Modulul II.

Însuşirile de personalitate

Capitolul X. Introducere în psihologia personalităţii

10.1 Omul ca personalitate
Personalitatea - fiinţa umană considerată ca sistem bio-psiho-sociocultural, ce se
constituie, fundamental, în condiţiile existenţei şi activităţii din primele etape ale
dezvoltării individuale în societate.
Interacţiunea factorilor sociali şi biologici
Figura 10.1
Natura Omul Societatea

Viaţa şi activitatea

(Procesul de interacţiune a omului cu mediul social)

Dezvoltarea organizării neuro- Dezvoltarea organizării senzorial-perceptive a mecanismelor şi

dinamice a mecanismelor şi proceselor activităţii psihice
proceselor naturale

Reflexe şi instincte - Mecanismele de acumulare şi organizare social-perceptivă

- Mecanismele de integrare şi generalizarea a experienţei morale a
individului.

Deprinderi şi priceperi Formarea sistemului funcţional al activităţii conştiente

Conştiinţa şi autoconştiinţa

Organismul Individul Personalitatea

În procesul dezvoltării ontogenetice a omului şi formării lui ca personalitate factorii

biologici şi sociali interacţionează, creând condiţii favorabile interne, ce asigură efectul
interacţiunii externe.
În aceste condiţii premizele anatomo-fiziologice ale omului se dezvoltă, se transformă

1
şi se formează în anumite mecanisme şi procese funcţional importante, de organizare neuro-
dinamică şi senzorial perceptivă, ce asigură dezvoltarea activităţii psihologice a omului şi
formarea unor însuşiri psihologice relativ stabile ce formează personalitatea, ca subiect
conştient al activităţii.
Personalitatea integrează: organismul individual; structurile psihice; relaţiile sociale şi
mijloacele culturale de care dispune.
Specificul uman aparţine şi biologicului, pentru că este programat prin ereditate. Deşi
dispune de un potenţial uman nativ ereditatea, acesta este realizat treptat şi valorificat prin
socializare şi enculturaţie (intrare în relaţie cu semenii şi asimilarea valorilor şi
comportamentelor prin învăţare permanentă).
SPU se încheagă la confluenţa dintre biologic şi sociocultural, nucleul psihic al
personalităţii este rezultat şi premisă a dezvoltării umane.
Personalitatea – subiectul uman privit în trei ipostaze: a) subiect programatic (al
acţiunii, al transformării) - homo faber; b) subiect epistemic (al cunoaşterii) - homo sapiens;
c) subiect axiologic (purtător şi generator de valori) - homo valens.

Omul în interacţiune cu lumea înconjurătoare şi dezvoltarea însuşirilor lui

Figura 10.2
Filogeneza

Ionosfera
Omenirea ca istorie a
Omul ca specie
societăţii

Drumul vieţii
Ontogeneza

Subiectul activităţii
Individualitatea

Omul ca individ Personalitatea

Interacţiunea
ontogenezei şi a
drumului vieţii
Omul este un sistem:
- Închis (o entitate unitară, relativ autonomă) – pentru a se delimită de rest;
- Deschis – pentru a se corela cu lumea şi a dăinui.
Deşi omul este un produs socio cultural, determinările sociale nu produc o simplă
piesă din agregatul social, ci un subiect care, fiind dotat cu mijloacele acţiunii, cunoaşterii şi
valorificării, să devină un factor activ, care să contribuie la istorie. Determinările trec în
autodeterminare; măsura autodeterminării fiind măsura proeminenţei personalităţii.
Personalitatea - întotdeauna unică (originală) şi irepetabilă. Deoarece fiecare

2
porneşte de la o zestre ereditară unică. Fiecare suportă influenţe unice (istoria propriei vieţi
este unicat).
Între oameni sunt nu numai deosebiri, ci şi asemănări. Exemplu: se vorbeşte despre
tipuri de francezi, englezi, români, de olteni, moldoveni, de sportivi, militari etc. Asemănările
nu sunt totale; tipurile reprezintă doar o schemă ce permite o grupare prin aproximaţie.
S-ar putea construi şi un model general-uman de personalitate: apartenenţa la
specia umană; calitatea de fiinţă socială şi, deci, de membru al societăţii; calitatea de fiinţă
conştientă dotată cu gândire şi voinţa; participarea la cultură, dotarea cu valori şi orientarea
după aceste valori; potenţialul creativităţii.

10.2 Personalitatea ca obiect de studiu psihologic.

Luată sub aspect psihologic, personalitatea se identifică, în linii mari, ci SPU.
De ce doar în linii mari? Pentru ca în cadrul SPU, activitatea psihocomportamentală
implică şi manifestări trecătoare, accidentale şi prea puţin caracteristice individul respectiv.
Pe acestea nu le avem în vedere când vorbim de personalitate, ci numai ce este constant,
invariabil, caracteristic, numai ceea ce George Kelly numeşte „constructe personale”. Aceste
constructe ale vieţii psihice - trăsături de personalitate.
Personalitatea psihică nu reprezintă un adaos la sistemul proceselor şi funcţiilor
psihice, ci este o chintesenţă şi sinteză a lor, fără a ieşi cu ceva din domeniul acestora.
Caracteristicile trăsăturilor (factorilor, structurilor, constructelor) de personalitate.
- Sunt formaţiuni sintetice - reunesc diferite funcţii şi procese psihice (nu se reduc la
unul). Exemplu: comunicativitatea implică limbaj, trebuinţa de comunicare un mod de a
gândi, simţi etc.
- Dispun de o relativă stabilitate - se manifestă constant în conduită (neputând fi
modificate radical de situaţii accidentale). Exemplu: un om calm de cele mai multe ori este
calm (numai în situaţii excepţionale va fi altfel);
-.Tind spre generalitate şi îl caracterizează pe un om în ansamblul lui. Exemplu: un
om exprimă calmitatea când vorbeşte, când acţionează, când gândeşte etc.;
- Dispun, totuşi, de o oarecare plasticitate - nu sunt total rigide, putându-se restructura
şi perfecţiona sub presiunea condiţiilor de mediu;
- Sunt caracteristici definitorii pentru insul respectiv, exprimându-l în ce are el
esenţial.
Organizate în sistem, aceste trăsături sunt diferit dezvoltate şi cointegrate, ceea ce
face ca însuşi sistemul să fie mai mult sau mai puţin consistent. Totalitatea structurală a
trăsăturilor de personalitate, la care a ajuns subiectul prin dezvoltarea sa, reprezintă însăşi
substanţa personalităţii ce se confruntă cu lumea. De aceea, pe baza cunoaşterii structurilor de
personalitate se pot face previziuni asupra reacţiilor şi conduitei subiectului într-o situaţie
dată. Totuşi, omul nu este un automat orb, el se cunoaşte şi poate decide asupra a ce şi cum să
facă. El fiind conştient de sine, încearcă mereu să-şi ia în stăpânire propria fiinţă, inclusiv
structurile personale.
O lege fundamentală a sistemului de personalitate este autodepăsirea de sine. Dar
cine dirijează autocontrolul, autorealizarea, autodepăşirea? De peste un secol, psihologia a
pus în centrul edificiului personalităţii conceptul de EU. Înţelesul primar este cel al referirii la
propria fiinţă, deosebit de tot ce nu este EU. EUL este subiectul la nivelul căruia se întretaie
trei predicate: „a fi”, „a avea”, „a face”. EUL se constituie (ca formaţiune psihologică) în
procesul interacţiunii cu lumea (mai ales cu oamenii). Specificul pentru EU este conştiinţa de
sine, care se dezvoltă în confruntarea continuă cu conştiinţa de lume. Eul apare ca integrator
al personalităţii. Dar EUL este mai mult decât o conştiinţă a propriei existenţe, el
identificându-se cu însăşi fiinţa. Pentru a înţelege acest proces de identificare, este necesar să
apelăm la conceptele psihologice de rol şi status.

3
 Rolurile se definesc în legătură cu diversele tipuri de activitate pe care subiectul le
desfăşoară în cadrul sistemului social (rol de elev, de medic etc.). Implică anumite modele de
acţiune şi aptitudini, domneşte poziţia pe care o are subiectul în sistemul relaţiilor sociale (de
adult căsători etc.) şi implică atitudinile proprii şi pe cele aşteptate de la alţii. EUL este rodul
tuturor experienţelor acumulate de subiect în activitate şi corelare faţă de ceilalţi. Apartenenţa
la un grup, familie, clasă, profesiune, constituie o latură a însăşi identităţii subiectului.
În dezvoltarea sa, EUL se constituie succesiv, parcurgând trei etape: a eului corporal;
a eului social; a eului spiritual.
Treptat, eul se dedublează în: eul activ – ce realizează afirmarea fiinţei; eul pasiv –
care este însăşi prezenţa propriei fiinţe cu toate atributele ei somatice, psihice, sociale,
spiritual – valorice.
Personalitatea este un agregat de aptitudini şi atitudini ce are în centrul său Eul, ca
factor de integrare şi coordonare.

10.3 Noţiuni despre individ - persoană - personalitate:

structura tripartită a personalităţii
Descrierea macrostructurală a omului Figura 10.3
Gândirea Productivitatea Particularităţile
Voinţa
individuale

Persoană Individualitate

Afectul Expe-
Percepţia Istoria
rienţa
individuală

Om

Neuro- Gen Orientare Aptitudinile

dinamica

Individ Personalitate

Vărsta Constituţia Temperamentul Caracterul

Se folosesc diverşi termeni pentru a desemna realitatea umană.

Individ: o unitate vie indivizibilă (orice organism viu, inclusiv omul; desemnează
doar o prezenţă (de aceea când îi spui „individ” unui om, apare o notă de indiferenţă sau
dispreţ); desemnează ansamblul însuşirilor biologice.
Individualitate: individul luat în ansamblul proprietăţilor sale distincte şi originale;
fiecare dispune de individualitatea sa; totuşi, specificarea umanului nu este întotdeauna

4
pregnantă.
Persoană: desemnează o prezenţă umană (persoane sunt doar oamenii); se foloseşte
(termenul) doar statistic (exemplu: câte persoane sunt în casă); este implicată ideea (totuşi) că
omul, ca persoană, îndeplineşte roluri şi dispune de statusuri sociale; desemnează ansamblul
însuşirilor psihice.
Personalitatea: e simetrică cu individualitatea (doar în zona umană); conceptul
cuprinde atributele, structurile, valorile de care dispune un individ uman (implică evaluări ale
calităţilor); oricine dispune de personalitate, dar, valoric, ierarhia se întinde pe o scală foarte
mare; fiecare personalitate cumulează un ansamblu de status-roluri; concret, personalitatea, în
diverse relaţii şi acţiuni, se manifestă conform rolului îndeplinit şi ţinând seama de statusul
său, deci, ea apare ca personaj.
Sistemul clasic de analiză a personalităţii cuprinde trei compartimente sau, mai bine zis,
modalităţi care se întrepătrund: Temperamentul – Aptitudinile – Caracterul

Clasificarea noţiunilor: Individ; Persoană; Personalitate; Individualitate. Figura 10.4

Individualitate

Personalitate Persoană Individ

Social Biologic

Particular General
Personalitate Sitemul de noţiuni: Personalitate
Individ;
Individ Persoană; Individ
Personalitate;
Persoană Individualitate, Persoană

Întreg Unic
Individualitate Individualitate
Extern Intern

Personalitate Individ Persoană

Individualitate

5
 Sistemul de particularităţi ale omului
Figura 10.5
Particularităţile omului

Particularităţile Particularităţile Particularităţile Particularităţile

individului persoanei personalităţii omului ca
individualitate

Temperamentul Conştiinţa Personalitatea Caracterul

Necesităţile Necesităţile Necesităţile Necesitatea în

biologice psihogenetice sociale autorealizare

Parametrii Acţiunile Statutul social Autocontrolul

metabolismului
Emoţiile Starea sănătăţii
Comportament Rolurile sociale
ul Autoconţtiinţa Activitatea
Predispoziţiile
Aptitudinile Comunicarea Aptitudinea spre
Particularităţile autorealizare
de gen Orientările
Imaginaţia valorice Auto-
Parametrii identificarea
neurodinamici Cognitivul Structura de
revendicări
Autoaprecierea
Genul de Maturitatea
structură psihică Stereotipul etnic
Perspectiva
de comportament
vieţii
Maturitatea
biologică
Maturitatea
socială

6
 Capitolul XI. Activitatea umană

11.1 Noţiunea de activitate

Procesele psihice nu acţionează (funcţionează) în sine. Nu percepem de dragul de a
percepe, nu gândim de dragul de a gândi... ci pentru a înţelege realitatea, pentru a rezolva
probleme, pentru a satisface trebuinţele etc. Procesele psihice sunt subordonate şi integrale
diferitelor demersuri întreprinse de om (se formează în cadrul acestora şi în ele îşi găsesc
expresia şi realizarea deplină). Omul, ca fiinţă activă, dinamică, asimilează informaţii,
organizează, planifică, explorează, produce obiecte noi, se relaxează, depune efort, se
autorealizează etc. Pentru realizarea corespunzătoare a acestor demersuri, el se serveşte de o
nouă categorie de instrumente psihice, cuprinse în noţiunea generală de activităţi psihice.
Activitatea este o relaţie între organism si mediu, în care are loc un consum
energetic, cu o finalitate adaptivă. Exemplu: În învăţare, activitatea este o relaţie între cel ce
învaţă şi mediu; individul depune efort, consumă energie fizică şi mintală, pentru a şti mai
multe, deci pentru a se adapta mai bine la solicitările realităţii. Indiferent de definiţia pe care
o dau activităţii diverşi psihologi, la toţi accentul cade pe interacţiune, pe relaţia
organismului cu mediul. Este adevărat că în istoria psihologiei, unele curente (exemplu: intro-
specţionismul) au redus activitatea la ceea ce se petrece în interior, în subiectivitatea
individului, iar altele, numai la reacţia externă, la comportamentul manifestat exterior
(exemplu: behaviorismul). Dar esenţa activităţii umane nu poate fi exprimată corect numai
dacă corelăm interiorul cu exteriorul, numai înţelegând macanismul filtrării cauzelor externe
prin intermediul condiţiilor interne. Faptul că aşa stau lucrurile este demonstrat şi de calităţile
noi pe care activitatea le poate căpăta de îndată ce este inclusa în legături noi. Astfel ca
manifestare a creierului, ea este o activitate naturală raportată la trebuinţele, interesele
omului, ea este o activitate psihică, ca reflecţie asupra lumii, este o activitate conştientă,
raportată la însuşirea ideilor, este o activitate spirituală.
Într-un sens mai restrâns activitatea este totalitatea manifestărilor de conduită
exterioară sau mintală, care duc la rezultate adaptive. Activitatea umană nu este (ca la
animale) o simplă reacţie la influenţa mediului ci: e determinată de acţiunea mediului; se
răsfrânge asupra mediului, modificându-l. Unele forme ale activităţii psihice implică
efectuarea concretă. Altele au componentele motrice inhibate, oprindu-se la nivel mintal.
Specificul activităţii umane constă în faptul că: dispune de conştiinţa scopului; este
profund motivată; operează cu instrumente construite de om; este perfectibilă; este creativă.
Importanţa activităţii în viaţa omului este enormă. În activitate şi prin activitate,
omul produce modificări în mediu, în stările interne, îşi realizează ideile, aspiraţiile,
idealurile, se adaptează condiţiilor interne şi externe etc. Datorită faptului că activitatea este
cauză şi efect al dezvoltării bio-psiho-sociale a omului, ea este resimţită de acesta ca o nevoie
psihică, ca o cerinţă imperioasă a integrităţii lui.

7
 11.2 Elementele componente şi structura psihologică a activităţii
Activitatea umană este o realitate psihică complexă ce cuprinde, ca elemente
structurale, mişcări, operaţii şi acţiuni, organizate ierarhic şi a căror funcţionalitate
(structurare, subordonare, integrare) permite satisfacerea unor necesităţi. Activitatea este
un sistem funcţional ierarhic.
Mişcările (sau actele) sunt: actele de răspuns la influenţele mediului; cele mai simple
componente. Exemplu: în activitatea fizică - mişcări musculare, în activitatea psihică - iau
forma unui demers neuropsihic.
Limbajul intern este o unitate între aceste doua tipuri de mişcări.
Operaţiile sunt mijloacele de realizare a acţiunilor. Exemplu: într-o acţiune pot fi
folosite mai multe operaţii: apucare, separare, eliminare etc. Din punct de vedere psihologic,
datorită subordonării lor acţiunilor, nu dispun de scop şi motivaţie proprii.
Acţiunile sunt cele mai mari subunităţi ale activităţii (fiind constituite, la rândul lor,
din şiruri de operaţii şi mişcări). Sunt subordonate întotdeauna activităţii, având doar o
relativă independenţă în raport cu ea; de aceea dispun de scop propriu, dar nu dispun de
motivaţie proprie (aceasta fiind „împrumutată" de la activitate - cele două nu coincid.
Exemplu: citirea unei cărţi, a unui dicţionar, a unor notiţe sunt acţiuni, deoarece ele se
subordonează activităţii de pregătire a examenului.
Rezultatul obţinut prin acţiune este doar scop parţial (nu final) al activităţii. Acţiunea
este întotdeauna voluntară (fiindcă este prezent scopul). Totuşi gradul de participare a
conştiinţei poate fi diferit (scopul poate fi uneori mai vag, mai puţin conştientizat), ceea ce
face să apară şi o serie de acţiuni impulsive, care nu se confundă însă cu cele involuntare.
După gradul de complexitate, pot fi acţiuni simple şi complexe.
Activitatea. Reprezintă sistemul ierarhic superior, cu o structură proprie, specifică, şi
nu pur şi simplu activă (nu realizată doar prin simpla alăturare - de elemente). Dispune de
scop şi motivaţie proprii: scopul este obiectivul mintal urmărit; motivaţia este latura
stimulatoare, declanşatoare (cele două coincid)
Exemplu: citirea unei cărţi pentru a-i cunoaşte conţinutul - activitate (scopul şi motivaţia sunt
aceleaşi). Este întotdeauna voluntară, întrucât are scop şi motiv proprii.
Concluzii
- Elementele activităţii sunt mobile, pot trece unele în altele. Cel mai mobil element
sunt acţiunile - ce pot trece în activitate (când preiau motivaţia activităţii) sau în operaţii
(când se automatizează şi devin procedeu într-o acţiune mai complexă). Activitatea, de
asemenea, poate trece într-o altă formă de activitate (exemplu: intrarea copilului la şcoală,
transformă acţiunea de joc în una de învăţare).
- De-a lungul ontogenezei, activitatea suportă schimbări cu sens ascendent (exemplu:
trecerea de la mişcări neadecvate la mişcări adecvate, de la mişcări reproduse prin imitaţie la
cele fără model, de la cele involuntare la cele voluntare etc.).
- Dezvoltarea activităţii umane se face în condiţiile: normalei funcţionări a
mecanismelor neurocerebrale; achiziţiilor realizate pe plan psihic: însuşirea limbajului;
dezvoltarea capacităţilor cognitive; dezvoltarea capacităţilor voluntare etc.
- Disocierea dintre elementele activităţii, dintre motiv şi scop, poate fi considerată ca
un simptom al dereglării acesteia - activităţi aberante.

11.3 Formele activităţii

Structurarea şi funcţionarea diferitelor elemente ale activităţii fac ca ea să apară în
forme diferite, ce pot fi clasificate după mai multe criterii.
După natura produsului: activităţi predominant materiale; activităţi predominant
spirituale.

8
 După procesul psihic implicat în realizarea lor: activităţi cognitive; activităţi
afective; activităţi volitive.
După locul ocupat în sistemul relaţiilor individului: activităţi principale (dominante);
activităţi secundare (subordonate).
După evoluţia ontogenetică: jocul; învăţarea didactică; munca productivă; creaţia.
După gradul de conştientizare a componentelor: activităţile în întregime conştiente
cel mai des iau forma voinţei); cu componente automatizate (deprinderile).
Concluzii. Aceste forme nu sunt ,,pure", ci doar predominant de un fel sau altul (jocul
conţine şi învăţare; munca are şi momente de creaţie; creaţia este în mare parte muncă etc.).
Aceste forme (de-a lungul vieţii) îşi schimbă locul, conţinutul, ponderea (omul învaţă mereu,
dar altfel şi altceva la diferite vârste; jocul poate fi activitatea principală la o vârstă, secundară
la alta). Între aceste forme există un nucleu comun stabil, dar şi elemente proprii, specifice.
Cuprinzând în structura sa procese şi funcţii psihice, activitatea apare ca expresie a
aspiraţiilor, atitudinilor, aptitudinilor, temperamentului şi caracterului omului, ca manifestare
a întregii personalităţi - factor determinant şi rezultantă a dezvoltării fiinţei umane.
Esenţa şi structura activităţii1
Figura 11.1
Activitatea –o relaţie între organism şi mediu, în care are loc un consum
energetic, cu o finalitate adaptivă.

Motivele Acţiunile Scopul

Apropiate- Personale- Apropiate- Personale-

Îndepărtate Sociale Interiorizarea Îndepărtate Sociale

Externe Exteriorizarea Interne

O pera ţi ile

(mijlace de realizare a acţiunilor)

11.4 Locul si rolul deprinderilor în structura activităţii
Definiţie
Deprinderile: componente automatizate ale activităţii; moduri de acţiune
automatizate, conştient elaborate, consolidate prin exerciţiu, dar desfăşurate fără control
conştient permanent.
Nu toate componentele activităţii sunt declanşate şi conduse voluntar, conştient.
Există o serie de reacţii, gesturi, elemente care nu sunt dirijate conştient (şi controlate), ele
desfăşurându-se ca de la sine Exemplu: mersul, apucarea şi manevrarea simplă a obiectelor,
operaţiile de scris la adult, actele de conducere a maşinii. Ele sunt (devin) moduri de acţiune
automatizate (deprinderi).
Caracterizare
Se automatizează componentele activităţii care se repetă frecvent, la fel, se exersează
mult. Nu poate fi integral automatizată o activitate, pentru că ea este declanşată şi orientată
conştient, supravegheată în ansamblul ei şi controlată în ceea ce priveşte elementele variabile
şi noi. Fiind rezultatul învăţării, deprinderile nu sunt inconştiente şi autonome, ci
subconştiente, în anumite faze, putând fi uşor trecute sub controlul conştient. Deprinderile se

1
ГамезоМ.В., Домашенко И.А. Атласно психологии. М., 1998. С. 84.

9
desfăşoară involuntar, pentru că sunt post-voluntare, dar ele pot fi reluate ca acţiuni
intenţionate, reconstruite conştient. Totodată, nefuncţionând izolat, ci fiind integrate în
activităţi complexe, care se desfăşoară intenţionat şi conştient, vor fi şi ele supravegheate în
ansamblu şi în măsura în care vor interveni elemente noi, variabile, vor putea fi oricând
reselectate şi controlate în detaliu. Automatizarea aduce cu sine schematizarea şi
prescurtarea acţiunii (eliminând ce este de prisos şi articulând bine secvenţele ei, evitând
opririle şi reîntoarcerile).
Operativitatea deprinderilor este desfăşurarea facilă, fără efort, eficientă a activităţii
pentru că nu necesită supravegherea conştientă expresivă, sunt condiţii foarte însemnate
pentru executarea activităţii complexe. Automatizarea este desfăşurarea cursivă şi rapidă a
deprinderilor, reducerea la minimum a efortului voluntar şi a controlului conştient, analitic.
Se ştie că în focarul conştiinţei nu pot fi cuprinse, simultan, decât un număr limitat de obiecte
(vezi volumul atenţiei), ori, deprinderile, care se desfăşoară în zona subconştientului, permit o
lărgire a câmpului general al activităţii şi totodată fac posibil controlul conştient, de
ansamblu, al acestuia.
11.5 Felurile deprinderilor
După gradul de complexitate sunt deprinderi: simple (exemplu: realizarea
elementelor literelor); complexe (exemplu: scrierea cuvintelor) - le cuprind pe cele simple,
dar nu ca pe o simplă alăturare, ci ca structuri unitare şi relativ flexibile şi transferabile la
condiţii noi.
După natura proceselor psihice, în care are loc automatizarea – deprinderi: senzorial
- perceptive (exemplu: explorarea senzorială a unui câmp perceptiv); verbale (exemplu: auz
verbal, de pronunţie, gramaticale etc.); de gândire; motrice (de mişcare). Primele trei sunt
deprinderi intelectuale. Cel mai bine se poate urmări formarea şi se poate cunoaşte structura
internă a deprinderilor motrice (la celelalte este mai greu).
După tipul de activitate în care se integrează deosebim deprinderi: de joc; de
învăţare; de muncă; de conduită morală etc. În orice activitate, deprinderile diverse se
întrepătrund.
11.6 Condiţiile elaborării deprinderilor
Toate deprinderile sunt dobândite (mai mult sau mai puţin conştient). S-au studiat
deprinderile motrice şi s-a constatat că pentru dobândirea lor sunt necesare câteva condiţii de
bază:
Instruirea verbală prealabilă. Dezvăluirea semnificaţiei formării, condiţiile de
realizare, cerinţele de calitate, în ce constau, mişcările ce se fac, în ce succesiune. Sunt
explicaţii verbale ce permit formarea unor reprezentări a ce urmează să se facă.
Demonstrarea modelului acţiunii, împletită cu instruirea verbală (face să crească cu
40% rapiditatea formării deprinderilor).
Organizarea exerciţiilor. Mai întâi, pentru formarea şi apoi, pentru automatizarea
deprinderii. Este o etapă de importanţă deosebită.
Asigurarea controlului şi autocontrolului. Pentru depistarea şi înlăturarea erorilor şi
perfecţionarea execuţiei. Comunicarea erorilor reduce numărul repetiţiilor pentru
automatizare cu 50%.
Sprijinirea pe interesele şi aptitudinile persoanei.
Constanţa principiilor şi metodelor de lucru pe parcursul formării unei deprinderi.
Calitatea metodelor, caracterul lor activ. Este foarte important ca o deprindere să fie
cât mai corect formată încă de la început, pentru că este mult mai greu să fie restructurată.
11.7 Etapele formării deprinderilor
Etapele familiarizării cu acţiunea sau cu conţinutul deprinderii.
Cuprinde: instrucţia verbală; demonstrarea model; prima încercare a celui care-şi
formează deprinderea; duce la formarea reprezentării generale asupra succesiunii actelor

10
cuprinse în structura deprinderii.
Etapa învăţării analitice. Se învaţă deprinderea pe fragmente. Apar stângăcii, erori,
încordare voluntară, consum de timp, concentrarea atenţiei.
Etapa organizării şi sistematizării. Se constată o bună execuţie a părţilor şi se trece la
integrarea într-o structură unitară, cu eliminarea greşelilor, dar încă nu un consum mare de
timp.
Etapa sintetizării şi automatizării. Integrarea elementelor este deplină, acţiunea se
desfăşoară fluent, timpul de execuţie este normal, erorile dispar, încordarea, de asemenea.
Controlul conştient se face numai în ansamblu (controlul de detaliu tinde să treacă de pe
seama văzului pe seama chinesteziei şi tactului.
Etapa perfecţionării. Se sting parametrii de viteză, corectitudine, precizie.
Deprinderile perfecţionate devin componente ale măiestriei profesionale.
Exerciţiul. În toate fazele formării deprinderilor se fac exerciţii. Acestea trebuie să
îndeplinească anumite cerinţe: să fie adecvate deprinderii ce se formează; să aibă la fiecare
reluare scop precis; să implice controlul şi autocontrolul.
Calitatea şi eficienţa exerciţiului se exprimă în scăderea erorilor, atingerea
parametrilor de viteză, corectitudine, precizie. Evoluţia unei deprinderi simple se deosebeşte
de a uneia complexe: la cele simple - după 2-3 exerciţii, „curba" evoluţiei urcă foarte repede;
la cele complexe, apare mai întâi un progres lent, apoi o creştere bruscă. În această evoluţie,
apare la un moment dat un platou - momentul în care continuarea repetiţiilor nu mai schimbă
rezultatul: unii autori consideră că aceasta este limita omului; alţii consideră posibilă
depăşirea platoului, prin schimbarea metodelor şi prin creşterea motivaţiei.

11.8 Priceperi si obişnuinţe

Alături de deprinderi, sunt şi alte componente instrumentale ale activităţii:
obişnuinţele şi priceperile.
Obişnuinţa - deprindere asociată cu o trebuinţă funcţională (se cere realizată cu
regularitate). Neîndeplinirea obişnuinţei se trăieşte ca o stare de neplăcere sau frustrare. Prin
natura trebuinţei pe care o integrează, obişnuinţele sunt bune şi rele. Prezenţa obişnuinţelor
într-o activitate garantează execuţia şi îndeplinirea ei cu necesitate.
Priceperea - îmbinare optimă a deprinderilor şi cunoştinţelor şi restructurarea
uşoară a lor în vederea acţionării în situaţii noi (se bazează pe mai multe deprinderi). Pot fi
mai puţin riguroase, ca deprinderile, dar au calitatea de a putea fi aplicate în numeroase
situaţii, de a fi mai flexibile, restructurabile. Se clasifică la fel ca deprinderile. Prezenţa lor
uşurează însuşirea a noi deprinderi.
11.9 Interacţiunea deprinderilor
Deprinderile formate nu rămân izolate, ci se integrează activităţilor şi interacţionează
unele cu altele. În formarea unei noi deprinderi, se simte influenţa celor deja achiziţionate.
Fenomenele de interacţiune a deprinderilor sunt de două feluri:
Transferul - relaţie pozitivă între o deprindere deja formată şi cea în curs de
formare, cea din urmă beneficiind de asemănări cu prima, integrându-si tot ce este comun
si elaborându-se mai uşor, cu mai puţin efort, în timp redus. Exemplu: însuşirea unei limbi
străine, când deja stăpâneşti alta din aceeaşi familie.
Interferenţa - fenomenul de influenţă negativă între două deprinderi (se manifestă
ca stânjenire a formării noii deprinderi). Interferenţa poate funcţiona: a. retroactiv - de la
deprinderi mai bine consolidate, dar mai noi, la cele vechi şi mai slab formate; b. proactiv -
cele vechi perturbă formarea celor noi. E favorizată de: slaba diferenţiere între cele două
deprinderi; timpul foarte scurt între formarea lor; insuficienta consolidare. Pentru a evita
interferenţa, este necesar să se asigure diferenţierea între deprinderi, să se evite pripeala, să se
facă consolidările necesare.

11
 Capitolul XII. Orientarea personalităţii

12.1 Definiţia şi funcţiile motivaţiei

Definiţie:
Degeaba un om are scopuri clar formulate, dispune de un potenţial intelectual de
cunoştinţe, de cerinţe, de deprinderi, de aptitudini deosebite, pentru că atâta timp cât el nu
este împins, determinat, stimulat şi susţinut energic (din interior) nu are şansa de a duce la
bun sfârşit o activitate sau de a obţine performanţe prea grozave. De ce un om reacţionează
într-un fel, într-o anumită situaţie, iar altul cu totul în alt fel? (chiar acelaşi om reacţionează
diferit în momente diferite). De ce oamenii selectează influenţele externe şi le asimilează în
moduri diferite?
În filogeneză şi ontogeneză se elaborează anumite stări de necesitate ale organismului
pentru diferite obiecte.
- Trebuinţele sunt pulsiuni interne fundamentale, ce semnalizează perturbări din
organism sau din sistemul de personalitate (fie privaţiune, fie exces).
- Impulsuri sunt trebuinţe în stare de excitabilitate accentuată.
- Intenţii sunt implicări proective (mintal) ale subiectului în acţiune.
- Valenţe sunt orientări afective prin anumite rezultate.
- Tendinţe sunt forţe direcţionate mai mult sau mai puţin precise.
Unele stări de necesitate (mai simple şi mai puţin) s-au format în filogeneză şi îi sunt
date omului prin naştere (simt nevoia de hrană). Altele (mai complexe şi mai numeroase) se
formează pe parcursul vieţii (simt nevoia să citesc). Acestea, la origine, sunt stimulări externe
care, acţionând repetat asupra individului, satisfăcându-i anumite cerinţe de autoreglare, au
fost preluate, interiorizate, asimilate şi transformate în condiţii interne. (Exemplu: un copil
căruia i s-a cerut frecvent să fie ordonat, va ajunge la un moment dat să simtă nevoia de a fi
ordonat). Aceste stări de necesitate sunt stimuli interni. Motivaţia este: ansamblul stărilor de
necesitate internă ce se cer a fi satisfăcute şi care îl împing şi îl determină pe individ să şi le
satisfacă; ansamblul de stimuli care susţin din interior realizarea anumitor acţiuni, fapte,
atitudini. Motivaţia este: imbold pentru activitatea umană (stimulează, activează,
propulsează); cauza internă a comportamentului; factor de orientare selectivă către ceva;
filtru al influenţelor externe; pârghie a autoreglării individului; forţă motrice a întregii sale
dezvoltări psihice şi umane.
Funcţiile motivaţiei
Existând tipuri diferite de motivaţii, vor exista şi funcţii diferite ale acestora:
- Funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru
fiziologic sau psihologic. Există o stare de necesitate, dar care nu declanşează încă acţiunea.
Este specifică trebuinţelor, care debutează cu o alertă internă, continuă cu o agitaţie crescută,
cu o stare de mare încordare internă şi se finalizează prin satisfacerea lor.
- Funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective. Este specifică
motivului (care înseamnă identificarea trebuinţei). Motivul declanşează acţiunea de

12
 satisfacere.
- Funcţia de autoreglare a conduitei. Prin aceasta se imprimă conduitei un caracter
activ şi selectiv. Eficienţa reglatorie a motivaţiei este dependentă de energizare şi
direcţionare. Esenţial pentru motivaţie este că ea impulsionează, declanşează acţiunea, dar,
acţiunea prin intermediul conexiunii inverse influenţează însăşi motivaţia

12.2 Modalităţi şi structuri ale motivaţiei

Trebuinţele:
Trebuinţa este o stare de necesitate, o tensiune internă care orientează omul spre
anumite acte („simt nevoia de ceva”). Semnalizează, deci, cerinţele de reechilibrare.
Trebuinţele sunt structuri motivaţionale bazale şi fundamentale, forţele motrice cele mai
puternice ale personalităţii.
Clasificarea trebuinţelor
Figura 12.1
Superioare

17. Trebuinţe de creaţie, de lucru creativ.

13. Trebuinţa de a fi 14. Trebuinţe morale şi 15. Trebuinţa sensului 16. Trebuinţe de gătinţă şi
personalitate. estetice. vieţii. trebuinţa de invingere.

Sociale

9. Trebuinţe de 10. Trebuinţe de 11. Trebuinţe de 12. Trebuinţe de

autorealizare. comunicare. cunoaştere. autoexprimare.

Psihofiziologice

5. Trebuinţe 6. Trebuinţe de saturaţie 7. Trebuinţe de libertate. 8. Trebuinţe de restabilire

ghedonistice. emoţională. a energiei.

Biologice
1. Trebuinţa de 2. Trebuinţe de contact 3. Trebuinţe de orientare. 4. Trebuinţe de mişcare,
securitate Motivele: emoţional. de joc.

Muncă Comunicare Cunoaştere Relaxare

Clasificarea trebuinţelor (după geneză şi conţinut):

A. Trebuinţe primare - înnăscute (cu rol de asigurare a integrităţii fizice a
organismului) cuprind: Trebuinţe biologice (organice) exemplu: de mâncare, sexuale,
excreţie, etc.; Trebuinţe fiziologice (funcţionale) exemplu: de mişcare, de relaxare. Ele sunt
comune omului şi animalelor, dar la om sunt modelate şi instrumentate sociocultural.
B. Trebuinţe secundare sunt formate în decursul vieţii (rol de asigurare a integrităţii
psihice şi sociale a individului) cuprind: Trebuinţe materiale (nevoia de locuinţă,
îmbrăcăminte); Trebuinţe spirituale (de cunoaştere, de lectură); Trebuinţe sociale (de
comunicare, de cooperare). Satisfacerea trebuinţelor generează reducerea tensiunii interne.
Nesatisfacerea duce la: dilatarea, exacerbarea tensiunilor, apoi la stingerea lor (prin saturaţie
şi reacţie de apărare) însoţită de perturbări caracteriale. Nesatisfacerea o perioadă mai
îndelungată pune în pericol existenţa fizică şi psihică a individului. Psihologul american H.

13
Maslow realizează o clasificare interesantă a trebuinţelor - piramida trebuinţelor: 1. trebuinţe
biologice; 2. trebuinţe de securitate; 3. trebuinţe de afiliere; 4. trebuinţe de statut; 5. trebuinţe
de autorealizare. Precizările autorului: trebuinţa, care motivează comportamentul este cea
nesatisfăcută; trebuinţa nu apare ca motivaţie decât dacă cea anterioară a fost satisfăcută
(există, deci ordine); apariţia unei trebuinţe noi după satisfacerea alteia se face gradual nu
brusc; cu cât o trebuinţă este mai spre vârful piramidei, cu atât este mai specific umană (sunt
mai puţin urgente, dar satisfacerea produce fericire, chiar creşte eficienţa biologică a
organismului).
Motivele sunt reactualizări şi transpuneri, în plan subiectiv, ale stărilor de necesitate.
Sunt trebuinţe identificate şi conştientizate (totuşi pot exista şi motive inconştiente). Motivul
declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea (asigură efectuarea comportamentului de
satisfacere), pe când trebuinţa nu reuşeşte mereu să declanşeze o acţiune. Motivul are două
segmente: energizant şi orientativ, o orientare slab energizantă este la fel de dăunătoare ca şi
o orientare insuficient direcţionată.
Există motive: individuale/sociale; inferioare/superioare; majore/minore;
egoiste/altruiste.
Motivele nu acţionează independent, ci interdependent, formând reţele de motive
(acest fapt exprimă varietatea comportamentelor noastre).
Interacţiunea motivelor în situaţii complexe implică:
- acţiuni de optare: reţinem un motiv şi respingem altele (învăţ, deci renunţ la joacă);
- acţiuni de cooperare: motivele se susţin reciproc (lucrez şi pentru că îmi place şi
pentru că mă obligă şeful);
- acţiuni conflictuale: motivele se exclud reciproc (trebuie ordonată în timp
satisfacerea lor).
Interesele
Interesele sunt orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de
activitate.
Sunt mai complexe decât trebuinţele şi motivele, presupunând organizare, constanţă,
eficienţă. În structura lor psihică intră elementele: cognitive (orientarea spre o activitate
presupune cunoştinţe, activitate mintală); afective (orientarea spre o activitate presupune
trăirea ei ca o stare agreabilă); volitive (împinge spre acţiune, control, punerea în funcţiune a
voinţei).
Există interese: generale/personale; pozitive/negative; profesionale/extraprofesionale.
Dar cea mai răspândită clasificare este în funcţie de domeniul de activitate: tehnice, artistice,
sportive.
Foarte importante sunt (indiferent de domeniu) interesele creative. Paleta largă,
variată de interese este un semn al maturizării personalităţii.
Convingerile
Derivă de la verbul latin ce înseamnă: a învinge, a demonstra victoria. Convingeri
sunt idei dotate cu certitudine subiectivă, idee şi trebuinţă, idei adânc implantate în structura
personalităţii, puternic trăite afectiv, care împing spre acţiune, idei forţă (individul le
promovează constant, dar le şi apără virulent când sunt atacate şi contrazise); pot acţiona şi
împotriva instinctului de conservare.
Convingerea este doar acea idee ce reprezintă o valoare pentru individ: convingerile –
idei -valoare. Intră în funcţiune în împrejurări de alegere sau de conflict valoric.

