte, şi ca externalizare a sensului, înţelegerilor subiective, pe de altă parte.
Prima fază în crearea instituţiilor este habitualizarea (obişnuinţa). Când trebuie să facă iar şi
iar o anumită acţiune, omul ajunge să o facă într-un mod stabil, repetabil; asta chiar în pofida
faptului că, teoretic, există zeci de moduri de a face aceeaşi acţiune. Dar omul „îşi simplifică
viaţa” alegând un singur tip, pe care îl realizează, cu timpul, aproape inconştient.
Instituţiile apar atunci când unele acţiuni habitualizate sunt tipizate (făcute într-un anumit
mod) reciproc de către diferiţi oameni. De menţionat că reciprocitatea tipizărilor instituţionale,
specificitatea corespunde nu doar acţiunilor, ci şi actorilor instituţiilor.
Prin simpla existenţă a lor, instituţiile controlează comportamentul omului, impune modele
prestabilite, care conferă comportamentului una dintre multele orientări posibile din punct de
vedere teoretic. Desigur, uneori instituţiile cele mai importante au şi un mecanism suplimentar
de control, de coerciţie, dar acesta este necesar doar atunci când procesele de instituţionalizare
nu sunt întru totul reuşite. De exemplu, se poate institui tabu pentru incest ca instituţie. Acest
tabu se respectă, în marea majoritate a cazurilor, fără frica coerciţiei, ci prin forţa instituţiei în
sine.
Omul şi lumea socială se află într-o RELAŢIE DIALECTICĂ.
Omul şi lumea socială interacţionează. Produsul (lumea socială) are un efect invers asupra
producătorului (omul). Trei momente cheie ale acestui continuu proces dialectic
sunt externalizarea, obiectivizarea şi internalizarea. [Internalizarea este „transmiterea” lumii
sociale noii generaţii în procesul de socializare; lumea socială obiectivă/obiectivizată devine
parte din conştiinţă].
Putem înţelege acum corelaţia dintre cele 3 momente dialectice ale realităţii sociale. Fiecare
dintre ele determină o nouă faţetă a lumii sociale:
 1. Societatea este un produs uman.
2. Societatea este o realitate obiectivă.
3. Omul este un produs social

Teoria relațiilor umane

”Teoria relațiilor umane„ în organizațiile industriale, elaborate de Elton Mayo și echipa sa de la

Universitate Harwrd, S.U.A, în cadrul proiectelor experimentale la Filatura Philadelphia și
campania Western Electric, Hawthorne, lângă Chicago, pe tema contextului socio-
organizațional și tehnologic al productivității muncii. Rezultatele experimentelor au pus în
lumina structura informală a acestora. Teoria relațiilor umane atestă ”universalitatea” și
importanța organizării informale subiacente structurilor formale, dezvoltarea unor raporturi
intime, față în față, de simpatie și coeziune, producerea de norme de comportament
caracteristice grupurilor informale, bazate pe solidaritate și afecțiune.