Relațiile de putere și subordonare

Puterea relaţiilor – se bazează pe capacitatea individului de a influenţa alte persoane prin

asocierea sa cu persoanele influente din organizaţie sau exterior. Puterea relaţiilor nu necesită
existenţa acestor relaţii, dar perceperea de către cel asupra căruia se execută influenţa că o asemenea
relaţie există.
Puterea este capacitatea de a influenţa asupra altora, de a-i supune voinţei proprii. În
dependenţă de cine exercită influenţa – puterea poate fi a individului, a grupei sau organizaţiei.
Indiferent de faptul dacă se aplică sau nu puterea există. Astfel ea poate fi formală sau reală. Puterea
este o funcţie de interdependenţă. Cu cât o persoană depinde mai mult de altă persoană, cu atât este
mai mare puterea la unul şi la altul. Puterea este utilizată atât de manageri, cât şi de subalterni pentru
realizarea obiectivelor şi întărirea poziţiei sale în organizaţie. Organizaţia nu poate exista fără
putere. Deţinerea puterii este o posibilitate de a influenţa satisfacerea nevoilor. Puterea în
organizaţie niciodată nu este absolută – astfel cel asupra cui ea se exercită are o anumită libertate în
acţiune.
Iniţial, specialiştii delimitau 5 surse ale puterii: constrîngerea; expertiza; dreptul la decizie;
carisma; recompensa. În prezent putem vorbi despre două categorii de surse ale puterii:
 Surse individuale, intensitatea puterii bazate pe această sursă depinde doar de calităţile
personale ale individului (puterea de expert, puterea exemplului, dreptul la putere, puterea
informaţiei, nevoia de putere)
 Surse organizaţionale – puterea oferită individului de către organizaţie (adoptarea deciziilor,
recompense, constrângerea, controlul resurselor, puterea relaţiilor).
Subordonarea se exprimă prin disponibilitatea de a se supune persoanelor cu autoritate. R.
Stogdill în lucrarea sa „Leadership Guide” a grupat conceptele de bază ale leadershipului în
conformitate cu unsprezece idei cheie:
1. Conducerea ca centru al intereselor și proceselor grupului – liderul este văzut ca centrul spiritual
și emoțional al grupului;
2. Conducerea ca manifestare a trăsăturilor de personalitate – un lider are anumite calități care îl
disting de ceilalți și îi permit să atingă și să mențină cu succes poziții de conducere;
3. Conducerea ca artă de a ajunge la un acord – capacitatea unui lider de a organiza oameni pentru o
cooperare eficientă;
4. Conducerea ca acțiune și comportament - accentul se pune pe acțiunile întreprinse de lider pentru
a direcționa și coordona munca grupului;
5. Conducerea ca instrument pentru atingerea obiectivelor și a rezultatelor - conducerea este direct
legată de activitățile care vizează obținerea anumitor rezultate;
6. Conducerea ca rezultat al interacțiunii de grup – oamenii se unesc voluntar în jurul unei persoane
mai reușite, simțind un interes personal față de el și recunoscând că este un lider;
7. Conducerea ca abilitate de a convinge – evidențiază diferența dintre leadership și management;
8. Conducerea ca exercițiu de influență – în procesul de interacțiune, liderii își influențează mediul
apropiat, grupul, organizația, instituțiile sociale sau societatea în ansamblu;
9. Conducerea ca relație de putere – țiderii folosesc puterea în acțiunile lor pentru a-i forța pe ceilalți
să asculte și să acționeze în direcția dorită de el sau de organizație;
10. Conducerea ca rezultat al diferențierii rolurilor – toți membrii societății, precum și grupurile și
organizațiile publice, ocupă un anumit loc în sistemul ierarhiei sociale și fiecare participant la relația
de conducere-subordonare joacă un anumit rol;
11. Conducerea ca inițiere și construcție a structurii grupului – liderul caută să schimbe
comportamentul adepților și să-și dezvolte nevoile în așa fel încît să construiască o anumită structură
de grup care să legitimeze statutul său de conducător.
Relaţia şef-subaltern este una dintre cele mai importante şi de bază dintre relaţiile sociale.
Şeful poate fi desemnat din afara grupului de lucru sau din interiorul său, de regulă cel care are mai
multă experienţă sau care ştie mai mult despre organizare şi conducere, despre sarcinile de muncă
din domeniul respectiv. Formal, şeful are oarecare putere în a recompense sau a pedepsi. Totuşi şi
subalternii au putere, se pot asocia, uni în sindicate sau mici grupuri care le conferã o putere
colectivă faţă de care şeful rămîne dependent neputînd să-i concedieze pe toţi, obligat fiind să le
satisfacă cererile.
Şeful se află în poziţia de a ajuta subalternii să cîştige bani, să îi promoveze şi într-un fel să le
ridice nivelul de trai. Îi poate ajuta şi în muncă promovîndu-le şi înţelegîndu-le interesele,
direcţionîndu-le recompensele în vederea obţinerii unor performanţe în activitate. Subalternii îşi
ajută şeful făcînd o treabă bună la locul de muncă.
Cele mai multe interacţiuni între superior şi subordonat sunt iniţiate de şef: interacţiuni cu
privire la muncă, comentarii asupra rezultatelor subordonaţilor, recomandări, sugestii pentru
rezolvarea unor probleme. Dar subordonatul poate lua şi el această iniţiativă: fie are nevoie de
sfaturi sau lămuriri, fie raportează progresele înregistrate, face sugestii şi plîngeri dacă problemele
sunt des ignorate de şef.