14
 Clasificarea motivelor
Figura 12.2
Felurile de motive

După conţinutul După orientările După felurile de După timpul de

trebuinţelor personalităţii. activitate. manifestare.
Biologice Personale Comunicare Permanente

Sociale Sociale Instruire Situative

Motivele de Egoiste Activitate De scurtă durată

realizare profesională
Social
Motivele de importante
evitare
Ideologice
Motivele stimei
de sine Morale
Motivele de
autorealizare

După conţinutul După nivelul de După nivelul de

concret generalizare conştientizare

Concrete Generale Conştientizate

Funcţionale Concrete Neconştientizate

Normative Particulare

Idealurile
Idealul este un model de perfecţiune umană, morală, socială sau de alt ordin, la care
un ins sau o colectivitate aderă şi către care tinde spre a-l realiza ca pe o valoare supremă,
proiecţie a insului în sisteme de imagini şi idei care îi ghidează existenţa (o ”stea
călăuzitoare”). Idealul rezultă din: experienţa raporturilor cu oamenii; cunoaşterea vieţii
marilor personalităţi; meditaţii asupra vieţii şi propriei persoane. Idealul nu se preia necritic
din afară, prin imitaţie, ci este plămădit în funcţie de particularităţile proprii - aşa el devine,
cu timpul o valoare personală, ce va motiva comportamentul. Psihologii români au introdus
în structura psihologică a idealului: sensul vieţii este direcţia în care se orientează persoana;
semnificaţia vieţii este însemnătatea ce i se acordă şi nivelul de aspiraţii; scopul vieţii este
obiectivul întregii existenţe personale; modelul idealizat (de viaţă) este un fel de Eu ideal.
Idealul este o adevărată forţă spirituală pentru individ. Idealul moral, filozofic, politic,
existenţial, etc., este ca ceva ce nu există, dar ar putea fi, ca motiv central al existenţei, ca
opţiune valorică şi programatică de viaţă, ca o stea călăuzitoare.
Concepţia despre lume şi viaţă
Concepţia despre lume şi viaţă este ansamblul părerilor, ideilor, teoriilor despre om,
natură, societate, formaţiune motivaţională cognitiv-valorică de maximă generalitate. Are rol
de strategie a orientării comportamentului.
Se formează: sub incidenţa condiţiilor de viaţă, a culturii, a educaţiei; e rezultanta
experienţelor personale. Reuneşte cognitivul cu valoricul şi se împlineşte în acţiune. Ideile şi
teoriile din cadrul ei au valoare de convingeri. Există concepţii: ştiinţifice/neştiinţifice;

15
realiste/utopice (fantezice); materialiste/idealiste; progresiste/retrograde. De aceea, între
convingeri/idealuri/concepţia despre lume, există o mare interdependenţă, împreună formând
un complex motivaţional, de prim ordin al personalităţii.
12.3 Formele motivaţiei
În existenţa concretă a omului, sunt puse în funcţiune diferite forme ale motivaţiei,
clasificate, două câte două, în perechi opuse:
12.3.1 Motivaţia pozitivă /negativă
Motivaţia pozitivă este motivaţia produsă de stimulări premiale (exemplu: lauda,
încurajarea, premierea, etc.), se soldează cu efecte benefice: preferarea persoanelor, a
activităţilor, angajarea, se instalează stări afective tonifiante.
Motivaţia negativă este produsă de folosirea unor stimuli aversivi (exemplu:
ameninţarea, pedepsirea, blamarea). Efecte negative: abţinere, evitare, refuz. Cea mia
neeficientă: ignorarea.
12.3.2 Motivaţia intrinsecă/extrinsecă
(prin raportarea motivaţiei la sursa ce o produce)
Motivaţia intrinsecă este sursa ce se află în subiect, în nevoile şi trebuinţele lui
personale, iar motivaţia este solidară cu activitatea subiectului. Această formă de motivaţie se
satisface prin însăşi desfăşurarea, îndeplinirea activităţii respective (nu prin recompensă
finală)
Motivaţia extrinsecă (sau indirectă) este sursa ce este în afara subiectului, fiindu-i
sugerată sau chiar impusă acestuia de o altă persoană (nu izvorăşte din specificul activităţii
sibiectului), exemplu: un copil care învaţă pentru notă sau de teama părinţilor.
12.3.3 Motivaţia cognitivă / afectivă
Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a
cunoaşte, forma ei tipică - curiozitatea pentru nou, se numeşte cognitivă pentru că acţionează
din înăuntrul proceselor cognitive, stimulând activitatea intelectuală din aproape în aproape.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din
partea altor persoane, de a se simţi bine în compania altora, exemplu: copilul învaţă doar
pentru a nu pierde dragostea părinţilor – este animat de motivaţie afectivă.
Productivitatea formelor motivaţiei:
Toate sunt productive, dar inegal productive. Motivaţia pozitivă, intrinsecă şi
cognitivă sunt mult mai productive decât cea negativă, extrinsecă, afectivă. Dacă luăm în
seamă şi alţi factori (vârsta, temperamentul, caracterul) superioritatea formelor poate fi
diferită (ex: la şcolarii mici este mai productivă motivaţia extrinsecă). Putem creşte gradul de
eficienţă al diferitelor forme ale motivaţiei (ex: pentru că e cognitivă, prin crearea unor
situaţii problematice, paradoxul logic, contradicţii vizibile, noutatea, etc.).
12.4 Motivaţie şi performanţă. Optimum motivaţional
Motivaţia trebuie pusă în slujba obţinerii unor performanţe înalte – nivel superior de
îndeplinire a scopului.
Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei depinde de complexitatea
activităţii (sarcinii) pe care subiectul o are de îndeplinit. În sarcini simple, pe măsură ce creşte
intensitatea motivaţiei creşte şi nivelul performanţei. În sarcini complexe (creative, bogate în
conţinut, cu alternative de rezolvare), creşterea intensităţii motivaţiei se asociază până la un
punct cu creşterea performanţei, după care aceasta din urmă scade (deoarece sarcina fiind
complexă, cu mai multe alternative, intensitatea mare a motivaţiei este nefavorabilă
discriminării, discernământului).
Eficienţa activităţii mai depinde şi de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de
dificultate al sarcinii cu care se confruntă individul. Între motivaţie şi gradul de dificultate
trebuie realizată o asemenea adecvare încât să se ajungă la optimumul motivaţional (adică la
o intensitate optimală a motivaţiei care să permită obţinerea unor performanţe înalte sau cel

16
puţin scontate).
De optimum motivaţional putem vorbi în două situaţii:
- Când dificultatea sarcinii este percepută corect de către subiect. În acest caz
optimum motivaţional înseamnă relaţia de corespondenţă (echivalenţă) între cele două: - la
sarcină dificilă – intensitatea mare a motivaţiei, - la sarcină medie – intensitatea medie.
- Când dificultatea sarcinii este percepută incorect. Când subapreciază dificultatea: el
va fi submotivat, va activa cu deficit de energie, nu-şi va realiza sarcina. Când supraapreciază
dificultatea: el va fi supramotivat, acţionând cu surplus de energie, care poate să-l
dezorganizeze, streseze, să-l conducă la eşec.
În aceste condiţii, pentru a obţine optimum motivaţional este necesară o uşoară,
dezechilibrare între intensitatea motivaţiei şi dificultatea sarcinii. Dificultatea medie, dar
supraapreciată – este nevoie de intensitate medie a motivaţiei (deci o uşoară submotivare).
Dificultate medie, dar subapreciată – este nevoie de o uşoară supramotivare.
Cum se obţine optimum motivaţional? Prin acţiunea asupra celor două variabile care
intră în joc. Obişnuirea indivizilor de a percepe cât mai bine, corect dificultatea sarcinii (prin
atragerea atenţiei asupra importanţei ei, prin sublinierea momentelor ei mai grele).
Manipularea intensităţii motivaţiei în sensul creşterii sau scăderii ei(inducerea unor emoţii
puternice, de anxietate sau frică, ar putea creşte intensitatea motivaţiei, anunţarea elevilor sau
a subordonaţilor că va veni o inspecţie se soldează cu acelaşi efect).
Stimulul motivaţional care împinge spre realizarea unor progrese şi autodepăşiri
evidente poartă denumirea de nivel de aspiraţie. Aceasta trebuie raportat la posibilităţile şi
aptitudinile subiectului. Totuşi, pentru a avea un efect pozitiv este bine ca el să fie cu puţin
peste posibilităţile de moment (discrepanţa prea mare este periculoasă).

12.5 Motivaţie şi frustrare. Motivaţie şi conflict

Motivaţie şi frustrare.
Aşa cum am văzut, indiferent dacă e vorba de motive homeostazice sau de dezvoltare, de
motive primare sau secundare etc., ele acţionează întotdeauna în direcţia satisfacerii unei stări de
necesitate. Fenomenul psihologic care reflectă diversele neregularităţi şi obstacole în calea
satisfacerii imediate a unui motiv sau a altuia a fost denumit de S. Freud frustraţie. Fenomenul a
intrat definitiv în circuitul ştiinţific şi el a devenit un concept central în analiza dinamicii
personalităţii. Întotdeauna frustrarea se raportează la motivaţie şi scopuri. Ea se naşte, însă, din
interacţiunea subiectului cu un anumit obiect, cu o anumită situaţie, rolul principal avându-l
modul de percepere şi evaluare. O situaţie poate fi frustrantă pentru un subiect şi nefrustrantă
pentru un altul. În istoria personală a fiecăruia dintre noi se stabileşte un anumit raport –
favorabil sau nefavorabil - între experienţele şi situaţiile frustrant - pozitive şi cele frustrant -
negative.
Din punct de vedere psihofiziologic, frustrarea introduce o anumită tensiune şi încordare
afectivă negativă (nemulţumire, insatisfacţie, furie, etc.). Efectul pozitiv constă în determinarea
unui grad mai ridicat de activare orientată a proceselor evolutive şi compensatorii şi în
favorizarea formării unor scheme comportamentale noi de atingere a obiectivelor şi de
satisfacere a motivelor. Ca urmare, frustrarea se include ca factor constitutiv principal al
mecanismelor interne de formare şi dezvoltare a Eului (cunoscuta zicală „nevoia îl învaţă pe
om” exprimă tocmai acest adevăr; rolul obstacolelor şi dificultăţilor în diversificarea şi lărgirea
repertoriului pattern-urilor comportamentale). Aspectul negativ începe să se manifeste când
frustrarea depăşeşte anumite limite de toleranţă funcţională a subsistemelor biologic şi psihic ale
personalităţii şi când se acumulează în timp. În acest caz, frustrarea se poate transforma în factor
profund perturbator, generator de tulburări psihonevrotice. În general, reacţiile de frustrare diferă
semnificativ de la individ la individ, în funcţie de tipul de personalitate. Se desprinde astfel un
indice de rezistenţă la frustraţie a cărui valoare se află de regulă în raport invers proporţional cu

17
forţa Eului. Pentru determinarea lui se merge de obicei la testul Rosenzweig. Aceasta constă
dintr-o suită de situaţii frustrante în contextul relaţional interpersonal. Răspunsurile se apreciază
în funcţie de conţinut, prin acordarea unui punctaj; scorul general obţinut va exprima rezistenţa
subiectului la frustrare. La persoanele cu un grad ridicat de frustraţie acumulată în timp, valoarea
acestui indicator este ridicată; la cele la care frustrările anterioare nu au dus la efecte care să se fi
sedimentat şi să persiste în stare latentă, valoarea acestui indicator este semnificativ mai mică.
Interesant de analizat este şi modul de reacţie imediată la frustrare.
O clasificare pe cât completă, pe atât de argumentată a reacţiilor individuale imediate la
situaţiile frustrante o realizează M: Micea (1996). Se delimitează şase categorii de reacţii de
acest fel: 1. neastâmpărul şi tensiunea, 2. agresivitatea, 3. apatia, 4. evaziunea în imaginar, 5.
stereotipia (repetarea aceloraşi comportamente), 6. regresia (recurgerea la comportamente de un
nivel ontogenetic inferior).
Rolul acestor reacţii este atât pozitiv, cât şi negativ. Rolul pozitiv rezidă în acea că pot
spori rezistenţa la acţiunea situaţiei frustrante şi facilita găsirea comportamentelor adaptive.
Rolul negativ se exprimă pe de o parte, parazitarea şi bulversarea procesului rezolutiv de găsire a
soluţiei optime pentru surmontarea frustrării, iar pe de alta, în generarea unor post efecte
dezorganizatoare, care se prelungesc după perioada de încetare a acţiunii situaţiei frustrante.
Motivaţie şi conflict.
Omul nu posedă un singur motiv şi un singur scop, ci o multitudine de motive şi de
scopuri, fiind o fiinţă plurimotivată şi pluriteleonomică. Satisfacerea oricărui motiv şi
atingerea oricărui scop reclamă întreprinderea de către subiect a unui anumit demers, a unei
anumite activităţi. Potrivit legii generale a exclusivităţii, la un moment dat poate fi satisfăcut
un singur motiv şi se poate acţiona în direcţia atingerii unui scop principal. Ca urmare, în
cazul activării simultane a două sau mai multor motive, se naşte un conflict. Individul va fi
supus atunci presiunii unui anumit număr de forţe cu valenţe diferite, a căror surmontare
reclamă un serios efort voluntar şi decizional. Tipul şi intensitatea conflictului vor depinde de
natura şi semnul motivelor concurente. S-au identificat trei tipuri de conflicte:
- conflictul generat de simultanietatea a două motive pozitive (atracţie-atracţie: A-A)
(ex: situaţia între de a alege de a citi o carte captivantă şi a merge la un film, sau între două
atracţii profesionale);
- conflictul generat de două variante la fel de indezirabile (respingere-respingere sau
evitare-evitare), dar din care trebuie aleasă numai una; (ex: situaţia în care se află un elev
atunci când trebuie să opteze între riscul de a lua o notă proastă pentru neînvăţarea lecţiei şi
cel de a suporta sancţiunea părinţilor pentru fuga de la ore; se utilizează strategia „alege răul
cel mai mic”); există şi cazuri când se caută ieşirea într-o evaziune fizică sau imaginară sau
chiar într-o comportare agresivă;
- conflictul generat de o situaţie antagonică (atracţie-respingere), obiectul motivului
sau scopul având atât valenţe pozitive cât şi negative (ex: situaţia adolescentului care, pe de o
parte, tinde spre independenţă şi eliberare de sub tutela părinţilor, pe de altă parte, simte
nevoia de protecţie şi ajutor din partea lor; plăcerea de a rupe un trandafir şi teama de a ne
înţepa; în experienţele pe animale, asocierea administrării hranei cu administrarea unui şoc
electric). Pe fonul unor asemenea situaţii, se dezvoltă o atitudine şi o stare afectivă
ambivalentă. Se estimează că acest gen de conflict este cel mai frecvent în viaţa cotidiană.
În analiza situaţiilor conflictuale, se apelează la termenul de gradient, care
desemnează variaţia intensităţii răspunsului în raport de apropierea obiectuluiu-scop (K.
Lewin, 1937; A.R. Luria, 1948). Datele cercetărilor întreprinse în această direcţie au stabilit
următoarele:
- intensitatea atracţiei creşte pe măsura apropierii de obiectul-scop; ea se intensifică şi
mai mult dacă la limita atingerii scopului se interpune un obstacol;
- intensitatea tensiunii de respingere creşte pe măsură ce ne apropiem de situaţia

18
indezirabilă: apropierea momentului primirii unei pedepse amplifică starea de teamă şi
motivaţia de a o evita;
- gradientul respingerii (evitării) creşte mai repede decât gradientul de atracţie, ceea ce
face ca în situaţia atracţie-respingere să fie facilitată manifestarea comportamentelor
ambivalente (apropiere-respingere; aceasta din urmă, asociindu-se cu o intensitate
motivaţională mai mare, duce în ultima instanţă, la ruperea legăturii cu obiectul). Trebuie să
facem distincţie între conflictul motivaţional, care are întotdeauna un caracter intrapersonal,
motivele concrete făcând parte din structura psihică a aceluiaşi individ, şi conflictul
interpersonal (respectiv, intergrupal), care se evidenţiază în cadrul relaţiilor dintre doi sau mai
mulţi indivizi, ale căror motive se opun reciproc. Acumularea în timp şi cronicizarea
conflictelor se transformă în sursă de frustraţie negativă, şi implicit, în focare latente de
tulburări şi disfuncţii psihonevrotice.

12.6 Nivel de aspiraţie, nivel de expectaţie, nivel de realizare

În psihologia dinamică, analiza comportamentelor motivate şi finaliste se întemeiază
pe corelarea a trei noţiuni principale: nivel de aspiraţie; nivel de expectaţie; nivel de realizare.
Nivelul de aspiraţie reprezintă modalitatea generală, tipică, a individului de fixare a
valorii sau ştachetei scopurilor, în general, şi în raport cu diferite categorii de sarcini sau
domenii de activitate, în particular. Din acest punct de vedere, definiţia cea mai cuprinzătoare
o considerăm pe cea formulată de F. Robaye (1957), potrivit căreia nivelul de aspiraţie indică
„scopurile pe care subiectul îşi propune să le atingă într-o activitate sau sferă de activităţi în
care este angajat profesional, social, intelectual”. Nivelul de aspiraţie ne apare ca un montaj
cu funcţie anticipativ-proiectivă, în care, pe lângă o componentă motivaţională, se include şi
una cognitiv-evalutivă (cunoaşterea şi evaluarea de sine şi experienţa rezolvării anterioare
situaţiilor). Se poate delimita un nivel de aspiraţie general (latent sau de fond), ca dimensiune
dinamică a personalităţii în ansamblu, şi un nivel de aspiraţie actual sau situaţional, care este
o rezultantă a filtrării unei sarcini concrete prin nivelul de aspiraţie general. În principiu,
între cele două există o concordanţă legică: un nivel de aspiraţie general ridicat favorizează
structurarea unui nivel actual de asemenea ridicat şi viceversa.
Nivelul de expectaţie exprimă rezultatul concret la care subiectul se aşteaptă la finele
rezolvării unei anumite sarcini. Pentru relevare şi măsurarea lui este necesar ca subiectului să
i se prezinte un set relativ mare de sarcini de dificultate diferite, ierarhizabile, susceptibile de
a-i stimula interesul şi capacitatea de mobilizare. (subiectul trebuie să răspundă „la obiect” şi
în estimaţii numerice la întrebări de genul: câte răspunsuri corecte crezi că o să dai?; ce notă
vei primi pentru performanţa ce-o vei realiza? Al câtele-a crezi că te vie clasifica în grupul
din care faci parte la finele acestui test?, etc.). Sarcinile pot fi de natură variată: de gândire
(probleme de matematică, de logică, de fizică, de biologie, ect.), de percepţie, de imaginaţie
(verbală, figurală), de îndemnare şi abilitate motorie, etc.
Nivelul de realizare exprimă rezultatul sau scorul concret pe care subiectul îl obţine,
atât la sfârşitul rezolvării fiecărei sarcini individuale în parte, cât şi pe ansamblul întregului
set de sarcini date. Raportul dintre cele trei niveluri are un caracter dinamic şi variabil, atât pe
plan individual, la diferite sarcini, cât şi în plan inter-individual, la una şi aceiaşi sarcină. În
activitatea curentă, această dinamică este în bună măsură condiţionată de relaţia de forţă sau
de dominanţă dintre dorinţa de succes şi teama de eşec: predominarea celei dintâi tinde să
propulseze nivelul de aspiraţie în sus, iar predominarea celei din urmă tinde să-l împingă în
jos. În lumina principiului reglării optime, cea mai dezirabilă este formula în care avem
nivelul de aspiraţie în poziţie superioară, nivelul de expectaţie în poziţie scundă, dar la
distanţă mică de primul, iar nivelul de realizare pe locul trei, la mică distanţă de cel de-al
doilea. Inversări ale acestor poziţii şi creşterea distanţelor dintre ele determină scăderea
capacităţii de relaţionare optimă a individului cu realitatea externă.

19
 12.7 Teorii ale motivaţiei
Gradul înalt de complexitate pe care-l prezintă motivaţia umană şi dificultatea unor criterii
suficient de generale şi de obiective de definire şi interpretare au favorizat formularea unui
număr mare de teorii. Ca şi în alte probleme ale psihologiei, deosebirile dintre aceste teorii sunt
mai mari sau mai mici şi ele sunt determinate de aspectele prioritare care sunt abordate şi de
importanţa care li se conferă în cadrul ansamblului. Aşa, de pildă, deprinderea ca centrale a
componentelor biologice înnăscute au dus la teoriile biologizante: hornistă (Mc Dongall) şi
instinctualistă (Freud), iar axarea pe analiza componentelor dobândite a generat teoriile
socioculturale (M. Mead, R. Linton); centrarea pe funcţia de orientare a motivului a dus la teoria
vectorială (Berlyne 1951, 1968), în vreme ce axarea pe conţinutul motivului a dus la teoria
constelaţional-modală (Murray, Maslow) ş.a.m.d. Teoriile motivaţiei sunt grupate în cinci clase:
Teorii centrate pe răspunsuri sau comportamente specifice de satisfacere (ex: teoria
operantă a lui Skinner (1953), derivată din legea efectului, a lui Thorndike; teoria conducerii
ştiinţifice a lui Taylor,(1911))
Teorii focalizate asupra nevoilor fiziologice-impulsuri şi instincte (ex: teoria
psihologică a instinctului; teoria impulsului, a lui Hull(1941))
Teorii centrate pe scopuri (ex: teoria învăţării a lui Tolman (1932), teoria tensiunii a
lui K.Lewin (1937), teoria controlului de întărire (Rotter, 1966, Bandura, 1977), teoria
expectanţă-valenţă (Mahoney şi Jones, 1957; Vroom, 1964; House, 1971) teoriile fixării
scopului (Locke, 1968; Ryan, 1970; Bandura şi Schunck, 1981), teoria conducerii obiective
(Drucke, 1974; Tossi şi Caroll, 1970)
Teorii centrate pe nevoi psihologice (Murray, 1938; Maslow, 1943; Alderfer, 1972);
teoriile autorealizării (Goldstei, 1939; Rogers, 1963): teoria motivaţiei de realizare (Mc
Clelland, Atkinson, Clark şi Lowell, 1953; Mc Clelland, 1961; Atkinson, 1964); teoriile
motivaţiei intrinseci (White, 1959; de Charms, 1968; Kayn, 1985)
Teorii centrate pe influenţarea comportamentului de către factorii sociali (Festinger,
1957; Asch, 1958; Heider, 1958; Milgram, 1974; Mc Graw, 1978; Ryan 1983)
Trebuie spus că, în pofida numărului mare de teorii ale motivaţiei, există puţine
cercetări experimentale care să le fundamenteze, majoritatea având mai mult un caracter
ipotetic şi speculativ. Dacă fiecare teorie conţine un sâmbure de adevăr, nici una nu permite
cuprinderea şi înţelegerea exhaustivă a motivaţiei.

20
 Capitolul XIII. Temperamentul

13.1 Temperamentul – latura dinamico-energetică a personalităţii

Definiţie
Temperamentul este latura dinamico-energetică a personalităţii (exprimând
cantitatea de energie de care dispune subiectul uman şi activismul său) - stilul, forma,
modul de a fi şi a se comporta.
Exemplu: la temperament se raportează o serie de însuşiri psihocomportamentale:
energic, calm, agitat, rezistent etc. În vorbirea comună, se spune “Firea omului”. Este o
caracteristică formală, un cadru al unor variate conţinuturi, care îşi pune amprenta asupra
modului în care diverse conţinuturi sunt realizate (asupra activităţii intelectuale, afective,
voinţei, comportamentului exterior).
Caracteristicile temperamentului în contextul dezvoltării personalităţii.
- este o modalitate primordială a personalităţii – observabilă deja la copilul mic,
când celelalte (caracterul, aptitudinile) nu pot fi identificate.
- este o modalitate foarte generală – se manifestă în orice activitate.
- este maximal constantă – nu se schimbă pe parcursul vieţii.
- este latura personalităţii cea mai uşor şi repede constatabilă.
Încercări de explicare a temeiului temperamentului
- Observatorului, temperamentul îi apare ca fiind legat de tot corpul, de regimul de
funcţionare al acestuia. De aceea, de la începuturi a fost presupusă legătura temperamentului
cu constituţia corporală sau cu particularităţile fiziologice.
- Exemplu: Renumiţii medici ai antichităţii, Galenus şi Hypocrates, (anexa 1)
observând că există patru temperamente de bază, au încercat să le explice prin modul în
care(după opinia lor)sunt amestecate humorile organice(etimologic, temperament –
amestec),una din cele patru dominând – temperamentul coleric, sanguinic, flegmatic,
melancolic. Aceste denumiri s-au păstrat (deşi explicaţiile au fost naive şi îndepărtate de
realitate)
- Mai târziu, s-au reluat încercările de a explica temeiul temperamentului: după
constituţia corporală (somatic, respirator, muscular, digestiv, cerebral); după glandele cu
secreţie internă (hiper şi hipotireoidian); după dominare unor componente germinative
(endomorf, mezomorf, ectomorf); după alte particularităţi bioconstituţionale (atletic, astenic,
picnic, displastic). Toate aceste variante au o valabilitate mai restrânsă în descrierea şi
explicarea temperamentului.

13.2 Tipuri de activitate nervoasă superioară

Un rol principal (chiar dacă nu exclusiv) în determinarea particularităţilor
temperamentale, revine sistemului nervos central (care coordonează, integral, toate procesele

21
organice şi mediază comportamentul în virtutea activităţii neuropsihice a creierului)
S-au pus în evidenţă trei însuşiri fundamentale ale sistemului nervos, însuşiri ce se
exprimă în activitatea nervoasă superioară:
- Forţa (energia) – dependentă de substanţele funcţionale ce constituie neuronul
(poate în primul rând lanţurile de acizi nucleici şi fosfolipide);
- Mobilitatea – exprimată în viteza cu care se consumă şi se regenerează respectivele
substanţe funcţionale;
- Echilibrul – constă în repartiţia egală sau inegală a forţei între cele două procese
nervoase de bază: excitaţia şi inhibiţia (în caz de dezechilibru, predomină excitaţia);
La fiecare individ aceste însuşiri prezintă gradaţii diferite de la: puternic la slab; mobil
la inert; echilibrat la neechilibrat. Majoritatea oamenilor se găsesc între aceste extreme
(dincolo de extreme intervine anormalitatea).
Prin combinarea celor trei însuşiri, apar în prim plan patru tipuri de sistem nervos,
care sunt în relativă corespondenţă cu cele patru temperamente: a) Tipul puternic –
neechilibrat – excitabil este temperamentul coleric; b) Tipul puternic – echilibrat – mobil este
temperamentul sanguinic; c) Tipul puternic – echilibrat – inert este temperamentul flegmatic;
d) Tipul slab (luat global) este temperamentul melancolic (deşi poate s-ar spune mai bine
hipotonic sau astenic).
Însuşirile esenţiale ale sistemului psihic si temperamentul
Tabelul 13.1
Puternic
Calitatea şistemului psihic Slab
Impulsiv Vioi Inert
Însuşirile Forţă Puternic Puternic Puternic Slab
proceselor Mobilitate Mobil Mobil Inert Inert
psihice Echilibru Neechilibrat Echilibrat Echilibrat Neechilibrat
Tip temperamental Coleric Sangvinic Flegmatic Melancolic
13.3 Particularităţile psihologice ale temperamentelor
Tabelul 13.2
Instabil
Excitat Reactiv
Anxios Agitat
Rigid Agresiv
Pesimist Excitat
Rezervat Flexibil
Nesociabil Impulsiv
Liniştit Optimist
Sobru Activ
Introvertit Melancolic Coleric Extravertit
Introvertit Flegmatic Sanguinic Extravertit
Pasiv Sociabil
Odnonat Deschis
Îngândurat Vivace
Controlat Refractar
Sigur Comunicativ
Temperat Optimist
Calm Conciliator
Rigid Spirit de grup
Stabil

22
 Tipul de activitate nervoasă superioară este nucleul temperamental. Nu trebuie uitat,
însă, că şi celelalte particularităţi tipologice au o însemnătate, fie şi una secundară, nuanţând
manifestările temperamentale. (Exemplu: un coleric poate fi hipotiroidian sau hipertireoidian)
Carl Jung a descris tipurile: introvert este orientat predominant spre lumea internă;
extravert este orientat predominant spre lumea externă.
Adăugînd acestor caracteristici nivelul de neurotism (instabilitate şi stabilitate) H. J.
Eysenk dovedeşte că, de regulă, flegmaticii şi melancolicii sunt introvertiţi, iar colericii şi
sanguinicii sunt extravertiţi.
Altă corelaţie intervine după criteriul neurotismului: melancolicul şi colericul au un
nivel înalt de neurotism sau instabilitate; flegmaticii şi sanguinicii au un nivel scăzut, deci
sunt stabili.
În descrieri mai vechi se adaugă şi alte criterii de clasificare a temperamentelor:
stenic-astenic, încordat-relaxat, hipertimic-hipotimic.
Privit ca un complex de particularităţi psihocomportamentale, temperamentul este o
formaţiune mult mai complexă decât este tipul de sistem nervos corespunzător
Restrictiv, temperamentul este manifestarea şi dezvoltarea particulară a tipului în
plan psihologic şi comportamental.

13.4 Locul temperamentului în sistemul de personalitate

Tipul nervos este înnăscut şi nu îşi pierde identitatea pe parcursul vieţii.
Temperamentul, derivat dintr-un anumit tip, de asemenea. Doar că el se dezvoltă pe
parcursul vieţii în condiţii mai complexe, căpătând anumite nuanţe emoţionale şi chiar se
modulează după aceste condiţii de activitate profesională (temperament artistic, militar etc.).
Temperamentul suportă influenţele dezvoltării celorlalte componente ale
personalităţii
Exemplu: se vorbeşte de compensarea, mascarea şi luarea în stăpânire a propriului
temperament, prin autocontrol conştient
Tipurile de activitate nervoasă, şi totodată temperamentele, nu implică anumite
valori (nu pot fi apreciate din punct de vedere moral, estetic, intelectual). Nu există
temperamente bune sau rele, superioare sau inferioare (fiecare prezintă avantaje şi
dezavantaje).
Exemple de personalităţi: Colerici: Caragiale, Rebreanu, Beethoven, Voltaire;
Sangvinici: Alecsandri, Coşbuc, Enescu, Grigorescu; Flegmatici: Sadoveanu; Melancolici:
Eminescu, Blaga, Vlahuţă.
Tipul nervos şi temperamental îşi pun amprenta asupra întregii activităţi şi chiar
asupra proceselor organice interne.
Temperamentul influenţează relaţiile dintre oameni, gruparea lor şi raporturile
educative. Formarea trăsăturilor de caracter se face în maniere educative diferite la un coleric
şi la un flegmatic. Exemplu: este mai greu să formezi la un coleric spiritul de disciplină şi
răbdare (el fiind excitabil şi exploziv) decât la un flegmatic (care dispune de răbdare şi
cumpătare naturală).
Cunoaşterea însuşirilor diferitelor temperamente de bază este necesară pentru a reuşi
să le determinăm şi pentru a ţine seama de ele.

13.5 Portrete temperamentale

13.5.1. Colericul.
Este inegal în manifestări: este eruptiv, năvalnic, nestăpânit sau dezarmat; trece de la
iniţiativă uluitoare şi cutezanţă, la abandon, de la o desfăşurare de forţă nestăpânită la
incapacitate de acţiune, de la optimism şi curaj, la teamă şi panică. Ritm neuniform în
activitate (desfăşurarea este sinusoidală, cu ascensiuni şi căderi ale capacităţii de lucru). Face

23
investiţii de energie neeconomicoase (pentru că inhibiţia nu reuşeşte să dirijeze continuu
fluxul excitativ) şi ajunge periodic la epuizare.
Este mereu neliniştit şi agitat: este nerăbdător, se stăpâneşte greu, este irascibil, chiar
predispus la furie violenţă; este înclinat spre exagerare; nu prea poate să-i asculte pe alţii până
la capăt; uneori este greu de suportat.
Fiind extremist, inegal în manifestări, conduita lui este greu de anticipat. Reacţiile
depind, în mare măsură, de dispoziţia afectivă în care se află. Acţionează bine numai sub
impulsul unor scopuri de mare însemnătate (tinde să exagereze semnificaţia acţiunilor lui).
Când face ce nu-i place, se plictiseşte repede. Este plin de iniţiativă. Este foarte
comunicativ. Este foarte bun organizator: are vocaţie pentru acţiune, pentru conducerea
altora; reuşeşte să-şi impună lui însuşi disciplina, dacă este răspunzător şi de disciplina altora.
Sub aspect afectiv, este extremist şi inconsecvent. Uneori, generalizează, necritic,
trecătoare impresii pozitive sau negative despre o situaţie. Pentru el nu există decât două
feluri de oameni: pozitivi şi negativi. Pot avea sentimente statornice, dar aspectele de
conduită, de exteriorizare a acestora sunt extrem de variabile. Se concentrează puternic
asupra unor idei. Este orientat spre prezent şi viitor. Are şansa de a deveni fie un factor
neobişnuit de eficient, fie perturbator negativ. Trebuie să fie pus în valoare (inclusiv prin
încredinţarea unui rol organizator). Să i se cultive şi încurajeze iniţiativele pozitive. Să i se
canalizeze energia într-un domeniu (scop) creativ.
13.5.2. Sanguinicul
Este temperamentul bunei dispoziţii, al adaptabilităţii prompte şi economicoase.
Este vioi, dar calm, cu stăpânire de sine. Se adaptează uşor la situaţiile noi.
Îl caracterizează ritmul egal. Pe cât de rapid se entuziasmează, se avântă, pe atât de
rapid revine la un nivel obişnuit, echilibrat (nu astenic, depresiv). Echilibrându-se continuu,
el menţine în tot timpul vieţii o aproximativ egală linie de plutire.
Nu se avântă în acţiuni riscante, dar nici nu ajunge la teamă şi deznădejde: dacă este
solicitat, se angajează în acţiuni energice; iniţiativa lui ne rezultă atât din fermentarea
temperamentală, cât din educaţie. Ştie să renunţe fără să sufere prea mult. Poate să aştepte
fără o încordare exagerată. Adoarme şi se trezeşte uşor, repede. Trece cu uşurinţă de la o
activitate la alta. Nu este un ambiţios, dar nici pasiv, indiferent. Este echilibrat emoţional:
stabileşte uşor relaţii cu oamenii, dar este superficial şi inconsecvent; nu are sentimente
puternice şi stabile; leagă uşor prietenii, se desparte uşor de oameni. Dacă adaptabilitatea este
bună în activităţi, în relaţiile cu oamenii, în zona morală, uneori constituie un dezavantaj.
Atenţia şi interesele lui tind să se disperseze. Pentru a evita rezolvările de probleme rapide,
dar superficiale, distragerile şi instabilitatea, trebuie focalizat pe anumite obiective
permanente.
13.5.3. Flegmaticul
Dispune de un fel de răbdare naturală: este lent şi neobişnuit de calm în tot ce face; nu
are reacţii bruşte şi rapide, pare indiferent, rar îşi iese din fire.
Este extrem de meticulos (chiar şi în activităţile de durată): când se angajează într-o
activitate, persistă mult timp (se concentrează puternic şi nu sunt distraşi cu uşurinţă); nu
ocoleşte detaliile; nu abandonează lucrul până nu ajunge la un rezultat satisfăcător (dacă
totuşi nu reuşeşte, devine apatic, pasiv); cheltuieşte de 2-3 ori mai mult timp decât colericul şi
sanguinicul pentru aceeaşi activitate, dar lucrează cu nădejde, temeinic, nu întrerupe pentru a
se apuca de altceva şi cu toate că ritmul este lent, poate ajunge la rezultate excepţionale. Se
adaptează foarte greu la situaţii noi: nu trece uşor la alt gen de activitate; nu renunţă uşor la
deprinderi şi obişnuinţe; este chiar înclinat spre rutină În general, este calm, cumpătat,
practic, cu simţul măsurii şi al realităţii: foarte rar se înfurie (dar când o face se potoleşte
greu, prelungindu-şi furia şi nemulţumirea); crede mai mult în fapte decât în vorbe; sub
influenţa educaţiei, îşi disciplinează riguros conduita. Leagă mai greu prietenii, dar odată

24
închegate foarte greu le mai abandonează. Nu exagerează nici în autoapreciere, nici în
aprecierea altora. Este puţin comunicativ. Nu trebuie contat prea mult pe operativitatea
acţiunilor sale. Trebuie acţionat pentru a i se forma sisteme de reacţii mai rapide şi prompte
(trebuie solicitat şi exersat şi în activităţi ce presupun un tempou mai rapid). Să i se formeze
interese şi înclinaţii mai variate, precum şi gustul pentru nou.
13.5.4. Melancolicul
Are un tonus scăzut şi reduse disponibilităţi energetice. În condiţii neprimejdioase,
nealarmante, acţionează normal şi chiar dovedeşte răbdare, spirit de analiză detaliată,
conştiinciozitate. Când intervin suprasolicitări, stări conflictuale violente (ce presupun o
considerabilă mobilizare de energie),fiind puţin rezistent nervos, slăbiciunea lui devine
evidentă, este expus la depresii, la stări melancolice.
Manifestă o autoexigenţă exagerată şi de aceea, de multe ori, abandonează activitatea,
pierzând încrederea în forţele proprii. Este hipersensibil, deosebit de sentimental şi
interiorizat.
Caracteristica psihologică a tipurilor de temperament2
Tabelul 13.3
Temperament
N Indicatorii psihologici
Coleric Sangvinic Flegmatic Melancolic
1 Senzitivitate mărită +
scăzută + + +
2 Reactivitate mărită +
scăzută + +
3 Activism mărită + + +
scăzută +
4 Corelaţia dintre reactivitate reactivitate + +
/ activism activism + + +
5 Tempoul reacţiei rapid + +
lent + +
6 plasticitate + +
rigiditate + + +
extraversiune + +
introversiune + +
7 Concentrarea atenţiei rapid +
lent + + +
O distragere uşoară +
instabilă +

13.6 Clasificarea temperamentelor

În pofida faptului că temperamentul a fost cea dintâi componentă a personalităţii care
s-a impus atenţiei, observaţiei şi evaluării, identificarea şi clasificarea tipurilor
temperamentale s-au dovedit a fi o problemă complicată şi controversată. Disputele au fost
generate de înţelegerea diferită, atât a naturii criteriilor de clasificare, cât şi a numărului de
dimensiuni după care trebuie făcută descrierea calitativă, modală, a temperamentelor. În ceea
ce priveşte criteriile care, în decursul timpului, au stat la baza schemelor de clasificare, ele
pot fi împărţite în trei categorii: a) criterii morfologice sau bioconstituţionale, b) criterii
fiziologice, c) criterii psihologice.
La rândul său, criteriul legat de numărul dimensiunilor după care se delimitează şi se
identifică tipurile temperamentale permite două genuri de clasificări: a) multidimensionale,

2
Мягков И.Ф., Боков С.Н. Медицинская психология. М., 1999. С. 58-59.

25
care operează cu un număr mai mare de două dimensiuni şi, b) binare sau dihotimice, care se
limitează la doar două dimensiuni, de regulă, polare sau antagonice.

13.6.1 Tipologiile morfologice sau bioconstituţionale.

Criteriile de ordin morfologic, bioconstituţional au fost de multă vreme luate în
atenţie pentru explicarea lor. Asemenea criterii au fost identificate şi utilizate pentru prima
dată de către Hippocrate. Acest a folosit noţiunea de tip corporal, determinat de aspectul
constituţional exterior, de raportul dintre ţesutul muscular şi cel osos, precum şi de cel dintre
cutia toracică şi abdomen. Hippocrate a delimitat tipul corporal fizic, caracterizat prin aspect
scheletic, fragil, alungit, temperamental rece, calculat, tăcut, reflexiv, medical predispus la
tuberculoză, şi tipul apoplectic, caracterizat prin aspect musculos-obez, abdomen dezvoltat,
statură mijlocie sau mică, temperamental jovial, afectuos, impulsiv, instabil emoţional,
necontrolat, medical, predispus la tulburări circulatorii şi digestive.
Criteriile de ordin morfo-constituţional au revenit puternic în actualitate spre finele
secolului XIX şi în primele trei decenii ale secolului XX, graţie dezvoltării antropologiei
fizice şi a cercetărilor asupra raselor. S-a pus în evidenţă faptul că, în interiorul unui tip rasial,
există o variabilitate notabilă a indivizilor, de unde s-a dedus posibilitatea de a determina, în
ordine secundă, morfotipuri. Factorii cei mai evidenţi şi capabili de a genera variaţie sunt
vârsta şi sexul. Dar, chiar după luarea sub control a lor (respectiv, după neutralizare), prezintă
diferenţe individuale considerabile. Tocmai cu inventarierea şi sistematizarea lor se ocupă
morfotipologia.
Dar lucrurile nu s-au oprit la simpla identificare şi clasificare a tipurilor morfologice,
bioconstituţionale.
Aşa cum a procedat la timpul său Hippocrate, autorii din perioada contemporană au
procedat la stabilirea unei legături corelative şi chiar cauzale între aceste morfotipuri şi
trăsăturile (temperamentale) de personalitate, realizându-se astfel clasificarea
temperamentelor după criterii bioconstituţionale.
Punctul de plecare al unor asemenea tipologii a fost observaţia sistematică efectuată
asupra subiecţilor adulţi sănătoşi, iar uneori şi asupra celor care prezentau diferite tulburări
patologice. În acest din urmă caz, s-a pornit de la ipoteza că maladia realiza o exagerare, într-un
anume fel caricaturală, a tipologiei normale şi oferea posibilităţi de observaţie privilegiate.
Tipologiile născute din observarea persoanelor bolnave, dar ale căror concluzii au fost extinse la
domeniul normal pot fi nu numai morfologice, ci la fel de bine fiziologice sau psihologice.
Tipologia lui E.Kretschmer.(anexa 2) Medic psihiatru german, E.Kretschmer (1888-
1964), desfăşurându-şi activitatea în cadrul clinicii de neurologie a Universităţii din Tubingen
(1913-1926), şi studiind bolnavi psihici, a sesizat o corespondenţă frecventă între
simptomatologia psihocomportamentală şi aspectul bioconstituţional extern. Astfel, a ajuns la
ideea elaborării unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce şi-a găsit finalizarea în lucrarea
“Structura corpului şi caracterul”(1921).
Limitată iniţial la două tipuri principale, clasificarea lui Kretschmer va ajunge în final
să cuprindă trei tipuri principale şi un tip accesoriu, mai puţin individualizat.
Cele trei tipuri principale sunt: a) picnic - ciclotim, b) leptosom (sau astenic) –
schizotim, c) atletic – vâscos.
a) Tipul picnic - ciclotim, din punct de vedere morfologic se caracterizează prin:
constituţie orizontală, abdomen voluminos, obezitate, piele întinsă, faţă moale, sistem osos
fragil.
b) Tipul leptosom (astenic) – schizotim se distinge prin: constituţie verticală, trunchi
cilindric, cutie toracică plată (turtită), umeri apropiaţi şi înguşti, cap mic şi rotund, muşchi şi
oase subţiri (aspect scheletic), nas lung şi ascuţit, paloarea feţei, trăsături feminine la bărbaţi
şi masculine la femei.

26
 c) Tipul atletic - vâscos se deosebeşte printr-o constituţie fizică proporţionată,
dezvoltare robustă a sistemului osos şi muscular, umeri laţi şi bazin îngust.Ca accesoriu este
menţionat d) tipul displastic, care reuneşte numeroase varietăţi dismorfice şi este mai puţin
individualizat în plan caracterial (temperamental).
Din punct de vedere medical, tipurile delimitate se asociază cu predispoziţii
psihopatologice diferite: tipul picnic - ciclotim predispune la tulburări maniaco - depresive,
tipul leptosom (astenic) - schizotim predispune la tulburări de natură schizoidă
(schizofrenică), tipul atletic - vâscos şi cel displastic predispune la epilepsie.
Pe baza combinaţiilor în interiorul tipurilor morfologice picnic şi astenic, Kretschmer
a obţinut 6 tipuri temperamentale: 3 ciclotimice şi 3 schizotimice.
Temperamentele ciclotimice: 1) Hipomaniac, caracterizat prin dispoziţie euforică,
mobilitate, sociabilitate, comunicativitate exagerată; 2) Sintonic, caracterizat prin spirit
realist, pragmatism, simţul umorului, toleranţă; 3) Greoi, caracterizat prin lentoare, inerţie,
praguri senzoriale ridicate, timpi de reacţie mari.
Temperamente schizotimice: 1) Hiperestezic, caracterizat prin nervozitate,
iritabilitate, idealism, interiorizare, delicateţe, circumspecţie; 2) Schizotimic – intermediar,
rece, calm, energic; 3) Anestezic – rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, leneş, inaccesibil
pasiunilor, indolent.
Kretschmer a încercat să arate că tipologia sa – care se definea iniţial prin structura
morfologică şi predispoziţia către anumite psihoze – corespundea, de asemenea, diferenţelor
psihologice în diverse alte sfere decât cea emoţională. Toate verificările experimentale
efectuate au confirmat diferenţele între picnici şi leptosomi, dar au clasat atleticii într-o
poziţie intermediară.
Tipologia kretschmeriană continuă să fie folosită pe scară largă în medicină, îndeosebi
în ţările de limbă germană.
Constatându-se însă caracterul său impresionist, diverşi autori au încercat să
stabilească un indice numeric care să permită clasificarea liniară a subiecţilor într-o manieră
simplă, potrivit dimensiunii picnic - leptosom. Cei mai utilizaţi sunt indicele Stromgren şi
indicele Eysenck şi Rees, care se exprimă prin formula:

Talie X 100
Diametru transversal toracic X 6 valoarea medie fiind în jur de 100.

Biotipologia italiană. Criteriile şi clasificările morfoconstituţionale s-au bucurat de

mare atenţie şi în rândul cercetătorilor italieni. Începând cu lucrările lui C. Lombroso (1836-
1909), renumit medic şi criminolog, şi continuând cu cele ale lui G. Viola, şcoala italiană a
reuşit să impună propria biotipologie. Ideea de bază a clasificării elaborate este că biotipurile
reprezintă în sine faze într-o singură dimensiune, fiind unimodale, bimodale şi trimodale.
Distribuţia frecvenţelor lor se supune legii lui Gauss. Mijlocul suprafeţei de distribuţie x1
cuprinde normosplahnicii (constituţie normală, proporţionată), la stânga mediei se situiază,
cu 16% reprezentând microsplahnicii (constituţie redusă submijlocie), la dreapta mediei, se
situează tot cu 16% reprezentând macrosplahnicii (constituţie înaltă, torace proeminent şi
picioare subţiri). G. Viola nu trece însă mai departe de aspectele biotipologice, pentru a le
pune în corespondenţă psihotipuri. Acest lucru îl va face elevul său N. Pende.
La criteriul morfologic, Pende adaugă şi pe cel fiziologic, identificând patru tipuri
biopsihice: 1) longilin stenic, cu temperament armonic, cu o funcţie normală sau exagerată a
glandelor genitale, puternic, energic, stăpân pe sine; 2) longilin astenic, cu temperament
hipertiroidian şi hipogenital, fatigabil; 3) brevilin stenic, cu temperament hipergenital şi
hipersuprarenal, hipotiroidian, euforic, expansiv; 4) brevilin astenic, cu temperament
hipotiroidian şi hipofizar, lent, fatigabil, deprimat.

27
 N. Pende raportează temperamentul numai la gradele de activare, pe care le pune pe
seama interacţiunilor din interiorul sistemului endocrin.
Biotipologia franceză. În Franţa, cercetători precum L. Rostan şi C. Sigaud, au
elaborat o biotipologie în care se introduce importanţa mediului şi se iau în consideraţie cele
patru sisteme ale organismului. După Sigaud, dezvoltarea organismului depinde de
funcţiunile pe care le solicită mediul: digestia, respiraţia, forţa musculară şi activitatea
creierului.
Corespunzător predominării unuia din cele patru sisteme, Sigaud delimitează patru
biotipuri: 1) tipul respirator, caracterizat prin dinamizm, mobilitate; 2) tipul digestiv,
caracterizat prin sedentarism, lentoare; 3) tipul muscular, caracterizat prin forţă, energie,
agresivitate; 4) tipul cerebral, caracterizat prin activizm, intelectual, interiorizare.
Biotipologia lui Sigaud nu s-a bucurat de o prea largă recunoaştere şi aplicare, ea având
astăzi mai mult o valoare istorică.
Biotipologia americană. În contextul disputelor dintre susţinătorii biotipologiei lui
Kretschmer şi adversarii ei, în S.U.A., W.H.Sheldon (1899-1977), împreună cu S. S. Stevens,
întreprinde o cercetare de anvergură, care a permis recoltarea celui mai bogat şi relevant
material faptic. (anexa 3)
După susţinerea a două doctorate, unul în psihologie şi celălalt în medicină la
universitatea din Chicago, W. Sheldon şi-a continuat studiile de specializare cu Kretschmer şi
Jung, interesându-se şi de cercetările de biotipologie ale şcolii franceze şi italiene, îndeosebi
de cele efectuate de Viola. De la acesta din urmă va împrumuta interpretarea biotipurilor în
contextul curbei lui Gauss. De la Kretschmer şi Jung va lua descrierea calitativă şi
interpretarea logică.
În vederea stabilirii şi descrierii cât mai exacte a tipurilor morfologice, Sheldon
procedează la fotografierea a 4.000 de studenţi, pe care îi supune apoi studiului pentru
identificarea variabilelor principale. În final, au fost identificate şi reţinute 17 variabile,
printre care: înălţimea, greutatea, dezvoltarea toracelui şi a capului, distanţa de la mărul lui
Adam la ombilic şi sex, lungimea mâinilor şi picioarelor, dezvoltarea sistemului muscular şi
osos, fineţea pielii, suprafaţa pielii etc.
Ca element de bază pentru delimitarea biotipurilor, Sheldon a luat cele trei membrane
embriogenetice (din care derivă organele interne, sistemul muscular şi osos, organele de simţ
şi sistemul nervos): endoderma, mezoderma şi ectoderma, pe seama cărora au fost delimitate
cele trei biotipuri principale: endomorf, mezomorf şi ectomorf. Acestea corespund cu tipurile
picnic, atletic şi astenic, descrise de Kretschmer, precum şi cu tipurile brevilin, normal şi
longilin, stabilite de Pende. Interpretarea lor nu se supune însă principiului discontinuităţii, ci
celui al continuităţii. Ca urmare, cele trei tipuri reprezintă, în sine, faze de dezvoltare în curba
de variaţie, fiind unimodale.
- Endomorful se diferenţiază prin modul său de a fi metodic şi prin constituţie
dezvoltată pe orizontală, sferică: dezvoltarea sub medie a muşchilor şi oaselor şi un coeficient
redus al suprafeţei corporale.
- Mezomorful este greu şi rectangular, cu o dezvoltare superioară a oaselor şi a
muşchilor, dispune de un echipament adecvat pentru solicitarea efortului fizic. În viaţa
cotidiană, dintre reprezentanţii acestui tip se recrutează atleţii, aventurierii, soldaţii de
profesie.
- Ectomorful se distinge prin predominarea liniei vericale de dezvoltare asupra celei
orizontale, este, aşadar, înalt, fragil, cu coşul pieptului turtit, slab, cu muşchii puţin dezvoltaţi,
la el întâlnim predominarea greutăţii asupra suprafeţei corporale şi greutatea cea mai mare a
creierului în raport cu masa corpului, constituţia sa generală este slabă pentru efortul fizic.
Trebuie să precizăm, în context, că cele 17 variabile, în termenii cărora este realizată
determinarea biotipului, sunt, în primul rând, coeficienţi structurali, nu mărimi scalare, cu

28
caracter absolut. Raţia cea mai relevantă este cea dintre greutate şi înălţime.
Inovaţia esenţială pe care a introdus-o Sheldon este aceea că un biotip se determină
prin gradul ridicat de dezvoltare a trăsăturilor sale specifice, dar şi prin nivelul scăzut de
exprimare al celorlalte trăsături, proprii celorlalte biotipuri. Inovaţia respectivă se întemeiază
pe convingerea că biotipul nu este o entitate pură, ci el include toate cele trei componente,
dar în proporţii diferite. De asemenea, diferenţele apar şi din modul de combinare, conjugare,
organizare a acestor componente. Prin urmare, biotipul va fi definit prin: a) precumpănirea
trăsăturilor proprii şi slaba exprimare a trăsăturilor nespecifice, b) modul de articulare –
organizare structurală a componenţelor, c) gradul de dezvoltare a trăsăturilor corelative celor
trei componente.
Pentru evaluarea exactă şi obiectivă a biotipurilor, Sheldon şi Stevens au elaborat o
scală de cotare de la 1 la 7 (pe baza notărilor făcute de judecători neutri). Nota 1 semnifică
dezvoltarea minimă a unei trăsături, iar nota 7 – dezvoltarea maximă. Un biotip trebuie să
aibă trăsăturile specifice constituţiei sale de la nota 4 în sus, iar pe cele proprii celorlalte două
biotipuri – de la 4 în jos.
Diagnosticul final al biotipului este stabilit prin media parametrilor care determină
gradul de dezvoltare a endomorfului, mezomorfului şi ectomorfului. Astfel: indicii 1-7-2
arată un tip mezomorf bine individualizat, cu trăsături endo şi ectomorfe slab exprimate, 2-2-
6, atestă un tip ectomorf bine determinat, cu trăsături endo şi mezomorfe slabe, 5-3-2 indică
un tip endomorf suficient de individualizat, având trăsături mezomorfe aproape de medie şi
ectomorfe slabe.
Nutriţia şi boala, precum şi profesiunea pot schimba valorile concrete ale parametrilor
biotipului. Efectuând însă estimări pe mai mulţi ani, respectiv 10-20, se va putea constata că
raportul dintre diverşii parametri tinde să rămână constant. Aceasta confirmă ipoteza
formulată de Kretschmer, potrivit căreia biotipul este precumpănitor genotip şi mai puţin
fenotip, aşa cum considera Sigaud. Pe lângă cele trei biotipuri, integrate în curba de variaţie,
deci unimodale şi cu frecvenţa maximă pentru mezomorf, Sheldon a mai identificat şi o serie
de biotipuri care se abat de la acest continuum semimodal al curbei de variaţie. Unul dintre
acestea este cel displastic, depistat şi de Kretschmer. Altul este cel masculin - feminin, care
exprimă întregirea reciprocă a sexelor. Bărbatul este preponderat mezomorf şi apoi ectomorf,
în vreme ce femeia este cu precădere endomorfă sau ectomorfă.
Al treilea biotip este cel hipodezvoltat, numit şi tip infantiloid (Uneori poate fi vorba
de o hipodezvoltare a speciei însăşi, deci pe plan filogenetic). După determinarea biotipului,
Sheldon a procedat, în continuare, la fel ca Kretschmer şi Pende, la stabilirea psihotipului
corespunzător. În acest scop, el a apelat la datele psihologiei ştiinţifice, obţinute pe cale
experimentală obiectivă şi prin măsurători riguros controlate. Au fost identificate şi reţinute
650 de trăsături pe care le corelează cu fiecare biotip. Au fost luate în seamă numai acele
trăsături care corelează pozitiv, la un coeficient de 0,30, cu trăsăturile celorlalte două
biotipuri.
În final, s-a ajuns la obţinerea a trei constelaţii psihice, care corelează cu cele
biotipologice, fiecare constelaţie cuprinde 22 de trăsături din lista iniţială.
- Prima constelaţie cuprinde: dorinţa de odihnă şi relaxare, preferinţa pentru confort,
plăcerea digestiei, dependenţa de aprobare socială, somnul profund, nevoia de consolare la
necaz, nevoia de afecţiune şi suport social. Asemenea trăsături corelează cu endomorful
(visceroton).
- A doua constelaţie include: atitudinea asertivă, siguranţa în afirmare, energia în
vorbă şi faptă, nevoia de exerciţiu, maniera deschisă, directă, fără reţineri de a se purta în
contextul relaţiilor interpersonale, nevoia de acţiune imediată la necaz, nevoia de a părea mai
în vârstă, vocea sigură, neinhibată. Aceste trăsături corelează cu mezomorful (somatoton).
- A treia constelaţie cuprinde: reţinerea în atitudini, mod nervos de a reacţiona,

29
sociofobia, inhibiţie relaţională, reţinere vocală, persistenţa în maniere şi deprinderi, somn
nervos, nevoia de singurătate, proiecţii şi reverii tinereşti de compensaţie. Trăsăturile
respective corelează cu ectomorful (cerebroton).
Încercând acum să facem o apreciere globală asupra biotipologiei, putem formula
următoarele idei principale:
- Legătura dintre somă (respectiv, constituţia fizică) şi structura
psihocomportamentală nu poate fi pusă la îndoială. Această legătură nu este însă de natură
cauzală sau genetică, ci de natură corelativă: cele două variabile – constituţia fizică şi
structura psihică – covariază împreună, variaţiile uneia putând fi puse în corespondenţă
directă (pozitivă) sau indirectă (negativă) cu variaţiile celeilalte. Aceste covariaţii au o cauză
comună, profundă, pe care nu o cunoaştem încă.
Corelaţia cea mai semnificativă este între biotip şi firea veselă şi deschisă versus tristă
şi introvertită, pe de o parte, şi gradele de activare – accelerare versus domolire – încetinire,
pe de altă parte. Această legătură este precumpănitor genotipică.
- În ceea ce priveşte temperamentul, trebuie să ne limităm numai la corelaţiile şi
trăsăturile genotipice, cele fenotipice (care presupun influenţa factorilor externi, inclusiv a
celor educaţionali) ţinând de structura caracterului.
- Încadrarea biotipului pe o curbă de variaţie unimodală reprezintă o semnificare, se
lasă în umbră multe aspecte esenţiale ale integrării componentelor dinamico - energetice ale
personalităţii. În realitate, biotipul nu este o mărime scalară, ci o configuraţie complexă,
plurimodală, a cărei variaţie se petrece într-un spaţiu n-dimensional. Aceasta face ca
întinderea combinaţiilor între parametrii individuali ai biotipului să ia valori mult mai mari
decât cele oferite de variaţia unimodală.
- Determinarea şi interpretarea matematică a biotipurilor nu ne oferă nici o informaţie
despre semnificaţia şi direcţia de evoluţie, în plan individual, a diverşilor parametri. Ca
urmare, psihologia personalităţii care trebuie să se intereseze şi de individual concret, este
obligată să apeleze şi la analiza logic funcţională (calitativă).
- Legătura dintre biotip şi psihotip fiind condiţionată şi mediată atât genetic, cât şi
onto şi sociogenetic, devine necesară introducerea unor criterii suplimentare pentru
identificarea şi evaluarea trăsăturilor temperamentale.

13.6.2 Tipologiile fiziologice şi psihofiziologice.

Limitele biotipologiilor au determinat orientarea către criterii mai relevante şi mai
credibile pentru descrierea şi clasificarea temperamentelor ca entităţi psihologice. Asemenea
criterii au fost stabilite în plan fiziologic şi psihofiziologic.
Cea mai cunoscută tipologie fundamentală fiziologic se leagă de numele lui I. P.
Pavlov. În elaborarea schemei sale de clasificare, Pavlov a pornit de la principiul nevrotizmului
potrivit căruia rolul principal în reglarea raporturilor organismului cu mediul extern şi a
funcţionării organelor interne, inclusiv a sistemului endocrin, îl joacă creierul, precum şi de la
teza de bază a neuropsihologiei şi psihologiei ştiinţifice, potrivit căreia psihicul, în toate
componentele şi laturile sale, inclusiv cea temperamentală, dinamico-energetică, este funcţie a
creierului.
În lumina acestor consideraţii, devine logic să se presupună că funcţionarea creierului,
respectiv, proprietăţile naturale înnăscute ale celor două procese nervoase fundamentale –
excitaţia şi inhibiţia – reprezintă principalii factori care condiţionează tipul temperamental.
Pe baza datelor experimentale de laborator, obţinute prin metoda reflexelor
condiţionate, Pavlov a reuşit să desprindă şi să evalueze, prin indicatori cuantificabili, trei
proprietăţi naturale, care împreună alcătuiesc ceea ce el a numit tip general de sistem nervos
sau tip general de activitate nervoasă superioară (tip a.n.s.). Acestea sunt: forţa, mobilitatea
şi echilibrul.

30
 - FORŢA este considerată proprietatea primordială şi determinantă, ea reflectând
încărcătura energetică a neuronului. Aceasta este determinată genetic şi defineşte atât
excitaţia cât şi inhibiţia. La diferiţi indivizi ia valori diferite, ceea ce face ca forţa să varieze
pe un continuum foarte întins.
Indicatorii comportamentali după care putem evalua forţa sistemului nervos sunt:
capacitatea generală de lucru, exprimată ca funcţie de durată şi de gradul de dificultate şi
complexitate a sarcinilor, rezistenţa la acţiunea factorilor stresanţi şi afectogeni, rezistenţa
obiectivă la experienţele dure şi dramatice ale vieţii, nivel ridicat al pragurilor senzoriale
(sensibilitate scăzută), rezistenţă la acţiunea alcoolului şi substanţelor farmacodinamice. În
funcţie de valorile pe care le iau aceşti indicatori, se delimitează două tipuri generale de
sistem nervos: tipul puternic şi tipul slab.
- MOBILITATEA defineşte dinamica proceselor nervoase fundamentale, respectiv
viteza şi durata instalării lor, rapiditatea trecerii de la unul la celălalt. Ca atare, cantitativ, ea
se va exprima în unităţi de timp şi va fi evaluată pe baza unor indicatori, precum: rapiditatea
formării noilor legături temporare; rapiditatea formării frânelor condiţionate; rapiditatea
trecerii de la o activitate la alta; rapiditatea restructurării vechilor sisteme de legături
temporare şi stereotipii: rapiditatea şi uşurinţa adaptării la schimbare.
După valorile acestor indicatori, au fost delimitate 2 tipuri de sistem nervos: mobil şi
inert.
- ECHILIBRUL este proprietatea care rezultă din raportul de forţă dintre excitaţie şi
inhibiţie şi se obiectivează în 3 tendinţe: 1) tendinţa spre impulsivitate (predominarea forţei
excitaţiei asupra forţei inhibiţiei), 2) tendinţa spre inhibare (predominarea forţei inhibiţiei
asupra forţei excitaţiei), 3) tendinţa spre echilibru (forţa excitaţiei aproximativ egală cu cea a
inhibiţiei şi invers). Tipul de probe prin care se testează echilibrul este următorul: stimularea
la răspuns sau ripostă într-o situaţie în care consemnul sau regula este “abţinerea de la orice
răspuns”: crearea unei situaţii antagonice, dilematice, în care subiectul trebuie să ia o decizie
în timp dat, expunerea la situaţii frustrante şi înregistrarea raportului dintre calm şi
irascibilitate.
După cum a remarcat I. P. Pavlov, echilibrul este cea dintâi însuşire care ni se impune
observaţiei în plan comportamental, impulsivitatea sau calmul punându-şi amprenta pe orice
răspuns motor, verbomotor sau emoţional. Pe baza acestei însuşiri, au fost delimitate două
tipuri de sistem nervos: 1) echilibrat şi 2) neechilibrat, în cadrul celui neechilibrat, există
două subtipuri: 2.1 neechilibrat excitabil şi 2.2 neechilibrat inhibabil. (Pavlov considera că,
în condiţii normale, o existenţă reală o posedă numai subtipul neechilibrat excitabil).
Cele trei însuşiri naturale menţionate mai sus interacţionează şi se combină între ele,
formând patru tipuri generale de activitate nervoasă superioară:
I - tipul puternic-echilibrat-mobil, caracterizat prin valori ridicate ale tuturor celor
trei însuşiri
II - tipul puternic-echilibrat-inert, caracterizat prin valori ridicate ale forţei şi
echilibrului şi prin valori scăzute ale mobilităţii
III - tipul puternic-neechilibrat-excitabil, caracterizat prin valori ridicate ale forţei şi
prin valori scăzute ale echilibrului, cu predominarea excitaţiei asupra inhibiţiei
IV - tipul slab, caracterizat prin valori scăzute ale forţei şi insuficienta individualizare
a mobilităţii şi echilibrului: sensibilitate emoţională crescută, emotivitate, tensiune prelungită
(inerţie tensională), prudenţă, rezistenţă scăzută la stres şi frustraţie etc.
Pavlov a pus în corespondenţă tipurile generale de sistem nervos, comune omului şi
animalelor, cu cele patru temperamente stabilite în antichitate. Astfel:
- tipul puternic-echilibrat-mobil are drept corespondent temperamentul sangvinic:
vioi, comunicativ, sociabil, adaptabil, controlat
- tipul puternic-echilibrat-inert are corespondent temperamentul flegmatic: calm,

31
tăcut, nesociabil, lent, greu adaptabil la situaţii noi, puţin impresionabil, rezistent la stres şi
frustraţii
- tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamentul coleric:
rezistent, vioi, hiperactiv, irascibil, impulsiv, imprudent, trăiri emoţionale explozive,
instabilitate comportamentală, tendinţă de dominare în relaţiile interpersonale, saturaţie şi
plictiseală rapidă la monotonie
- tipul slab are drept corespondent temperamentul melancolic: interiorizat, retras,
sensibil, delicat
Pavlov a demonstrat că cele patru tipuri considerate “pure” se combină între ele, dând 16
tipuri mixte, singurele care se întâlnesc în realitate, “tipul pur” fiind o entitate mai mult teoretică.
Rămânând tot pe terenul neurofiziologiei, I. P. Pavlov a elaborat o tipologie valabilă
numai pentru om. Drept criteriu în acest scop a ales raportul dintre cele două sisteme de
semnalizare: predominarea funcţională a primului sistem (legături temporare bazate pe
stimulii fizici, obiectuali) s-a asociat cu diferenţierea şi afirmarea tipului special artistic
(impresionabil, imagistic, intuitiv, afectiv), iar predominarea funcţională a celui de al doilea
sistem de semnalizare (sistemul legăturilor temporare formate pe baza cuvântului) s-a asociat
cu diferenţierea şi afirmarea tipului special gânditor (abstract, critic, obiectiv, calculat,
neimplicat afectiv). Între ele a introdus tipul intermediar, caracterizat printr-un echilibru
funcţional al ambelor.
Cercetările postpavloviene (V. Merlin, B. M. Teplov, V. D. Nebîliţîn ş.a.) au dus la
îmbogăţirea tabloului posibil al criteriilor şi dimensiunilor de ordin neuro şi psihofiziologic
de descriere şi clasificare. Printre altele, merită a fi menţionate: introducerea unei a patra
dimensiuni a tipului de sistem nervos, anume: dinamismul, care se distinge de mobilitate, el
definind viteza cu care celulele nervoase generează procesele de excitaţie sau inhibiţie, tipul
parţial de sistem nervos, care stabileşte tabloul neurodinamicii corticale în cadrul unor
subsisteme funcţionale individuale, ca de pildă, auditiv, vizual, chinestezic, reactivitatea,
distinctă de forţă, este exprimată de nivelul pragurilor senzoriale şi se află în raport invers
proporţional cu forţa: forţă mare – reactivitate scăzută., forţă redusă – reactivitate crescută.
Pornind de la aceleaşi relaţii, J. Strelau (1984) a elaborat o tipologie temperamentală
bazată pe cuplul reactivitate/activitate. În concepţia acestui autor, reactivitatea reprezintă o
dimensiune corelativă a sensibilităţii şi responsabilităţii neurosenzoriale şi se estimează prin
pragul senzorial şi prin capacitatea de rezistenţă a subiectului la stimuli puternici sau de lungă
durată. La persoanele cu reactivitatea mare, valorile pragului senzorial absolut şi ale
rezistenţei la stimuli puternici sau de lungă durată sunt, proporţional, mai scăzute, şi
viceversa. De asemenea, reactivitatea se pune în relaţie şi cu nivelul său “indicele” de
procesare a stimulilor: persoanele cu rectivitate crescută au şi un indice de procesare mai
redus.
Activitatea este definită prin volumul şi întinderea acţiunilor (operaţiilor)întreprinse în
raport cu un stimul dat. Se face distincţia între acţiuni de bază, care duc nemijlocit şi pe o
cale scurtă la atingerea obiectivului, şi acţiuni auxiliare, care completează schema acţiunii de
bază şi susţin desfăşurarea generală a activităţii, în funcţie de specificul situaţiei. Ponderea
acţiunilor auxiliare în tabloul de ansamblu al activităţii creşte proporţional cu nivelul
reactivităţii: este mare la persoanele cu reactivitate crescută şi mică la persoanele cu
reactivitate scăzută.
Clasificarea potrivit grupelor sanguine.
Pornind de la lucrările compatriotului său Leone Bourdel (1960, 1961), medicul
francez Bernard Montain (1992) a elaborat o nouă tipologie fiziologică a temperamentelor,
bazată pe grupele sanguine. Clasificare pune în corespondenţă fiecare grupă sanguină cu un
tip temperamental distinct, după cum urmează 1. grupei sanguine O îi corespunde
temperamentul melodic, : 2. grupei sanguine A îi corespunde temperamentul armonic, 3.

32
grupei sanguine B îi corespunde temperamentul ritmic, 4. grupei sanguine AB îi corespunde
temperamentul complex.
Subiecţii aparţinând temperamentului melodic se află întotdeauna în “consonanţă” cu
mediul extern, adaptându-se fără dificultate la situaţii.
Subiecţii aparţinând temperamentului armonic se caracterizează prin căutarea
permanentă a armoniei cu anturajul lor, neputându-se dezvolta şi realiza decât în această
condiţie.
Subiecţii aparţinând temperamentului ritmic sunt slab sensibili la mediu, trăind şi
exprimându-se ritmul lor propriu, rămânând relativ independenţi la variaţiile ambianţei.
Subiecţii aparţinând temperamentului complex reunesc trăsăturile contradictorii ale
celorlalte trei temperament, având, în consecinţă, dificultăţi în găsirea unui echilibru
satisfăcător.
Clasificarea bazată pe asimetria funcţională a emisferelor cerebrale.
Pornind de la cercetările lui Mac Lean (1949) şi W.Sperry (1974), Ned Hermann
(1976) a pus la punct o clasificare a temperamentelor luând drept criteriu gradul de folosire în
rezolvarea diferitelor genuri de sarcini a celor două emisfere cerebrale.
Au fost astfel delimitate şi identificate patru tipuri cerebrale funcţionale, cărora le
corespund tablouri temperamentale distincte: 1. tipul cortical stâng (C. S.), organizat, logic,
determinat, stabil, conservator, 2. tipul cortical drept (C. D.), ingenios, intuitiv, emoţional,
creativ, instabil, deschis, 3. tipul limbic stâng (L.S.), sigur pe sine, rezistent la frustraţii, activ,
4. tipul limbic drept (L.D.), serviabil, amabil, comunicativ, afectuos.
Această schemă se bucură deja de o largă recunoaştere în rândul specialiştilor şi în prezent
se încearcă introducerea ei în practica psihodiagnosticului.

13.6.3 Tipologiile psihologice.

Cu toate că tipologiile fiziologice oferă mai multe elemente şi deschid posibilităţi mai
largi pentru analiza psihologică a temperamentului decât cele morfocomstituţionale, nici ele
nu satisfac toate exigenţele. Obiecţia principală care se invocă este de ordin metodologic:
descrierea şi clasificarea unui fenomen de o anumită natură calitativă – psihologică – pe baza
unor dimensiuni şi criterii deduse dintr-un fenomen de o altă natură – neurofizologică. Astfel,
sub motivul că un fenomen trebuie identificat şi analizat pe baza unor dimensiuni de aceeaşi
natură calitativă, s-a trecut la elaborarea unor tipologii temperamentale specific psihologice.
Vom prezenta în continuare pe cele mai importante, care s-au bucurat sau se bucură
de o recunoaştere mai largă.
Tipologia olandeză - Heymans şi Wiersma.
Este o tipologie cu caracter tranzitoriu, cei doi autori olandezi pornind, în elaborarea ei,
de la o ipoteză neurofiziologică, formulată de psihiatrul Otto Gross.
Pentru Gross, orice fenomen psihic (de exemplu, o emoţie) declanşează o activitate a
celulelor nervoase care persistă şi după terminarea lui, influienţează inconştient activităţile
ulterioare ale spiritului. Ele apar ca şi cum ar fi opuse funcţiei cerebrale primare şi funcţiei
cerebrale secundare. Gross opunea astfel subiecţii cu activitate mentală superficială, la care
funcţia primară este rapidă, corespunzând unei activităţi psihice de tip reactiv faţă de stimul,
subiecţilor cu funcţionare mentală profundă, la care funcţia secundară este mult prelungită,
de unde dificultatea de integrare a fenomenelor psihice.
G. Heymans şi E. D. Wiersma, folosind aceste concepte, şi-au propus să descrie
personalitatea, sub raport temperamental, pe baza a trei dimensiuni pe care ei le-au identificat
cu ajutorul unor scări de evaluare. Cele trei dimensiuni (trăsături) sunt: 1) emotivitate sau
instabilitatea emoţională, 2) activitatea sau forţa pulsională generală şi 3) primaritate –
secundaritate, determinată după predominarea uneia din cele două funcţii identificate de
Gross. Decupând fiecare distribuţie de trăsături în două părţi, autorii de mai sus au stabilit opt

33
tipuri psihologice, corespunzând combinaţiilor posibile ale celor trei trăsături.
Acestea se prezintă ca în tabelul de mai jos:
În tabelul de mai jos, semnul “+” semnifică faptul că subiecţii se situează deasupra
mediei pentru dimensiunea considerată, semnul “-” arată că subiecţii se situează sub media
pentru dimensiunea considerată, literele P şi S indică predominarea funcţiei primare,
respectiv secundare.
Tabelul 13.4
Emotivitate Activitatea – Primaritate (activitate mentală Tipul
Forţa pulsională superficială) -

generală Secundaritate ( funcţionare mentală

profundă)
- - P Amorf
- - S Apatic
+ - P Nervos
+ - S Sentimental
- + P Sangvin
- + S Flegmatic
+ + P Coleric
+ + S Pasional

Tipologia franceză: R. Le Senne, G. Berger.

În Franţa, Rene Le Senne (1945) a făcut cunoscute lucrările lui Heymans şi Wiersma şi
şcoala creată de el, mai ales prin Gaston Berger, a dezvoltat tipologia olandeză. În formularea
sa definitivă, clasificarea propusă se bazează pe analiza şi evaluarea unui set de nouă
trăsături, incluzând, pe lângă cele trei utilizate de Heymans şi Wiersma: I lărgimea sau
întinderea câmpului conştiinţei; II polaritatea; III aviditatea; IV interesele senzoriale; V
tandreţea; VI pasiunea intelectuală.
Acest ansamblu constituie un sistem de referinţă de la care pornind devine posibilă
descrierea unui mare număr de tipuri particulare.
Studiile ulterioare (F. Gauchet şi R. Lambert, 1959) au arătat că aceste dimensiuni –
cele trei ale lui Heymans şi Wiersma sau cele nouă utilizate de Berger – pot fi reduse, prin
analiză factorială, la doi factori independenţi – emotivitate şi primaritate – secundaritate.
Tipologiile psihanalitice.
Adept al determinismului intrapsihic, S. Freud a deschis calea unei abordări în “cerc
închis” a fenomenelor psihice particulare şi a organizării sistemului personalităţii în
ansamblu. În lumina acestei paradigme, orice comparaţie şi orice explicaţie cauzală trebuie să
vehiculeze numai entităţi psihice nu fiziologice şi nici morfoconstituţionale.Ca urmare,
tipologiile elaborate din această perspectivă au fost denumite “pur psihologice” (J. Delay, P.
Pichot, 1990).
Freud a elaborat o atare tipologie, pornind de la stadiile evoluţiei sexualităţii. Astfel el
a stabilit următoarele tipuri de bază: oral, anal, uretral, falic şi genital.
- Tipul oral este caracterizat prin “nevoia” de a depinde excesiv de alţii pentru a-şi
putea menţine respectul de sine. Această atitudine fundamental pasiv-dependentă este acompaniată
de trăsături care pot fi opuse, dar care se raportează la aspectul “a da - a primi”(generozitate - avariţie,
volubilitate - tăcere obstinată).
- Tipul anal se distinge prin trei trăsături principale: parcimonie, iritabilitate şi
pedanterie (ordine).
- Tipul uretral are ca trăsături esenţiale ambiţia şi dorinţa de competiţie, care se află
în raport invers cu ruşinea.
- Tipul falic are un comportament caracterizat prin temeritate, determinare, siguranţă,
ceea ce reprezintă în mare măsură realizarea dorinţei în raport cu angoasa de castrare.

34
 - Tipul genital corespunde “normalităţii ideale” a personalităţii. El este întruchipat
numai de subiecţii care parcurg fără probleme şi stări remanente toate stadiile evoluţiei
libidinale.
Pe lângă această tipologie “ortodoxă”, în cadrul psihanalizei culturaliste consemnăm
numeroase alte încercări, întreprinse de Karen Horney şi E. Fromm.
Karen Horney ia ca premise direcţiile principale pe care le poate lua copilul în
relaţiile sale cu anturajul: de a se apropia de oameni, de a se opune sau de a se îndepărta. De
aici, sunt deduse trei tipuri de temperamente: complezent, agresiv şi detaşat. Pentru E.
Fromm, într-o perspectivă apropiată, interacţiunea cu părinţii determină tipul de orientare
specială, de unde derivă cinci tipuri de orientări principale: orientare receptivă, in care
subiectul aşteaptă tot ceea ce doreşte de la o sursa externă, orientare de exploatare, în care
individul încearcă să ia totul de la alţii prin forţă, orientare acumulativă, in care subiectul îşi
fondează securitatea sa pe economisirea şi conservarea a ceea ce posedă, orientare
comercială, în care subiectul îşi considera propria persoană ca o marfă care poate fi
cumpărata şi vândută, în fine orientare productivă, care face ca individul să-şi folosească
aptitudinile sale şi sa-şi realizeze potenţialităţile care-i sunt proprii.
Dacă tipologiile analitice culturaliste iau bază de pornire relaţiile cu celelalte persoane,
altele apelează la orientarea spre lume. Astfel au procedat, de pildă, C. G. Yung şi H. Rorschach
(sub influenţa celui dintâi). Tipologia lui Jung se referă direct la cea a lui Gross. Aspectul ei
principal priveşte tendinţa pe care o posedă libidoul, respective energiile instinctuale ale
individului (care pentru Jung nu sunt de natură exclusiv sexuală), de a se orienta preponderent
fie spre lumea externă, spre obiecte, extraversiune, fie spre lumea interioară, spre sine,
introversiune.
Dupa Jung, extravertitul corespunde tipului superficial al lui Gross, iar introvertitul -
tipului profund, pentru ca “introversiunea se caracterizează printr-o funcţie primară intensă şi, în
consencinţă, printr-o funcţie secundară prelungită”.
- Extravertitul acordă valoare lumii externe (bogăţiei, prestigiului), el caută
aprobarea socială,tinde să fie conformist, este sociabil, iubeşte activitatea exterioară,
schimbarea, variaţia. Emoţiile sale sunt uşor de activat, dar sunt superficiale, de moment. Are
inhibiţii puţine.
- Introvertitul se caracterizează prin trăsături opuse, interesul său esenţial situându-se
in sfera ideilor.
Trebuie spus că tipologia lui Jung, cu toate că nu operează decât cu o singură trăsătură de
personalitate a fost acceptată pe scară largă. Ea oferă numeroase corespondenţe cu tipologia lui
Kretschmer, cu care este confundată adesea prin asimilarea ciclotimului cu extravertitul şi a
schizotimului cu introvertitul. Tipologia lui Rorschach prezintă un interes particular, întrucât
serveşte ca bază pentru cel mai utilizat test proiectiv de personalitate. Ea se întemeiază pe
opoziţia intre extratensiv (corespunzător in mare parte extravertitului) si introversiv
(corespunzător introvertitului). La cele două tipuri, Rorschach a adăugat un al treilea – coartat,
care corespunde slăbiciunii energiilor instinctuale, in absenţa unei orientări, fie spre obiecte, fie
spre viaţa interioară. (Astăzi, in medicină, coartat se ia în sens de retractat).
O direcţie interesantă de analiză tipologică a personalităţii în plan temperamental este
cea care ia ca punct de pornire specificul percepţiei. Efortul cel mai intens în vederea
elaborării unei tipologii perceptive îl datorăm lui E. R. Jaensch şi W. Jaensch. Din păcate
aplicaţiile ideologice, de-a dreptul delirante, deduse de aici, au făcut ca lucrările elaborate de
cei doi autori să fie sever repudiate. Tipologia lui Jaensch are la bază trei trăsături: integrarea
variabila fundamentala, care oscilează intre integrarea absolută si dezintegrare (care se
aseamănă cu noţiunea de disociaţie a lui Kretschmer), diferenţierea (care corespunde sensibil
introversiunii - extraversiunii lui Jung) si polaritatea sentimente-gândire.
Combinaţiile între cele trei trăsături au permis stabilirea a şapte tipuri de

35
personalitate: patru tipuri zise integrate (B – exagerat integrat, J¹ - normal integrat, J² -
parţial şi ocazional integrat, acestea orientate spre lumea exterioară, şi J³ - normal integrat,
dar orientat spre lumea interioară, un tip S/vital, ocupă o poziţie intermediară între integrate şi
neintegrate, două tipuri “dezintegrate” şi considerate ca “degenerate”: (S¹ - dezintegrat pur şi
S²) la care exista o compensaţie, inteligenţa hipertrofiată ocupând locul primordial în raport
cu afectivitatea. Această tipologie, prezentată într-un limbaj adesea obscur, se întemeiază pe
o serie de experienţe interesante asupra “memoriei eidetice a percepţiilor vizuale”. Unii
subiecţi sunt capabili de a evoca după voie reprezentări vizuale şi de a le face să dispară, de
asemenea, la comandă. Acest tip ar avea, după Jaensch, raporturi cu hiperfuncţionarea
tiroidiană (tip basedowian). La celălalt pol, se situează subiecţii dominaţi de aceste
reprezentări vizuale, pe care ei nu le pot evoca voluntar. Acest tip are legătură cu insuficienţa
paratiroidiană (tipul tetanic).
13.6.4 Tipologiile clinice
Observaţia clinică asupra deviaţiilor personalităţii permite să se izoleze în manieră
concretă un anumit număr de tipuri empirice, care au fost descrise iniţial ca anomalii ale
personalităţii. Prin extensiune, devine posibil să aplicăm această tipologie la personalitatea
normală. Sistemul cel mai cunoscut este cel mai elaborat de Kurt Schneider şi care are
avantajul de a include principalele tipuri descrise de majoritatea autorilor. Sunt delimitate
zece tipuri:
- Tipul hipertimic, sau hipomaniac, caracterizat printr-o stare permanent deviată spre
euforie şi hiperactivitate maniacă. Deşi este vorba de o stare permanentă, cu hipomanie la
limita inferioară, aceasta nu este o psihoză.
- Tipul depresiv, caracterizat printr-o umoare permanent deviată spre depresie şi
durere morală. Ca şi în cazul precedent, este vorba de o stare permanentă, prezentând la
minimum trăsăturile melancoliei.
- Tipul neliniştit. Cuprinde două subtipuri: I - subtipul senzitiv descris de
Kretschmer, caracterizat printr-o sensibilitate crescută pentru toate experienţele trăite, fiind
incapabil de descărcare, II-subtipul anancastic, adesea denumit obsesional sau compulsiv,
sinonim dacă nu chiar identic cu tipul anal descris de psihanalişti.
- Tipul fanatic, adesea denumit paranoic, caracterizat prin triada rigiditate hipertrofia
Eului (orgoliu), paralogism (raţionament hiperlogic pe baza unor premise false, falsitatea
spiritului, în limbaj comun).
- Tipul isteroid, histrionic sau mitomaniac, caracterizat prin egocentrism,
superficialitatea sentimentelor contrastând cu aspectul zgomotos al expresiei lor, tendinţă
spre fabulaţie şi mitomanie.
- Tipul instabil, caracterizat prin oscilaţie emoţională, antrenând de obicei o
instabilitate în plan social şi ducând frecvent la delincvenţă minoră. În forma sa patologică,
tipul instabil corespunde sensibil dezechilibrului mintal, aşa cum a fost descris el în literatura
psihiatrică franceză.
- Tipul exploziv, caracterizat prin reacţii emoţionale violente, agresive, numite “de
scurt circuit” (Kretschmer)
- Tipul apatic, care are drept trăsătură fundamentală insensibilitatea şi răceala
afectivă. El corespunde unor trăsături ale tipului schizoid al lui Kretschmer. În expresia sa
patologică, el ar corespunde unor varietăţi ale “nebuniei morale” şi “perversiunii
constituţionale”.
- Tipul abulic, definit prin trăsătura influienţabilităţii şi prin “maleabilitatea voinţei”
(uşor manevrabil de cei din jur).
- Tipul astenic, caracterizat prin fragibilitate neuropsihică la influienţa situaţiilor
tensionate, afectogene şi prin fatigabilitate.

36
 Capitolul XIV. Caracterul

14.1 Caracterul – latura relaţional-valorică a personalităţii

Definiţie
- În sens larg, caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi
psihoindividuale, ce apar ca trăsături ale unui “portret” psihic global. În acest sens, caracterul
este sinonim cu personalitatea
Etimologic, termenul (provine din greaca veche) înseamnă pecete, tipar, iar cu
aplicabilitatea la om - “fizionomia” individului luat sub aspectul structurilor sale psihice,
spirituale, pe care le deducem din modelul său propriu de a se comporta în activitatea şi
relaţiile sociale o “fizionomie” spirituală (omul deosebindu-se, prin fizionomia fizică, de
alţii).
- În sens restrâns, specific, caracterul este un ansamblu de însuşiri privind relaţiile pe
care le întreţine subiectul cu lumea şi valorile după care el se conduce. Este un sistem
relaţional-valoric şi de autoreglaj. În principal, caracterul este ansamblu de atitudini-valori.
Particularităţile de caracter presupun o anume constanţă (stabilitate).
Comparaţie între caracter şi celelalte două componente ale personalităţii.
A. Caracter (C) – Temperament (T)
T – neutral sub aspect valoric (e formal, formă); C – se defineşte, în principal, prin
valorile după care se călăuzeşte individul şi întreţine relaţii.
T – rezultă din particularităţile constituţionale morfofuncţionale (nu este condiţionat
de conştiinţă şi decizii conştiente); C - se formează şi se afirmă prin participarea judecăţilor
de valoare (ce este bun şi ce este rău), subiectul fiind responsabil şi apreciat potrivit
comportamentului său (cinstit, mincinos etc.).
T – nu realizează “controlul” comportamentului; C – este o instanţă de control şi
valorificare.
Când un tânăr se comportă ignorând regulile morale, el nu poate invoca drept cauză
temperamentul (omenia, sinceritatea nu depind de temperament). Temperamentul face ca la
fiecare om să se exprime, în chip diferit, aceleaşi atitudini.
B. Caracter – Aptitudini.
Între acestea, diferenţa este şi mai pregnantă.
- În timp ce “Aptitudinea” se investeşte şi se apreciază după rezultate, “Trăsăturile de
caracter” constau în modul de raportare la aspectele realităţii (inclusiv la activitatea proprie)
Adică, după calitatea executării unei activităţi determinăm nivelul aptitudinilor unui
om, după modul cum el se raportează la activitate (harnic sau delăsător), apreciem trăsături de
caracter.
- Acelaşi subiect poate fi apreciat diferit din cele două perspective (exemplu: lipsit de
talent artistic, dar harnic).

37
 Poate exista: discordonanţă între aptitudini şi caracter; discordonanţe parţiale;
concordanţă.
Dacă există concordanţă şi dezvoltare superioară a celor două, personalitatea insului
vădeşte o vocaţie.
- Caracterul şi aptitudinile formează blocuri, în care atitudinile fie propulsează, fie
devalorizează aptitudinile.
Caracterul este o formaţiune superioară, la structurarea căreia contribuie
trebuinţele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile,
idealul, concepţia despre lume. În toate acestea, un rol deosebit revine modelelor culturale de
comportament pe care le constituie un fond de deprinderi sociomorale şi totodată, tabelele de
valori, pe care le impune şi le cultivă societatea.

14.2 Componentele de bază ale caracterului

Exemple de însuşiri caracteriale: tenace, neînduplecat, ambiţios, iertător, perseverent,
lacom, bun, rău. Observăm: unele sunt încărcate de afectivitate (şi ar putea fi considerate ca
sentimente generale (ex: predispus la iertare, la abuz); altele au o dominantă voluntară (şi
chiar se exprimă în termeni de însuşiri ale voinţei); sunt deci modalităţi de autoreglaj pentru
persoana respectivă.
În ambele cazuri, vedem că însuşirea caracterială reprezintă o poziţie a individului, un
mod de a se raporta la evenimentele existenţei sale – exprimă atitudini.
La nivelul caracterului, interesează doar atitudinile stabile şi generalizate (întemeiate
pe convingeri puternice) nu cele variabile (exemplu: este trăsătură de caracter dispoziţia de a
iubi oamenii şi nu sentimentul pentru o persoană singulară).
Uneori, o atitudine se traduce şi prin gest, postură. Alteori, se exprimă verbal – opinie.
Atitudinea - modalitate de raportare la o clasă generală de obiecte sau fenomene şi
prin care subiectul se orientează selectiv şi se autoregleată preferenţial: este un vector major
al personalităţii – fiind impusă imperativ dinăuntru în afară; este selectivă în perceperea şi
evaluarea evenimentelor (exemplu: un afacerist va căuta să scoată bani din orice).
Componentele atitudinii: una include motivaţie, scopuri, preocupări cognitive
corespunzătoare; alta este componenta executivă şi presupune un mod de autoreglare a
subiectului, deseori fiind necesare eforturi voluntare.
- Este posibil ca a doua componentă, de ordin voluntar, să nu fie la fel de dezvoltată
ca prima (şi deci prima nu se poate finaliza; exemplu: cineva este dispus să ajute, dar nu are
capacitatea voluntară de a o face efectiv). Caracterul este dominat de afectivitate şi orientări
intelectuale (şi deci, relativ deficitar sub raport executiv – voluntar).
- Este posibil ca însuşirile voluntare să depăşească atitudinile şi să se manifeste în
orice situaţie, constant. Caracterul este dominat de voinţă (indiferent de orientările sale
atitudinale)
Clasificarea atitudinilor (după domeniul în care se manifestă)
- Atitudinea faţă de oameni: omul nu există decât între oameni; contrazicerea
principiului “Omul-valoare supremă” înseamnă poziţie ostilă a omului; sunt necesare:
cooperarea, colaborarea, concilierea.
- Atitudinea faţă de sine: să ne cunoaştem, comparându-ne cu alţii; să nu ajungem la
narcisism şi să nu depăşim cadrele raţionale; demnitatea - conştiinţa propriei valori în
condiţiile respectului faţă de alţii şi a neacceptării înjosirii; modestia trebuie corelată cu
demnitatea; încrederea justificată în forţele proprii – o altă pârghie a realizării de sine;
exacerbarea egoismului este dăunătoare.
- Atitudinea faţă de muncă: munca – rol important în existenţa omului; rolurile
profesionale îndeplinite competent – indicatori ai valorii sociale a personalităţii; sunt
apreciate hărnicia, strădania de a finaliza, de a te perfecţiona; interesul pentru munca depusă

38
şi aptitudinile corespunzătoare duc la creaţie.
- Atitudinea faţă de cultură.
- Atitudinea faţă de natură: sunt necesare şi atitudini ecologiste.
- Atitudinea faţă de societate: le integrează pe toate celelalte; vizează răspunderile
cetăţeneşti şi politice pe care fiecare le are faţă de destinele colectivităţii; în plan social-
istoric, valoarea diriguitoare este patriotismul.

14.3 Sistemul de atitudini: structuri caracteriale

Atitudinile şi calităţile voluntare, asociate lor, sunt corelate, interdependente,
organizate în sistem.
Se poate face o piramidă a atitudinilor (diferită de la un individ la altul). Exemplu:
dacă la un subiect avariţia este trăsătura dominantă, atunci aceasta va fi vârful piramidei; la
altul, această trăsătură poate fi doar periferică. Caracterologul american G. Allport arată că
toate trăsăturile de caracter (sau atitudinile) se ierarhizează (unele fiind dominante, altele
subordonate). Consideră că fiecare individ are: 1-2 trăsături cardinale (ce domină şi le
controlează pe celelalte); 10-15 trăsături principale, care pot fi uşor recunoscute. În rest, sute
şi mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt slab exprimate şi pe care însuşi subiectul
uneori le neagă (exemplu: unii nu recunosc că au înclinaţii spre gelozia)
A cunoaşte pe cineva înseamnă a-i determina trăsăturile caracteriale cardinale. Când
trăsătura cardinală este mult prea imperativă şi le copleşeşte pe toate celelalte, ea reduce
personalitatea la o dimensiune unică şi poate genera stări patologice. Trăsătura stăpână nu
trebuie să se rupă de cele principale, pe care le subordonează şi le integrează într-o structură
unică. Apare, astfel, în prim plan un profil psihomoral al fiecărui individ, care nu poate fi
considerat ca o însumare de atitudini sau trăsături, ci mai degrabă ca o ierarhizare şi
interpenetrare a acestora, angajând şi o parte din trăsăturile secundare.
Ierarhizarea atitudinilor şi trăsăturilor în sistem este principala particularitate a
structurii caracteriale.
Totodată, însuşi sistemul dobândeşte o serie de particularităţi structurale.
- Unitatea caracterului - a nu modifica în mod esenţial conduita de la o etapă la alta,
din motive de circumstanţe, contrare principiilor declarate.
- Expresivitatea caracterului - dezvoltarea precumpănitoare a uneia sau a câtorva
trăsături care dau o notă specifică întregului – caractere expresive, uşor de relevat.
- Originalitatea caracterului presupune autenticitatea în însuşirea şi realizarea
anumitor valori, coerenţa lăuntrică a acestora, forţa lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare
şi îmbinare la fiecare individ (nota distinctivă).
- Bogăţia caracterului rezultă din multitudinea relaţiilor pe care persoana le stabileşte
cu viaţa socială, cu munca, cu oamenii etc.
- Statornicia caracterului se realizează dacă atitudinile şi trăsăturile caracteriale au o
semnificaţie de o mare valoare morală, aceasta fundamentând constanta manifestare în
comportament.
- Plasticitatea caracterului apare ca o condiţie a restructurării unor elemente ale
caracterului în raport cu noile cerinţe impuse de slujirea aceloraşi principii (se asigură
evoluţia caracterului şi autoreglajului eficient, în dependenţă de diverse împrejurări).
- Tăria de caracter - rezistenţa la acţiuni şi influenţe contrare scopurilor, convingerilor
etc. morale ale persoanei (datorită forţei de caracter, omul ajunge la eroism).
Aceste particularităţi arată că putem defini caracterul ca sistem de atitudini stabile şi
specific individuale, cu semnificaţie morală şi socială, atestându-l pe om ca personalitate.

39
 14.4 Tipologii caracteriale
La studierea individualităţii sunt dezvăluite următoarele probleme: l problema
evidenţierii şi descrierii fenomenologiei caracterului; 2 problema tipologiei caracterului
individualităţii; 3 problema unităţilor de analiză ale individualităţii; 4 problema formării
caracterului; 5 problema corelaţiei individualităţii şi caracterului ei.
Fără a pretinde la o elucidare deplină a problemelor indicate să ne oprim la abordarea
clinică a studierii personalităţii, abordare oglindită în lucrările lui K. Leonhard (anexa 4), A.
E. Liciko şi P. B. Ganuşkin.
Figura 14.1
Tipologia lui K. Leongard (anexa4)

După accentuarea sau intensificarea trăsăturilor de personalitate, tinzându-se spre

patologie, dar neajungându-se la acesta.

hiperperseverent susceptibilitate, ambiţie, orgoliu, rigiditate

hiperexact conştiinciozitate şi seriozitate exagerate

demonstrativ teatralism cu autolaudă şi autocompătimire, pripeală.

nestăpânit irascibilitate, indispoziţie, devieri alcoolice, sexuale

distimic posomorala, seriozitate exagerată

labil afectiv oscilaţii între veselie şi tristeţe (hipertimie şi distimie)

emotiv puternice trăiri afective

exaltat oscilaţie excesivă a sentimentelor între euforie şi depresie

demonstrativ hiperseverent, demonstrativ nestăpânit,

variante mixte hiperseverent nestăpânit

40
 Capitolul 15. Aptitudinile. Creativitatea

15.1 Aptitudinile - latura instrumental - operaţională a personalităţii

Aptitudinile - operaţii (în sistem) superior dezvoltate, care mijlocesc performanţe
supramedii în activitate.
Toţi oamenii normali pot executa diverse şi nenumărate activităţi (dar nu la aceeaşi
calitate şi eficienţă). De aici rezultă şi calificările „apt pentru...", „inapt pentru", prelungite
prin termenii aptitudine, inaptitudine, capacitate, incapacitate, dotat, nedotat (ultimele două
vizând nativul). Termenul negativ, inaptitudine, este relativ; el semnifică, de fapt, posibilităţi
minime de a acţiona într-un fel.
Rezultatele unei activităţi sunt evaluate şi distribuite pe o scală amplă. Performanţa ce
atestă o capacitate trebuie să fie supramedie (abia atunci vorbim de aptitudini). Aptitudinea
se demonstrează prin reuşite în activităţi.
Aptitudinile - latura instrumentală şi executivă a personalităţii. Este vorba, însă, de o
instrumentaţie psihică (exemplu: se vorbeşte de inteligenţă pătrunzătoare, de fineţea auzului,
de urzeala imaginaţiei etc.)
Valoarea, nivelul de dezvoltare a aptitudinilor se apreciază după unii indicatori ai
performanţei: rapiditatea; precizia; productivitatea; originalitatea; eficienţa.
Prezenţa şi gradul de dezvoltare a aptitudinilor - notă valorică a personalităţii.
Aptitudinea arată ce poate individul, nu ce ştie el (unii au multe cunoştinţe, dar nu
sunt în măsură să opereze cu ele).
Deosebirea aptitudini – capacităţi. Nu sunt termeni sinonimi.
- aptitudinea - rezultă dintr-un potenţial şi se demonstrează prin facilitatea în
învăţare şi execuţie
- capacitatea - aptitudine împlinită, care s-a consolidat prin deprinderi (rezultate
din exerciţiu) şi s-a îmbogăţit cu o serie cu cunoştinţe adecvate. Exemplu: precocitatea
manifestată prin surprinzătoarea reuşită în muzică indică aptitudini, dar numai după ce, prin
exerciţiu şi elaborări complexe de sisteme de lucru, omul ajunge la rezultate remarcabile, se
poate vorbi despre capacităţi.

15.2 Dotaţie nativă şi construcţie (sau modelare prin învăţare) în aptitudini

La naştere, dispunem de o ereditate ce priveşte morfologia funcţiilor organismului,
posibilităţile de acţiune ale creierului şi organelor de simţ etc. Acest potenţial se află doar în
germene. Pentru a fi valorificat şi dezvoltat, ca un sistem operaţional, sunt necesare:
maturizarea organismului şi a sistemului nervos central; adaptarea la mediul natural şi
social, în condiţiile interacţiunii dintre subiect şi ambianţă (importante sunt educarea şi
învăţarea - prin care sistemele operaţionale se organizează progresiv şi se construiesc la
diverse niveluri calitative).
Pe o bază ereditară, variabilă de la un individ la altul, aptitudinea (şi în final
capacitatea) se construieşte prin exersările prilejuite de activitate; deci, se dobândeşte. Între

41
ereditate şi dobândit nu este o opoziţie, ci mai degrabă continuitate. Nu putem stabili cote
(cât se datorează ereditarului şi cât s-a dobândit). E posibil ca potenţialul ereditar să nu fie
valorificat decât parţial, dar şi ca acest potenţial să fie depăşit şi compensat.
Sunt foarte importante, în construirea aptitudinilor, activitatea, învăţarea,
antrenamentul, perfecţionarea în direcţia înclinaţiilor personale, dar şi a celorlalte
componente şi laturi ale existenţei sociale.

15.3 Clasificarea aptitudinilor

15.3.1 După gradul de complexitate
Simple (elementare). Exemplu: acuitatea vizuală, olfactivă, simţul ritmului, memoria
muzicală. Se sprijină pe un tip omogen de operare sau funcţionare. Mijlocesc acţiunile şi
condiţionează eficienţa în anumite laturi ale activităţii.
Complexe. Sunt formate din aptitudini simple, dar nu prin însumare, ci ca sinteză.
Exemplu: aptitudinea muzicală este formată din aptitudini simple: simţul ritmului, memoria
muzicală, auz muzical etc.
15.3.2 După sfera de aplicabilitate, aptitudinile complexe pot fi:
Speciale. Cele ce mijlocesc eficienţa activităţii într-un anumit domeniu (sportive,
muzicale, tehnice etc.), (psihoprofesiogramele cuprind factori aptitudinali strict necesari şi
auxiliari pentru un domeniu).
Generale. Cele utile pentru mai multe sau pentru toate domeniile. Exemplu: spiritul
de observaţie, inteligenţa.
Aptitudinile generale nu pot înlocui aptitudinile speciale, ci doar le pot compensa într-
o anumită măsură. Chiar există domenii unde primează aptitudinile speciale, cele generale
nefiind obligatorii la nivel înalt.
15.3.1 După natura proceselor psihice prin care se exprimă
Aptitudini sezorial-perceptive (exemplu: vederea spaţială)
Aptitudini psihomotorii (exemplu: coordonarea manuală)
Aptitudini intelectuale (exemplu: inteligenţa)
15.4 Inteligenţa ca aptitudine generală
Psihologul englez G. Sperman (la începutul secolului) distinge, în contextul
aptitudinilor umane, două categorii de factori: un factor G (general) - ce participă la
efectuarea tuturor activităţilor (formelor de activitate); numeroşi factori S (speciali) - ce
corespund numai condiţiilor concrete ale unei forme de activitate (artistice, ştiinţifice,
sportive etc.).
S-a căzut de acord că factorul G este de ordin intelectual (întrucât înţelegerea şi
rezolvarea de probleme sunt necesare în orice activitate); de aceea a fost confundat cu
inteligenţa.
Termenul de inteligenţă are insă o dublă accepţiune: a. proces de asimilare şi
prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul unei adaptări optime; b. aptitudine -
structuri operaţionale dotate cu anumite calităţi (complexitate, flexibilitate, fluiditate,
productivitate) prin care se asigură eficienţa conduitei.
Termenul de inteligenţă este un sistem de însuşiri stabile, proprii subiectului
individual şi care la om se manifestă în calitatea activităţii intelectuale centrată pe gândire.
Dar gândirea este strâns legată (chiar îmbinată organic) cu toate celelalte procese
psihice. De aceea, psihologul american Thurstone a stabilit mai mulţi factorii ai inteligenţei:
a. de raţionament (deductiv şi inductiv); b. de memorie; c. de capacitate; d. de rapiditate
perceptuală; e. de operare spaţială; f. de înţelegere a cuvintelor; g. de fluenţă verbală.
Datorită faptului că aceşti factori se întrepătrund în actul inteligent - prezenţa unui
factor general, global (G) nu este infirmată. Deci, problema care se pune este aceea a
structurării inteligenţei (adică a stilului cognitiv.

42
 Psihologia genetică, promovată de J. Piaget, confirmă punctul de vedere al
inteligenţei ca aptitudine generală cu o anume bază nativă. Adaptarea constă din
echilibrarea dintre asimilarea informaţiilor la schemele preexistente şi acomodarea
(restructurarea) impusă de noile informaţii ce nu se potrivesc perfect cu vechile scheme.
Deci, echilibrarea, pe care Piaget o identifică cu inteligenţa, se produce în baza
acomodărilor (restructurărilor, reorganizărilor mentale). Măsura inteligenţei este echivalentă
cu rata acomodărilor ce permit o bună înţelegere şi rezolvare de probleme. Dacă asimilarea
este superficială, iar acomodarea nu se produce decât anevoios şi insuficient, atunci şi
echilibrarea inteligentă este insuficientă (de aceea la debilii mintal, se vorbeşte despre
„vâscozitatea funcţională" - opusă flexibilităţii).
Considerând inteligenţa ca o structură instrumentală, proprie personalităţii individuale
(deci ca aptitudine generală), trebuie subliniat că însăşi experienţa de viaţă şi cu deosebire cea
şcolară şi profesională, pun în evidenţă şi permit evaluarea ei. (Pentru testarea inteligenţei se
uzează de un punctaj ce poate ajunge până la 160, stabilindu-se ca grupe mari: slab, mediu şi
superior). Empiric, inteligenţa se poate evalua după: randamentul învăţării; uşurinţa şi
profunzimea înţelegerii; dificultatea şi noutatea problemelor pe care subiectul este în stare să
le rezolve.
15.5 Conceptul de creativitate

A crea - a produce ceva nou (în raport cu ceea ce este vechi, cunoscut, uzual,
banal).
Noutatea este evaluată după cota de originalitate.
Cota de originalitate corespunde distanţei dintre produsul nou şi ceea ce preexistă ca
fapt cunoscut în domeniu.
Atributul de creativ semnifică nota de originalitate în activitatea şi în produsele
acesteia (exemplu: cercetarea ştiinţifică este creativă; un ins este creativ).
Termenul creativitate este foarte general şi a fost introdus în vocabularul psihologiei
americane, în deceniul al patrulea, pentru a depăşi limitele vechiului termen de talent.
Talentul. Notă comună a talentului şi creativităţii – originalitatea. Talentul
corespunde doar creativităţii de nivel superior (creativitatea poate fi şi medie, slabă).
Exemplu: toţi oamenii sunt în grade diferite creativi, dar numai unii sunt talentaţi. S-a
apreciat talentul ca fiind hotărât de dotaţia ereditară. Conceptul nou de creativitate admite o
mare contribuţie a influenţelor de mediu şi a educaţiei în formarea creativă a fiecăruia.
Talentul a fost conceput ca o dezvoltare superioară a aptitudinilor generale şi speciale şi ca o
fericită îmbinare a lor. Creativitatea include, însă, structuri mai complexe, de personalitate,
depăşind aptitudinile.
În psihologie, „creativitatea" are trei accepţiuni: comportament şi activitate psihică
creativă; structură a personalităţii (sau stil creativ); creativitatea de grup. Termenul
„creativitate" a fost introdus de Allport, în 1938, A înţeles că aceasta, nu se identifică cu
aptitudinile, ci presupune o dispoziţie generală a personalităţii spre nou (o organizare

43
stilistică a proceselor psihice în sistemul de personalitate). Creativitatea, exprimă vocaţia
fundamentală a fiinţei umane Creativitatea este o disponibilitate (o potenţialitate) a
personalităţii. Creaţia - manifestarea acestei disponibilităţi în condiţii prielnice.
15.6 Activitatea creativă
Orice subiect dispune de un potenţial creativ, adică de un stoc de informaţii,
structuri operaţionale, procedee de lucru, deprinderi. Încă de la comportamentul
senzoriomotor şi de la procesul percepţiei se constată demersuri creative (exemplu: explorăm
selectiv, percepem preferenţial unele însuşiri şi configuraţii ce devin relevante şi conferă
expresivitate imaginii perceptive). (De aceea, M. Ralea spunea că muzica ne învaţă să
ascultăm, iar pictura ne învaţă să privim).
Pornind de la ideea că la baza actelor creative stă potenţialul creativ, rezultă că toată
problema constă în activarea şi valorificarea acestui potenţial. Mai concret, se pune
problema utilizării experienţei în situaţii noi, a regândirii prin stabilirea de noi raporturi între
cunoştinţe etc. Se ajunge, deci, prin transformări şi recombinări ale datelor cognitive, de care
dispune subiectul, la noi idei sau proiecte. În ordinea creativităţii, mai importante şi relevante
decât rezolvările de probleme sunt punerile de noi probleme. Dar pentru aceasta trebuie să se
apeleze la euristică, ca subiectul să-şi pună mereu noi întrebări şi să problematizeze.
Gândirea logică aduce o anumită contribuţie la creaţie. În activitatea ştiinţifică,
interdisciplinaritatea este mai utilă.
Demersurile creative pot fi: spontane; voluntare (intenţionate).
În ambele cazuri, trebuie susţinute energetic de trebuinţe, motive, înclinaţii, interese,
aspiraţii. Aceştia sunt factori activatori ce reprezintă o cheie a creativităţii (ei acţionând
favorabil sau nefavorabil).
15.7 Structura creativităţii
Din cele arătate, rezultă că la creativitate contribuie toate procesele psihice, începând
cu senzaţiile şi percepţiile şi până la afectivitate şi voinţă, este deci o proprietate a întregului
sistem psihic uman. De aceea, psihologul Mihai Golu pune creativitatea în raport cu
emergenţa sistemului psihic uman (- capacitatea întregului de a produce efecte pe care părţile
nu le pot produce). În psihologia românească se cultivă modelul bifactorial al creativităţii
(prin care emergenţa este explicată). Cele două categorii de factori ai creativităţii sunt:
vectorii - stările şi dispozitivele energetice ce incită la acţiune şi raportare preferenţială:
trebuinţele, motivele, scopurile, înclinaţiile, aspiraţiile, convingerile şi, sintetic, atitudinile
caracteriale; operaţiile şi sistemele operatorii de orice fel.
Se poate observa că vectorii (ca energizori cu un anume sens) se divid în creativi şi
noncreativi (sau mai puţin creativi). Favorabili creativităţii sunt: a. trebuinţele de creştere: de
perfecţionare şi de performanţă (în opoziţie cu cele de echilibru, strict utilitare); b. motivaţia
intrinsecă: de implicare în acţiune pentru plăcerea acţiunii (în opoziţie cu cea extrinsecă); c.
aspiraţiile superioare: ce facilitează drumul spre performanţă, ce permit valorificarea optimă
a propriilor posibilităţi (în opoziţie cu cele de nivel scăzut); d. la nivelul personalităţii, se
dovedesc a fi creative atitudinile nonconformiste (în opoziţie cu cele conformiste, con-
venţionale). În mod asemănător, operaţiile se împart în: a. categorii de operaţii rutiniere,
automatizate (cuprinse în programele algoritmice şi care nu sunt generatoare de noi idei); b.
sisteme operatorii de tip euristic - care sunt direct orientate spre descoperire şi invenţie.
Vectorii declanşează selectiv şi pilotează, într-un nume sens, sistemele operatorii.
Exemplu: dacă un elev doreşte doar să înţeleagă bine lecţia şi să o poată spune, el nu obţine
decât un efect de gândire reproductivă; dacă este incitat de curiozitate ştiinţifică şi doreşte să
găsească răspunsuri la întrebări, punându-şi diferite probleme, poate ajunge la o gândire
productivă şi creatoare.
Creativitatea este interacţiunea optimă între vectorii creativi şi operaţiile generative.
La nivelul personalităţii se constituie blocuri între vectorii atitudinali şi acele sisteme

44
de operaţii pe care le-am numit aptitudini (sunt structuri care au sau nu efecte creative).
Considerată ca o structură de personalitate, creativitatea este, în esenţă,
interacţiunea optimă dintre atitudinile predominant creative şi aptitudinile generale şi
speciale de nivel supramediu şi superior. Nu este suficient să dispui de aptitudini, dacă
acestea nu sunt orientate strategic, prin motivaţie şi atitudini, către descoperirea şi generarea
noului. În schimb, prezenţa vectorilor este de natură să producă efecte creative remarcabile şi
la persoane care nu dispun de aptitudini extraordinare.
Printre atitudinile creative importante, pot fi menţionate: a. Încrederea în forţele
proprii şi înclinaţia puternică spre realizarea de sine; b. Interesele cognitive şi devotamentul
pentru profesiune; c. Atitudinea antirutinieră, care incită la analiza critică a experienţei şi
realizarea de noi experimente; d. Cutezanţa în adoptarea de noi scopuri neobişnuite şi
îndepărtate şi asumarea riscurilor legate de îndeplinirea acelor proiecte dificile şi curajoase; e.
Perseverenţa în căutarea de soluţii şi în realizarea proiectului urzit şi revizuirea continuă a
proiectului şi continua lui optimizare; f. Simţul valorii şi atitudinea valorizatoare, care duc la
recunoaşterea deschisă a valorii altora şi la afirmarea onestă şi demnă a valorii proprii; g.
Grupul atitudinilor direct creative, constând din simţământul noului, dragostea şi
receptivitatea pentru tot ce este nou, original.
15.8 Niveluri şi stadii ale creativităţii
Fiind o proprietate general umană, creativitatea se prezintă în diverse forme şi se
situează la diverse niveluri ierarhice.
15.8.1 Forme (după Al. Roşea)
Creativitatea generală (de largă aplicabilitate).Creativitatea specială (în tehnică, artă,
sport etc.).
19.5.2 Niveluri (după C.W. Taylor)
Creativitatea de expresie, ţine de mimico-gesticulaţie, de vorbire (exemplu: în teatru,
oratorie); Creativitatea procesuală, ţine de notele originale în dezvoltarea proceselor psihice
(cum percepem, cum gândim...); Creativitatea de produs, întruchipată într-un obiect sau
proces tehnologic; Creativitatea inovativă - recombinarea ingenioasă a unor elemente
cunoscute -> o nouă structură; Creativitatea inventivă, produce noul „nou"; Creativitatea
emergentă - descoperirea sau punerea în funcţiune a unui nou principiu, care revoluţionează
un întreg domeniu (exemplu: evoluţionismul lui Darwin, relativitatea lui Eistein) reprezintă
nivelul suprem al creativităţii (deschizătorii de drumuri fiind calificaţi genii).
15.8.3 Stadii ale procesului creaţiei.
Creativitatea poate fi socotită o expresie a personalităţii, dar aceasta nu exclude, ci
presupune activităţi îndelungate şi eforturi deosebite Psihologul englez G. Wallas stabileşte
patru stadii ale procesului creaţiei: Stadiul pregătitor, în care, în legătură cu apariţia unei
intenţii, se produce o mobilizare a subiectului şi intervin analize, strângeri de materiale,
schiţări de planuri, experimente mintale; Stadiul incubaţiei, în care subiectul nu mai este
fixat conştient asupra obiectivului său, dar, la nivel inconştient, procesul continuă să se
desfăşoare; Momentul iluminării (intuiţiei), când apare ideea „fericită", proiectul creativ
punându-se la punct; Stadiul verificării sau elaborării finale. Învăţăminte ce rezultă din
enumerarea acestor stadii: Pregătirea implică motivaţie puternică şi orientare către scop, ca
subiectul să fie mereu conştient sau in conştient, preocupat de respectivele probleme şi să
selecţioneze materiale, să urmărească ipoteze etc.; Astfel, tema preocupărilor sale va germina
şi în spaţiul inconştient. Trebuie, deci, să se rezerve un timp pentru incubaţie, dar să se
întreţină interesul pentru tema respectivă prin reveniri conştiente; E bine ca acele ce ne apar
în minte, ca rezultat al inspiraţiei, să fie obiectivate, notate, reţinute, pentru a nu fi uitate;
Elaborarea efectivă nu se mai produce ca de la sine, ci necesită eforturi susţinute pe mari
intervale de timp.

45
 Activităţile modulului II: Însuşirile de personalitate

Capitolul 10. Introducere în psihologia personalităţii

10.1 Alegeţi litera din dreptul variantei corecte. Fiecare răspuns corect = 5 p
1). Ca nucleu al personalităţii, Eu-l are origine: a. biologică; b. socială; c. înnăscută; d.
dobândită.
2). Temperamentul reprezintă, în sistemul de personalitate, subsistemul: a. fiziologic;
b. bioenergetic; c. instrumental; d. de autoreglaj.
3). Termenul de „persoană" reprezintă: a. un om obişnuit; b. orice om normal; c. un
om cu personalitate; d. o exprimare statistică.
4). Tipologia personalităţii se formează ca urmare a apartenenţei: a. la o anumită
zodie; b. la o anumită grupă sangvină; c. la un anumit tip de caracter; d. la un anumit grup
social sau cultură.
5). Agitaţia unui om acuzat pe nedrept reprezintă: a. o trăsătură de personalitate; b. o
reacţie la o anumită situaţie; c. o manifestare a temperamentului; d. o manifestare a
caracterului.
6). Tipul reprezintă: a. un individ simpatic; b. un anume individ; c. asemănările unor
grupuri de persoane în comparaţie cu altele; d. un fel de a fi.
7). Personalitatea poate fi definită ca: a. un sistem bio-psiho-social; b. un ansamblu de
comportamente; c. o trăsătură a sistemului psihic uman; d. un sistem de însuşiri psihice.
8). Individul reprezintă: a. orice om obişnuit; b. orice organism viu; c. o persoană
oarecare; d. un om lipsit de personalitate.
10.2 Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre Personalitate şi S.P.U. 10 p
10.3 Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre Personalitatea psihică şi
fenomenele psihice (sistemul proceselor şi funcţiilor psihice) 10 p
10.4 Reprezentaţi schematic caracteristicile trăsăturilor de personalitate. 10 p
10.5 Explicaţi, de ce Eul este considerat integrator al personalităţii. 10 p
10.6 Scrieţi, pe scurt, cum are loc constituirea Eu-lui. 10 p
10.7 Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre noţiunile: Individ, persoană,
personalitate, individualitate. 10 p
10.8 Scrieţi (utilizând informaţia din fig. 10.2) cum Dvs. interacţionaţi cu lumea
înconjurătoare. 20 p
10.9 Descrieţi, pe scurt, totalitatea structurală a trăsăturilor Dvs. de personalitate. 20
10.10 Efectuaţi descrierea macrostructurală a unui personaj literar preferat, utilizând
informaţia din fig. 14.3. 20 p
10.11 Scrieţi un eseu pe tema ”Sistemul meu de particularităţi”, utilizând informaţia
din fig. 14.5. 20 p
Capitolul 11. Activitatea umană
11.1 Definiţi noţiunea de „activităţi psihice”. 5 p
11.2 Explicaţi în ce condiţii are loc dezvoltarea activităţii umane. 5 p
11.3 Scrieţi criteriile după care pot fi clasificate structura şi funcţionarea diferitor
elemente ale activităţii. 5 p

46
 11.4 Scrieţi: Fiecare răspuns corect = 5 p
a) care este rolul deprinderilor în structura activităţii.
b) câte feluri de deprinderi cunoaşteţi şi care sunt ele.
c) care sunt condiţiile elaborării deprinderilor .
d) felurile de interacţiune a deprinderilor .
11.5 Reprezentaţi schematic elementele structurale ale activităţii. 10 p
11.6 Reprezentaţi schematic formele activităţii. 10 p
11.7 Reprezentaţi schematic felurile deprinderilor. 10 p
11.8 Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre deprinderi, priceperi şi obişnuinţe.
10 p
11.9 Scrieţi câte două exemple de interferenţă retroactivă a deprinderilor şi
interferenţă proactivă a deprinderilor. 10 p
11.10 Explicaţi de ce activitatea este considerată o nevoie psihică, o cerinţă
imperioasă a integrităţii omului. 15 p
11.11 Scrieţi 5 deprinderi automatizate pe care le-aţi observat la Dvs. 15 p
11.12 Scrieţi în mod obişnuit un cuvânt ceva mai lung şi înregistraţi timpul. Scrie-ţi-l
apoi literă cu literă, lăsând spaţii între acestea şi, de asemenea, înregistraţi timpul. Explicaţi
în scris diferenţele apărute. 15 p
11.13 Faceţi un triunghi echilateral cu o mână şi înregistraţi timpul. Faceţi-l apoi cu
cealaltă mână şi înregistraţi timpul. Explicaţi în scris diferenţele de timp şi de calitate. 15 p
11.14 Scrieţi un cuvânt şi înregistraţi timpul. Scrieţi-l apoi de la sfârşit spre început
şi înregistraţi timpul. Explicaţi în scris diferenţele de timp şi de calitate. 15 p
11.15 Argumentaţi, în baza unui exemplu propriu, că activitatea este o relaţie dintre
organism şi mediu. 20 p
11.16 Descrieţi, pe scurt, elementele structurale, scopul şi motivul a oricăror două
activităţi efectuate de către Dvs. 20 p
11.17 Descrieţi, pe scurt, activitatea principală şi argumentaţi în ce mod ea este
manifestarea întregii Dvs. personalităţi. 20 p
11.18 Să presupunem că Dvs. doriţi să deveniţi maestru al dansului. Descrieţi
condiţiile de bază pentru dobândirea deprinderii de dans şi etapele ei de formare. 20 p
11.19 Gândiţi-vă la o activitate oarecare (scris, mers, înot, bătut la maşină, învăţat
pentru un examen etc.) şi apoi descompuneţi-o în acţiuni, operaţii, mişcări.
Descrieţi caracteristicile lor psihologice şi relaţia dintre ele. 20 p
11.20 Stabiliţi-vă şi descrieţi o activitate (de joc, muncă, învăţare, creaţie).
Analizaţi-o după următorii parametrii: natură (fizică, intelectuală); conţinut psihologic
(din ce se compune); caracter (monotonă, repetitivă, variată, creativă); condiţii de realizare
(mediul fizic şi social în care se desfăşoară); grad de dificultate; urgenţa executării ei etc. 20
Capitolul 12. Orientarea personalităţii
12.1 Alegeţi litera din dreptul variantei corecte. Fiecare răspuns corect = 5 p
1) Pentru a învăţa mai uşor şi mai bine, intensitatea impulsului motivaţional ar trebui
să fie: a. foarte mare; b. foarte slabă; c. moderată; d. dublată de afectivitate.
2) În funcţie de poziţia motivului în raport cu activitatea, formele motivaţiei se împart
în: a. intrinsecă şi extrinsecă; b. înnăscută şi dobândită; c. primară şi secundară; d. simplă şi
complexă.
3) În funcţie de gradul de structurare există: a. trebuinţe biologice şi fiziologice; b. de
cunoaştere; c. interne şi externe; d. simple şi complexe
4) Pentru un cercetător, interesul pentru cunoaştere reprezintă o motivaţie: a.
înnăscută; b. dobândită; c. biologică; d. intrinsecă.
5) Interesele reprezintă: a. stări de necesitate; b. trebuinţe de supravieţuire; c. stări
motivaţionale simple; d. suma motivaţiilor.

47
 6) În funcţie de criteriul genetic formele motivaţiei se împart în: a. biologice şi
fiziologice; b. înnăscute şi dobândite; c. intrinseci şi extrinseci; d. simple şi complexe.
7) După psihologul american Abraham Maslow, efectul perturbator al nesatisfacerii
cronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare cu cât trebuinţa se află mai aproape de: a. vârful
piramidei; b. baza piramidei; c. mijlocul piramidei; d. extremităţile piramidei.
8) După posibilitatea reală de satisfacere a stărilor de necesitate, există: a. stări
motivaţionale imposibil de satisfăcut; b. stări de motivaţie satisfăcute continuu; c. stări
motivaţionale satisfăcute intermitent; d. stări motivaţionale nerelevante.
9) În sistemul personalităţii, motivaţia are rol de: a. reglare-stabilizare; b. interacţiune
şi semnalizare; c. analiză şi sinteză; d. stimulare şi dinamizare.
12.2 Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre trebuinţe, impulsuri, intenţii şi
tendinţe. 10 p
12.3 Stabiliţi şi descrieţi corespondenţe dintre trebuinţe şi motive. 10 p
12.4 Scrieţi trei exemple de interacţiune a motivelor în situaţii complexe. 10 p
12.5 Reprezentaţi schematic formele motivaţiei. 10 p
12.6 Explicaţi cum poate fi determinat indicele de rezistenţă la frustrare. 10 p
12.7 Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre nivelul de aspiraţie, nivelul de
expectaţie şi nivelul de realizare. 10 p
12.8 Stabiliţi deosebirea dintre interese, trebuinţe şi motive. 15 p
12.9 Scrieţi care este nivelul Dvs. actual de aspiraţie. 15 p
12.10 Căutaţi, la psihologie sau la oricare alt obiect de învăţământ, cât mai multe
exemple noi, neobişnuite, frapante, contradicţii, paradoxuri de idei etc., care să vă crească
motivaţia învăţării. Scrieţi-le. 20 p
12.11 Faceţi următorul experiment. 20 p
Sarcina: trasarea timp de 15 secunde a cît mai multor liniuţe verticale unele după
altele. Înainte de a începe activitatea gândiţi-vă câte liniuţe credeţi ca veţi putea trasa în cele
15 secunde. Scrieţi numărul în dreapta paginii, sus. Începeţi şi trasaţi liniuţele. Scrieţi
numărul obţinut alături de cel dinainte. Repetaţi activitatea, dar nu înainte de a nota numărul
de liniuţe pe care credeţi că-l veţi realiza de data aceasta. Procedaţi în acest fel de mai multe
ori. Analizaţi rezultatele obţinute şi explicaţi-le în scris.
12.12 Descrieţi componenţa paletei Dvs. de interese. 20 p
12.13 Scrieţi care este idealul spre care Dvs. tindeţi a-l realiza ca pe o valoare
supremă şi care este structura lui psihologică. 20 p
12.14 Demonstraţi că convingerile, idealul şi concepţia Dvs. despre lume se află în
interdependenţă, formând complexul motivaţional al personalităţii. 20 p
12.15 Descrieţi care forme ale motivaţiei Dvs. sunt mei eficiente (mai productive).20
p
12.16 Stabiliţi condiţiile care vă sunt necesare pentru obţinerea optimumului Dvs.
motivaţional. 20
12.17 Încercaţi să realizaţi un profil motivaţional pentru fiecare membru al familiei
Dvs. 20 p
12.18 Descrieţi, pe scurt, trei situaţii în care au fost activate simultan două sau mai
multe motive, ce au provocat respectiv trei tipuri de conflicte motivaţionale. Explicaţi în ce
mod conflictele au fost surmontate. 20 p
12.19 Alcătuiţi o listă cu motivele care vă determină să învăţaţi la psihologie. Grupaţi
aceste motive în extrinsece şi intrinsece. 20 p
Capitolul 13. Temperamentul
13.1 Alegeţi litera din dreptul variantei corecte. Fiecare răspuns corect = 5 p
1) Manifestările temperamentale caracterizează: a. limbajul şi gândirea; b. motivaţia şi
afectivitatea; c. voinţa şi atenţia; d. întreaga personalitate.

48
 2) Tipul temperamental somatoton se caracterizează prin: a. nevoia de somn; b.
plăcerea relaxării; c. plăcerea de a munci; d. agresivitate.
3) Dintre tipurile temperamentale descrise de Hippocrates şi Galenus fac parte: a.
atletic; b. astenic; c. sangvinic; d. endomorf.
4) Tipului somatic ectomorf descris de Sheldon îi corespunde temperamentul: a.
sangvinic; b. cerebroton; c. limfatic; d. introvertit.
5) Temperamentul cerebroton se caracterizează prin: a. voce puternică; b. plăcerea
relaxării; c. tendinţa de izolare; d. extraversie.
6) În tipologia lui Kretschmer intră tipul: a. astenic; b. coleric; c. endomorf; d.
extravertit.
7) Temperamentul are un caracter: a. dobândit; b. înnăscut; c. parţial înnăscut, parţial
dobândit; d. educat.
8) Extravertiţii se caracterizează prin: a. plăcerea de a munci; b. sociabilitate; c. calm;
d. stabilitate afectivă.
9) În tipologia lui Sheldon întâlnim tipul: a. atletic; b. somatoton; c. melancolic; d.
bilios.
10) Descrierea tipului temperamental introvertit stabil aparţine lui: a. Pavlov; b.
Galen; c. Eysenck; d. Kretschmer.
11) Împărţirea temperamentelor în extravertit şi introvertit aparţine lui: a. Sheldon; b.
Hippocrates; c. Jung; d. Freud.
12) Tipul comportamental puternic neechilibrat a fost descris de: a. Pavlov; b.
Eysenck; c. Galen; d. Kretschmer.
13) Orientarea persoanei către exterior caracterizează temperamentul: a. puternic
echilibrat; b. puternic neechilibrat; c. extravertit; d. instabil
13.2 Aranjaţi în ordine alfabetică indicatorii psihologici a tipurilor de temperament.5
p
13.3 Scrieţi ce idee a stat la baza elaborării tipologiei lui E. Kretschmer. 5 p
13.4 Numiţi sistemele organismului cărora le corespund biotipurile după Sigaud. 5 p
13.5 Scrieţi elementele care au stat la baza delimitării biotipurilor după Sheldon.5 p
13.6 Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre tipologia lui Jung şi Gross. 10 p
13.7 Reprezentaţi sub formă de tabel avantajele şi dezavantajele fiecărui tip de
temperament. 10 p
13.8 Scrieţi criteriile cunoscute de clasificare a temperamentului şi dimensiunile după
care se face descrierea lui. 15 p
13.9 Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre tipurile descrise de E. Kretschmer,
Sigaud şi Sheldon. 15 p
13.10 Reprezentaţi sub formă de tabel ideile globale asupra biotipologiei. 15 p

49
 13.11 Citiţi cu atenţie, în tabelul următor (P. Hedges, Personalitate şi temperament,
Humanitas 1999), trăsăturile prin care se caracterizează extravertiţii şi introvertiţii. Gândiţi-vă
care trăsături vi se potrivesc cel mai bine şi scrieţi cărui tip aparţineţi. 20 p
Extravertitul Introvertitul
Preferă să lucreze împreună cu alţi oameni şi se Îi place, uneori, compania oamenilor, dar are nevoie şi
simte nefericit când e singur. Doreşte compania de momente de singurătate în care să citească, să mediteze
oamenilor şi în momentele de destindere. sau să aibă linişte.
Se simte bine într-un grup şi este, în general, Preferă grupurile mici şi contactele cu câte un singur
vorbăreţ şi prietenos. Perioadele prea lungi de singurătate om. O companie prea numeroasă îl oboseşte şi-l vlăguieşte.
pot să-l deprime.
Cere noutăţi despre toată lumea. Este interesat de Aşteaptă să primească noutăţi de la ceilalţi. E mai
tot ce înseamnă lumea exterioară. interesat de lumea interioară a reflecţiei decât de lumea
exterioară.
Este de obicei deschis şi se împrieteneşte uşor. Este rezervatei are uneori dificultăţi de comunicare, îşi
Cunoaşte multă lume. face mai greu prieteni, dar se simte foarte legat de ei.
Acumulează energie din contactele cu oamenii, Se „realimentează" din surse interioare de energie.
dar îşi epuizează repede rezervele. Are tendinţa de a-şi economisi energia.
De obicei, discută deschis cu cei din jur, îşi Când se află într-un grup, are nevoie de timp de
exteriorizează sentimentele. Vorbeşte cu plăcere la gândire înainte de a-şi spune opinia, în general, nu intervine
telefon. în conversaţia celorlalţi.
Este impulsiv, întâi acţionează şi apoi gândeşte. Preferă să gândească bine înainte de a acţiona. Uneori
Are tendinţa de a gândi cu glas tare. nu acţionează la momentul oportun.
Vorbeşte cu uşurinţă despre el însuşi şi îşi expri- Este mai greu de cunoscut fiindcă nu-şi dezvăluie
mă părerile fără reţineri. Mai mult vorbeşte decât ascultă. calităţile. Mai mult ascultă decât vorbeşte. Compania
Compania introvertiţilor îi produce o senzaţie de extravertiţilor îl agasează.
disconfort întrucât îi displace tăcerea.
13.12 Conducându-vă după maxima ,,omul potrivit la locul potrivit", gândiţi-vă şi
scrieţi câte 5 tipuri de activităţi ce i s-ar potrivi mai bine unui om nervos, agitat, impulsiv,
instabil; dar unuia tenace, calm, perseverent, răbdător; ce activităţi ar fi contraindicate pentru
un om sensibil, hiperemotiv, susceptibil, neîncrezător în forţele sale, migălos, meticulos.
Ţinând cont de tipul Dvs. de temperament scrieţi 5 activităţi care credeţi că vi s-ar
potrivi cel mai bine. 20 p
13.13 Elaboraţi un set de 20 de întrebări care ar putea fi utilizate la determinarea
fiecărui tip de temperament. 20 p
Capitolul 14. Caracterul
14.1 Alegeţi litera din dreptul variantei corecte. Fiecare răspuns corect = 5 p
1). In sens larg, termenul de caracter este sinonim cu: a. aptitudini; b. fire; c.
temperament; d. personalitate.
2). Respectul faţă de ceilalţi reprezintă o atitudine: a. faţă de sine; b. faţă de activitate;
c. faţă de muncă; d. faţă de societate.
3). Minciuna reprezintă o atitudine faţă de: a. muncă; b. familie; c. lume şi viaţă; d.
ceilalţi.
4). Caracterul este: a. înnăscut; b. dobândit; c. ereditar; d. atât înnăscut, cât şi
dobândit.
5). Atitudinea faţă de sine este o componentă a: a. imaginii de sine; b. stimei de sine;
c. conştiinţei de sine; d. respectului de sine.
6). Caracterul se formează: a. la naştere; b. la maturitate; c. în copilărie şi la
adolescenţă; d. la adolescenţă.
7). Aroganţa reprezintă o atitudine faţă de: a. muncă; b. viaţă; c. sine; d. realitatea
socială.
8). Atitudinea este o modalitate de a reacţiona la problemele de viaţă: a. afectiv; b.
intelectual; c. comportamental; d. temperamental.
9). Atitudinea cuprinde elemente: a. cognitive; b. de comportament; c. de învăţare; d.
de intenţionalitate.

50
 10). Fermitatea caracterului presupune: a. voinţă şi perseverenţă; b. ambiţie şi
performanţă; c. convingere şi iniţiativă; d. insistenţă.
11). Încrederea în sine exprimă: a. fermitatea caracterului; b. stăpânirea de sine; c.
spirit de disciplină; d. gradul de organizare al acţiunilor voluntare.
14.2 Descrieţi particularităţile structurale ale caracterului Dvs. 10 p

Faţă de sine Faţă de oameni

Atitudinea

Faţă de muncă Faţă de patrimoniul obştesc şi

personal

14.3 Completaţi în spaţiile indicate trăsăturile corespunzătoare de caracter. 10 p

14.4 Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre caracter, temperament şi aptitudini.
10 p
14.5 Reprezentaţi schematic particularităţile structurale ale caracterului. 10 p
14.6 Argumentaţi, în baza exemplului propriu, în ce mod caracterul omului se
manifestă din plin în situaţii critice. 15 p
14.7 Clasificaţi în însuşiri de caracter şi de tamperament. Ex: Caracter – 1,2,3, 15 p
1. Neechilibrare 10. Încadrare activă în muncă
2. Hărnicie 11. Neadaptare
3. Sentiment de datorie 12. Efectuare operativă a lucrurilor
4. Responsabilitate 13. Sociabilitate
5. Coordonare bună 14. Ciclicitatea dispoziţiei şi activităţii
6. Acurateţe 15. Rezervare
7. Impresionabilitate 16. Preferinţa de a fi singur
8. Amabilitate 17. Sensibilitate
9. Productivitate scăzută de 18. Inerţie
muncă

51
 14.8 Scrieţi câteva exemple din viaţa Dvs. ce confirmă faptul că caracterul nu este
înnăscut, ci dobândit. 20 p
Capitolul 15. Aptitudinile. Creativitatea
15.1 Alegeţi litera din dreptul variantei corecte. Fiecare răspuns corect = 5 p
1). Aptitudinile muzicale cuprind componente ale: a. memoriei; b. voinţei; c.
imaginaţiei; d. motivaţiei.
2). Spiritul de observaţie este o componentă a aptitudinii: a. muzicale; b. tehnice; c.
matematice; d. pedagogice.
3). Nivelul de dezvoltare a unei aptitudini se poate evalua după indicatorii: a.
originalitate; b. stabilitate; c. pricepere; d. deprindere.
4). Aptitudinile muzicale sunt: a. simple; b. complexe; c. speciale; d. generale.
5). Aptitudinile, ca sisteme operatorii, sunt formate din: a. spirit de observaţie; b.
stabilitatea atenţiei; c. percepţie spaţială; d. însuşiri psihice şi fizice.
6). Aptitudinile au un caracter: a. înnăscut; b. dobândit; c. atât înnăscut cât şi
dobândit; d. ereditar.
7). Talentul reprezintă: a. o combinaţie originală de aptitudini; b. dezvoltarea
accentuată a unei aptitudini; c. combinaţia dintre aptitudini şi atitudini; d. dezvoltarea
puternică a unei capacităţi.
15.2 Explicaţi în ce mod se dobândeşte aptitudinea şi ce contribuie la construirea ei. 5
p
15.3 Scrieţi în ce cazuri putem considera că echilibrarea inteligentă este insuficientă.
5p
15.4 Scrieţi factorii activatori ai activităţii creative. 5 p
15.5 Descrieţi corespondenţele dintre aptitudini şi capacităţi. 10 p
15.6 Reprezentaţi grafic felurile aptitudinilor. 10 p
15.7 Reprezentaţi schematic noţiunea de „Adaptare” după Piaget. 10 p
15.8 Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre talent, creativitate şi aptitudini. 10
p
15.9 Reprezentaţi schematic factorii favorabili creativităţii. 10 p
15.10 Reprezentaţi schematic stadiile procesului de creaţie. 10 p
15.11 Scrieţi câte 5 calificative: „Eu sunt apt pentru...”; „Eu sunt inapt pentru...”. 15 p
15.12 Cum credeţi, persoanele care nu dispun de aptitudini extraordinare pot produce
efecte creative. Argumentaţi-vă răspunsul. 15 p
15.13 Descrieţi inteligenţa Dvs. utilizând factorii inteligenţei după Thurstone. 20 p
15.14 Explicaţi de ce factori ţineţi cont atunci când evaluaţi inteligenţa cuiva. 20 p
15.15 Stabiliţi şi descrieţi aptitudinile creative pe care le posedă membrii familiei
Dvs. 20 p

Maximal – 1365 p.
Minimal –1000 p.

52
 ANEXE

ANEXA 1. TIPOLOGIA LUI HIPOCRATE ŞI A LUI GALEN

Prima concepţie, aceea care de aproape două mii cinci sute de ani influenţează
dezvoltarea caracterologici, este concepţia lui Hipocrate. Ea este departe de a fi moartă. După
marele Lavater în secolul al XVIII-lea, psihologii încă o mai apără în secolul XX; pe aceasta
o susţin, sub alte denumiri, dr. Allendy în Leş temperaments (1922) si tot pe aceasta o
dezvoltă dr. Carton în Diagnostic eî conduite des temperamente (1926), domnul Louis Gastin
în Elements de psycho-diagnostic (1948), şi rnulţi alţii. Această concepţie a fost reţinută spre
a servi drept cadru „Tipologiei Activităţii Nervoase Superioare" în celebrele cercetări cortico-
viscerale ale Şcolii ruse (Pavlov, Ivanov Smolenski, Bîkov).
Hipocrate, reluat de Galen şi Celsus, distingea 4 temperamente principale nimbate de
mituri, de elemente, de fluiduri şi umori: Limfaticul, Sangvinul, Biliosul şi Nervosul sau
Atrabilarul.
Dr. Allendy, în excelenta parte întâi a cărţii sale, trece în revistă toate teoriile istorice
cu privire la temperament: greceşti, ebraice, chineze, antice, medievale şi modeme. Iată,
rezumativ, cum prezintă el cele 4 tipuri fundamentale:
Limfaticul sau „flegmaticul" are tenul alb cu reflexe livide, pielea fină, netedă,
nepăroasă, rece şi umedă. Ţesutul muscular abundent ascunde reliefuri, rotunjeşte formele,
dând feţei o expresie blajină, puhavă, tinzând la obezitate. Firele de păr sunt fine, cresc încet
şi cad repede; genele sunt lungi; pilozitate rară pe trunchi şi pe membre. Buza superioară este
umflată; cea inferioară este moale şi atârnă; aripile nasului groase, lobul urechii puternic.
Ochii luminoşi, proeminenţi, privirea dulce şi vagă. Pulsul este slab şi lent, circulaţia leneşă...
Caracter nepăsător, maleabil, visător, blajin, docil. Viaţă lipsită de pasiuni. Afectuos, se
ataşează în parte din obişnuinţă. Memorie excelentă, imaginaţie săracă, inteligenţă lentă şi
profundă...
Sangvinul are un ten trandafiriu, cu reflexe aurii şi calde; piele suplă, caldă şi umedă.
Muşchi consistenţi, robuşti. Figura exprimă bunăstarea şi sănătatea. Ochii cu tendinţa de a
proemina, sclerotica foarte albă, privirea directă. Cu un apetit excelent, sangvinul are tendinţa
excesului gastronomic; transpiraţia este abundentă. Acest temperament foarte puternic
întruchipează tipul atletic. Somn lung, profund, liniştit... Circulaţie abundentă şi activă, mers
viguros, dar greoi, gesturi violente şi lipsite de graţie. Natură optimistă, conciliantă,
generoasă, expansivă. Este însă iritabil, impulsiv, cu accese de furie extrem de violente, dar
fără ranchiună. Foarte supus instinctelor sale, gurmand, voluptuos, înflăcărat şi schimbător în
afecţiunile sale, vanitos, caută liniştea personală. Memorează lesne, inteligenţă vie, însă
superficială; îi plac umorul, batjocura, bunul-simţ. Este sceptic şi jovial.
Biliosul sau colericul are un corp mai subţire; pielea gălbuie, caldă, uscată..., ţesutul
celular grăsos este rar, ceea ce accentuează proeminenţele musculare şi face venele foarte
vizibile. Trăsăturile sunt dure şi pronunţate. Păr negru, abundent..., sistemul pilos dezvoltat.
Frunte mare, buze subţiri, un nas ascuţit, cu nări mobile. Ochii, întunecaţi la culoare, sunt
înfundaţi în orbite, sclerotica are o tentă verzuie. Privirea fixă, pătrunzătoare, expresivă,

53
arzătoare. Puls rapid, inima este mai degrabă mică, iar venele sunt înguste, ceea ce
accelerează circulaţia. Voinţă puternică, inflexibilă, tenace. Este mândru, ambiţios, autoritar,
violent, insubordonat şi desfăşoară o activitate tumultuoasă; afecţiuni tiranice, violente,
marcate de gelozie. Caracter despotic, dogmatic, ataşat prejudecăţilor, vindicativ, încăpăţânat.
Memoria nu are nimic remarcabil, dar inteligenţa este promptă şi strălucitoare.
Nervosul sau atrabilarul sau melancolicul are tenul foarte întunecat, cu reflexe
pământii si plumburii. Piele tare, netedă, lustruită, rece şi uscată. Muşchii sunt foarte bine
desenaţi, dar nu prea dezvoltaţi. Trăsături crispate, expresie tristă. Buze subţiri, nas subţire,
ochi înfundaţi si seci, privire fixă, neliniştită, în general coborâtă. Puls încet, apetit slab,
capricios, digestie dificilă, transpiraţie nefrecventă. Toate funcţiile sunt încetinite şi
neregulate... Gesturi lipsite de amplitudine, tremurătoare, penibile. Mers studiat şi dificil,
voce joasă, conversaţie dominată de mâhnire. Caracter extrem de excitabil, reacţionează viu.
Este o natură pesimistă, bizară, concentrată, avară; e egoist, suspicios, ranchiunos şi solitar.
Este un teoretician complicat, rutinier, constant în întreprinderile sale, torturat de dorinţe
anormale.

IV III II I
Iată, reprezentate din faţă, temperamentele hipocratice: Limfaticul (I), Sangvinul (II), Biliosul (III) şi Nervosul
sau Atrabilarul (IV). La mijloc este reprezentată dezvoltarea echilibrată, care conciliază cele două tendinţe
opuse, figurată aici după imaginea lui Doryphor, modelul de frumuseţe al antichităţii.
(După L. Corman, Diagnostic...)
Este suficient să citim aceste descrieri fidele tradiţiei celei mai pure a morfologiei
umorale ca să băgăm de seamă că tentativa corespondenţelor lui Le Senne este cât se poate
de discutabilă. El o prezintă în felul următor: „Verificăm valoarea clasificării lui Galen
arătând că cele 4 temperamente ale clasificării sale corespund fără siluire celor 4 grupe ale
clasificării de la Groningen:
- Sangvinii devin non-emotivi primari;
- Flegmaticii (sau Limfaticii) devin non-Emotivi secundari;
- Colericii (sau Bilioşii) devin Emotivi primari;
- Melancolicii (sau Nervoşii) devin Emotivi secundari".
În mod vizibil, termenii lui Hipocrate au cântărit în alegerea corespondenţelor, fără ca
temperamentele să fi fost cu adevărat evocate. Nu este mai valabil nici tabloul care face din
Sangvinul lui Galen un nEA, din Limfatic un nEnA, din Bilios un EA şi din Nervos un EnA.
Mulţi cercetători au presimţit lucrul acesta, iar soluţia a fost amorsată utilizându-se în acest
scop combinaţii binare de temperamente, fără a se preciza care este cel dominant. Prin acest
procedeu, E. Caille, precum şi G. Polti şi Gary de Lacroze ajung la diviziunea în şase tipuri:
N.S. (Nervos sangvin), B.L. (Bilios limfatic), S.L., N.B., B.S., L.N., repartizaţi într-o roză a
caracterelor.

54
 Această roză şi corespondenţele sale, care — după cum ne aminteşte domnul Gex - a
fost adoptată şi de dr. Viard, prezintă inconvenientul de a diferenţia
în mod incorect factorul de activitate caracterologic. De exemplu,
nEAP şi nEnAP sunt regrupate pe această roză înaintea unui singur
binom ŞL.
(A se vedea figura alăturată).
Fără îndoială, putem da lui „S" o valoare dominantă şi lui
„L" un rol de subdominantă spre a da seama de nEAP al lui Le
Senne şi putem face operaţia inversă pentru nEnAP (Amorful lui Le
Senne), dar în numele căror criterii?
Soluţia problemei corespondenţelor este foarte simplă când luăm în seamă dialectica
recelui, caldului, uscatului şi umedului, care constituie fondul acestei tipologii din antichitate
şi semnificaţia conceptelor sale. Ele se reduc la două noţiuni pozitive, celelalte două fiind
absenţa caldului şi umedului. „Cald" la antici înseamnă Stenia unui temperament. Spunem
azi, fără a ne mai gândi la Foc, care simboliza „caldul" şi care este totuşi etimologiceşte
prezent în cuvântul nostru: Ardoarea. „Căldura" semnifică o mare cantitate de energie
disponibilă.
„Umedul" pentru Galen, Hipocrate şi Celsus reprezintă Plasticitatea caracterului. Fără
a ne gândi la „Apă", care simboliza acest factor al temperamentului şi care este prezent şi în
cuvântul nostru, noi spunem despre un caracter a cărui Plasticitate este mare că el este „fluid"
sau „unduios".
„Recele" şi „uscatul" sunt amândouă lipsuri. Lipsă de „căldură", de „vitalitate", de
„flacără" la „rece", întotdeauna inert, lent, timid în acţiune şi reacţie. Lipsă de liant, de
plasticitate, de supleţe, de adaptare la „uscat", întotdeauna prea dur, prea rigid, prea inflexibil,
care lasă prea puţin să-i apară emoţiile sau să-i „transpire" proiectele. Corespondenţa se
stabileşte deci făcând să varieze gradul de Stenie între cele două extreme ale sale EA şi
nEnA, spre a trece de la „cald" la „rece", iar gradul de Plasticitate-Sejunctivitate spre a trece
de la „umed" la „uscat": sau, ca să reluăm termenii foarte fericit aleşi ai dr. Allendy, utilizaţi
de el din nefericire în accepţiuni destul de diferite şi mai degrabă patologice decât caractero-
logice, Limfaticul este atoni-plastic, Sangvinul toni-plastic, Biliosul toni-aplastic, iar
Nervosul atoni-aplastic.
Vedem cât de săracă şi cât de fecundă totodată este această clasificare. De îndată ce
luăm aminte la gradele şi formele Steniei, la gradele şi multiplele aspecte ale Plasticităţii-
Sejunctivităţii, vedem aceste tipuri simple dizolvându-se într-o puzderie de tipuri mixte.

Limfatici Rece şi umed.

Astenic-Plastic
Sangvini Cald şi umed.
Stenic-Plastic
Biliosi Cald şi uscat.
Stenic-Sejunctiv
Nervoşi Rece şi uscat.
Astenic-Sejunctiv

55
 ANEXA 2. E. Kretschmer. Structura corpului şi temperamentul
Erneste Kretschmer (1888-1964) este psihiatru şi psiholog german, directorul
clinicelor neurologice din Marburg (1926), şi Tubingen (1946). El este pe larg cunoscut
datorită clasificării caracterelor, ce-i aparţine, precum şi cercetărilor în domeniul psihologiei
medicale şi psihoterapiei.
Kretschmer este fondatorul teoriilor ce corelează însuşirile psihice ale omului cu
constituţia organismului lui („Structura corpului şi caracterul” 1921). El a propus concepţia,
conform căreia există trei tipuri principale de structură corporală picnică, astenică şi atletică.
Aceste tipuri au fost căpătate în cursul studierii empirice a stărilor limitrofe
(temperamentele cicloide care oscilează între sănătate, şi boală: 260 de persoane), tipurilor
normale de personalitate (pentru aceasta din câteva sute de persoane sănătoase fizic şi psihic
au fost aleşi 150 de reprezentanţi pregnanţi ai tipurilor de temperament) şi persoanelor dotate
conducătorilor şi eroilor (grupa acestor reprezentanţi, ca urmare a numărului lor mic, nu e
prea potrivită pentru cercetări statistice, în schimb e mai bogată în personalităţi tipice foarte
pronunţate). „Noi acţionăm ca şi cum copiind tablourile a 100 de persoane ale unui tip pe una
şi aceeaşi hârtie, totodată, trăsăturile ce coincid se intensifică, cele ce nu coincid se
estompează una pe alta. Doar la mărimea medie trăsăturile ce se intensifică noi le descriem ca
tipice”.
Kretschmer susţine că şi printre „oamenii sănătoşi se întâlnesc pretutindeni aceste trei
tipuri; ei nu conţin nimic bolnăvicios, însă mărturisesc despre anumite predispoziţii normal-
biologice, dintre care doar o mică parte a atins desăvârşirea patologică atât în aspect
psihologic, cât şi în anumite boli interioare. Prezentăm o caracteristică succintă a tipurilor
evidenţiate de Kretschmer.
Tipul astenic are următorul tablou general: e un om slab, uscăţiv, pare a fi mai înalt
decât în realitate, cu umeri înguşti, cu mâini uscăţive ce au muşchi subţiri, cu palme subţiri şi
osoase, cu torace lung, îngust, plat, pe care pot fi numărate coastele, cu burtă slabă, lipsită de
grăsime, cu mâini şi picioare ce sunt tot aşa.
Tipul atletic se caracterizează printr-o dezvoltare puternică a scheletului, musculaturii,
apoi a pielii. Înfăţişarea generală a acestui tip este: bărbatul are statură înaltă sau mijlocie, cu
umeri deosebit de laţi şi proeminenţi, torace zvelt, burtă mlădioasă, cu o formă a corpului ce
se micşorează în partea de jos, astfel încât bazinul şi picioarele zvelte în comparaţie cu părţile
superioare ale corpului şi centura scapulară deosebit de hipertrofică par uneori zvelte.
Capul înalt masiv se ţine drept pe gâtul liber. Statura corpului este, în general, mai
înalta decât cea medie.
Tipul picnic la vârsta mijlocie se caracterizează printr-o dezvoltare puternică a
cavităţilor interioare ale corpului (capului, pieptului, burtei) şi prin predispoziţia trunchiului
la obezitate.
Impresia generală: are statură mijlocie, figură îndesată, cu faţă lată blajină pe un gât
masiv scurt, burta grasă considerabilă iese din toracele adânc fornicat ce se lărgeşte în partea
de jos. Extremităţile sunt în medie mai degrabă scurte, decât lungi. Pielea nu e ofilită, ca la
astenici, nu e mlădioasă, ca la atletici, însă e moale şi stă ca turnată pe corp.
Kretschmer a efectuat o corelaţie între structura corpului şi predispoziţia psihică la
boli. Totodată, el a indicat asupra faptului că nu există o delimitare strictă între tipuri şi că,
prin urmare, raportarea cazurilor limitrofe la cutare sau cutare grupă nu poate fi exactă. De
aceea în clasificarea sa, în afară de tipurile de structură a corpului indicate, există şi forme
amestecate intermediare: structură atletică-astenică amestecată, forme amestecate picnice,
tablouri displazice şi chiar confuze şi neintroduse în rubrici.
Kretschmer a tras următoarele concluzii: 1. între predispoziţia psihică la bolile
maniacodepresive şi tipul picnic de structură a organismului există o afinitate biologică
evidentă; 2. între predispoziţia psihică la schizofrenie şi structura corpului astenicilor,

56
atleticilor şi unor displazici există o afinitate biologică evidentă; 3. dimpotrivă, există o
afinitate neînsemnată între schizofrenie şi tipul picnic de structură a corpului, pe de o parte, şi
între psihoza maniacodepresivă şi tipul astenico-atletico-displazic de structură a corpului.
Kretschmer a descris nu numai structura corpului, ci şi structura feţei, craniului:
a)Tipurile feţei schizofrenicilor astenici: profil colţuros, profil cu nasul lung, cu forma oului
retezat. Faţa astenică pare a fi lungă şi îngustă, palidă şi uscăţivă, însă clar conturată. Ca
urmare a îngustimii, ea pare mai lungă decât e în realitate. Descrierea feţei Kretschmer o face
în profil şi anfas. b) Tipurile feţei atleticilor schizofrenici: forma de ou alungit, cap masiv
înalt. La femeile atletice fata de forma oului alungit de asemenea este frecventă, e) Tipurile
feţei picnicilor maniacodepresivi: tip plat pentagonal. Ca şi corpul, ea are tendinţa spre lăţire,
fineţe, rotunjire. Kretschmer subliniază că feţele schizofrenice sunt mai interesante, iar cele
maniacodepresive mai raţionale.
Kretschmer a descris temperamentele cicloide. Schizoid şi cicloid el a numit
personalităţile patologice ce oscilează între sănătate şi boală, care reflectă într-o măsură
uşoară simptoamele psihozei schizofrenice şi maniacodepresive. La descrierea temperamen-
telor el a folosit noţiunea „proporţia diatetică” sau proporţia dispoziţiei (aceasta e corelaţia
trăsăturilor hipomaniacale şi sumbre ale caracterului).
Caracterizând trăsăturile temperamentului cicloid, el evidenţiază trei grupe de
trăsături care se repetă cel mai des şi permanent:
1. sociabil, blajin, amabil, mărinimos;
2. vesel, hazliu, vioi, aprig;
3. liniştit, calm, impresionabil, blând.
Prima grupă constituie trăsăturile temperamentului cicloid, ele se întorc permanent
atât în stare maniacală, cât şi depresivă, anume ele imprimă o nuanţă deosebită de veselie şi
tristeţe, caracteristică pentru cicloid.
Grupele a doua şi a treia formează o pereche contrastantă: calităţile hipomaniacilor
veseli; vioi şi melancolicilor trişti. Insă Kretschmer menţionează că o delimitare strictă a
acestor trăsături în structura temperamentului nu există, căci mulţi hipomaniaci au în sine o
componentă depresivă neînsemnată, iar majoritatea melancolicilor cicloizi au o notă
umoristică. El a stabilit că în unele cazuri are loc combinarea trăsăturilor numite.
Majoritatea cicloizilor se disting printr-o sferă, emoţională sensibilă. Temperamentul
cicloizilor oscilează între veselie şi tristeţe, la unii mai rapid şi fugitiv, la alţii mai puternic şi
deplin. Atâta doar că centrul acestor oscilări la unii e orientat spre polul hipomaniacal, la alţii
spre cel depresiv. Oamenii cicloizi se disting prin mărinimie, care cu toată deosebirea stărilor
lor de spirit se manifestă în asemenea trăsături, ca blând, blajin, care reacţionează firesc la
bucuriile şi necazurile altor oameni. La tipul mediu de cicloizi (aşa-numiţii „normali”) se
întâlneşte îmbinarea capacităţii pentru umor din punct de vedere hipomaniacal cu
profunzimea sufletească din punct de vedere depresiv.
Printre cicloizi el a evidenţiat următoarele tipuri: 1. vioi hipomaniacal; 2. liniştit plin
de sine şi 3. tipul melancolic.
Tipul de temperament al cicloizilor determină caracterul montajului lor social. Ei au
trebuinţa de a se expune, a râde, a se plânge; tind spre comunicare cu oamenii şi pot să se
contopească cu mediul, să participe la ceva, pe loc să se deprindă cu toate, de aceea la ei nu e
prezentă o contradicţie evidentă dintre „Eu” şi lumea exterioară, lipseşte o negare principială
a dorinţei acesteia de a-1 corecta după unele principii strict determinate, o acutizare a
conflictului, însă există coeziunea cu viaţa, bunăvoinţa, compasiunea.
La cicloizi se observă pasiunea pentru muncă şi multă bucurie în muncă, energie
practică curentă, însă ei n-au energia hotărâtă, fermă, neînduplecată a temperamentelor
schizoide. Firile hipomaniacale posedă o enormă capacitate de muncă. Kretschmer carac-
terizează atitudinea lor faţă de lucru astfel: el e activ, economicos, întreprinzător, solid,

57
sârguincios. Totuşi, pe lângă aceste trăsături, el mai numeşte: e fără tact, neastâmpărat,
nemilos, apt de fapte nechibzuite, însă crime şi contravenţii antisociale grave sunt foarte rare.
Temperamentele schizoide. Dacă la cicloizi sentimentele plutesc la suprafaţă şi în
fond sunt clare oricui, apoi la schizoizi este suprafaţă şi este profunzime.
Suprafaţa temperamentelor lor poate fi prezentată în mod diferit: caustic-grosolană,
sau cicălitoare-obtuză, sau răutăcioasă-ironică, sau fricoasă ca moluscă, ce se ascunde fără
zgomot. Suprafaţa poate şi să nu fie, în asemenea caz omul apare ca ceva problematic
nedeterminat, ca un semn de întrebare. Kretschmer îi caracterizează plastic pe schizoizi,
vorbind despre greutatea cunoaşterii lor: „Noi nu putem pe baza faţadei să determinăm ceea
ce se ascunde îndărătul ei. Mulţi oameni schizoizi sunt asemeni caselor şi vilelor din Roma cu
faţadele lor simple şi netede, cu ferestrele ferite de soarele strălucitor cu obloane, însă unde în
semiîntunericul încăperilor interioare au loc serbări”.
Şi încă: după decenii de trai comun nu se poate spune că cunoaştem omul de tip
schizoid. Kretschmer aduce un exemplu. O fată timidă, blândă ca un mieluşel, lucrează ca
slugă timp de câteva luni în oraş, ea e ascultătoare, e gingaşă cu toţii. Odată în casă au fost
găsiţi trei copii ucişi. Casa e în flăcări, fata, însă, nu e tulburată psihic, ea ştie totul. Ea râde
fără motiv atunci când recunoaşte crima. Alt exemplu. Un tânăr îşi trăieşte viaţa fără vreun
rost. El e palid, neîndemânatic. Nu vorbeşte nimic, ascultă, doar zâmbeşte oarecum ironic. Iar
într-o bună zi apare un volum de versuri de-al lui (tot acolo).
Pentru ei e caracteristic autismul viaţa în sine (Bleuler).
Nu putem şti ce simt ei, uneori nici ei nu ştiu acest lucru. Dar tot ce ei simt, fie aceasta
banalitate, capriciu, ticăloşie, fantezii din poveste totul e numai pentru ei, şi pentru nimeni
altcineva,
Caracterizând temperamentele schizoide, Kretschmer subliniază că ele se află între
polurile irascibilităţii şi obtuzităţii, şi evidenţiază trei grupe de trăsături, care se află la
suprafaţă:
1. Necomunicativ, liniştit, reţinut, serios (lipsit de umor), ciudat.
2. Sfios, fricos, sentimental, nervos, iritat, prieten al cărţii şi al naturii.
3. Ascultător, blajin, cinstit, obtuz, prost.
Trăsăturile, primei grupe sunt cele mai frecvente, deoarece ele trec ca un fir roşu prin
toată caracterologia schizoidă, precum şi prin a doua şi a treia grupă. Ele unesc (în afară de
seriozitatea lipsită de umor) ceea ce numim autism. Grupa a doua şi a treia sunt o pereche
contrastantă: dacă trăsăturile grupei a doua caracterizează toate nuanţele sensibilităţii, apoi
grupa a treia caracterizează indiciile insensibilităţii psihice, obtuzităţii.
Un moment important în caracteristica temperamentelor schizoide: majoritatea
schizoizilor se disting concomitent prin sensibilitate şi răceală excesivă, şi totodată în
combinări cu totul diferite.
Iată unele expresii ale schizoizilor: „sunt tare ca fierul, totuşi sunt plin de sentimente
până la sentimentalitate”.
Îndărătul sărăciei afectului adesea se ascunde nucleul gingaş al personalităţii cu
sentimentalitate nervoasă extrem de vulnerabilă. O particularitate importantă a
temperamentelor schizoide constă în faptul că schimbările în corelaţia trăsăturilor lor pe
parcursul întregii vieţi au loc prin impulsuri, însă mai mult nu se întorc la punctul iniţial.
Kretschmer a evidenţiat următoarele tipuri de temperamente schizoide: l tipul
despotului nepăsător (demenţă spirituală); 2 tipul sentimental, lipsit de afect; 3 tipul nepăsător
sensibil al aristocratului; 4 tipul patetic al idealistului; 5 tipul furios-obtuz; 6 tipul
trândavului.
Caracterizând schizoizii, Kretschmer evidenţiază următoarele montaje sociale: în
primul rând, acesta e autismul, care e considerat un simptom al temperamentului, şi are
diferite nuanţe ale exprimării sale. Autismul lor reprezintă combinarea a două elemente ale

58
temperamentului, aceasta e indiferenţa cu o notă de frică şi ură; aceasta e răceala şi dorinţa
arzătoare de a fi în singurătate.
În al doilea rând, oamenii schizoizi sau sunt absolut nesociabili sau sunt selectiv
sociabili, într-un cerc restrâns, sau sânt superficial-sociabili, fără un contact interior mai
adânc cu persoanele ce-i înconjoară. De remarcat că montajul emoţional în ceea ce priveşte
persoana apropiată se caracterizează printr-o gamă întreagă de trăsături: sfială, ironie,
posomorala, cruzime, etc.
Aici are loc adesea comunicarea aristocratică, în care schizoidul găseşte pentru sine
totul: o linie a vieţii frumoasă şi înăbuşirea tuturor accentelor afective la comunicarea cu
oamenii. Intr-un cuvânt formalismul lipsit de conţinut al comunicării îi convine, căci el
ascunde lipsa mărinimiei, cordialităţii. Pe schizoid îl aranjează şi comunicativitatea, căci el
nu se pierde în mediu. Aici întotdeauna e o pierdea de sticlă.
Totuşi, autismul are şi o altă formă ca tendinţă de a-i face fericiţi pe oameni, tendinţa
de a îmbunătăţi lumea. Autosacrificiul altruist, în deosebi în folosul idealurilor comune, este
o trăsătură a unor schizoizi, convinşi de puritatea concepţiilor lor şi justeţea luptei pentru
idealurile lor.
După cum am subliniat deja, Kretschmer a studiat temperamentele oamenilor normali,
de mijloc, care corespund structurii picnice a corpului. Vom menţiona aici subgrupele
evidenţiate de el ale temperamentelor ciclotlmlce: 1. Limbuţi-veseli. 2. Umorişti calmi. 3.
Oameni liniştiţi, generoşi. 4. Pasionaţii de viaţă lipsiţi de griji. 5. Practicieni energici.
Corespunzător tipului schizofrenic de structură a corpului Kretschmer a evidenţiat
următoarele subgrupe ale temperamentelor schizotimice ale oamenilor sănătoşi.
1. Aristocraţii sensibili. 2. Idealiştii străini lumii. 3. Firile reci autoritare şi egoiştii. 4.
Cei uscăţivi şi paralitici.
Aşadar, la baza învăţăturii sale despre temperamente Kretschmer pune corelaţia dintre
structura corpului, predispoziţia personalităţii şi morbiditatea somatică psihică. Noţiunea
despre constituţie (structura corpului) este psihologică şi se referă atât la corp, cât şi la psihic.
Noţiunea de caracter este pur psihologică. Prin caracter el înţelege suma tuturor reacţiilor
posibile ale omului în sensul manifestării intelectului, voinţei şi efectului, care s-au format
sub influenţa mediului, educaţiei şi experienţei personale, precum şi partea moştenită a
calităţilor psihice. Noţiunea de temperament nu are pentru dânsul o semnificaţie strictă şi este
pentru el un termin euristic.
După părerea lui Kretschmer, temperamentele sânt condiţionate de chimismul umoral
al sângelui, reprezentanţii lor corporali sânt aparatul creierului şi glandelor. Ele influenţează:
1) asupra psihesteziei sensibilităţii sau insensibilităţii excesive la excitanţii psihici; 2 asupra
coloritului dispoziţiei (înainte de toate, asupra scalei veseliei, tristeţii); 3 asupra ritmului
psihic; 4 asupra sferei psihomotorii, anume asupra ritmului motoriu general (mobil sau
flegmatic) şi asupra caracterului special al mişcărilor (paralitic, rapid, armonios, domol, cize-
lat). Deosebirile de atitudine în faţa vieţii sunt în mod evident legate, crede Kretschmer, de o
deosebire esenţială a morfologiei, iar ceea ce el numeşte „schema de constituţie" este o
evaluare detaliată a măsurării structurilor corpului, feţei, craniului, membrelor, tegumentelor,
vaselor, glandelor şi viscerelor. Domnul Verdun, de altfel, a determinat progrese importante
în metoda antropometrică, progrese care îi permit să completeze raporturile şi indicii
caracteristici constituţiilor kretschmeriene.
Prima inovaţie se referă la tehnica însăşi, la utilizarea unei tabele antropometrice
universale care asigură fidelitatea măsurărilor lineare şi volumetrice ale corpului omenesc.
Aceasta pentru că proporţiile volumetrice, aşa cum a arătat Viola, sunt încă şi mai
semnificative decât proporţiile lineare, dar calculul n-a devenit uşor de practicat decât din
1947 încoace, o dată cu punerea în uz a acestui tabel.
Cea de a doua inovaţie constă în studierea foarte precisă a segmentului cefalic,

59
neglijat până acum, şi în stabilirea unui Model al proporţiilor lineare şi volumetrice ale
masivului cranio-facial al francezului mijlociu. Dăm alăturat (pp. 84-85) tabelul valorilor
medii şi al crochiurile care le corespund, dat fiind interesul clinic pe care îl prezintă pentru
morfopsihologii francezi. Cu atât mai mult cu cât abaterea-tip permite măsurarea obiectivă a
deviaţiei în raport cu normala.
Verdun, aplicând aceste valori volumetrice la studierea constituţiei individuale,
notează că segmentul bucal al leptosomului este dedesubtul mediei, în timp ce valorile
segmentului nazal cresc. Vom examina ilustraţiile care, aşa cum face Kretschmer, îl opun pe
cicloidul Luther schizoidului Calvin. Simpla descriere a acestor două tipuri extreme ne
permite să constatăm că, pe cele 3 axe ale relaţiei vitale cu realul, cicloidul este „deschis", iar
schizoidul „închis". Adaptat la prezent, la datul schimbător, la latura practică a lucrurilor,
cicloidul este, de asemenea, conciliant, sociabil, compătimitor şi, în sfârşit, îşi afirmă fără
complexe propriul „Eu". Dimpotrivă, schizoidul este neadaptat la prezent, este fixat asupra
uneia sau câtorva idei abstracte, fiind intransigent, nesociabil, fără comunicare profundă cu
anturajul, şi nemulţumit de el însuşi. Dar, aşa după cum 1-am avertizat pe cititor, experienţa
îl obligă pe Kretschmer să-şi nuanţeze tipurile şi să admită în primul rând existenţa unui tip
mixt, care ţine de cicloid prin tonusul său mijlociu şi de schizoid prin Sejunctivitate, ceea ce
el numeşte tipul atletic şi care corespunde tipului E AS al lui Le Seime. Din punct de vedere
patologic, ştim că EAS alimentează grupul paranoicilor şi este deci de înţeles de ce
Kretschmer îi găseşte foarte adesea asociaţi cu schizofrenicii. El subdivizează apoi ale sale
grupuri-limită în două varietăţi care tind să se strângă în jurul a ceea ce el numeşte „poli": în
cazul ciclotimiei „polul vesel" sau hipomaniac şi „polul trist" sau depresiv; în cazul
schizofreniei, „polul sensibil" şi „polul rece". Trebuie adăugat că în cadrul schizoizilor din
primul grup Kretschmer îi distinge pe „tenaci" de „instabili.Aceste precizări ne vor permite
să stabilim un tabel de corespondenţe cu tipologia Şcolii de la Groningen.
CICLOTIMUL din POLUL VESEL este „iute la mânie, omul unei furii copilăreşti,
care se înfierbântă şi se potoleşte repede. Nu este făcut să-şi înghită necazul, să se macine
interior, dar, în schimb, este neranchiunos". Are o mare „capacitate de a gusta umorul şi de a
râde".

LUTHER
Faţă de picnic (tip ciclotim), cu tendinţa de expansiune în lăţime,
moliciune, rotunjime. Faţa este surmontată de un craniu mare, rotund,
larg, dar nu prea înalt. Armatura osoasă tinde spre formele largi si
plate, însă nicidecum greoaie. Depozitele grăsoase sunt abundente.
Profilul este unul de slabă curbură, proporţiile etajelor feţei sunt
armonioase în înălţime. Maxilarul pare totuşi mai mare. Nasul este
drept, concav, mai degrabă mare, puţin aplatizat, cu vârful cărnos.
Ochii sunt mici şi înfundaţi, uneori şi reliefaţi.
CALVIN
Faţă de schizoid, îngustă şi alungită, îngustimea îi dă adesea o
aparenţă de lungime exagerată. Palid şi slab, cu trăsături
pronunţate. Există disproporţie între lungimea exagerată a nasului şi
hipoplazia maxilarului inferior. Cu fruntea puţin teşită, partea
superioară a conturului facial avansează pe o linie oblică de-a lungul
crestei nasului şi coboară până la bărbia scurtă, mică. Cele două linii
oblice formează un unghi obtuz. Nasul este subţire, ascuţit, lung, cu
profil angulos. Liniile conturului maxilarului fac un unghi aproape
obtuz.

60
 Foarte agitat, uşor influenţabil, se ataşează de orice nou-venit şi îi devine de îndată
prieten... înclinaţie către un anumit materialism, cu dorinţa de a se bucura, de a trăi din plin,
de a bea, mânca, de a gusta din toate bunurile vieţii." Avem deci de-a face cu un hiperstenic-
plastic, adică un Coleric „deschis" asupra tuturor axelor de relaţie cu datul.
C1CLOTIMUL din POLUL DEPRESIV. Ritmul psihic al cicloizilor mai deprimaţi
seamănă în esenţă cu acela al hipomaniacilor prin lipsa de continuitate, de sistem, de logică,
prin absenţa mecanismelor de apărare complicate. Găsim aceeaşi reacţie directă la excitaţii,
aceeaşi impresionabilitate spontană si suplă, dar ritmul lor este lent, mişcările sunt ezitante şi
sobre, ideile se dezvoltă în timp, deciziile se maturizează greu. Este un temperament greoi.
Kretschmer recomandă să li se amenajeze o viaţă ordonată, protejată, în care să-şi practice
obişnuinţele, fiind evitate situaţiile agitate, pline de responsabilitate, în care ei regăsesc
descurajarea şi fuga ideilor. Avem de-a face, în consecinţă, cu un anumit tip de astenic-
plastic; îi vom numi deocamdată Amorfi para-nervoşi.
SCHIZOTIMH din POLUL SENSIBIL se divizează ei înşişi, pare-se, în „instabili"
şi în „tenaci". Primii, cărora Kretschmer le-a dat o dată calificativul instructiv de
„hipomaniaci", sunt incoerenţi, gălăgioşi, vulgari, gata de ripostă, elocvenţi şi de o
versatilitate de giruetă. „Schizoizi vioi, ei sunt repeziţi, distraţi sau neastâmpăraţi, exprimând
un ritm motor săltăreţ" şi „deosebit de nerăbdători, capricios, nonşalanţi, nedisciplinaţi; nu se
poate niciodată conta pe ei". Aceste câteva trăsături ne permit să recunoaştem un tip de
Nervos hiperemotiv îngust M, destul de frecvent. Fie spus în treacăt, factorii Sejunctivităţii
(îngustime, polaritate M) sunt cei care vin să dea acestui tip morfologia sa anguloasă şi
alungată de schizoid, în timp ce o Plasticitate totală ar fi fost în mod obligatoriu legată de o
dilatare a formelor de tip cicloid. Indivizii din al doilea subgrup sau „schizoizii
hipersensibili", „tenaci", sunt - spune Kretschmer - „mai extravaganţi, exaltaţi, obscuri si
vagi, mistici, metafizicieni, cu înclinaţie la sistematizare şi la schematizare". Noi îi găsim aici
pe Sentimentalii înguşti, abstracţi, tandri, de cea mai bună calitate.
SCHIZOTIMIILE din POLUL RECE au pierdut tocmai acest contact afectiv,
această tandreţe încă pronunţată la schizotimii din polul sensibil şi la schizoizii mijlocii.
„Infirmi în plan afectiv, aceşti schizoizi nu pot nici măcar compătimi. Ei sunt «străini« de
lume. Tenaci, intransigenţi, duri, seci, excesivi în reacţiile lor, a căror energie se acumulează
îndelung şi se dezlănţuie în explozii declanşate de mărunţişuri." „Temperamente
supratensionate", ei ba se destind, ba se ghemuiesc. Avem aici de-a face cu un Sentimental
sejunctiv pur care, din cauza absenţei „tandreţei", are caracteristicile atribuite de Le Senne
Apaticului: cruzime şi uscăciune afectivă. Astfel, fără nici un artificiu, caracterologia lui
Kretschmer găseşte o cale de a se uni cu tipologia lui Le Seime sau cu legea Dilatare-
Retracţie a lui Corman.

61
 Anexa 3.W. H. Sheldon
William Herbert Sheldon este primul autor, după ştiinţa mea, care a utilizat o metodă
în acelaşi timp psihologică şi morfologică, în Varietăţile temperamentului (1942), tradusă în
limba franceză în 1951, celebrul profesor american expune esenţialul concepţiei sale. Pornind
de la descrierea exactă a trăsăturilor de caracter aşa cum sunt ele date în toate adjectivele
posibil aplicabile fiinţelor omeneşti, Sheldon, printr-o reducţie metodică, reuşeşte să
precizeze 60 de trăsături caracteristice, aşa încât toate celelalte se reduc la acestea sau sunt
determinate prin compoziţia lor cu dozaj variabil.
El a observat apoi că aceste 60 de trăsături se organizează statistic în 3 grupe atunci
când sunt confruntate cu experienţa. Acestor trei grupe el le-a dat numele de VISCEROTONIE,
SOMATOTONIE şi CEREBROTONIE.
Tabelul lui Sheldon
Viscerotonie Somatotonie Cerebrotonie
1. Relaxare în ţinută şi mişcare. 1. Ţinută şi mişcări ferme şi decise. 1. Reţinere în atitudine şi mişcare,
îngustime plină de gravitate.
2. Îi place confortul fizic. 2. Îi place aventura. 2. Reactivitate emotivă excesivă, cu
tulburări fiziologice.
3. Lentoare în reacţii. 3. Reacţii energice. 3. Rapiditate excesivă în reacţii.
4. Îi place să se hrănească. 4. Trebuinţa şi plăcerea 4. Gustul intimităţii.
exerciţiului.
5. Plăcere de a mânca în grup. 5. Plăcerea de a domina. Pofta 5. Tensiune mentală excesivă.
puterii. Hiperatenţie. Anxietate.
6. Plăcerea de a digera. 6. Îi plac riscul şi hazardul. 6. Secret sentimental. Disimularea
emoţiilor.
7. Îi plac ceremoniile curteneşti. 7. Maniere cutezătoare şi directe. 7. Mobilitate neliniştită a ochilor şi a
feţei.
8. Sociofilie. 8. Curaj fizic în luptă. 8. Sociofobie.
9. Amabilitate faţă de toţi. 9. Agresivitate competitivă. 9. Abordare socială inhibată.
10. Aviditate faţă de afecţiune şi 10. Insensibilitate psihologică. 10. Rezistenţă la obişnuinţă.
aprobare. Automatizare dificilă.
11. Orientare spre semen. 11. Claustrofobie. 11. Agorafobie.
12. Egalitate de flux emoţional. 12. Absenţa milei şi a gingăşiei. 12. Imprevizibilitate a atitudinii.
13. Toleranţă. 13. Voce nereţinută. 13. Voce reţinută. Teamă de a face
zgomot.
14. Satisfacţie placidă. 14. Indiferenţă spartană la durere. 14. Hipersensibilitate la durere.
15. Somn profund. 15. Gustul tapajului. 15. Insuficienţa somnului. Oboseală
cronică.
16. Lipsă de caracter. 16. Hipermaturitate a înfăţişării. 16. Vivacitate juvenilă a manierelor
şi înfăţişării.
17. Comunicare liberă şi lesnicioasă 17. Orientare spre expansiune 17. Orientare spre introversiune.
a sentimentelor. Extraversiune. activă.
18. Relaxare şi sociofilie sub 18. Suficienţă şi agresivitate sub 18. Rezistenţă la alcool şi la alte
influenţa alcoolului. influenţa alcoolului. droguri deprimante.
19. Nevoia unui semen în caz de 19. Nevoia de acţiune în caz de 19. Nevoia de singurătate în caz de
dezorientare. dezorientare. dezorientare.
20. Orientare spre copilărie şi 20. Orientare spre ţelurile şi 20. Orientare spre perioadele târzii
relaţiile familiale. activităţile proprii tinereţii. ale existenţei.
Utilizarea grilei este foarte simplă. Iată reţeta acesteia. Transformaţi fiecare dintre aceste
trăsături într-o întrebare care să vă privească şi evaluaţi „nota" pe care aţi obţine-o la punctul
respectiv, notă mergând de la l pentru absenţa acelei trăsături la dumneavoastră la 7 în cazul
intensităţii ei maxime, în caz de ezitare, cotaţi 3,5. Totalizaţi punctele astfel obţinute pe coloană
şi împărţiţi totalul fiecărei coloane la 20. Veţi obţine o cifră care reprezintă intensitatea
aspectului „viscerotonic" al caracterului dumneavoastră, urmată de o cifră care semnifică

62
factorul „somatotonic", precum şi o ultimă cifră ce exprimă componenta „cerebrotonică".
Fiecare dintre aceste cifre este în mod necesar cuprinsă între l şi 7. Ansamblul celor 3 cifre
reprezintă „constituţia" dumneavoastră şi este suficient s-o reportaţi la un Dicţionar al
temperamentelor (pe care din păcate Sheldon nu ni-l dă într-o formă teoretică integrală) pentru a
vă vedea descris cu minuţiozitate. Cele trei cifre-reper sunt, se înţelege, 711,171,117. Fiecăreia îi
corespunde un caracter omogen şi o constituţie morfologică (ceea ce Sheldon numeşte un
somatotip). Le prezentăm aici una după alta.
VISCEROTONICUL (sau 777). Placiditate a trunchiului, a carnaţiei, a mâinilor, a
tuturor muşchilor care comandă expresia facială. Mişcarea este de o încetineală cuminte. Nici
un semn de tensiune exterioară. Repulsie caracteristică pentru efortul fizic. Metabolism bazai
prea puţin ridicat. Pulsul şi respiraţia au tendinţa de a fi mai lente decât cele normale.
Reacţiile emoţionale sunt lente. Reacţiile faciale sunt nonşalante sau absente, figura este
aceea de om blajin şi relativ lipsită de mimică.
Bucurie profundă totuşi în actul de a mânca şi în tot ceea ce îi seamănă (sugere,
mestecat, îmbrăţişare). Cea mai intensă dintre satisfacţiile sociale este benchetuiala şi
întârzierea la masă, urmată de digestia calmă. Digestia este întotdeauna bună şi fără
incidente. Subiecţii de acest tip iubesc reuniunile, relaţiile sociale, politeţea, semnele
exterioare de afecţiune; ei înfloresc şi se reconfortează în compania celorlalţi. Izolarea este
pentru dânşii sinonimă cu frustrarea şi inconfortul. Amabili şi binevoitori, participă la
bucuriile şi necazurile tuturor. Doresc să fie iubiţi de toţi cei care îi înconjoară şi să li se dea
asigurări în această privinţă. Au o intuiţie sigură în contactele lor sociale. Nu se implică în
incidente furtunoase, nu se înfurie, nu au incompatibilităţi. Toleranţi, întotdeauna bine
dispuşi, tind să fie în mod ferm mulţumiţi de ei înşişi, nevăzând urgenţă în nici o situaţie,
fiind mereu destinşi. Viaţa lor nu cunoaşte nici o intensitate, iar personalitatea lor este lipsită
de „caracter". Ei se comportă faţă de toată lumea fără inhibiţie, fără control, fără disimulare.
Simt nevoia să-şi verse grijile, când li se întâmplă, pe umărul semenului, chiar dacă acesta
este un necunoscut. Instinct familial puternic. Sunt foarte ataşaţi de familia lor, de mamă, de
copilăria lor privită drept perioada cea mai fericită a existenţei, îi adoră pe copii, cu care de
altfel se aseamănă în multe privinţe.
SOMATOTONICUL sau 77/35. Marca sa este disponibilitatea corpului pentru acţiune,
în primul rând disponibilitate musculară. Fiecare mişcare a sa este agresivă şi tară ezitare.

Fig. 1: Endomorfism predominant, cu Fig.2: Mezomorfism predominant, cu

mezomorfism minim şi o uşoară încărcătură secundară
de ectomorfism. Somatotip: 7-1-1 1/2. Somatotipuri
regionale: 7-1-2, 7-1-1, 7-1-2, 7-1-2, 7-1-1. În cazul
comparaţiei cu somatotipul rar: 7-1-1, cf. fig. l A în
Varietăţile constituţiei fizice a omului.
endomorfism minim şi cu o uşoară încărcătură
secundară de ectomorfism. Somatotip: 1-7-1 1/2.
Somatotipuri regionale: 1-7-1, 1-7-2, 1-7-1, 1-7-
2,1-7-2. în cazul lui 1-7-1, cf. fig. 1B; ibidem

63
 Mersul este ferm, gesturile sunt viguroase. Tensiune arterială ridicată. Este în căutare
de întreprinderi periculoase şi neplăcute, îi plac războiul, explorarea, vânătoarea, alergarea,
echitaţia, alpinismul etc.; îi plac viteza şi excesul de viteză, animalele puternice şi
musculoase, dulăii, caii şi fiarele sălbatice. Nu cunoaşte piedici în acţiune. Zis şi făcut.
Infatigabil, se trezeşte devreme şi are nevoie de exerciţiu muscular viguros şi regulat. Nevoie
de prestigiu, de autoritate, tendinţă de a se impune, de a-şi supune semenul, de a fi servit.
Generos, manifestă chiar şi în generozitate o „psihologie de senior". Imprudent, temerar,
jucător, merge întotdeauna la ţintă, fără politeţe, fără a se furişa, sincer, direct, încrezător în
forţa sa. Plăcerea competiţiei, pofta de a-i depăşi pe ceilalţi, îndrăzneală, iată principalele
trăsături ale sale; este dur, inamic al oricăror sensiblerii. îi plac aerul liber, spaţiile vaste,
marile proiecte; are oroare de tot ceea ce este mic sau meschin. Vorbeşte tare, cu o voce
sonoră ce se aude de departe. Iubeşte zgomotul, tapajul, trântitul uşilor, râsul franc. Suportă
fără a clipi rănirile şi durerea. Este prea puţin înclinat la introversiune şi la conştiinţa de sine,
fiind mereu orientat spre lumea exterioară; trece repede la acţiune, neavând timp să
reflecteze. Nu prea ştie ce se petrece în el, îşi ignoră tulburările interne, de unde izbucneşte
adesea o prăbuşire bruscă şi fatală, care surprinde cu atât mai mult cu cât subiectul nu s-a
plâns niciodată.

Fig.3: Ectomorfism predominant, cu o uşoară Fig. 4: Un individ mijlociu. Constituţie fizică la

încărcătură secundară în acelaşi timp de mezomorfism şi jumătatea de drum dintre extreme, punând în evidenţă
de endomorfism. Somatotip: l 1/2-1 1/2-7. Somatotipuri aproximativ acelaşi echilibru între cele 3 componente
regionale: 2-1-7, 1-2-7, 1-1-7, 2-2-6,1-1-7. în cazul primare. Somatotip: 4-3 1/2-4. Somatotipuri
1-1-7, cf. fig. IC, ibidem. regionale: 4-4-4,4-3-3, 4-3-4, 3-4-4,4-4-3.
Cu toate că, după înfăţişare, somatotonicul „pare mai bătrân decât vârsta sa", el
„rămâne tânăr" şi îndrăgostit de această tinereţe. Este neplăcut impresionat de trecerea
timpului şi are impresia că existenţa sa e sfârşită o dată cu tinereţea. Nu vrea să
îmbătrânească.
CEREBROTONICUL sau 117. Corpul său vădeşte o contractură penibilă. Toate
mişcările sunt controlate, buzele sunt strânse. Faţa îi este într-o aprehensiune tensionată.
Postură cifotică, cu „spate rotund". Respiraţie superficială şi silenţioasă, puls rapid şi slab,
tensiune de obicei joasă. Organismul cerebrotonicului pare să aibă un prag de reacţie coborât
la excitaţiile de tot felul. Emoţiile şi chiar situaţiile sociale obişnuite provoacă la el reacţii
viscerale. Instabil, nervos, tresare uşor sau are, în orice caz, tendinţa de a tresări interior.
Roşeşte si păleşte viu, se tulbură, se încurcă în cuvinte. Are o nevoie profundă şi mereu
urgentă de singurătate. Rari prieteni intimi sunt admişi în micul cerc al vieţii sociale.
Vulnerabil, hiperconştient, are un prag al atenţiei extrem de jos şi nimic nu-i scapă, nici chiar
ceea ce mai bine ar fi să nu vadă şi să nu audă spre binele echilibrului sensibilităţii sale
profunde. Sentimentul insecurităţii este regulă, asociat cu o repulsie faţă de risc. Interes şi

64
curiozitate faţă de moarte. Refuz de a se lăsa la voia întâmplării, de a-şi exprima
sentimentele; detestă să-şi deschidă inima sau să-şi etaleze corpul. Evită de obicei privirea
semenului, dar ochii săi sunt vii şi ca şi cum ar sta la pândă. Detestă să fie recunoscut sau
interpelat, pentru că în general îl surprindem cu „spiritul" absent. Se retracta în faţa
contactelor sociale, în special când este vorba de necunoscuţi, îi place să stea într-un colţ,
într-o încăpere mică şi închisă, într-o casă ascunsă. Nu-i place să fie deranjat. Un semn
caracteristic pentru acest caracter este reacţia anticipată la durere. Insomnia este aproape
permanentă. Cerebrotonicul adoarme târziu, doarme prost, iepureşte în general, şi se scoală
foarte greu dimineaţa. Introvertit, subiectul se deturnează de la „realitate" spre a se concentra
asupra vieţii sale interioare. Viaţă imaginativă bogată, plină de reverii. Este incapabil să ia o
decizie, temporizează, şovăie, în caz de necaz, practică „politica struţului". Are tendinţa de a
păstra pentru el atât veştile bune, cât şi pe cele rele. în sfârşit, aspiră să atingă perioade târzii
ale existenţei. În ceea ce priveşte morfologia acestor 3 tipuri caracterologice, va fi suficient să
ne referim la fotografiile publicate de Sheldon şi pe care le-am reprodus. Pare lucru uşor
pentru iniţiaţi să atribuie una din formulele caracterologice ale lui Le Seime fiecăruia din cele
3 tipuri pe care le-am descris. Cu prilejul zilelor consacrate studiilor tipologiei de la Paris
(din 1948), dr. Dugast-Rouille dădea deja echivalenţele dintre Sheldon şi Corman, ajungând
în această privinţă la aceleaşi concluzii ca Gex.
Corman Huter
Viscerotonic Dilatat Nutriţie Naturală
Somatotonic Retractat lateral Mişcare
Cerebrotonic Retractat bază Sensibilitate
Putem, de asemenea, să recunoaştem un Amorf expansiv în 711, un tip de Coleric
combativ în 171 şi un Sentimental îngust în 117. Ar fi totuşi dovadă de superficialitate să
rămânem aici, din trei motive:
1. Pentru că Sheldon declară a ne da pentru aceste tipuri-limită exemple absolut
excepţionale şi că noi suntem obligaţi să măsurăm în fiecare caracter concret „tendinţa
viscerotonică", „tendinţa somatotonică" şi „tendinţa cerebrotonică". Aplicând metoda lui
Sheldon constatăm, într-adevăr, că 711, 171 şi 117 sunt entităţi de negăsit şi că, în schimb,
există din abundenţă 234, 325, 442 etc.
2. Pentru că Sheldon ţine seama, în stabilirea protocolului caracterologic, de suma
celor 3 cifre. Acest aspect el 1-a dezvoltat în cartea Varietăţi ale constituţiei fizice a omului
(1940). El face totuşi multiple aluzii la acestea în Varietăţile tempera mentului (1942).
Sheldon distinge subfamiliile: cei total-9, cei total-10, cei total-11, cei total-12, fiecare din
aceste subfamilii având un număr de varietăţi determinat de numărul de combinaţii ale celor
3 cifre, a căror sumă este totalul în chestiune. Când acest total cade sub 9, individul pare
văduvit de virtualităţi adaptative şi trebuie clasificat printre constituţionalii inferiori. La fel,
dincolo de 12, unitatea tendinţelor devine tot mai dificilă şi instabilă; caracterul este lipsit de
echilibru.
3. Pentru că însăşi descrierea caracterelor-tip conţine trăsături pe care am fi obligaţi să
le considerăm aberante. În mod curios, „Amorful", ca şi 711 ataşat familiei, este orientat spre
copilăria sa, altruist şi binevoitor, compătimitor şi serviabil. Le Senne, într-adevăr, spune
despre „Amorfi": „Din toate aceste cifre se degajă sentimentul că Amorfii rămân străini de
emoţiile celorlalţi şi faţă de mediul afectiv în care trăiesc". Iată cât de special este Colericul
echivalent cu 171, care nu este capabil să aibă cu anturajul său decât raporturi de competiţie
sau de dominaţie, care este dur şi rece, fără a fi un pasionat, pentru că este esenţialmente
primar, şi totuşi lipsit de acea cordialitate familiară a adevăratului Coleric.
În sfârşit, ce curios este Sentimentalul îngust, similar cu 117, care este incapabil să
contracteze obişnuinţe, care are o atitudine şi sentimente imprevizibile, care are „o capacitate
surprinzătoare de a-şi schimba opiniile" şi care pare mai „tânăr" decât îl arată vârsta din

65
cauza „vivacităţii juvenile a manierelor şi a înfăţişării", care îi marchează fizionomia „cu o
vioiciune intensă ca aceea a anumitor specii de păsări insectivore", trăsături pe care noi le-am
atribui mai degrabă Nervosului. Să revedem comentariile lui Sheldon asupra celor 3
„componente primare". „Dacă ni se acordă o anumită licenţă poetică - scrie Sheldon -, am
putea descrie prima componentă dinamică drept o dorinţă manifestă de a îmbrăţişa anturajul
şi de a uni substanţa sa cu însăşi aceea a individului". Viscerotonia înseamnă realism.
Viscerotonicul îşi găseşte extazul în stabilirea unei ambianţe „reale", făcută din lucruri
agreabile, care au gust bun, miroase frumos, al căror aspect, sonoritate, contact sunt plăcute.
Dorinţa viscerotonicilor este de a simţi curgând în venele lor seva caldă şi hrănitoare a
pământului. Ei sunt „deschişi", neexistând în ei decât puţine lucruri misterioare; a trăi cu ei
înseamnă a-i cunoaşte, a-i înţelege şi a-i simpatiza. Aceste cuvinte sunt îndeajuns ca să ne
facă să recunoaştem aici însăşi antiteza schizoidiei; să spunem deci că această componentă
VISCEROTONICĂ reprezintă în fiecare caracter plasticitatea sa. Urmarea se deduce cu
uşurinţă.
SOMATOTONIA este în primul rând Activitate. A doua componentă constituie în
existenţă elementul „motor". Somatotonia reprezintă trebuinţa devorantă de activitate
viguroasă şi hotărârea subiectului de a supune mediul voinţei sale... Extazul pentru
somatotonic se naşte din victoria asupra obstacolelor viguros depăşite, iar infernul său este
inacţiunea. „Subiecţii somatotonici tind să nu aibă putere introspectivă; întocmai ca nişte
puşti încărcate, ei au nevoie să fie aţintiţi asupra unui obiectiv şi descărcaţi, funcţia lor fiind
acţiunea." Este deci vorba de Activitate.
CEREBROTONIA este în primul rând Emotivitate. Ea constă, pentru un caracter, în a
arde o mare cantitate de energie nervoasă şi de a flirta cu pericolul „unei epuizări nervoase",
fiind de asemenea „acuitate a atenţiei", „intensificare a conştiinţei", „hipersensibilitate",
„exces de reacţie la emoţie sau la durere". Dacă suprimăm din „cerebrotonie" trăsăturile de
caracter care opun în mod formal pe Viscerotonici Cerebrotonicilor (Sociofilie-Sociofobie;
Amabilitate faţă de toată lumea - Abordare socială inhibată; comunicare liberă şi uşoară a
sentimentelor - Secret sentimental etc.), trăsături ce fac parte din Plasticitate-Sejunctivitate,
adică din gradul real de „Viscerotonie", rămâne pentru a-i caracteriza pe „Cerebrotonici"
gruparea EnA. în această formulă, n A întăreşte intensitatea lui E şi a agitaţiei interioare pe
care această Emotivitate o determină. Putem spune că Cerebrotonia este înainte de toate
Emotivitate.
„Reducţia" operată de Sheldon ar putea deci să fie continuată. Ea ar duce în mod
necesar la 3 componente ale caracterului, pe care le-am expus: Plasticitatea-Sejunctivitatea;
Activitatea sau puterea de expansiune aflată în rezervă; Emotivitatea.

66
 Anexa 4. K. Leonhard. Personalităţile accentuate
K. Leonhard este neurolog, psihiatru şi psiholog german, profesor de neurologie la
clinica neurologică a Universităţii „Humboldt” din Berlin. în monografia „Personalităţile
accentuate” el a prezentat o analiză psihologică şi clinică a personalităţilor accentuate şi a
descris psihodiagnosticul lor.
Să ne oprim pe scurt la unele teze de bază ale concepţiei sale. În primul rând, el
consideră că deosebirile individuale ale oamenilor sunt condiţionate nu numai de trăsături
congenitale, ci şi trăsături dobândite în cursul vieţii lor. Doi oameni cu firi iniţial ase-
mănătoare pot ulterior să aibă puţine puncte comune între ei, iar, pe de altă parte, afinitatea
circumstanţelor vieţii poate elabora trăsături şi reacţii asemănătoare la oameni ce sunt absolut
diferiţi. O anumită situaţie sau funcţie îşi lasă amprenta asupra modului de viaţă, formând
aşa-numitele tipuri de viaţă. Bunăoară, profesorul posedă o anumită încredere în sine, în
forţele proprii şi ea e firească, deoarece el e obişnuit să aibă un rol important în colectivul de
copii. Cu totul o altă impresie produce omul, încrederea în sine a căruia nu e condiţionată de
profesia sa. Apropo, pe lângă încrederea în sine profesorul poate poseda şi o modestie ne-
condiţionată. Leonhard menţionează că, de obicei, nu trebuie confundată comportarea legată
de obişnuinţa personală cu comportarea, care reflectă specificul interior al omului.
În al doilea rând, el subliniază gândul despre aceea că manifestările individuale ale
personalităţii şi înclinaţiile, şi orientarea intereselor omului au loc din afară. Direcţia, în care
sânt orientate intenţiile ambiţioase ale omului depinde în exclusivitate de stimulii exteriori. în
mod diferit poate fi orientat sentimentul datoriei. Care anume direcţie alege omul depinde în
bună parte de societatea, în care el trăieşte. Tot aşa orientarea congenitală a înclinaţiilor şi
intereselor nu împiedică influenţei educative, ba mai mult, ea este baza educaţiei, fără de ea
educaţia în genere e imposibilă.
In al treilea rând, în pofida la multitudinea şi diversitatea trăsăturilor individuale, nici
vorbă nu poate fi despre numărul lor infinit; de aici, numărul trăsăturilor principale, care
determină individualitatea şi caracterul omului, nu poate fi considerat nelimitat. în legătură cu
aceasta Leonhard evidenţiază următoarele sfere, în care se manifestă trăsăturile individuale
ale omului. Aceasta este, înainte de toate, sfera orientării intereselor şi înclinaţiilor. Aici
putem distinge interesele şi înclinaţiile egoiste şi altruiste. Gradul de exprimare a acestor
trăsături poate fi diferit (puternic exprimat, puţin dezvoltat) şi acest lucru încă nu poate îi con-
siderat o cauză a accentuării personalităţii, căci aceste abateri de la nivelul mediu se află în
limitele normelor general-umane. Bineînţeles, nu sunt excluse nici variaţii ale reacţiei
umane: există oameni mai mult sau mai puţin egoişti sau altruişti. Acestea sunt individualităţi
diferite şi ele încă nu pot fi raportate la personalităţile acumulate.
A doua sferă el a desemnat-o ca sferă a sentimentelor şi voinţei, prin care se
subînţelege procesul desfăşurării emoţiilor, viteza cu care ele sunt însuşite de către om ca
apoi să slăbească, profunzimea sentimentelor. Tot aici se referă şi tipurile reacţiilor volitive:
slăbiciunea şi puterea de voinţă, precum şi excitabilitatea volitivă interioară în aspectul
temperamentului coleric sau flegmatic.
A treia sferă e legată de intelect, pe care Leonhard o numeşte asociativ-intelectuală.
Bunăoară, o asemenea trăsătură ca dragostea faţă de ordine constituie la fiecare pas una dintre
manifestările sferei asociativ-intelectuale.
Pentru a determina trăsăturile individualităţii ale sferelor, psihice numite mai sus, e
necesar „să ni le imaginăm clar, dacă privim la om din interior”. După părerea lui Leonhard,
o asemenea posibilitate o oferă scriitorii (apropo, a doua parte a monografiei sale conţine un
bogat material ilustrativ la teoria sa, el face o analiză psihologică a eroilor din lucrările lui
Tolstoi, Dostoevski, Shakespeare, Balzac ş. a.). Scriitorii, în opinia lui, sunt buni psihologi, ei
nu numai că descriu faptele pur exterioare ale eroilor, ne propun afirmaţii despre sine, ci şi
adesea ne comunică nouă şi ceea ce cred eroii lor, arătând motivele interioare ale faptelor lor.

67
Aceasta permite cititorului să identifice manifestarea uneia dintre sferele individualităţii.
Totodată, el subliniază că nu întotdeauna poate fi făcută o delimitare strictă între
trăsăturile, ce formează personalitatea accentuată, şi trăsăturile ce determină variaţiile
personalităţii. Oscilaţiile aici se manifestă în două direcţii: fie abaterile de la un fel de mod
„şablonard” sunt exprimate în om într-atât de neînsemnat, încât accentuarea ca atare n-are
loc, fie e prezentă deosebirea neînsemnată a cutăror sau cutăror însuşiri ale temperamentului,
care reprezintă gradele lui intermediare, ceea ce complică evidenţierea trăsăturilor individuale
ale omului.
În noţiunile „extravertire” şi „introvertire” Leonhard pune un sens care întrucâtva se
deosebeşte de interpretarea dată lor de către Jung şi Eusenck. Această deosebire constă în
faptul că, în primul rând, aceste noţiuni el le examinează în legătură cu formarea la copil a
psihicului omului matur. „Copilul e extravertit: el e orientat la procesele, care influenţează
asupra sentimentelor lui şi reacţionează la ele printr-o comportare corespunzătoare, fără a se
prea gândi. Maturul, în comparaţie cu copilul, e introvertit: pe el îl preocupă într-o măsură cu
mult mai mică anturajul, lumea exterioară, reacţiile lui sânt mai puţin nemijlocite, el are
obişnuinţa de a medita în prealabil asupra faptei. în cazul extravertirii în gânduri şi
comportare predomină lumea percepţiilor, în cazul introvertirii lumea reprezentărilor”. în
continuare el accentuează că pentru omul extravertit e caracteristică manifestarea
activismului pur exterior, care nu depinde de procesele gândirii, la el e prezentă o
impulsivitate cu mult mai mare a comparării: această trăsătură e apropiată de psihologia
copilului. Nehotărârea introvertului e legată de munca intensă a gândirii; în mod diferit
reacţionează la luarea deciziei extraverţii şi introverţii: primii încearcă bucuria luării deciziei
cu mult mai intens, căci ei sunt concentraţi într-o măsură mai mare la lumea exterioară, decât
introverţii.
În al doilea rând, Leonhard examinează aceste noţiuni în aspectul de sexe şi vârsta şi
subliniază următoarele momente importante: în copilărie extravertirea are la ambele sexe
aceeaşi formă de exprimare, iar în adolescenţă la băieţi se observă o cotitură mai evidentă
spre introvertire decât la fete. în legătură cu aceasta bărbatul şi femeia reacţionează în mod
diferit la evenimentele exterioare: femeia este întotdeauna mai mult legată de evenimentele
obiective ale vieţii, mai mult depinde de ele şi în majoritatea cazurilor posedă o raţiune mai
practică. Insă ea poate lua uneori o decizie nechibzuită, provocată de condiţii concrete.
Bărbatul înţelege mai bine interdependenţa fenomenelor şi cauzele lor, însă el poate să piardă
posibilităţile pentru acţiuni imediate, deoarece el e înclinat mai mult spre teoretizare. Pe baza
acestei deosebiri Leonhard propune a aprecia accentuarea astfel: ceea ce pentru femeie este
normă, pentru bărbat e extravertire şi, invers, ceea ce la bărbaţi trebuie considerat normă, la
femeie e introvertire.
În al treilea rând, ca şi Jung, el consideră că firele extravertite se orientează la fapte
concrete date, omul introvertit îşi elaborează părerea sa proprie. Decizia în aspect extravertit
poate să fie mai puţin realistă şi obiectivă decât în plan introvertit.
Mai departe se observă o divergenţă, care constă în faptul că Jung consideră că
introvertirea exclude nu numai orientarea concretă la obiect, ci şi astfel de idei, care „pornesc
de la obiect”. Leonhard, însă, înţelege altfel: „Eu consider munca de gândire a naturalismului
extravertită doar în cazurile când activitatea lui poartă un caracter de adunare, de
colecţionare. Cu cât mai mult prelucrează el în minte ceea ce observă, cu atât mai tare activi-
tatea Iui psihică se apropie de introversie”.
În al patrulea rând, Leonhard subliniază că Eysenck delimitează insuficient de clar
extravertirea şi introvertirea comportării cu trăsăturile temperamentului. Despre omul
extravertit Eysenck scrie: „El iubeşte să glumească, e foarte ingenios, caută în permanenţă
distracţii, diversitate, el e optimist, râde mult şi cu plăcere. E un om extrem de activ, e
înclinat spre agresiune, adesea e stăpânit de nerăbdare. Nu e reţinut în manifestarea

68
sentimentelor; pe el nu întotdeauna te poţi bizui. Leonhard scrie că această caracteristică
conţine note ale temperamentului hipomaniacal, care se deosebeşte în mod principial de
temperamentul personalităţii extravertite, şi aduce următoarele argumente: indicii ale
extravertirii (se prea poate, nu chiar atât de evidente) poate să manifeste şi omul care e
întotdeauna serios, care nu e înclinat spre optimism, nu iubeşte să râdă”.
Leonhard a evidenţiat următoarele tipuri de personalităţi accentuate: demonstrative,
pedante, inclavate, excitabile, hipertimice, distimice, alarmante (fricoase), emotive,
accentuarea extravertită a personalităţii, accentuarea introvertită, temperamentul afectiv-labil,
temperamentul afectiv-exaltat.
Trăsăturile accentuate ale caracterului şi temperamentului, se caracterizează printr-o
pregnanţă excesivă şi reprezintă variante extreme ale normei, care se mărginesc cu
psihopatiile. După cum s-a menţionat mai sus, psihopatiilor le este proprie triada indiciilor:
stabilitatea caracterului manifestării lor în timp, totalitatea manifestărilor lor în toate
situaţiile, dezadaptarea socială (P. B. Ganuşkin). Caracterele accentuate se deosebesc de
psihopatii prin lipsa manifestării concomitente a tuturor celor trei indicii numite. Lor le este
proprie vulnerabilitatea personalităţii cu referinţă nu la orice fel de influenţe (ca în cazul
psihopatiilor), ci doar la un anumit gen de influenţe psihotraumatoare, adresate aşa-numitului
„loc cu cea mai mică rezistenţă” al tipului de caracter dat, la o păstrare a stabilităţii faţă de
altele. în funcţie de gradul de exprimare distingem accentuări evidente şi ascunse (latente) ale
caracterului, care pot trece una în alta sub influenţa diferiţilor factori. Aici trebuie să ţinem
cont în mod deosebit de caracterul educaţiei în familie, de influenţa anturajului social,
particularităţile activităţii profesionale şi sănătăţii fizice. în condiţii favorabile ale vieţii şi
activităţii trăsăturile accentuate ale caracterului pot să se atenueze, să se compenseze.
Dimpotrivă, în situaţii psihogene complicate pot să apară reacţii afective acute, nevroze şi
chiar premise ale formării „psihopatiilor marginale”.
Să examinăm succint particularităţile tipice ale personalităţilor accentuate, descrise de
K. Leonhard.
Personalităţile demonstrative. Esenţa lor constă în capacitatea anomală pentru
strâmtorare. S-a menţionat de acum că această noţiune a fost introdusă de Freud. Dar, spre
deosebire de Freud, Leonhard examinează altfel acest mecanism: «omul poate într-un anumit
moment, sau chiar pentru o perioadă foarte îndelungată, să strâmtoreze din memorie
cunoştinţele, despre evenimentele, care nu pot să nu-i fie lui cunoscute». Totuşi, aceste
cunoştinţe strâmtora-te de obicei rămân la pragul conştiinţei, de aceea ele pot fi ignorate
complet». La isterici, însă, această capacitate ajunge foarte departe: ei pot «să uite» cu totul
ceea ce nu doresc să ştie, ei sunt capabili să mintă, în genere nu-şi dau seama că mint». Dacă
minciuna conştientă e însoţită de cele mai dese ori de remuşcări, frică de demascare, e legată
de jenă, uneori de dezorientare, adeseori cel care minte roşeşte, apoi istericii mint cu o
expresie nevinovată a feţei, vorbesc cu interlocutorul binevoitor, simplu, veridic. Naturaleţea
comportării lor se explică prin faptul că minciuna învederată pentru isteric în momentul
comunicării devine adevăr, căci interior ei nu-şi simte minciuna.
Această stare a istericilor trebuie distinsă de cazurile, când minciuna premeditată
devine obişnuită, când omul „intră” în ea. Să admitem că cineva a hotărât să-l amăgească pe
duşman, şi el a elaborat într-atât de reuşit tactica amăgirii, încât şi fără de strâmtorare a
însuşit maniera verosimilă a comportării, tonul expunerilor. Istericul, însă, care a intrat
complet în rol, nu are nevoie de a-şi adapta convulsiv comportarea la situaţia ce s-a schimbat
pe neaşteptate. Întrucât în rol, personalităţile aventuriste reacţionează impulsiv, nu
cumpănesc nimic, şi prin aceasta îşi dau arama pe faţă.
Examinând mecanismul comportării, Leonhard subliniază că particularitatea reacţiilor
demonstrative constă în faptul că începutul lor e legat de tendinţa conştientizată sau parţial
conştientizată spre ceva. Nici o dorinţă nu poate să apară absolut inconştient. Abia după ce

69
scopul a 'trecut prin conştiinţă, ceea ce urmează poate să decurgă deja inconştient. Şi acest
fapt al participării conştiinţei istericului la punerea scopului se ia în consideraţie chiar în
psihiatria judiciară pentru contravenţiile mincinoşilor şi escrocilor isterici judecata prevede
aproximativ aceeaşi măsură de pedeapsă ca faţă de escrocii normali.
Leonhard subliniază că tipul demonstrativ posedă în general o trebuinţă de
recunoaştere nu mai mare decât majoritatea oamenilor, însă totuşi se creează anume o aşa
impresie, deoarece el manifestă perseverenţă intensă, încredere exagerată în sine la realizarea
scopului său, în acest caz oprimă (strâmtorează) frânele şi capătă satisfacţie de pe urma
propriei lăudăroşenii.
La autoelogierea verbală se adaugă comportarea înfumurată, tendinţa de a atrage pe
toate căile asupra sa atenţia celor prezenţi. Această particularitate se manifestă de acum în
copilărie; copilul, posedând capacitatea de „a-şi trăi rolul”, joacă scene în faţa sameşilor,
povesteşte diferite istorii, declamă versuri. Pentru el e străină sfiala, iar interesul sporit din
partea celor din jur îl primeşte cu o foarte mare plăcere. Trebuinţa multor isterici de a se afla
în centrul atenţiei e legată de cele mai dese ori nu cu trebuinţa sporită de recunoaştere, ci cu
insuficienţa de fermitate, cu lipsa inhibiţiei, după cum susţine K. Leonhard, exprimându-şi
dezacordul cu părerea lui K. Schnaidere despre aceea că «trebuinţa de recunoaştere» este una
dintre motivările principale ale reacţiei isterice.
Caracterizând tipul demonstrativ, Leonhard subliniază de asemenea că reprezentanţii
acestui tip sunt înclinaţi să se declanşeze cu tirade întregi despre soarta lor nefericită, tinzând
să trezească faţă de sine mila. Istericii descriu în mod exagerat fenomenele lor de boală (în
felul că „viaţa lor atârnă de un fir de păr”), totodată detaliatele lor mărturisiri verbale sunt
susţinute de gesticulare şi mimică active. Mila faţă de sine se împleteşte la ei cu
autoelogierea, am răbdat în tăcere, am manifestat o mare putere sufletească şi fermitate. La
personalităţile de tip demonstrativ, spre deosebire de alţi bolnavi, plângerile poartă un
caracter pronunţat, sâcâitor, deoarece la ei e strâmtorată inhibarea normală.
O altă trăsătură este nechibzuinţa faptelor. Istericii nu sunt capabili să-şi chibzuiască
dinainte linia lor de comportare. Ei sunt hâtri la născociri, însă această hâtrie e uşor a o
demasca, ei trăiesc cu momentul, dacă şi le trece prin cap că pot fi demascaţi, pe loc se
înlătură, de aceea ei mai mult pierd decât câştigă.
Totodată, reprezentanţii acestui tip posedă un şir de trăsături de caracter pozitive. Ei
se acomodează uşor la alţi oameni la serviciu, pe de o parte, jucând acel rol, care îl
impresionează pe partener, iar, pe de altă parte, posedă un dar deosebit de a insufla faţă de
sine sentimentul simpatiei, dragostei. Datorită priceperii de a se adapta ei îşi găsesc repede
prieteni, pe care îi atrage sociabilitatea lor, disponibilitatea de a face servicii, altor trăsături,
însă, noii prieteni nu le atrag atenţie şi deseori sunt orbiţi de amabilitatea lor. De altfel,
amabilitatea se manifestă acolo, unde ea le este convenabilă, în relaţiile cu colaboratorii, ce
ocupă o funcţie ierarhic inferioară, se manifestă tendinţele lor egoiste, uneori aceştia sunt
supuşi atacului pe furiş, împotriva lor se urzesc intrigi. Uneori reprezentanţii tipului
demonstrativ de accentuare sunt capabili să balanseze relaţiile cu oamenii grei şi situaţiile de
viaţă complicate, de exemplu, în relaţiile familiale. Şi aici se manifestă adaptabilitatea lor la
condiţiile de viaţă pe calea oprimării propriului „eu”. Principala lor particularitate pozitivă o
constituie, însă, aptitudinile artistice, ei intră uşor în rol şi la fel de uşor se dedau fanteziei.
În felul acesta, tipul demonstrativ (isteroid) de accentuare se caracterizează printr-o
tendinţă pronunţată spre strâmtorarea factorilor şi evenimentelor neplăcute pentru el, prin
falsitate, prefăcătorie, înclinaţie spre fantezii, pe care le foloseşte pentru a atrage atenţia
asupra sa, precum şi prin aventurism, înfumurare şi „fuga în boală”.
Personalităţile pedante. Caracteristica acestei accentuări Leonhard o face în
comparaţie cu patologia. La nivelul patologiei evidente se observă aşa-numita psihopatie
anancastică, care se manifestă în stări obsedante, emoţii (de exemplu, frica faţă de cifra „3”,

70
deoarece în cuvântul „rac” sunt trei litere) şi acţiuni care nu necesită pentru apariţia lor
situaţii anumite (bunăoară, spălatul obsedant al mâinilor). Uneori capacitatea de lua o decizie
e dereglată într-atât de puternic, încât omul nu e în stare să lucreze normal. Anancastul
supune acţiunile sale unor numeroase autocontroluri, supune analizei scrupuloase ziua trăită,
fiind absorbit de gândul despre planurile pentru a doua zi şi nu-şi află un singur lucru linişte
(de exemplu, plecând de acasă controlează de câteva ori dacă a închis uşa, dacă a deconectat
gazul şi, întorcându-se de la serviciu acasă, îl scot din sărite gândurile despre ziua care a
trecut, îl frământă tot felul de fleacuri).
Dacă pedantismul apare doar ca accentuare, atunci momentele negative descrise mai
sus nu se manifestă. Comportarea personalităţii pedante nu depăşeşte limitele raţionalului, şi
în aceste cazuri îşi spun cuvântul priorităţile, legate de tendinţa spre temeinicie, precizie,
deplinătate. Ca profesionali ei sunt conştiincioşi, pe ei te poţi bizui fără rezerve: lor
întotdeauna de încredinţează munca, la efectuarea căreia e necesară o înaltă precizie,
minuţiozitate. E concludent faptul că asupra anancastului o misiune de răspundere poate
exercita influenţă apăsătoare, deoarece generează o mulţime de nelinişti şi îndoieli, în timp ce
personalitatea pedantă se apucă de lucru fără ezitări deosebite şi-1 execută întocmai.
Pedantismul ca trăsătură de caracter este concomitent şi supraconştiinciozitate, de aici
importanţa considerabilă pentru lucru a unei asemenea trăsături de caracter. De regulă, firile
pedante îşi iubesc producţia şi adesea ani în şir, iar uneori şi întreaga viaţă, lucrează la aceeaşi
întreprindere. Scrupulozitatea pedantică nu are nimic comun cu pedantismul excesiv. Această
trăsătură se manifestă nu numai în calităţile înalte de afaceri, ci şi în atitudinea personalităţii
faţă de sănătatea sa; nu e atras de fumat, nu bea mult. O asemenea atitudine se deosebeşte de
ipohondrie frică excesivă pentru starea sănătăţii proprii. Şi încă un moment important: la
reprezentanţii tipului pedant, în contrapunere cu tipul demonstrativ, în activitatea psihică sunt
reprezentaţi într-o măsură extrem de mică mecanismele strâmtorării.
Aşadar, personalităţile cu accentuare pedantă se caracterizează printr-o acurateţe şi
conştiinciozitate sporite în muncă şi în viaţa de toate zilele, prin grijă faţă de starea sănătăţii
lor.
Personalităţile inclavate. Baza tipului inclavat (paranoic) de accentuare a
personalităţii o constituie stabilitatea patologică a afectului: acţiunea afectului încetează
foarte încet, şi e suficient să revenim în gând la cele întâmplate ca imediat să învie şi emoţiile
ce-au însoţit stresul. Afectul se menţine un timp foarte îndelungat, deşi nici un fel de trăiri noi
nu-1 activizează.
Înclinarea afectului se manifestă cel mai viu atunci, când sunt vizate interesele
personale ale personalităţii accentuate. Afectul ia naştere ca reacţie de răspuns la înjosire, la
amorul propriu atins, la mândria lezată, precum şi diferite forme de reprimare, deşi obiectiv
paguba morală poate fi extrem de mică. Oamenii de acest tip adesea sunt caracterizaţi ca
ranchiunoşi şi răzbunători, deoarece ei niciodată nu dau uitării lezarea intereselor personale.
în afară de aceasta, ei sunt numiţi oameni sensibili, patologic supărăcioşi, uşor vulnerabili. în
afară de amorul lezat, ei reacţionează dureros la o pierdere personală în plan material, însă
sunt mai puţin înclinaţi, totodată uneori şi nu toţi reprezentanţii acestui tip, să lupte pentru
echitate cetăţenească, dacă aceasta e concomitent echitabil şi faţă de sine.
Totuşi, inclavarea personalităţii poate avea loc şi în cazul succesului ei, atunci se
observă o manifestare vie de ambiţie, însoţită de încredere în sine, aroganţă, înfumurare.
Suspiciunea este o trăsătură caracteristică a tipului paranoic: e patologic sensibil,
suferă de atitudine închipuită „rea” faţă de sine, pierde încrederea faţă de oameni. Dar spre
deosebire de suspiciunea îndreptăţită, legată de cazuri concrete, suspiciunea personalităţii
inclavate poartă un caracter atotcuprinzător, deoarece ea e generată nu de anumite
circumstanţe exterioare, ci se trage din psihicul personalităţii însăşi.
Leonhard subliniază că pe baza afectelor stabile şi puternice la bolnav pot să apară

71
idei supravaloroase sau chiar delirante, paranoice, de cele mai dese ori gânduri de ordin
aproape delirant apar în legătură şi cu gelozia (apropo, noţiunea „supravaloroa” înseamnă că
ele stăpânesc în întregime gândirea omului).
Tipul inclavat al personalităţii în egală măsură ascunde în sine posibilităţi ale
dezvoltării atât pozitive, cât şi negative a caracterului. Leonhard dă exemple convingătoare
cum una şi aceeaşi trăsătură de caracter, de exemplu, ambiţia, în unele cazuri poate deveni o
importantă forţă motrice pe calea spre o muncă minunată sau un indice de creaţie, iar în alte
cazuri un factor negativ, bunăoară, când ambiţiosul îl reprimă şi-1 strâmtorează fără
sinchiseală pe coleg, întâlnind protestul opiniei publice. Dacă, însă, ambiţiosul, carieristul nu
se astâmpără, poate să se consolideze o asemenea trăsătură ca duşmănia, suspiciunea.
Astfel, tipul inclavat de accentuare se caracterizează prin stabilitatea afectelor
negative, prin suspiciune sporită şi susceptibilitate bolnăvicioasă, tendinţa spre dominare
(ambiţia), neacceptarea opiniei altora, pe baza aceasta apărând conflictele.
Personalităţile excitabile. Trăsăturile esenţiale ale caracterului acestui tip de
accentuare se formează în legătură cu insuficienţa de manevrabilitate. Comportarea, faptele
reprezentanţilor acestui tip sunt bazate pe influenţe, instincte, imbolduri necontrolate.
Leonhard subliniază puterea patologică a tratărilor ca tendinţa: spre extindere a
însuşirii într-o măsură mai mare fizică sau morale (spirituale). în cazul gradului sporit de
reacţie a acestui tip are loc psihopatia epileptoidă, deşi o legătură directă cu epilepsia nu e
deloc obligatorie.
Deoarece reglarea conştientă, volitivă a comportării şi personalităţilor excitabile e
dezvoltată insuficient, reacţiile lor de cele mai dese ori poartă un caracter impulsiv. Dacă lor
nu le place ceva, ei declară deschis despre aceasta şi nu caută împăcare, însoţindu-şi
declaraţiile cu mimică şi gesticulaţie extrem de expresive. Totodată, cauzele nemulţămirii lor
pot fi dintre cele mai diferite: ba lor nu de place cum se comportă cu dânşii, ba salariul li-i
mic, ba procesul de lucru nu-i aranjează, şi doar în cazuri rare greutatea muncii însăşi. Pe ei îi
irită mai des momentele organizatorice. Pentru orice fleac ei se ceartă cu şeful şi
colaboratorii, spun grosolănii, depun cerere de concediere de la lucru. De aici la ei se observă
schimbul des al locului de lucru.
Totuşi, nu putem spune că acţiunile lor sunt nechibzuite, mai degrabă invers, necazul
lor creşte pe ascuns, se intensifică treptat şi caută ieşire, extindere. Dacă mai ţinem cont de
faptul că nivelul de dezvoltare al gândirii acestor oameni e destul de scăzut, iar reacţiile se
caracterizează prin încetineală, caracter greoi, devine evidentă o asemenea particularitate a
reacţiei lor, ca intensificarea excesivă a afectului, de aceea pentru astfel de oameni sunt
caracteristice manifestări masate ale lui. Pentru manifestarea intensă a reacţiei e acceptabilă
noţiunea de impulsivitate.
Impulsivitatea se raportă de asemenea la pasiuni în sensul îngust al cuvântului, şi
anume multe dintre personalităţile excitabile devin alcoolici cronici. Ei nu se gândesc la
consecinţele grave pentru viaţa familială, pentru lucru, pentru sănătate.
Impulsivitatea lor se manifestă şi în sfera sexuală. Dacă pe ei pune stăpânire pasiunea
pentru sexul opus, în deosebi în anii tineri, ei o urmează fără ezitare. Aici e cazul să
subliniem în mod deosebit că în viaţa personalităţilor excitabile temeliile morale nu au vreun
rol cât de cât important. Unii psihopaţi epileptoizi adesea săvârşesc grave acte de violenţă.
Leonhard subliniază natura nu chiar obişnuită a criminalităţii pe terenul caracterului
impetuos. Aici actele de violenţă sunt provocate nu de cruzime, cum se obişnuieşte a crede, ci
de o încordare afectivă (de stres). Atunci când sunt calmi aceşti oameni se disting prin
ataşament, au grijă de copiii lor, iubesc animalele, aceste sentimente nobile, ca şi altele, nu se
afla în inhibiţie.
La personalităţile excitabile se constată încetineala proceselor de gândire: e îngreuiată
perceperea gândurilor străine, e încetinită gândirea atunci când ei trebuie să răspundă la

72
întrebări, de aceea trebuie să aşteptăm îndelung răspunsul, încetineala proceselor de gândire
se manifestă, de asemenea, în cumpănire, în expunere minuţioasă, când ei vorbesc liber, fără
a elucida esenţa.
Leonhard propune persoanei cercetate ca în scopul controlării nivelului intelectual să
numească timp de trei minute cât mai multe obiecte. Omul normal numeşte nu mai puţin de
60 de noţiuni, psihopatul epileptoid rămâne cu mult în urma lui.
El constată o deosebită greutate a educării copiilor excitabili, ca în nici unul din
cazurile de accentuare de alt gen, subliniind imposibilitatea de a preveni manifestarea
reacţiilor impulsive. Pot fi depuse orice eforturi, putem apela la bunul simţ, înfăptui neabătut
linia trasată a educaţiei, însă chiar următorul acces de excitare emoţională va reduce la zero
toate influenţele educative. Leonhard presupune: se vede că însăşi sfera instinctelor, care
generează impulsurile, rămâne inaccesibilă pentru acţiunile educative.
În perioada maturizării sexuale manifestările asociale ale personalităţilor excitabile se
intensifică, ei devin grosolani. Adesea preadolescenţii excitabili, având probleme acasă sau la
şcoală, evadează. Fetele în timpul unor asemenea evadări, nimerind într-o situaţie grea,
adesea intră în relaţii sexuale cu bărbaţii. Băieţii săvârşesc spargeri, furturi.
Se întâlnesc de asemenea şi evadări nemotivate la preadolescenţii cu caracter uşor
excitabil, impulsiv. Leonhard presupune că întrucât persoanele cu trăsături epileptoide ale
caracterului posedă impulsuri primitive, e posibil că în ei se trezeşte instinctul străvechi
pentru vagabondaj, se manifestă dorinţa dintotdeauna de emoţii, care la fel îşi capătă forma sa
străveche.
În felul acesta, personalităţile excitabile se caracterizează prin impulsivitatea
comportării, condiţionată de pasiune, prin încetineala proceselor de gândire, cumpănire
excesivă, prin împotmolire în detalii.
Personalităţile hipertimice. Gradul considerabil de manifestare a temperamentului
hipertimic în psihiatrie poartă denumirea de stare hipomaniacală. Accentuarea hipertimică a
personalităţii, ca şi în cazul maniilor, însă într-o formă întrucâtva atenuată, se exprimă printr-
o dispoziţie ridicată, care se îmbină în acest caz cu setea de activitate, cu limbuţia excesivă, şi
cu tendinţa de a se abate în permanenţă de la tema convorbirii, ceea ce duce uneori la saltul
gândurilor.
În ansamblu temperamentul hipertimic nu e legat numaidecât cu mania. în cazul unor
manifestări comparativ uşoare el reprezintă o variantă normală de accentuare a personalităţii.
Particularităţile manifestării acestui tip de accentuare constă în faptul că firile
hipertimice privesc la viaţă întotdeauna cu optimism, fără prea multă trudă depăşesc tristeţea,
în genere ele trăiesc uşor pe lumea aceasta. Ele sunt pline de iniţiativă, se află permanent într-
o stare de căutare a noului. Abaterea de la gândul principal generează o mulţime de asociaţii,
idei neaşteptate, ceea ce contribuie la creaţia lor. în lucru ei obţin succese de producţie şi de
creaţie considerabile.
În societate hipertimicii se află întotdeauna în centrul atenţiei, căci ei sunt
interlocutori minunaţi, pot să vorbească şi să povestească la nesfârşit, fără a se opri prea mult
la o temă, glumesc, fac spirite. Asemenea oameni, de obicei, sunt ascultaţi cu interes. Acestea
sunt toate calităţile pozitive ale accentuării date.
Dacă, însă, temperamentul hipertimic e viu exprimat, pronosticul pozitiv se anulează.
Veselia excesivă poate trece în iritare. Dacă asemenea treceri se observă adesea şi sunt
exprimate puternic, aceasta denotă componenta paranoică. Vioiciunea excesivă şi veselia
descătuşată conţin pericolul încălcării etice, hipertimii ca şi cum pierd simţul datoriei, riscând
să-şi piardă autoritatea, averea, dedându-se la afaceri dubioase. Setea excesivă de activitate
adesea se soldează cu trândăvie, mai bine zis lucrul început nu e dus la bun sfârşit. Bogăţia de
idei se transformă adesea într-o proiectomanie goală.
Leonhard caracterizează foarte nimerit temperamentul hipertimic drept o „diluare” a

73
maniei, căci întotdeauna se observă concomitent într-o măsură mai mare sau mai mică trei
indicii: veselia senină, limbuţia nestăpânită, care trece gândirea de la o idee la alta, deşi cota
antrenării psihice a sentimentelor, voinţei, gândirii nu întotdeauna e aceeaşi.
Aşadar, efectuând observaţii asupra personalităţii hipertimice trebuie să determinăm
care e influenţa activismului sporit asupra întregii activităţi vitale a omului, care poate fi atât
pozitivă, cât şi negativă, mai bine zis este vorba despre influenţa lor predominantă.
Personalităţile distimice. Temperamentul distimic (la o manifestare mai puternică
subdepresiv) reprezintă opoziţia faţă de cel hipertimic; dacă ultimul e vesel, fără de griji,
energic, sociabil, apoi reprezentanţii temperamentului distimic sunt serioşi şi cu precădere
concentraţi la aspectele triste ale vieţii. Evenimentele, care i-au tulburat profund, pot să-i
aducă la starea de depresie reactivă, în deosebi pe persoanele cu trăsături puternic evidenţiate.
Stimularea activităţii vitale este la ei slăbită, gândirea lucrează încet. în societate sunt
nesociabili, doar câteodată vin cu observaţii după pauze îndelungate.
Trăsături pozitive ale distimilor sunt sentimentele înălţătoare, starea de spirit serioasă,
toate acestea condiţionează formarea la ei a unei poziţii etice serioase. Despre asemenea
oameni se spune, de regulă, că sînt „serioşi”.
La trăsăturile negative se raportă pasivitatea în acţiuni şi gândirea încetinită în
cazurile, când ele depăşesc limitele normei.
Particularităţile accentuării temperamentului distimic pot fi determinate uneori deja în
copilărie. Asemenea copii se deosebesc de alţii prin timiditate, nehotărâre. Ei n-au lipsa de
griji, veselia din copilărie, ei mai degrabă produc impresia unor copii reprimaţi. Totodată, ei
sunt neîndemnatici, înceţi, gândirea la fel le este încetinită. Anume depresivitatea şi
încetineala reacţiilor pot constitui cauza rămânerii lor în urmă la învăţătură faţă de sămaşi.
Temperamentul afectiv-labil
Personalităţile afectiv-labile, sau ciclotimice, sunt oamenii, pentru care e caracteristică
schimbarea stărilor hipertimice şi distimice. Cauza schimbării rolurilor nu întotdeauna o
constituie excitanţii, uneori e suficientă o cotitură imperceptibilă în dispoziţia generală.
Comportarea persoanelor afectiv-labile e opusă, şi anume: într-o societate veselă se pot
pomeni în centrul atenţiei, pot fi iniţiatori, iar într-un anturaj serios, grav cei mai închişi şi
tăcuţi. Corespunzător, se schimbă şi toate manifestările psihicului, în primul caz se manifestă
însuşirile hipertimiei: setea de activitate, limbuţia excesivă, saltul ideilor, în al doilea caz re-
primarea, încetineala reacţiilor şi gândirii.
Observările lui Leonhard (1963) i-au permis să tragă următoarele concluzii: îmbinarea
ereditară a temperamentului hipertimic şi celui distimic (o trăsătură e moştenită de la tată, alta
de la mamă) nu provoacă labilitate afectivă. Dimpotrivă, în asemenea cazuri apare
compensarea reciprocă, care condiţionează apariţia temperamentului sinton, pentru care e
caracteristică dispoziţia mereu constantă, neutră. E destul de caracteristic, subliniază
Leonhard, că îmbinarea trăsăturilor accentuate sau celor psihopatice ale personalităţii în
cutare sau cutare om nu intensifică accentuarea sau psihopatia, dimpotrivă, ea duce la
echilibrarea caracterului, adică la normă. Şi în continuare: două psihopatii, luate împreună,
pot da ca rezultat norma. E de asemenea o concluzie extrem de interesantă.
Temperamentul afectiv-exaltat
Acest temperament se poate dovedi a fi o formă slăbită a psihopatiei, care e însoţită de
oscilaţii considerabile ale dispoziţiei (neliniştii şi fericirii). Dar, o asemenea legătură
reciprocă nu e obligatorie. în cazurile, când se observă o exaltare clară, cu atât mat mult nu
poate fi nici vorbă despre patologie.
Particularităţile principale ale manifestării temperamentului afectiv-exaltat constă în
faptul că reprezentanţii acestui tip de accentuare la fel de uşor sunt cuprinşi de extaz de la
evenimentele îmbucurătoare şi de disperare de la cele triste. Ritmul de creştere a reacţiilor,
forma lor exterioară de manifestare se disting printr-o mare intensitate. Exaltarea e motivată

74
de cele mai dese ori prin imbolduri fine, altruiste: prin ataşamentul faţă de cei apropiaţi, prin
bucurie pentru ei, pentru succesele lor, care pot fi extrem de puternice. Exaltarea poate fi
manifestată faţă de muzică, artă, anumite genuri de sport sau realizări sportive ale idolului,
cultul religios, adică faţă de tot ce poate să atragă omul şi să-1 tulbure piuă în adâncul
sufletului.
Drept pol pentru exaltare serveşte impresionabilitatea maximală în ceea ce priveşte
faptele triste, care se manifestă în jale, compasiune faţă de oamenii nefericiţi, faţă de animale.
E semnificativ că omul exaltat are referitor la altul mai multe emoţii decât faţă de sine.
Totodată, frica ce a cuprins firea exaltată posedă, probabil, însuşirea de a spori, se fac
observate manifestări fiziologice (sudoare rece, tremur) şi intensificarea reacţiilor psihice
Printre persoanele exaltate un loc considerabil ocupă firile artistice pictorii şi poeţii.
Leonhard explică motivul acestui fapt, în primul rând, prin aceea că harul încă nu asigură de
la sine posibilitatea creării operei de artă, pentru aceasta mai este necesară aptitudinea celui
ce creează pentru o înaltă tensiune a trăirii. în al doilea rând, înseşi emoţiile permit a da o
apreciere justă operei de artă, căci valoarea operei artistice poate fi cunoscută doar pe baza
influenţei emoţionale. De aici reiese că o însuşire inseparabilă a poetului sau pictorului
trebuie să fie, înainte de toate, excitabilitatea emoţională. Al doilea moment stimulator poate
fi prezenţa trăsăturilor de caracter demonstrative, al treilea moment introversiunea.
Personalităţile alarmante (fricoase). În copilărie frica absorbeşte întregul psihic al
copilului şi adeseori atinge gradul maxim. Copiii se tem să adoarmă în întuneric sau atunci
când în încăpere nu mai este nimeni, să intre în coridoarele întunecate, în camerele
neiluminate. Se tem de câini, de oameni străini. în familie şi în cercul sămaşilor ei de cele mai
dese ori sânt „panouri de tragere”, căci permanent «provoacă, focul asupra lor”, sau „ţapi is-
păşitori”, când copiii dau vina pentru vreo năzbâtie pe copilul fricos. Copiii alarmanţi nu pot
şi nu se decid să se apere de atac, fapt care ca şi cum îi provoacă pe cei puternici şi îndrăzneţi
să-şi bata joc de tovarăşii lor fricoşi, să-i lovească. Asemenea copii încearcă o frică puternică
în faţa învăţătorului, care o intensifică prin severitatea sa.
Maturii alarmant-fricoşi se caracterizează prin incapacitatea de a-şi apăra poziţia într-
o discuţie, ei se pierd cu firea în starea de insistenţă, de presiune din partea adversarului. Ei
„se disting prin timiditate, în care se simte un element de supuşenie, de înjosire. în paralel cu
aceasta se distinge timiditatea anancastică, specificul căreia constă în neîncrederea interioară
în sine”. Dacă în primul caz omul e în permanenţă precaut la excitanţii exteriori, apoi în al
doilea caz drept sursă a timidităţilor serveşte propria comportare a omului. în ambele cazuri e
posibilă supracompensarea sub forma unei comportări încrezute sau chiar obraznice, dar bate
la ochi caracterul ei voit sau chiar nefiresc. Timiditatea ce exprimă frică poate apărea şi sub
forma comportării credule.
Firile alarmant-fricoase încearcă uneori şi spaima, care poate avea un caracter pur
reflex, dar poate fi şi o manifestare a unei frici neaşteptate. Oamenii alarmanţi au nevoie de
ajutorul psihoterapiei. Leonhard menţionează că starea de alarmare, ce însoţeşte accentuarea
tipului pedant, (fapt despre care s-a vorbit şi mai sus) la maturi se face şi mai pronunţată,
adevărata stare de alarmare, însă, pe măsura maturizării omului scade.
Aşadar, timiditatea, supuşenia, spaima constituie principalele trăsături ale tipului
alarmant-fricos de accentuare.
Personalităţile emotive sunt vădit înrudite cu cele exaltate, însă personalităţile
emotive nu cad în asemenea extreme în domeniul emoţiilor, ca cele afective exaltate,
totodată, emoţiile lor se dezvoltă cu o viteză mai mică. Personalităţile afectiv-exaltate Le-
onhard le caracterizează cu cuvintele „furtunos, nestăpânit, excitat”, pe cele emotive cu
cuvintele „sensibil, impresionabil”. De obicei, oamenii cu acest tip de accentuare sunt numiţi
buni la inimă. Ei sunt mai miloşi decât alţii, mai tare se lasă mişcaţi, încearcă o deosebită
bucurie de la comunicarea cu natura, cu operele de artă. Emotivitatea se caracterizează prin

75
sensibilitate şi reacţii profunde în domeniul emoţiilor fine, legate de suflet, prin umanism şi
compasiune. Despre asemenea oameni se spune uneori că au inima deschisă.
Efectuând observări şi întreţinând convorbiri cu personalităţile emotive se poate
determina cât de adânc îi cuprind pe ei sentimentele, despre care vorbesc, după manifestările
exterioare ale reacţiilor lor, după mimică, gesturi; pentru dânşii e deosebit de specific
caracterul plângăreţ, ei plâng, povestind o istorie tristă, sau lor le apar lacrimi de bucurie, de
înduioşare atunci când sunt mişcaţi de ceva. Uneori copiilor emotivi nu li se poate să citească
poveşti cu subiect trist, deoarece ei încep îndată să plângă.
Sensibilitatea deosebită a firii în cazul şocurilor sufleteşti profunde duce uneori la
depresie reactivă. Leonhard indică asupra unei deosebiri substanţiale a dezvoltării, patologiei
la accentuările emotive si distimice. Dacă la persoanele emotive gravitatea depresiei
corespunde întotdeauna gravităţii evenimentului, emoţiei, apoi la cele distimice există
predispoziţia pentru reacţii depresive, iar cutare sau cutare emoţie doar „desfăşoară”
disponibilitatea de la natură pentru depresii. Aceasta poate avea loc şi fără de şocuri, adesea o
asemenea stare e generată doar de un prilej întâmplător.
Sunt diferite şi reacţiile la persoanele emotive şi ciclotimice (distimice). în ambele
cazuri se observă labilitatea nivelului emoţional. Totuşi, în cazul ciclotimiei reacţia şi după
caracter, şi după profunzime e legată slab de emoţii: un succes neînsemnat poate trezi
entuziasmul, iar un insucces neînsemnat o depresie adâncă. Personalitatea emotivă
reacţionează la însăşi emoţia, de aceea omul de acest tip nu poale „să se molipsească” de
veselie într-o societate veselă.
Accentuarea extravertită a personalităţii
După cum s-a subliniat .mai sus, Leonhard tratează în mod specific extraversiunea:
omul extravertit e orientat mai tare spre percepţii decât spre reprezentări; el se lasă uşor şi în
permanentă influenţat de anturaj, stimulat din afară, caută permanent noi impresii, iubeşte să
meargă la inematograf, priveşte emisiunile televizate. Intr-o societate înviorată şi în cercul
prietenilor de asemenea e orientat spre căpătarea noilor informaţii şi impresii, Adeseori
ocupaţia lor preferată este sportul aici ei fie că participă activ, fie că sunt pasionaţi de
spectacolul sportiv; în timpul călătoriilor sunt orientaţi, înainte de toate, spre emoţii atractive.
Ei nu sunt înclinaţi ca informaţia ce soseşte din afară s-o supună unei analize
deosebite. Aceasta condiţionează predispoziţia lor pentru o influenţă străina si credulitatea.
Drept fapt incontestabil primesc ei orice informaţie, expusă pe un ton categoric, de aceea ei
adesea sunt exponenţi ai părerilor anturajului apropiat. Însă concepţiile lor nu se deosebesc
prin stabilitate, deoarece interior ele nu se prelucrează.
Comportarea lor se caracterizează prin impulsivitate, reacţiile la excitaţiile exterioare
au un caracter nemijlocit, deoarece gândurile care ar putea să inhibeze caracterul nechibzuit
al reacţiilor lipsesc.
Analizând cazuri concrete Leonhard ajunge la concluzia că extraversia şi introversia
omului nu depind de nivelul lui intelectual. Printre persoanele supuse de el experimentului au
fost oameni extravertiţi cu studii superioare, care au făcut faţă cu succes programei şcolii
superioare, dar nu s-au distins prin tendinţă spre perfecţiune profesională, şi capacitate de a
gândi independent (de exemplu, cineva fiind învăţătoare, transmite cunoştinţe elevilor săi,
fără a adăuga ceva de la sine).
Caracterizând capacităţile lor comunicative, Leonhard subliniază că oamenii
extravertiţi pot uşor stabili comunicarea cu alţi oameni de ambele sexe, totodată, ei încearcă o
mare bucurie de la comunicare. Dar printre extravertiţi există şi asemenea persoane, care cu
mare greu stabilesc comunicarea. Capacitatea de a stabili contacte nu trebuie identificată cu
extraversia, iar funcţia atenuată de stabilire a contactelor ca introversia.
Astfel Leonhard a urmărit un caz tipic de personalitate extravertită: era pasionat de
sport, excursii cu biciclete şi tranzistorul, iubea să citească romane de aventuri. Dar toate

76
acţiunile distractive el preferă să le efectueze de unul singur.
Leonhard atrage atenţie la faptul că în viată sunt rare cazurile când temperamentul
subdepresiv se îmbină cu extraversiunea vădit pronunţată a comportării. Iată un caz urmărit
de el. Fata învăţa bine, la şcoală era liniştită, ataşabilă, ea avea întotdeauna multe prietene.
Evenimentele triste întotdeauna o apasă simţitor pe V., ea le ţine minte multă vreme. în
genere, ea se caracterizează prin pesimismul său, e înclinată să vadă totul în culori sumbre.
Timidă cu străinii, neîncrezută în sine, cu cei apropiaţi ea comunică uşor şi cu plăcere.
Preferă călătoriile îndelungate. Câteodată citeşte ceva captivant. Niciodată nu e preocupată de
problemele politicii, religiei, progresului tehnic, pur şi simplu ia act de tot ce transmit la
radio, sau aderă la părerea rudelor, prietenelor.
Din cele expuse mai sus se vede că V. posedă un temperament depresiv. S-ar părea că
ea trebuie să încline spre autoanaliză, dar pentru dânsa aceasta nu e caracteristic.
Extraversiunea ei constă în orientarea spre rude şi prietene, cu care ea contactează cu plăcere.
Accentuarea introvertită a personalităţii
Personalitatea introvertită trăieşte nu atât prin percepţiile si senzaţiile sale, cit prin
reprezentări. De aceea evenimentele exterioare ca atare influenţează asupra vieţii omului cu
acest tip de accentuare, însă cu mult mai important e faptul ce crede dânsul despre ele astfel
caracterizează acest tip de accentuare Leonhard. Omul introvertit nu e legat de impresiile
momentului, el ţine cont de ceea ce-i sugerează reprezentările sale anterioare, experienţa lui
de viaţă, aceasta contribuie la faptul că lui i se formează raţionamente juste. Insă în cazul
accentuării puternic pronunţate personalitatea se îndepărtează tot mai mult de realitate şi într-
atât se cufundă în lumea reprezentărilor sale, încât ceea ce percepe e luat în consideraţie tot
mai puţin. Atunci raţionamentele lui, pierzând substratul obiectiv, pot să se extindă şi să
capete o semnificaţie subiectivă. Dacă gradul raţional de introversie contribuie la elaborarea
gândirii independente, apoi personalitatea puternic introvertită trăieşte în majoritate în lumea
ideilor nereale.
Acest tip de accentuare se caracterizează prin predominarea „vieţii interioare”, ceea ce
se manifestă în activitatea profesională, în pasiuni, alegerea cărţilor; de regulă, persoana
introvertită alege pentru sine o asemenea literatură, care îi permite să se aprofundeze în cutare
sau cutare domeniu, iar jocul de şah devine adesea ocupaţia preferată. Cel pasionat de lucrul
manual depune în el multă fantezie, inventivitate. Numeroşi oameni introvertiţi sunt adevăraţi
inventatori, ei au idei, proiecte originale, însă există şi de acei care nu merg mai departe de
născocirile goale. Adesea aceste personalităţi sunt permanent preocupate de ideea „îmbu-
nătăţirii vieţii pe pământ”, uneori pe ei îi neliniştesc probleme greu de soluţionat, tot felul de
enigme ale lumii înconjurătoare. Reflectând asupra problemelor de politică, filosofie, religie,
ei sunt întru totul capabili de a elabora aprecieri, concepţii proprii absolut fundamentate, iar
în alte cazuri poziţia lor era extrem de îndepărtată de viaţă, căci erau puţin luate în
consideraţie faptele reale.
La analiza comportării lor trebuie să avem în vedere că ei sunt înceţi şi nehotărâţi în
acţiuni, căci concentrarea puternică asupra ideilor nu predispune la o activitate concretă şi
chiar e străină acesteia, totodată, acţiunile lor duc uneori la ciocnire cu viaţa reală, care nu a
fost luată în consideraţie la plăsmuirea ideii. Se constată o legătură între înclinaţia
pronunţată spre reflecţii şi disponibilitatea slabă pentru fapte.
O particularitate caracteristică a introversiei puternic exprimate este, după cum
consideră Leonhard, izolarea personalităţii de alţi oameni, care nu-s în stare să înţeleagă
ideile uneori stranii. Legăturile cu oamenii de asemenea pot fi slăbite din cauza slăbiciunii
iniţiale a contactelor. Aceste cazuri de izolare se stabilesc în urma unei observări atente.
Se întâlnesc, însă, cazuri când introversiunea se îmbină cu capacitatea caracteristică
de a contacta uşor cu anturajul. Leonhard face o descriere detaliată a unei astfel de
personalităţi: din copilărie a fost înclinat spre crearea diferitelor teorii şi a tins în permanenţă

77
să-şi găsească prieteni, cărora ar putea să Ie împărtăşească gândurile sale. Totuşi, el a fost
„solitar”, deoarece lumea sa interioară era neînţeleasă, străină prietenilor săi.
Introversiunea vădită poate să se îmbine cu tipul hipomaniacal (comunicativ, voios,
poate organiza oamenii în societate). Starea hipomaniacală, care, după cum se pare la prima
vedere, generează extraversiunea, nu împiedică modul de gândire introvertiv: la o aparentă
orientare în afară gândirile lui orientate în temei nu la latura exterioară a vieţii, ci la
soluţionarea diferitelor probleme: una din ele (starea hipomaniacală) e condiţionată de tipul
de temperament, alta de tipul de accentuare.
Leonhard a cercetat îmbinarea accentuării introvertive cu trăsăturile anacastice ale
caracterului (pedantismul), când omul nu poate să se elibereze de întrebările, la care e
concentrată atenţia sa. În aceste cazuri are loc o filosofare obsedantă. El evidenţiază şi alte
combinări: îmbinarea introversiunii şi a trăsăturilor inclavate ale caracterului şi îmbinarea
accentuării introvertive şi celei demonstrative, ultima are un rol important în stimularea
harului poetic.
Metodica diagnosticării personalităţii. Leonhard subliniază în mod deosebit
importanţa atitudinii individuale Ia cercetare, de fiecare dată trebuie să controlăm dacă
persoana supusă cercetării, a înţeles just întrebarea şi să verificăm deplinătatea răspunsurilor
ei. Testele el le folosea doar cu mari rezerve.
Principalele metode de diagnosticare a accentuării atât la copil, cât şi la matur, el
consideră observarea asupra mimicii, gesticulaţiei, intonaţiilor persoanei supuse cercetării,
precum şi cercetarea, în care el a folosit lista de întrebări alcătuită de H. Sehmieschek. El
subliniază complexitatea procesului de cercetare a accentuării, adeseori la una şi aceeaşi
întrebare, pusă de două ori, persoana supusă cercetării poate să răspundă în mod diferit în
funcţie de faptul cum a perceput ea aceasta noţiune. Observările asupra mimicii sunt cea măi
veridică dintre metode, căci în acest caz conţinutul pur spiritual îşi găseşte o expresie
exterioară nemijlocită, care de asemenea în mod nemijlocit poate îi percepută de către alt om.
Şi cu toate că e cu neputinţă a determina exact din punct de vedere matematic că o anumită
mimică a omului mărturiseşte despre trăirea îndoielii, tristeţii, bucuriei etc., totuşi acest
criteriu e veridic într-o măsură mai măre decât o altă oricare manifestare. Cu toate acestea
mimica este nu mai mult decât un mijloc auxiliar minunat. Un tablou mai amplu al
personalităţii se conturează la determinarea feluritelor reacţii ale persoanei supuse cercetării.
Leonhard desfăşoară cercetarea în felul următor: persoana supusă cercetării e rugată
să se pronunţe despre propria atitudine faţă de caracterul său; lui i se propune să-şi schiţeze
tabloul psihologic, pe dânsul îl întreabă cum priveşte el la viaţă, cum face faţă greutăţilor ei.
De acum numai după o asemenea autodescriere putem evidenţia momente importante: unii se
disting prin sensibilitate şi excitabilitate sporite, alţii nu pot privi la viaţă simplu, la o a treia
categorie viaţa decurge, liniştit, ei sunt sociabili, veseli. După mimica şi intonaţia vocii putem
stabili îndoielile persoanei supuse cercetării şi o putem întreba mai amănunţit. „Dacă ni se
pare că am dat de o ă anumită trăsătură a personalităţii, putem aprofunda această temă. Chiar
dacă noi ne-am convins definitiv de prezenţa unei trăsături, ea trebuie confirmată nu prin
fraze generale ale persoanei supuse cercetării, nu prin „da” afirmative, ci prin fapte din viaţă,
prin acţiuni. Leonhard atrage atenţia şi asupra unui asemenea moment important: declaraţiile
persoanei supuse cercetării pot servi doar ca reper, criteriul de determinare a personalităţii,
însă, îl constituie particularităţile comportării omului în situaţii concrete. El evidenţiază
aceasta drept punctul metodic cel mai important la analiza personalităţii.
Să dăm exemple de cercetare a reprezentanţilor unor accentuări. Bunăoară, în
procesul diagnosticării personalităţii demonstrative trebuie să acţionăm foarte atent, deoarece
în convorbirea cu asemenea oameni e foarte uşor „să te prinzi în undiţă”, răspunsurilor lor în
majoritatea cazurilor nu trebuie să le dăm crezare, ei şi fac tabloul nu aşa cum e în realitate, ci
aşa cum ar vrea să pară. De aceea aici e deosebit de important a cere de la ei confirmarea

78
răspunsurilor prin exemple concrete. Dar, de regulă, ei nu pot face aceasta: pentru acest caz
ei nu au rezervate ilustrări concrete.
Totodată, e important ă lua în consideraţie maniera persoanei supuse cercetării de a se
prezenta în timpul convorbirii. Leonhard subliniază că esenţa tor isterică ei o trădează prin
toată comportarea lor: totul la ei e exagerat exprimarea sentimentelor, mimica, gesturile,
tonul. Şi el ne previne de greşeală din lipsă de experienţă specialiştii tineri consideră
răspunsurile şi declaraţiile lor obiective şi trag concluzii greşite. Totodată, la ei e dezvoltată
adaptabilitatea: cu medicul se comportă altfel decât cu oamenii ce-i înconjoară, cu medicul
sunt într-atât de reţinuţi, încât involuntar începi să le dai crezare, iar în familie sau la serviciu
sunt extrem de perseverenţi. De aceea ei trebuie întrebaţi atent, atunci ei recunosc cu dragă
inimă harul lor actoricesc: subliniază cu plăcere că în societate se simt întotdeauna încrezuţi,
că încă în şcoală declamau expresiv versuri, participau cu succes la montările teatrale ale
copiilor, iar mai târziu la spectacolele de amatori. Din acest domeniu al vieţii ei aduc cu
uşurinţă exemple concrete.
Deoarece personalităţile demonstrative în general adeseori sunt dotate cu fantezie, atât
de necesară în diferite genuri ale artei, în situaţiile de viaţă lor le este uşor să iasă din
încurcătură cu ajutorul unei scorneli bine gândite.
La cercetarea personalităţii demonstrative e mai important, ca în cazul altor tipuri de
accentuare, să cuprindem întreaga ei cale de viaţă: ea îşi schimbă des nu numai locul de
lucru, ci şi profesia. Cu cât accentuarea se apropie mai mult de psihopatia isterică, cu atât mai
multe sunt eşecurile la lucru, refuzurile neaşteptate la lucru, care, chipurile, e foarte greu, se
observă de asemenea evadarea în boală, făcându-se referinţe la „extenuarea sistemului ner-
vos”, „surmenaj”, despre care, în mod obiectiv, nici nu poate fi vorba. Psihopaţii isterici de
obicei presoară povestirea despre sine cu autoelogieri şi cu exprimarea milei faţă de sine. Aici
pot să se manifeste neadevărul, hâtrie, totodată, după cum accentuează Leonhard, o înclinaţie
patologică pentru neadevăr.
La cercetarea personalităţii pedante chestionarea e mai bine a o începe cu întrebările
despre profesie: cum se atârnă el faţă de obligaţiile de serviciu, e sârguincios sau ba. Pentru a
evita caracterul formal al răspunsurilor, în continuare trebuie să precizăm: oare nu se atârnă el
faţă de unele procese de la lucru peste măsură de serios, nu se tot controlează din nou de
multe ori, deşi acest fapt nu e dictat de o necesitate, nu se întâmplă oare ca pe drum de la
lucru acasă el se întoarce în gând la ziua de lucru, întrebându-se dacă a făcut totul aşa cum
trebuie. De obicei, personalităţile pedante dau din cap înţelegător şi lasă sa se înţeleagă că aţi
atins locul lor cel mai slab. Ei povestesc despre aceea că, uneori se întorc la serviciu de la
jumătate de cale pentru a controla dacă n-au uitat să facă ceva important, iar acasă încă şi încă
o dată reproduc în memorie evenimentele au procedat oare just?
La întrebarea dacă e conştiincios în muncă, putem să ne bizuim pe el, în majoritatea
cazurilor răspund că consideră că li-i incomod să se laude pe şine. Dacă, însă, se va insista
asupra răspunsului, vom putea afla despre aceea că la serviciu ei sunt consideraţi lucrători de
nădejde, pe ei se poate de bizuit, sunt foarte scrupuloşi.
La cercetarea personalităţii pedante trebuie să avem în vedere şi faptul că asemenea
oameni suferă foarte mult sub povara responsabilităţii, în acest context ei pot avea conflicte
cu colectivul, ei renunţă la avansarea pe linie de serviciu.
În convorbire e necesar de asemenea a ne referi la viaţa casnică a persoanei supuse
cercetării şi a afla dacă acolo domnesc meticulozitatea şi punctualitatea. Adeseori, după cum
subliniază Leonhard, bărbaţii în viaţa casnică se dovedesc a fi nu chiar minuţioşi, ei se
debarasează de răspunderea pentru ordinea în casă. Femeile se simt mai mult responsabile de
casă. Dacă, însă, acurateţea excesivă la femei se manifestă doar în viaţa casnică, atunci
trebuie să fie mai atenţi cu concluziile, deoarece tendinţa obţinută fată de ordine nu se referă
la manifestările accentuării pedante.

79
 În limitele accentuării pedantismul trebuie examinat în ansamblu ca o trăsătură
pozitivă a caracterului, deşi oamenii pedanţi adesea pierd multe forţe în zadar pentru
controlul repetat. Dacă, însă, accentuarea atinge un grad înalt, ea trece în psihopatie
anancastică, care se caracterizează prin idei obsedante, dar acesta e de acum un alt domeniu
al ştiinţei.
Leonhard descrie analog cercetarea tuturor celorlalte tipuri de accentuare a
personalităţii, ţinând cont de particularităţile lor. Astfel, conform chestionarului lui
Sehmieschek, tipul inclavat (omul cu un asemenea caracter nu e înclinat să uite nici răul ce i-
a fost pricinuit, nici binele) răspunde da la astfel de întrebări;
- Mult timp păstraţi sentimentul mâniei, necazului?
- Sunteţi perseverenţi în atingerea scopului dacă întâlniţi în cale multe obstacole?
- Sunteţi sensibili la necazuri, ofense?
- Vă apăraţi interesele atunci când faţă de voi se manifestă nedreptate?
- Luaţi apărare oamenilor, faţă de care a fost manifestată o nedreptate?
El răspunde „nu” la astfel de întrebări:
- Vă străduiţi să vă împăcaţi, dacă aţi jignit pe cineva?
- Sunteţi primul care faceţi paşi pentru împăcare?
Tipul hipertimic (e înclinat spre o dispoziţie mereu ridicată). Omul „supravioi”
răspunde „da” la întrebările:
- Dispoziţia ta este în temei senină, neposomorîtă?
- Puteţi să distraţi societatea, să fiţi sufletul companiei?
- Se poate spune că în caz de insucces nu pierdeţi simţul umorului?
El răspunde „nu” la o aşa întrebare: Sunteţi întreprinzători?
Tipul distimic („mereu serios”, închis, posac) răspunde „da” la întrebările:
- Dispoziţia ta e de obicei întrucâtva deprimată?
- Vă pare grea viaţa?
- În convorbire sunteţi mai degrabă tăcut decât vorbăreţ? Răspunsul „nu” urinează la
astfel de întrebări:
- Sunteţi capabil să fiţi şăgalnic-vesel?
- Vă place să vă aflaţi în societate?
Tipul afectiv-labil (cicloid) (înclinaţia spre schimbul ciclic al dispoziţiei: se comportă
ba ca hipertimicul, ba ca distimicul). Răspunde „da” la următoarele întrebări:
- Aveţi treceri de la dispoziţia veselă la cea tristă?
- Aveţi oscilări nemotivate ale dispoziţiei?
- Deveniţi mai vesel în societatea oamenilor veseli?
Se întâmplă că culcându-te în pat cu o dispoziţie bună dimineaţa te scoli cu o
dispoziţie proastă, care durează câteva ore?
Tipul excitat (irascibilitatea, înclinaţia spre o reacţie neadecvat de tăioasă), răspunde
„da” la întrebările de ordinul următor:
- Vă înfuriaţi uşor?
- Puteţi ca supărându-vă pe cineva să daţi frâu liber mâinilor?
- Săvârşiţi sub influenta alcoolului fapte neaşteptate, impulive?
Tipul pedant (înclinaţia pentru o acurateţe, formalism, îndoieli excesive) răspunde
„da” la întrebările:
- Plecând de acasă sau culcându-vă, controlaţi dacă e închis gazul? Dacă e stinsă
lumina? Dacă sunt încuiate uşile?
- Vi s-a întâmplat ca, plecând de acasă, să vă întoarceţi înapoi, să controlaţi dacă nu s-
a întâmplat ceva?
- După terminarea unui lucru la D-voastră nu apare îndoiala în ceea ce priveşte
calitatea realizării lui şi nu controlaţi dacă totul e făcut corect?

80
 - Vă irită, de exemplu, faptul că portiera sau faţa de masă atârnă sub un unghi, vă
străduiţi să le îndreptaţi?
- În anii de şcoală puteaţi ca pentru o pată de cerneală să transcrieţi pagina din caiet?
Tipul alarmat (frica, prudenţa, neîncrederea) răspunde „da” la întrebările:
- Vă temeaţi în copilărie de furtună, de câini?
- Vă nelinişteşte necesitatea de a coborî într-un beci întunecos, de a intra într-o
cameră neiluminată pustie?
- V-a neliniştit vreodată gândul că cu D-voastră sau cu rudele ceva trebuie să se
întâmple?
- Adeseori aveţi vise groaznice? Răspunsul „nu” e dat la întrebarea:
În copilărie aţi fost la fel de curajoşi, ca şi sămeşii voştri?
Tipul emotiv (sensibilitatea excesivă, milostivitate, caracter plângăreţ) răspunde „da”
la întrebările:
- Sunteţi înclinat spre firea plângăreaţă?
- Sunteţi bun la inimă?
- Poate oare un film tragic să vă tulbure într-atât, încât să vă iasă lacrimile?
- Trăiţi un timp îndelungat necazurile altor oameni?
Tipul demonstrativ (manierismul, caracterul isteric, egocentrismul), răspunde „da” la
întrebările:
- Vă iubesc toţi cunoscuţii D-voastră?
- Vi s-a întâmplat să plângeţi cu hohote trecând printr-un şoc nervos?
- La şcoală declamaţi cu plăcere versuri?
- Vi s-a întâmplat să vă indispuneţi de pe urma vreunui conflict sau certe într-atât,
încât după aceasta aţi simţit că nu sunteţi în stare să plecaţi la lucru?
Răspunsul „nu” e dat la întrebările:
- Nu vă este greu să evoluaţi pe scenă sau de la catedră în faţa unui auditoriu larg?
Tipul exaltat (înclinaţia spre exprimarea exagerată, dar sinceră a sentimentelor)
răspunde „da” la astfel de întrebări:
- Sunteţi în stare a vă încânta, a vă entuziasma de ceva?
- Aveţi aşa stări când sunteţi plini de fericire?
- Puteţi oare ca sub influenţa dezamăgirii sa fiţi cuprins de disperare?

81
 Anexa 5. P.B.Ganuşkin. Fenomenologia caracterului
Fenomenologia caracterului e reprezentată cel mai pregnant în psihologia clinică şi
psihiatrie: aici are loc realitatea, perceperea datelor obţinute spre deosebire de descrierile de
laborator ale caracterului. Cunoscutul psihiatru Piotr Borisovici Ganuşkin (1875 - 1933),
fondatorul unei şcoli ştiinţifice, unul dintre întemeietorii aşa-numitei mici psihiatrii (studiile
asupra stărilor limitrofe), a făcut o descriere expresivă a personalităţilor psihopatice. Din în-
văţătura lui s-au dezvoltat reprezentările contemporane despre personalităţile accentuate ale
lui K. Leonhard (născut în 1904) cunoscut psihiatru german, şi despre tipurile de accentuare a
caracterului la vârsta preadolescentei ale lui Andrei Evghenievici Liciko (născut în 1926).
P. B. Ganuşkin în lucrarea „Clinica psihopatiilor: statica, dinamica şi sistematica lor”
(1933) face descrierea particularităţilor esenţiale ale principalelor tipuri de caractere
tipologice. Susţinând că studierea clinică şi tratarea bolnavilor de psihopatie trebuie să se
desfăşoare în unitate cu cercetarea mediului lor social concret, el a elaborat condiţiile
metodologice ale studierii psihopatiilor: l psihopatul trebuie studiat sub unul şi acelaşi unghi
de vedere, cu unele şi aceleaşi procedee clinice; 2 psihopatul trebuie studiat ca ceva unitar, ca
personalitate în toată plinătatea ei, în interacţiune cu mediul ce-1 înconjoară, în toate reacţiile
lui la mediu, în toate contradicţiile psihicului; 3 el trebuie studiat nu numai în cursul etapelor
de boală ale vieţii lui, ci, după posibilitate, în decursul întregii lui căi de viaţă; numai atunci
putem delimita ceea ce e temporar, întâmplător, trecător de ceea ce e permanent şi stabil.
P. B. Ganuşkin caracterizează personalităţile psihopatice, care se deosebesc de aşa-
numiţii oameni normali prin faptul că ele nu pot să se adapteze fără dificultăţi pentru sine şi
pentru alţii la mediul înconjurător. Considerăm că problema cu privire la normă în psihologie
este una dintre cele dificile. Nu putem să nu fim de acord cu afirmaţia lui L.S.Vîgotski despre
aceea că noţiunea despre normă face parte din reprezentările ştiinţifice cele mai dificile şi
nedeterminate. „ În realitate nu exiştă nici o normă, însă se întâlnesc o mulţime de diferite
variaţii, abateri de la ea, şi adesea e foarte greu a spune, unde abaterea depăşeşte acele hotare,
după care deja începe domeniul nenormalului. Asemenea hotare nu există nicăieri, şi în acest
sens norma reprezintă o noţiune pur abstractă a unei mărimi medii a cazurilor cele mai dese şi
în realitate nu se întâlnesc în formă pură, ci întotdeauna într-un anumit amestec cu forme
nenormale. De aceea între comportarea normală şi cea nenormală nu există nici un fel de
hotare exacte. Totuşi, Ganuşkin a evidenţiat particularităţile personalităţii care sunt proprii
psihopatiei. Este vorba despre asemenea trăsături şi particularităţi, care determină mai mult
sau mai puţin întregul chip psihic al individului, lăsând asupra întregii lui constituţii psihice
amprenta sa autoritară, căci existenţa în psihic a cutărui sau cutărui alt subiect, în genere a
unor anomalii şi abateri elementare încă nu ne dau temei a raporta acest individ la psihopaţi.
Aceste însuşiri patologice reprezintă însuşiri înnăscute permanente ale personalităţii, care, de
obicei, nu se expun câtuşi de puţin unor schimbări simţitoare. În felul acesta, psihopaţilor le
sunt proprii asemenea trăsături ale personalităţii, care se caracterizează prin permanenţă
patologică, determină întregul chip psihic al omului şi îi împiedică să se adapteze la mediul
ce-l înconjoară. Problema cu privire la etiologia psihopatiei e foarte complicată. Cauzele
apariţiei lor pot fi: 1. îmbolnăviri (traume ale encefalului, infecţii, intoxicaţii, psihotraume
etc.). 2. deficienţă înnăscută a sistemului nervos, condiţionată de factori ereditari, de trau-
matisme obstetricale. Aici poate fi atât simpla transmitere într-o formă neschimbată a unora şi
aceloraşi însuşiri psihopatologice de la o generaţie la alta, cât şi cazurile când personalitatea
psihopatică constituie o combinare nereuşită a predispoziţiilor ereditare care nu reprezintă
nimic patologic. Asemenea psihopatii Ganuşkin le numeşte constituţionale, sau adevărate.
Ele se manifestă deja la vârsta copilăriei sub forma unor dereglări ale sferei emoţional-
volitive, intelectul fiind relativ păstrat. Totuşi, comportarea psihopaţilor poate avea o formă
„domoală”, aceştia sunt psihopaţii latenţi sau compensaţi. Deosebirea dintre psihopaţii
constituţionali şi cei compensaţi constă în aceea că la primii e prezent sindromul dezadaptării

82
sociale. Ganuşkin subliniază că formele date ale psihopatiei nu au hotare anumite, şi este greu
de a le distinge de psihozele slab pronunţate. Deosebirea dintre psihopatii şi aşa-numita
„normă” constă uneori în caracteristica cantitativă, ci nu în cea calitativă.
Formele pure ale psihopatiilor se întâlnesc rar: în viată predomină formele amestecate
de aici şi diversitatea neobişnuită şi marea instabilitate a unor simptoame. în pofida la
raritatea tipurilor pure şi predominarea formelor amestecate, Ganuşkin a evidenţiat
următoarele tipuri de psihopatii: 1. cicloizi, principalul indiciu al cărora este permanenta
schimbare a dispoziţiei cu oscilările ciclului de la câteva ore până la câteva luni; 2. schizoizi
pentru care e caracteristică retragerea de la contacte, închistarea, camuflarea, uşoara
vulnerabilitate, lipsa empatiei, stângăcia în mişcări; 3. epileptoizi, principalul indiciu al
cărora este excitabilitatea maximă cu accese de tristeţe, frică, furie, îndărătnicie, susceptibi-
litate, cruzime, predispoziţie la scandal; 4. astenici, pentru care e caracteristică:
impresionabilitatea sporită, excitabilitatea psihică, care se îmbină cu extenuarea rapidă, cu
iritabilitatea, nehotărârea; 5. psihastenicii-alarmaţi, neîncrezuţi în sine, predispuşi la
permanente meditaţii, îndoieli patologice; 6. psihopaţii paranoici sunt predispuşi la formarea
unor idei supravaloroase, sunt îndărătnici, egoişti, se disting prin lipsa îndoielilor, încredere
în sine şi autoapreciere exagerată; 7. psihopaţii isterici ei se caracterizează prin tendinţa de a
atrage cu orice preţ atenţia asupra lor din partea celor din jur, totodată, aprecierea dată de ei
evenimentelor reale este întotdeauna denaturată în interesul lor, în comunicare sunt manieraţi,
teatrali; 8. psihopaţii instabili principalele indicii: slăbiciune de caracter, lipsa unor interese
profunde, flexibilitatea la influenţa celor din jur; 9. psihopaţii organici se disting printr-o
mărginire mintală înnăscută, pot să înveţe bine, dar sunt neproductivi atunci când trebuie să
aplice cunoştinţele sau să manifeste iniţiativă; pot să se poarte în societate, dar sunt banali în
reflecţii.
Ganuşkin descrie tipurile psihopaţilor, de exemplu, astenicii de tip neurastenic se
disting, pe de o parte, prin excitabilitate nervoasă-psihică excesivă, prin iritabilitate, iar, pe de
altă parte, prin extenuare şi oboseală. În afară de aceasta, se observă dereglări funcţionale de
ordin somatic: dereglări ale activităţii inimii, ale aparatului gastrointestinal, bolnavii se plâng
de dureri de cap, palpitaţii, insomnie noaptea şi somnolenţă ziua, apetit rău, diaree, care
alternează cu constipaţii, slăbiciune sexuală. Unii dintre ei se mai disting prin astenie
generală, lipsă de iniţiativă, sau prin dispoziţie apatică, mai des uniform apăsătoare. Astfel de
subiecţi nu sunt apţi pentru eforturi îndelungate şi muncă asiduă: aceasta din urmă repede îi
plictiseşte, apare un sentiment de oboseală, slăbiciune, chiar somnolenţă. Adeseori frica faţă
de încordarea ce-i aşteaptă pe ei îi paralizează anticipat, făcându-i incapabili măcar să se
apuce de munca respectivă.
O grupă mai complicată de astenici o alcătuiesc persoanele, trăsăturile de bază ale
cărora sunt impresionabilitatea excesivă, pe de o parte, şi sentimentul puternic reliefat al
propriei insuficienţe, pe de altă parte, care e caracteristic într-o măsură mai mare sau mai
mică în general tuturor astenicilor. Slăbiciunea lor nervoasă se manifestă în vulnerabilitate
extremă la trăiri. Ei leşină dacă văd sânge, nu sunt în stare să asiste la cea mai simplă
operaţie, nu suportă discuţiile aprinse şi se traumatizează la maximum atunci când văd cazuri
neobişnuite din stradă: accidente, bătăi, scandal etc. Timizi, slabi de fire, ruşinoşi, acestea
sunt, de obicei, firi gingaşe, sensibile, care suferă de pe urma oricărui contact grosolan. Mulţi
dintre ei tresar la un foşnet oricât de mic, la orice lucru neaşteptat, suferă cu o frică de panică
la întuneric, se tem de unele animale, insecte, nu pot suporta sunetele stridente, nu pot privi
fără repulsie un şir de obiecte, nu suportă atingerea de sine. Mulţimea şi în genere societatea
oamenilor adesea îi oboseşte şi-1 determină să caute singurătate. Atitudinea lor de mimoză,
însă, nu este un rezultat al îndepărtării autistice de la viaţă, ci doar o manifestare a unei
sensibilităţi excesive. Nuanţa predominantă a dispoziţiei este la ei în cea mai mare măsură
scăzută, întrucât aceştia sunt, de obicei, foarte orgolioşi, însă îndeosebi pe ei îi apasă, înainte

83
de toate, conştiinţa că nu sunt ca toţi, iar apoi şi extrema încredere în sine ce reiese de aici.
Aceasta le creează sentimentul încordării interioare şi neliniştii.
Pe schizoizi îi caracterizează următoarele particularităţi: ruptura autistă de lumea
exterioară, reală, lipsa unităţii şi consecvenţei în comportare şi caracterul paradoxal bizar al
vieţii emoţionale şi comportării. Ei, de obicei, produc impresie, ca oameni stranii şi
neînţeleşi, de la care nu ştii ce să aştepţi. De acum însăşi maniera de a se purta, de a merge,
gesturile schizoizilor adesea produc impresia unui specific deosebit. Trăsătura generală a mo-
tricitatii schizoizilor trebuie considerată lipsa naturaleţei, armoniei şi elasticităţii, stângăcia în
mişcări, în afară de aceasta, la unii bate la ochi manierismul şi fandoseala, la alţii tendinţa
spre stilizare, la o a treia grupă pur şi simplu uniformitatea excesivă şi mişcările rezervate. O
altă categorie uimesc prin ţinuta aproape ostăşească, această ţinută atinge la ei asemenea
culmi, încât ei par nişte păpuşi din lemn ce se mişcă prin articulaţie. Viaţa lor emoţională în
genere are o structură foarte complicată; cele mai simple mişcări psihice, intrând în nişte
îmbinări asociative extrem de încâlcite şi de bizare cu urme ale trăirilor anterioare, pot fi
supuse unor denaturări cu totul neînţelese la prima vedere. Datorită acestui fapt schizoidul se
află într-un conflict permanent şi ireconciliabil cu el însuşi. Anume prin ochelarii schemelor
sale priveşte schizoidul la realitate. Ceea ce nu corespunde reprezentărilor sale despre ea, el,
de obicei, în general ignorează.
Importanţa socială a unor grupe aparte de schizoizi e extrem de variată. Aşa-numiţii
ciudaţi şi originali sunt oameni, în majoritatea lor, blajini, cu toate că şi puţin folositori. Aşa
sunt unii savanţi, care şi-au ales o specialitate îngustă, ce nu-i trebuieşte nimănui şi care nu
vor să ştie nimic în afară de ea. Aşa sunt majoritatea colecţionarilor, subiecţii care atrag
atenţia asupra lor prin îmbrăcăminte ciudată, care inventează diete deosebite, adesea extrem
de specifice, cei care umblă desculţi etc. La schizoizi se referă şi acei vagabonzi, care şi-au
ales acest mod de viaţă din cauza nepriceperii şi nedorinţei de a-şi încadra personalitatea lor
originală în limitele înguste ale vieţii culturale ordonate. Printre schizoizi, însă, sunt şi
estetişti rafinaţi pictori, creaţia cărora, în bună parte, e formală, este înţeleasă doar de puţini,
metafizicieni profunzi, în sfârşit savanţi talentaţi schematicieni şi revoluţionarii geniali în
ştiinţă, care, datorită capacităţii lor de a face comparări neaşteptate, schimbă de nerecunoscut
faţa acelei discipline, în care ei lucrează. Apropo, într-o formă puţin reliefată particularităţile
psihopatice sunt proprii aproape tuturor oamenilor şi celor «normali». De regulă, cu cât
individualitatea e mai reliefată, cu atât mai pregnante devin şi trăsăturile psihopatice proprii
ei. Nu-i de mirare că printre oamenii foarte dotaţi, cu o viaţă emoţională bogat dezvoltată şi
fantezie uşor excitabilă, numărul psihopaţilor evidenţi se dovedeşte a fi destul de
considerabil.
Sunt extrem de interesante reflecţiile lui Ganuşkin despre aşa-numitul caracter
normal. El subliniază caracterul contradictoriu al tratării noţiunilor „personalitate” şi
„normă”. Atunci când se vorbeşte despre o „personalitate normală”, apoi îmbinarea acestor
noţiuni: personalitatea sau individualitatea, pe de o parte, şi „norma” sau „mărimea medie”,
pe de altă parte, păcătuieşte de o contradicţie interioară. Aceasta e îmbinarea a doi termeni,
care, în esenţă, întru totul nu corespund unul altuia. Cuvântul „personalitate” subliniază
individualitatea în opoziţie cu „norma”. Aceeaşi se referă cu desăvârşire şi la expresia
„caracter normal”. Atunci când se vorbeşte despre un anumit caracter al omului, prin aceasta
se dă de înţeles că psihicul lui conţine o anumită disonanţă, că lipseşte echilibrul în
interacţiunea unor laturi aparte ale activităţii psihice a lui. Iar dacă s-ar găsi un om cu psihic
ideal-normal, apoi e puţin probabil că s-ar putea vorbi despre prezenta la el ,a cutărui sau
cutărui alt caracter. Acesta ar fi un om „lipsit de caracter” în sensul că el întotdeauna ar
acţiona fără idee preconcepută şi impulsurile interioare ale activităţii lui ar fi regulate în
permanenţă de agenţi exteriori. Aşadar, D. B. Ganuşkin a cercetat caracterele patologice, a în-
tocmit clasificarea tipurilor psihopatiilor şi a făcut descrierea lor.

84
 GLOSAR:
Acomodare. Procesul prin care o schemă se ajustează pentru a cuprinde informaţii
noi.
Activare. (În paradigma neoconexionistă) valoare care indică nivelul de activitate a
unui neuromim. Ea se defineşte printr-un scalar pe un anumit interval, de către exploratorul
reţelei.
Adaptare. Procesul de acomodare la mediul înconjurător.
Algoritm. Procedură rezolutivă dintr-un număr finit de paşi, pe baza căreia soluţia se
obţine cu certitudine. Aceeaşi funcţie poate fi realizată de mai mulţi algoritmi.
Apreciere pozitivă (preţuire). Afecţiune, respect sau aprobare acordate de la cei din
jur.
Apreciere pozitivă condiţionată. Aprobare, admiraţie sau respect, oferite doar pentru
o conduită corespunzătoare normelor.
Apreciere pozitivă necondiţionată. Afecţiune sau respect, independente de
comportarea conform expectanţelor sociale.
Asimilare. Proces de dezvoltare a unei scheme, prin aplicarea acesteia în mai multe
situaţii.
Asociere. Legătura între două lucruri, într-o secvenţă simplă.
Atitudine. Montaj psihic al unui individ, care îi influenţează comportamentul.
Atribuire dispoziţională. Convingere că personalitatea sau caracterul unei persoane
determină comportamentul acesteia.
Atribuire situaţională. Percepere a comportamentului unei persoane ca rezultat al
situaţiei în care se află.
Atribuiri controlabile. Aprecieri despre cauzele evenimentelor, care conţin ideea că
evenimentele ar putea fi controlate, în general de către persoana care face atribuirea.
Behaviorist. Care aparţine scolii de gândire conform căreia psihologia trebuie să aibă
în vedere simpla studiere a comportamentului.
Brainstorming. Tehnică de generare de idei noi.
Câmp receptor. O mulţime de receptori (vizuali) care modulează activitatea unui
neuron.
Categorie. Clasă de elemente instituită de subiect prin calculul similarităţii, ghidat de
baza de cunoştinţe.
Celule off-on. Celule din zonele de proiecţie cerebrală ale analizatorului vizual, cu
activitate maximă înregistrată atunci când stimulul luminos este format dintr-un punct negru
mărginit de un fond luminos.
Celule on-off. Celule din zonele de proiecţie cerebrală ale analizatorului vizual, cu
activitate maximă în condiţiile în care stimulul luminos e mărginit de benzi negre.
Cogniţie. Gândire, memorie, percepţie şi toate celelalte procese psihice.
Cognitiv. Care ţine de gândire, memorie etc.
Comportament de adaptare. Comportament care permite unui animal sau unui om să
reducă tensiunea şi să se descurce în tot felul de situaţii.
Comportament. Faptele sau acţiunile efectuate de un om sau de un animal.
Comportamental. Care ţine de acţiunile pe care le efectuăm.
Comunicare non-verbală (CNV). Comunicare fără utilizarea limbajului.
Comunicare. Transmitere, recepţionare, interpretare de informaţii.
Concept de sine. Opinia pe care o are un individ despre propria persoană.
Concept. Proiecţie mentală a unei categorii care specifică toate caracteristicile
esenţiale, necesare şi suficiente pentru ca un obiect să poată aparţine categoriei respective.
Consistenţă. Măsura în care un eveniment (sau un comportament) are loc totdeauna,

85
în condiţii similare.
Conştiinţă. Caracteristică mintală interiorizată prin care individul distinge binele de
rău.
Constrângeri naturale. Caracteristici ale mediului fizic şi ale biologiei organismului
care circumscriu modul de prelucrare a informaţiei (engl.: natural constraints).
Detectori de trăsături. Neuroni care se activează de fiecare dată când apare o anumită
caracteristică a stimulului fizic. Conform cu Hubel şi Wiesel, ei se împart în simpli,
complecşi şi hipercomplecşi (engl.: feature detectors, traits detectors).
EEG. Electroencefalograf: dispozitiv pentru măsurarea activităţii electrice din creier,
prin ataşarea unor electrozi pe scalp.
Egocentrism. Ideea că lumea întreagă se centrează în jurul sinelui.
Element regulator. Semn non-verbal care serveşte la indicarea adecvării unor
comportamente, de exemplu, în timpul unei conversaţii.
Empatie. Atitudine participativă faţă de sentimentele altcuiva.
Eşantion. Grup de subiecţi utilizaţi într-un studiu.
Eu. Partea conştientă a psihicului.
Euristică. Strategie rezolutivă care poate duce la obţinerea unei soluţii corecte, dar nu
ne garantează dacă aceasta e cea optimă, nici dacă se va obţine cu certitudine.
Experiment. Studiu în care se manevrează variabilele, pentru a descoperi cauza şi
efectul.
Expresie facială. Dispoziţie a muşchilor feţei, utilizată pentru comunicare.
Extraversiune. Trăsătură de personalitate caracterizată, în primul rând, prin
sociabilitate.
Feedback. Informaţii care ne anunţă efectele acţiunilor noastre.
Fenomen phi. Iluzie de mişcare, cauzată prin licărirea alternativă a unor lumini
adiacente.
Fobie. Teamă excesivă.
Gândire abstractă. Gândire despre entităţi care nu au o existenţă materială, de
exemplu „libertate".
Gândire convergentă. Gândirea liniară, dirijată, pur şi simplu, pe calea cea mai
directă spre un scop.
Gândire dirijată. Gândire îndreptată spre un scop specific, de exemplu, rezolvare de
probleme.
Gândire divergentă. Gândire care abordează rezolvarea unei probleme dintr-o
perspectivă mult mai largă decât cea convenţională.
Gândire laterală. Strategie de gândire, prin care se găsesc soluţii neobişnuite la
probleme.
Generalizare. Proces prin care un răspuns învăţat este dat şi în alte situaţii decât cea
în care a fost învăţat prima oară.
Gest. Mişcare a unui om sau animal, cu o anumită semnificaţie.
Grup de control. Grup utilizat pentru comparaţie cu un grup experimental.
Hartă cognitivă. Reprezentare internă a lumii.
Hartă psihologică. Reprezentarea mentală a unei arii geografice, saturată în
cunoştinţele şi reacţiile emoţionale ale subiectului faţă de diverse puncte de pe această hartă.
Proiecţia subiectivă a unei hărţi cartografice.
Hormoni. Substanţe chimice eliberate în circuitul sanguin, care produc modificări în
funcţionarea generală a organismului.
Identificare. Percepere a propriei persoane ca fiind identică cu aha persoana sau cu alt
tip de persoana.
Ideologie. Ansamblu de convingeri genei ale, politice sau filosofice, care guvernează

86
expectanţele unei anumite culturi sau societăţi.
Imagine mintală. Reprezentare cognitivă a formei şi configuraţiei relative a unei mul-
ţimi de obiecte, în absenţa acţiunii stimulilor vizuali asupra receptorilor specifici.
Imprimare (imprinting). Formare rapidă a unui ataşament, de exemplu, a
ataşamentului dintre un animal tânăr şi părinţii săi.
Inconştient. Parte a psihicului, inaccesibilă analizei conştiente.
Inteligenţă artificială (IA). Studiul modelării funcţiilor mentale umane prin programe
de calculator, capabile de a „învăţa" şi de a produce rezultate de acelaşi tip ca şi gândirea
umană.
Inteligenţă categorială. Parte a modelului triarhic de inteligenţă propus de Sternberg,
care se compune din procese şi capacităţi psihice.
Inteligenţă contextuală. Parte a modelului triarhic de inteligenţă propus de Sternberg,
care evidenţiază că acţiunile inteligente au loc totdeauna într-un context - un lucru inteligent
într-o situaţie poate fi stupid în altă situaţie. Contextele cuprind un domeniu foarte larg, de la
foarte specifice - de exemplu, o situaţie imediată -, la foarte ample - de exemplu, o întreagă
cultură sau societate.
Inteligenţă empirică. Partea teoriei triarhice a lui Sternberg, care se referă la ceea ce a
învăţat individul din experienţa personală.
Interacţiune. Acţiune reciprocă, în care comportamentul unei persoane are ca rezultat
o modificare în comportamentul altei persoane.
Interferenţa proactivă. Deteriorarea reamintirii cunoştinţelor recent învăţate datorită
influenţei cunoştinţelor anterioare.
Interferenţa retroactivă. Deteriorarea reamintirii cunoştinţelor anterior învăţate
datorită memorării de noi cunoştinţe.
Interiorizare. Includerea unui element în conceptul de sine.
Interviu clinic. Tehnică utilizată de către Piaget în studierea copiilor, bazată pe
punerea de întrebări într-o manieră familiară.
Introvertit. Individ taciturn şi timid.
Ipoteză. Idee care poate fi testată.
Joc. În comportamentul uman, jocul este o activitate conformă unor reguli
convenţionale care implică adesea o parte mai mult sau mai puţin importantă de şansă, adică
de hazard, fără randament real, dar în care fiecare jucător caută să „câştige", indiferent de
natura câştigului.
Memorie de lucru. Partea activată a memoriei de lungă durată, implicată în rezolvarea
de probleme. Termen similar cu memoria de scurtă durată.
Memorie de lungă durată. Cunoştinţele de care dispune sistemul cognitiv pe o durată
mai lungă de timp (ex.: mai mare de 30 de secunde), cu o capacitate practic nelimitată.
Memorie ecoică. Memorie senzorială pentru stimuli auditivi, cu durată de până la 1,5-
2 secunde.
Memorie episodică. Memoria evenimentelor autobiografice, incluzând contextul
(timpul, locul) în care au avut loc (engl.: episodic memory).
Memorie explicită (declarativă). Totalitatea cunoştinţelor factuale despre ce sunt
anumite lucruri. Este uşor de verbalizat, testabilă prin probe de recunoaştere şi reproducere
(engl.: explicite/declarative memory).
Memorie iconică. Memorie senzorială pentru stimuli vizuali cu durată de aproximativ
200 milisecunde.
Memorie implicită (nondeclarativă). Totalitatea cunoştinţelor care influenţează
comportamentul, nonverbalizabile sau greu verbalizabile, testabile prin teste implicite.
Cuprinde cunoştinţe procedurale, amorsajul şi condiţionarea clasică (engl. : implicit/non-
declarative memory).

87
 Memorie procedurală. Totalitatea cunoştinţelor despre cum să faci ceva. Se
dobândeşte prin practică, este greu verbalizabilă şi poate fi măsurată prin teste de memorie
implicită (engl.: procedural memory).
Memorie semantică. Memorie pentru cunoştinţele generale, factuale. Tip de
cunoştinţe prezent în dicţionare şi enciclopedii. Nu cuprinde informaţiile despre obiecte
particulare (engl.: semantic memory).
Memorie senzorială. Tip de memorie specifică fiecărei modalităţi senzoriale, cu o
durată de până la 1,5-2 secunde şi capacitate nelimitată. Funcţia ei probabilă este de a reţine
prezenţa stimulului în sistemul cognitiv până la iniţierea unor procesări mai complexe.
Modul cognitiv. Mecanism de prelucrare a informaţiei, irepresibil, preatenţional, cu
locaţie neurofiziologică precisă, încapsulat şi impenetrabil cognitiv. Numai outputul acestui
mecanism este accesibil celorlalte componente ale sistemului cognitiv. Modularitatea este
specifică procesărilor „periferice" (perceptive).
Motivaţie. Element care activează şi dirijează comportamentul.
Perioadă critică. Perioadă de timp esenţială pentru dezvoltarea unei anumite
capacităţi sau abilităţi.
Perioadă de latenţă. Perioadă între vârsta de cinci ani şi pubertate, în care libidoul
este răspândit în corp.
Perioada operaţiilor concrete. A treia dintre cele patru perioade de dezvoltare
cognitivă din teoria lui Piaget.
Perioada operaţiilor formale. A patra din cele patru perioade de dezvoltare cognitivă
în teoria lui Piaget.
Perioadă preoperaţională. A doua dintre cele patru perioade de dezvoltare cognitivă
din teoria lui Piaget.
Persoană. Este Eu-l în continuitatea sa din punct de vedere subiectiv (numit uneori
„la persoana întâi"); este, de asemenea, individualitatea din punct de vedere obiectiv. în ochii
celorlalţi („la persoana a treia").
Persona. Este o mască - susţine Jung (1923) - care simulează individualitatea şi dă,
atât celorlalţi cât şi sie însuşi, iluzia individualităţii, pe când nu este vorba decât de o
disimulare a „inconştientului colectiv", care îşi joacă rolul.
Personalitate. Acest termen, unul dintre cele mai utilizate în psihologia actuală, este
poate acela a cărui semnificaţie a suferit, în fond, cele mai multe variaţii: Allport (1937) a
enumerat nu mai puţin de 50 de semnificaţii diferite. Ceea ce personalitatea reprezintă
esenţialmente este noţiunea de unitate integrativă a unui om, cu întreg ansamblul
caracteristicilor diferenţiale permanente (inteligenţă, caracter, temperament, constituţie) şi cu
propriile modalităţi de comportament. Definiţia dată de Sheldon, inspirată din lucrările lui
Warren şi Allport corespunde destul de bine acestei concepţii: după el personalitatea este
„organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afective, conative, fiziologice şi morfologice a
individului".
Prejudecată. Ansamblu rigid de atitudini, dirijate în favoarea sau împotriva unei
anumite clase de persoane.
Problemă. Situaţie care apare atunci când subiectul intenţionează să-şi realizeze un
scop sau să reacţioneze la o situaţie stimul pentru care nu dispune de un răspuns adecvat în
memorie.
Răspuns condiţionat. Răspuns produs la un stimul condiţionat.
Răspuns necondiţionat. Răspuns declanşat automat de un anumit stimul şi care nu
trebuie să fie învăţat.
Rata degradării. Deteriorare spontană a stării de activare a unui neuromim în funcţie
de timpul scurs de la ultima activare. De regulă, ea se stabileşte de către exploratorul reţelei
(engl.: decay rate).

88
 Rata învăţării. Rata de modificare a ponderii conexiunilor unei reţele neuromimetice
în faza de învăţare (engl.: learning rate).
Reprezentare. Proiecţia internă, într-un sistem cognitiv, a mediului său extern.
Reprezentările pot fi simbolice (= semantic transparente) sau subsimbolice (semantic opace).
Respect de sine. Conştientă a importanţei sinelui, pe care o dezvoltă un individ.
Restructurare cognitivă. Reorganizarea ideilor, în vederea rezolvării de probleme.
Reţea semantică. Modalitate de organizare a cunoştinţelor în memorie (şi formalism
de reprezentare a acestei organizări), formată din noduri şi arce. Nodurile reprezintă
concepte, iar arcele - relaţii semantice dintre concepte sau dintre acestea şi proprietăţile lor
(engl.: semantic network). .
Schemă corporală. Simţul propriului corp si al funcţionării sale, pe care îl dezvoltăm
din copilărie.
Sine. Componentă elementară a personalităţii subconştiente, în teoria lui Freud.
Spaţiu personal. Distanţa pe care un individ o păstrează între el şi altă persoană.
Stil cognitiv. Modalităţi caracteristice în care gândeşte o persoană.
Stimul condiţionat. Stimul care cauzează un răspuns datorită asocierii sale cu un
stimul necondiţionat.
Stimul. Element care declanşează un răspuns oarecare.
Supraeu. Parte a subconştientului, în teoria lui Freud, cuprinzând conştiinţa şi
idealurile.
Unităţi cognitive (neuromimi). Nodurile dintr-o reţea conexionistă. Se caracterizează
printr-o valoare de activare şi prin mulţimea conexiunilor cu alte elemente din reţea.

89
 Bibliografie:

1 Buzdugan T., Psihologia pe înţelesul tuturor, Ghid pentru învăţarea psihologiei în

liceu, - Bucureşti: Editura Diodactică şi Pedagogică R.A., 1999. - 240p.
2 Cosmovici A., Psihologia Generală, Editura Polirom, Iaşi 1996. 253 p.
3 Cozărescu M., Dumitru A., Psihologie. Teste pentru examenul de bacalaureat şi
admitere la facultate, Ed. Niculescu SRL, 2004. - 95 p.
4 Enăchescu C., Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Bucureşti, Ed. Polirom, 2003. -
388 p.
5 Hayes Nicky, Introducere în psihologie.- Bucureşti: Editura All Educational S.A.,
1997. - 440 p.
6 Matei Gabriel-Florin, Dicţionarul Enciclopedic de Psihologie, Buc., Editura Babel,
1997
7 Miclea Mircea, Psihologia cognitivă: modele teoretico-experimentale, Ed. a 2-a, rev.
– Iaşi: Polirom, 1999, 344 p., (Collegium. Psihologie)
8 Oprea N., Revenco M., Cosmovici N., Paraschiv V., Chiriţă V., Psihologie generală şi
medicală: Partea a III-a "Elemente de psihologie medicală". – Chişinău "Ştiinţa",
1993,-213 p.
9 Pieron H., Vocabularul Psihologiei, - Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2001.
- 468p.
10 Popescu-Neveanu P., Zlate M., Creţu T., Psihologie. - Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 1995.- p. 121-122.
11 Pospai A., Schiţe din istoria psihologiei.- Chişinău: Editura Lumina, 1994.- 205 p.
12 Postel J., Dicţionar de Psihiatrie şi de Psihopatologie clinică, Larousse. - Bucureşti:
Editura Univers Enciclopedic, 1998. - 620p.
13 Radu I. Introdicere în psihologia contemporană. - Bucureşti: Editura Sincron, 1991. -
351 p.
14 Rădulescu-Motru C., Curs de psihologie, Ediţie îngrijită de Dana Henrath. - Ediţia a
II-a.-Bucureşti: Editura Esotera, Editura Vox,1996.- p. 261-301
15 Sillamy N., Dicţionar de Psihologie, Larousse. - Bucureşti: Editura Univers
Enciclopedic, 1999. - 347p.
16 Zlate Mielu, Psihologia mecanismelor cognitive, Iaşi: Polirom, 1999, 528 p.,
(Collegium. Psihologie)
17 Zörgö Veniamin, Problemele fundamentale ale psihologiei. - Bucureşti: Editura
Academiei Republicii Socialiste România,1980, -330p.
18 Батаршев А.В., Психология индивидуальных различий: От темперамента – к
характеру и типологии личности., М., ВЛАДОС, 2000, -256 с., (Психология для
всех)
19 Большой психологический словарь, Мещеряков Б., Зинченко В., СПб., Прайм-
ЕВРОЗНАК, 2003, -672 с., (Проект «Психологическая энциклопедия»)
20 Вилюнас В., Психология эмоций, СПб, Питер, 2004, -496 с., (Серия :
Хрестоматия по психологии)
21 Выготский Л.С., Психология.- М.: Изд-во ЭКСМО-Пресс, 2000. -1008 с. (Серия
"Мир Психологии")
22 Головин С.Ю., Словарь психолога-практика, 2-е изд., Мн.: Харвест, М.: АСТ,
2001. -976 с. - (Библиотека практической психологии).
23 Елисеев О.П., Практикум по психологии личности., СПб., Питер, 2001, -560 с.,
(Серия «Практикум по психологии»)

90
24 Изард К.Э., Психология эмоций, СПб, Питер, 1999, -464 с., (Серия «Мастера
психологии»)
25 Ильин Е., Эмоции и чувства, СПб., Питер, 2001, -752 с., (Серия «Мастера
психологии»)
26 Леонтьев А.Н., Потребности, мотивы, эмоции.- М.: Просвещение, 1971.- стр. 1-
39.
27 Кон И.С., В поисках себя: личность и ее самосознание.- М., 1984.-335 с.

28 Немов Р.С., Психология: Учеб. для студ. высш. пед. учеб. заведений: В 3 кн. -
Кн. 1: Общие основы психологии, 4-е изд.- М.: Гуманит. изд. центр ВЛАДОС,
2001.-688 с.
29 Психология Памяти, под ред. Гиппенрейтер Ю.Б. и Романова В.Я., М., ЧеРо,
2000., -816 с. (Серия : Хрестоматия по психологии)
30 Рогов Е.И., Азбука психологии. – М.:Гуманит. Изд. Центр ВЛАДОС, 1999, -240
с.: ил.
31 Рубинштейн С.Л., Основы общей психологии, М. 1946, стр. 502-505.

32 Сидоров П. И., Парняков А.В., Введение в клиническую психологию: Т.1.: М.,

Академический Проеект, Екатеринбург: Деловая книга, 2000., 416 с.
33 Столяренко Л.Д., Основы психологии. Практикум, Ростов н/Д: изд-во "Феникс",
2000., -576 с.
34 Шиффман Х.Р., Ощущение и восприятие, 5-изд., СПб, Питер, 2003, -928 с.,
(Серия «Мастера психологии»)
35 Щербакова А.И., Практикум по общей психологии, Москва, Просвещение, 1979,
300 с.
36 Щербакова А.И., Практикум по общей психологии, Москва, Просвещение,
1979,- 300 с.
37 Якобсон П.М., Психология чувств и мотивации / под редакцией Е.М.
Борисовой. - М.: Изд-во "Институт практической психологии", Воронеж: НПО
"МОДЭК", 1998., - 302 с.

91